Credinta (III)

Credinţa (III)

de Constantin Pobedonosţev

Episodul anterior

 

V [cont]

Este uşor – dar cât de nebuneşte, cât de samavolnic este – a amăgi un suflet simplu în care există un câmp curat, limpede al sentimentului religios, un suflet necultivat şi fecioresc faţă de influenţa credinţei. Este trist a crede că astfel de suflete sunt abordate cu tăgăduirea încrezătoare a Bisericii, şi convinse că Biserica, cu dogma şi tainele ei, simbolurile ei, riturile ei, şi tradiţiile ei, cu poezia sa care a inspirat din generaţie în generaţie o mulţime de creştini, este o instituţie falsă şi execrabilă.

Aceste suflete sunt smerite în ele însele, iar sectarismul le duce către înălţimile mândriei, în timp ce credinţa putrezeşte în închisoarea strâmtă a formulelor sectare. Nu există suflet, oricât de fecioresc, care să nu poată fi îmbibat cu această mândrie nesăbuită, această încredere în propria dreptate. Şi aceasta în faţa întregului popor care constituie Biserica, trăind în conştientizarea smerită a păcătoşeniei lui înaintea lui Dumnezeu, cu nădejdea smerită a iertării şi mântuirii prin rugăciunile Bisericii ! Roadele acestei mândrii în ultima sa evoluţie sunt cunoscute. Ele sunt, întâi, făţărnicia sub pretextul dreptăţii; apoi răutatea şi intoleranţa tuturor celorlalte credinţe; şi, în cele din urmă, o dorinţă pătimaşă de a abate de la Biserică turma sa risipită, pentru a ajunge acolo unde toate mijloacele sunt îngăduite.

Biserica este cu adevărat o barcă de salvare pentru minţile care caută, chinuite de întrebările ce şi cum să creadă. A porni plin de aceste întrebări pe marea neţărmurită a căutării, îndoielii, şi deducţiei logice este deopotrivă de primejdios pentru mintea îngustă a omului, pentru imaginaţia lui capricioasă, şi pentru vanitatea sa de a căuta o nouă cale. Afirmat într-o credinţă creată de el însuşi, tăgăduind stăpânirea Bisericii, el poate sfârşi prin a se socoti un profet al unei noi credinţe; el poate deveni intolerant şi fanatic; îl poate prinde în cursă o înşelare teribilă de a face credinţa singură elementul necesar pentru mântuire, independent de viaţă şi lucrare.

În teribila Sa condamnare a cărturarilor şi fariseilor din vremea Sa, Hristos nu le-a spus numai lor un cuvânt aspru de avertizare şi condamnare. Cuvintele Sale ar trebui să fie amintite tuturor fanaticilor nechibzuiţi ai vremurilor noastre, învăţătorilor autoproclamaţi ai noilor religii. Nici să vă numiţi învăţători, că unul este Învăţătorul vostru, Hristos, şi vai vouă … că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un nemernic [prozelit] (Matei 23, 10, 15).

Biserica Creştină are învăţătorii ei, numiţi de Hristos Însuşi care este capul Bisericii. Dar cine i-a numit şi i-a trimis pe aceşti învăţători ai noilor religii ? Duhul vanităţii şi mândria i-a trimis pe ei, duhul discordiei şi ura pe care ei o răspândesc în oameni prin învăţăturile lor. Ei îşi închipuie că, distrugând gardul care păzeşte dogma lui Hristos, vor atrage oamenii către noua învăţătură pe care ei singuri o pot înţelege. Ei vorbesc despre dragoste, deşi, ademenindu-l pe semenul lor din comuniunea cu Biserica, ei inculcă în inima lui sentimente de mândrie, răutate şi ură faţă de semenii săi care rămân în urmă; şi, utilizând un instrument pe care ei înşişi l-au modelat şi l-au numit adevăr, ei îşi bazează adevărul lor pe negarea a ceea ce a fost acceptat ca adevăr de Biserica pe care ei au părăsit-o.

,,Adevărul – ne spun aceşti profeţi – este cel mai preţios câştig al sufletului omenesc. Şi dacă noi suntem încredinţaţi că deţinem adevărul, vom rămâne în inacţiune, când noi îl putem comunica aproapelui nostru care s-a îndepărtat de el şi nu-l cunoaşte ?” Dar cine-i poate convinge pe aceşti învăţători autoproclamaţi că acest adevăr nu este susţinut decât pe concepţii şi experienţă personală ? Unde este mărturia lor ? Pot ei afirma că ea poartă amprenta revelaţiei dumnezeieşti ? Au oare ei un drept de a o proclama în cuvintele vechilor prooroci: ,,Aşa a grăit Domnul” ? Pretinsa lor autenticitate nu este cu nimic mai bună decât o convingere personală, sinceră precum poate să fie: dacă pentru ei aceasta este îndeajuns, pentru semenii lor nu este nimic. Au primit ei poruncile de sus pentru a merge în lume cu o evanghelie şi a învăţa omenirea o religie inspirată ? Pot ei arăta astfel de porunci, şi să le dovedească autenticitatea ? Nu. Deci orice profet al unei noi religii, oricât de irezistibile sunt convingerile sale, trebuie să arate respect faţă de convingerile semenilor lui.

Dar fanaticul noii religii nu va admite necesitatea acestui respect, el o înlătură ca pe ceva nedemn de el. El demarează acţiunile sale, avansând împotriva fortăreţei credinţei aproapelui său cu intenţia de a distruge toate mijloacele sale de apărare, convingându-l să susţină numaidecât întregul sistem religios cu care el o va înlocui. Credinţa străveche, consfinţită de veacuri, pentru cei care o ţin este principalul sprijin al vieţii; şi cu cât sunt mai profunde şi mai sincere, cu cât sunt mai ferme temeliile ei, cu atât mai provocator este atacul lui, cu atât mai mult el este aţâţat de dorinţa de a o distruge, şi pe ruinele sale să ridice religia născocită de el însuşi.

Scopul lui, în aparenţă, este constructiv, dar toate acţiunile sale sunt distructive. Răsturnând vechiul edificiu, arhitectul nostru doreşte să-l ridice din nou, dar el nu a reflectat niciodată cât de uşor este a distruge şi cât de dificil este a reconstrui. Clădirea ruinată stătea pe fundaţii înrădăcinate în adâncimi: noua clădire trebuie să aibă fundaţii noi într-un sol nou. Cu o mână îndrăzneaţă el se străduieşte să întreacă lucrarea imemorială a sufletului omenesc. Cine a dat putere şi autoritate pentru aceasta distrugătorului ? El şi-a luat victima, şi a dus-o unde ? În sălbăticie, unde se răsfiră o sută de căi sinuoase, dar nu se află nici o cale dreaptă. Oricare ar fi scopul, acesta este sfârşitul reformatorului religios fanatic: sălbăticia.

 

VI

Întemeietorii religiei recunoscând din înălţimile contemplaţiei ideea de dumnezeire şi relaţiile ei cu omul, au dezvoltat potrivit cu aceasta o rânduială a riturilor şi ceremoniilor inspirate de această idee. Dar masa oamenilor rămâne în vale, şi lumina contemplaţiei pure strălucind deasupra dealurilor nu ajunge la ea numaidecât. Pentru popor sentimentele religioase sunt exprimate de un număr de ceremonii şi tradiţii care din punctul de vedere cel mai auster pot părea superstiţie şi idolatrie. Apărătorii zeloşi ai credinţei, alarmaţi şi indignaţi, încearcă uneori cu mână violentă să distrugă aceste exprimări exterioare ale credinţei vulgare, aşa cum Moisi a distrus viţelul de aur ridicat de Aaron la cererea poporului, când profetul era pierdut în contemplaţie înaltă pe vârful Muntelui Sinai. De aici izvorăşte zelul puritan al liderilor religiei, transformându-se adeseori în fanatism.

Dar în această mantie a religiei populare, adeseori rudimentară, sunt elementele ascunse ale credinţei care permit dezvoltarea şi sublimarea, germenii adevărului veşnic. În tradiţie şi în ceremonie, în simbolism şi în obicei, poporul vede întruparea reală a ceea ce exprimat în formule abstracte nu va fi nici real, nici efectiv. Ce-ar fi dacă distrugând coaja noi lipsim de viaţă grăuntele adevărului; dacă smulgând neghinele noi smulgem şi grâul ? Ce-ar fi dacă străduindu-ne să curăţim credinţa poporului sub pretextul duşmăniei faţă de superstiţie noi distrugem credinţa însăşi ? Dacă formele prin care oamenii simpli exprimă credinţa lor în Dumnezeul cel viu ne dezgustă, haideţi să ne amintim că nouă, probabil, ne-a fost dată porunca Stăpânului nostru dumnezeiesc: Căutaţi să nu defăimaţi pre vreunul dintr-aceşti mai mici, care cred întru mine (Matei 18, 10; Marcu 9, 42).

Într-un poem arab noi găsim pilda instructivă a renumitului învăţător Djelalledin. Odată Moisi, pe când pribegea în pustie, s-a întâlnit cu un păstor care se ruga fierbinte lui Dumnezeu. Rugăciunea păstorului era aceasta: ,,Cum voi şti unde să Te găsesc, şi cum voi fi slujitorul Tău ? Cât aş dori să-Ţi pun sandalele [în picioare], să-Ţi pieptăn părul, să-Ţi spăl veşmintele, să sărut picioarele Tale, să mă îngrijesc de locuinţa Ta, să-Ţi dau lapte de la turma mea; căci aceasta este dorinţa inimii mele”. Când a auzit cuvintele păstorului, Moisi s-a mâniat şi i-a reproşat: ,,Tu huleşti ! Dumnezeul cel Preaînalt nu are trup, el nu vrea nici îmbrăcăminte, nici locuinţă, nici ajutor. Ce-ai vrut să spui, necredinciosule ?” Inima păstorului s-a întristat, fiindcă el nu putea concepe o fiinţă fără formă trupească şi nevoi materiale: el a fost cuprins de disperare şi a încetat să-I slujească Domnului. Dar Dumnezeu a grăit către Moisi şi i-a spus: ,,De ce l-ai îndepărtat de Mine pe slujitorul Meu ? Fiecare om a luat de la mine forma fiinţei sale şi modul său de a grăi. Ceea ce pentru tine este rău, pentru altul este bun, pentru tine este otravă, pentru altul este miere dulce. Pentru mine cuvintele nu înseamnă nimic. Eu mă uit la inima omului”.

 

VII

Poetul persan, Mohammed Roumi, care a trăit în secolul XIII, este autorul renumitului poem ,,Masnava”. El conţine câteva fragmente remarcabile despre rugăciune care sunt vrednice de un suflet încrezător:

,,Un om oarecare striga în tăcerea nopţii: ’Oh, Doamne !’ Dar satan i-a răspuns: ’Taci din gură, tu nebunule, ai flecărit destul deja ! Tu nu vei auzi nicicând un răspuns din înălţimea tronului, oricât de mult ai striga ’Doamne !’ şi ai arăta mâhnit’.

Inima omului s-a tulburat, şi el a lăsat capul în jos. Atunci i s-a arătat lui profetul Kisr, şi l-a întrebat: ’De ce ai încetat să-L chemi pe Dumnezeu, şi ţi-a părut rău de rugăciunile tale ?’ Omul a răspuns: ’Nu am primit nici un răspuns de la Domnul; nu aud nici o voce spunând: ’Eu sunt aici’, şi mă tem că porţile mântuirii sunt închise pentru mine’. Kisr a răspuns: ’Aşa mi-a poruncit Domnul: Du-te la el şi spune-i: Oh, omule, încercat de multe, nu ţi-am poruncit ţie să mă slujeşti ?; nu ţi-am poruncit ţie să mă chemi ? Şi răspunsul meu ’Eu sunt aici’ este acelaşi cu al tău ’Oh, Doamne !’ Suferinţa ta, ardoarea ta, şi râvna ta, toate acestea sunt mesagerii mei către tine: când te lupţi cu tine însuţi şi strigi după ajutor, prin această luptă şi strigăt Eu te trag către mine, şi răspund la rugăciunea ta. Frica ta şi dragostea ta sunt semnele iertării Mele, şi în cuvintele tale ’Oh, Doamne !’ este o mulţime de răspunsuri ’Eu sunt cu tine’’”.

Traducere: Catacombele Ortodoxiei