Credinta (II)

Credinţa (II)

de Constantin Pobedonosţev

Episodul anterior

IV

În mitul clasic al lui Prometeu ţintuit de Zeus pe stânca caucaziană, noi putem recunoaşte cu uşurinţă ideea scepticismului modern în contrast cu ideea unui Dumnezeu atotputernic, Creatorul universului. Este protestul sufletului mândru împotriva credinţei generale în existenţa lui Dumnezeu, negarea acelui sentiment de veneraţie pentru dumnezeire pe care mândria nu-l poate suferi; revolta împotriva supunerii şi adoraţiei dumnezeirii. Contează puţin că de la divinitate a fost furat focul sacru, care însufleţeşte, încălzeşte şi face să rodească omenirea. Scepticului nu-i pasă deloc de aceasta – în timp ce se bucură de focul divinităţii, el se luptă să trăiască separat de divinitate, ca propriul stăpân.

Prometeu i-a sfidat pe zei furând focul de la ei şi dându-l omenirii pentru a-şi îmbunătăţi viaţa pe pământ. Schiţă de Rubens

Sfinxul din fabula antică stătea la răscruci, şi spunea o ghicitoare fiecărui trecător. Cel care nu putea s-o dezlege era victima sfinxului, şi dispărea în abis; doar omul înţelept care găsea o soluţie biruia monstrul.

Ce este sfinxul în viaţa noastră ? Întreaga noastră viaţă este un lanţ nesfârşit, o secvenţă mecanică de fenomene şi fapte. Unul succedându-l pe altul, unul cu altul unindu-se, toate în zborul lor poartă întrebări către sufletul omenesc, şi fiecare clipă în cursul vremii ne aduce întrebările zilei. [De] ce înţelepciune avem nevoie ca să le rezolvăm ! Cel care nu posedă acea înţelepciune rămâne robul faptelor şi fenomenelor – robul vremii sale – faţă de care el se făleşte că este stăpânul. El este strivit din toate părţile de fapte; ele domnesc peste el, până când el devine un om al rutinei vulgare, mergând atât de departe în supunerea oarbă faţă de fapte, încât în cele din urmă el pierde ultima licărire a acelei lumini care luminează fiecare fiinţă vrednică de chemarea omenirii.

Dar când el rămâne credincios celor mai înalte impulsuri spirituale ale firii sale; când el învaţă să aprecieze principiile fundamentale ale vieţii spirituale; când el ia o atitudine fermă în domeniul sufletului, supunându-l nu faptelor, ci domnind peste ele – atunci faptele se rânduiesc în jurul lui, fiecare în locul desemnat lui; ele nu l-au cucerit, fiindcă el le-a biruit pe ele.

Sfinxul din Egiptul antic diferă de sfinxul Greciei, cu toate că ambii pot fi socotiţi a simboliza taina sufletului omenesc.

Sfinxul din Egipt era o fiinţă paşnică, jumătate om, jumătate animal. Traversând lunga linie a sfincşilor din faţa templelor şi mormintelor regale, omul simte apropierea lui Dumnezeu şi taina morţii. Sfinxul este simbolul contemplării tainice adâncite în sine şi în ideea dumnezeirii. Egiptenii antici personificau în el [sfinx] dumnezeirea luminii soarelui.

Nu aşa era sfinxul din noua lume, creaţia fanteziei greceşti. Acest sfinx era de origine demonică, odrasla monstruosului Tifon şi al Echidnei, personificarea, nu a dumnezeirii luminoase, ci a puterilor întunecate ale Tartatului, o fiinţă feroce, prădătoare şi distrugătoare. Prin el este exprimată de asemenea o taină, nu taina contemplării inspirate, ci taina cugetului pătimaş, tăgăduitor, violent şi distrugător.

Până în ziua de astăzi acest sfinx nu a încetat nicicând să pună omenirii ghicitori teribile, misterioase şi imposibil de rezolvat. Mii de minţi au căutat să găsească o soluţie a enigmei vieţii şi religiei, dar au eşuat. Fiecare eşuare de a găsi o soluţie doar aruncă cugetul şi sentimentul în noi abisuri, şi fiecare enigmă dă naştere la sute şi mii de enigme de nerezolvat ca ea însăşi. Între timp, înaintea bietei noastre umanităţi se cască groapa monstruoasă a distrugerii, în care fiecare va cădea dacă nu stă pe piatra credinţei simple de nezdruncinat şi a contemplării liniştite.

V

O mare întrebare care nu încetează nicicând să tulbure conştiinţa omenirii este absenţa în relaţiile umane a dragostei şi dreptăţii propovăduite de Hristos şi proclamate de Biserica Creştină ca temelii ale învăţăturii sale. Nici o minte umană nu a descoperit încă o explicaţie pentru această contradicţie, însă nici o conştiinţă umană nu a scăpat netulburată de ea. Când noi ne gândim la povestea nesfârşită a războiului sângeros, disensiunii, violenţei, nedreptăţii, ignoranţei şi superstiţiei în viaţa publică, ca şi în cea privată, cu teroare ne întrebăm pe noi înşine: unde este împlinirea legii lui Hristos în iadul în care noi trăim şi ne mişcăm ?

Cum putem scăpa de această tiranie unde religia însăşi pare doar o reflectare a falsităţii şi făţărniciei – un simbol al contradicţiei care există între conştiinţă şi acţiune, o cortină de rituri şi formalităţi care tăinuiesc o conştiinţă prinsă în cursă, şi o pretinsă justificare a nedreptăţii ? Există, într-adevăr, cei desăvârşiţi, oameni ai dreptăţii, smeriţi în duh; există lucrările milosteniei şi ale raţiunii, pe care minţile noastre se pot odihni pentru o vreme. Dar gândeşte-te la viaţă ca un întreg. Noi vedem autoritatea abuzând de misiunea sa; împărţirea nedreaptă a cinstei şi slavei; bogăţia dobândită prin răpire subjugând puterea însăşi şi posedând pământul; nelegiuirea insolentă deghizată în evlavie exterioară; mii şi milioane de oameni aduşi jertfă dumnezeului războiului, idolului violenţei şi duşmăniei; în fine, noi vedem mulţimea nenumărată care vegetează în insensibilitate, chinuită de sărăcie, trăind şi murind în mizerie. Unde este împărăţia lui Hristos, împărăţia dragostei şi dreptăţii ? Unde este puterea efectivă a religiei ? Care este ţelul şi obiectul vieţii noastre omeneşti nenorocite ?

Cât de des am auzit în trecut, aşa cum auzim astăzi, proclamarea unei epoci de aur pentru omenire, sfârşind în dezamăgire dacă nu în deznădejde – deoarece creştinul nu poate abandona nădejdea. Profeţii Vechiului Testament au prezis o stare viitoare de pace şi prosperitate pentru lume. Hristos a adus pe pământ o poruncă a dragostei şi păcii, dar nu împlinirea poruncii Sale, care nu ar fi lăsat libertate oamenilor; aceeaşi poruncă nu a adus pace, ci sabie, şi a aprins foc în inimile omenirii. Când, la Învierea Sa, din inimile înflăcărate de nădejde pentru reînnoirea lumii s-a ridicat întrebarea timidă: Doamne, au întru acest an vei să aşezi împărăţia lui Israil ? Răspunsul Său a fost: Nu este al vostru a şti anii sau vremile, care Tatăl le-au pus întru a sa  stăpânire (Faptele Apostolilor 1, 6 şi 7). Timpul, măsurat prin perioade mici pentru oameni, este nemărginit pentru Dumnezeu. Pentru El o mie de ani sunt ca o zi, şi o zi este ca o mie de ani.

Tânăra Biserică Creştină a primelor veacuri în persecuţie şi nenorocire a fost susţinută de nădejdea pentru reîntemeierea împărăţiei lui Israil: această nădejde pentru dreptate pe pământ era o nouă forţă care era adusă de creştinism lumii păgâne nefericite. Apoi au venit vremuri teribile când această forţă părea să se prăbuşească, şi nădejdea se schimba în disperare. Distrugerea Romei de Alaric a lovit lumea creştină cu o teroare inexprimabilă, şi multe suflete încrezătoare erau întunecate de îndoială. Unde era puterea creştină, unde era mântuirea ei ? Lumea păgână striga: ,,Iată nenorocirile pe care le-a adus această nouă religie a lui Hristos !” Atunci Fericitul Augustin[1] a potolit conştiinţa tulburată şi a renăscut nădejdile creştinătăţii prin cartea sa inspirată, Cetatea lui Dumnezeu, în care el explica căile proniei dumnezeieşti în istoria lumii, şi infailibilitatea învăţăturilor creştine despre împărăţia care nu este din această lume.

De atunci încoace în vremuri de calamităţi publice, în izbucniri de violenţă şi depravare socială, de câte ori nu a fost pusă aceeaşi întrebare în lumea creştină ? Noi trăim într-o vreme în care păgânismul mort vine din nou la viaţă, şi ridicând capul, se străduieşte să biruiască creştinismul, tăgăduindu-i dogmele, hotărârile, chiar principiile învăţăturii sale morale. Asemenea filozofilor păgâni din trecut, noii profeţi, cu ironie maliţioasă, îndreaptă spre rămăşiţa de credincioşi reproşul amar: ,,Vezi în ce strâmtoare a adus lumea creştinismul tău ! Care este meritul unei religii care a mutilat firea omenească, furând de la ea acea libertate în satisfacerea dorinţelor sale care singură constituie fericirea ?” Este cu putinţă ca acea ,,biruinţă care a cucerit lumea” să piară la atacul păgânismului ?

Nu, fiindcă rămâne credinţa; Sfânta Biserică, al cărei Creator a spus: Porţile Iadului nu o vor birui pre dânsa (Matei 16, 18), încă deţine cheia adevărului, şi astăzi, ca în trecut, cei care sunt din adevăr vor auzi glasul ei. Prin intermediul simbolurilor şi imaginilor ea păstrează adevărul, şi puterea de a aduna ceea ce este risipit şi de a reînnoi faţa pământului. Dar El singur care ţine anii şi vremile în mâna Sa cunoaşte când va veni acea zi.

Între timp, din ziua întemeierii sale, cei mândri şi nerăbdători nu au încetat să caute în afara Bisericii, şi în opoziţie cu ea, noi evanghelii pentru a reînnoi omenirea, pentru a împlini legea dragostei şi dreptăţii, pentru a împlini idealul păcii şi prosperităţii pe pământ. Izbiţi de inconsecvenţele monstruoase dintre învăţăturile lui Hristos şi vieţile creştinilor, ei pun la îndoială Biserica şi lucrările ei; negând o instituţie statornicită de la întemeierea creştinismului, ei năzuiesc să o înlocuiască cu o Biserică a lui Hristos, în opinia lor curăţită, tăiată din Biserica Universală, şi bazată pe propria interpretare a unicelor precepte ale Evangheliei.

Este o eroare bizară. Aici sunt oameni supuşi patimii şi păcatului la care sunt daţi toţi semenii lor – oameni, în comun cu întreaga lume, chinuiţi de o fire duală – condamnaţi a vrea ceea ce nu pot face şi a face ceea ce nu vor, îngâmfându-se cu unitatea duhului, şi ridicând lucrarea nedată [lor] a profesorului şi profetului. În timp ce întreaga lume, şi ei laolaltă cu ea, se învârteşte, ei se înşală că stau într-un punct nemişcat. Ei încep cu distrugerea legii, însă nu sunt capabili să stabilească o nouă lege din firimiturile şi fragmentele învăţăturii pe care o resping. Ei neagă Biserica, însă trebuie să construiască o Biserică pentru ei înşişi, cu propriii propovăduitori şi slujitori, repetând prin ei ceea ce au condamnat şi împotriva căror [rânduieli] s-au răzvrătit, cu greşelile adiţionale ale falsităţii şi făţărniciei, şi o mândrie nesăbuită care îi înalţă deasupra lumii.

Mândria intelectului şi dispreţul faţă de oamenii din propria carne şi sânge îi îndeamnă să distrugă vechea lege şi să stabilească una nouă. Ei uită că Învăţătorul dumnezeiesc al cărui nume îl invocă, fiind blând şi smerit cu inima, nu va schimba un singur cuvânt din lege, ci le-a inspirat fiecăruia duhul dragostei şi milosteniei pe care El a găsit-o ascunsă acolo.

În timp ce condamnă dogma şi ritul, ei înşişi sfârşesc ca dogmatişti înguşti şi autoritari; revoltându-se împotriva fanatismului şi intoleranţei, ei devin cei mai feroce fanatici şi asupritori. În mod inconştient, ei înşişi sunt corupţi de răutate şi patimă. Orbiţi de mândrie ei nu ştiu scandalul pe care îl aduc credinţei, distrugând simplitatea şi plinătatea ei în sufletele celor simpli pe care Biserica nu i-a luminat încă şi nu i-a învăţat s-o cunoască bine.

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

[1] N.tr.: A se vedea Istoria Bisericii. Perioada celor şapte Sinoade Ecumenice, de Vladimir Guettee, cartea a X-a, partea 1, despre Augustin şi scrierea sa, Cetatea lui Dumnezeu.