Cugetari nr. 17

Grecii din Turcia

Este oare prea târziu ?

PARTEA I

În primăvara anului 2011, doi tineri studenţi la jurnalism au călătorit la Istanbul, Turcia, cu misiunea de a elucida o încălcare presantă a libertăţii religioase şi drepturilor omului. Unul dintre ei, Tania Karas, americancă de origine greacă şi absolventă a Şcolii de Jurnalism Medill a Universităţii de Nord-Vest, a primit o bursă de cercetare totală pentru a petrece 3 săptămâni documentându-se cu privire la viaţa cotidiană şi tăria demografică a ultimilor greci ortodocşi de aici. Ea a luat interviuri la 20 conducători de comunitate, tineri şi oficiali guvernamentali despre provocările vieţii în sânul unei comunităţi a cărei populaţie este în declin.

Călătoria a culminat cu o întâlnire cu patriarhul ecumenic Bartolomeu, conducătorul duhovnicesc a celor peste 250 milioane de ortodocşi din lume[1], al cărui scaun se află în Istanbul/Constantinopol de 1.700 ani. După întoarcerea ei în Statele Unite ale Americii, Tania a urmărit comunitatea în următoarele 12 luni. Ea a aflat că, în pofida îmbunătăţirii semnificative a relaţiilor dintre Turcia şi minorităţile sale, există încă multe provocări. Ceea ce urmează sunt relatări ale optimismului şi mândriei greceşti pe care ea le-a descoperit.

 

* * *

 

Şcoala primară greacă din cartierul Kadikoy din Istanbul se află la câţiva kilometri est de Strâmtoarea Bosfor, pe ţărmul asiatic al străvechiului oraş. Coloanele dorice impunătoare (foto) susţin intrarea de culoarea mentei, sugerând un număr mult mai semnificativ decât corpul actual de elevi.

Anul trecut, elevul de clasa a IV-a Valantis Mihailidis a fost singurul elev al şcolii. Băiatul de 10 ani a terminat 2 clase singur, fără colegi care să-i distragă atenţia în clasă sau să se joace cu mingea în pauze. Sala de clasă avea doar două pupitre, cel al elevului şi cel al profesorului. Compuneri scrise de mână ajungeau la tablă toate fiind scrise de acelaşi autor.

Cu decenii în urmă, şcoala lui Valantis – şi alte şcoli greceşti din împrejurimi, acum închise – erau pline cu copii din sute de familii greceşti care locuiau în zonă. Acum a rămas doar o mână de greci. Ceilalţi au fost alungaţi de autorităţile turce (sau au plecat de bunăvoie, de teamă) în vremurile de ostilitate dintre Turcia şi Grecia.

Peste o duzină de biserici ortodoxe greceşti sunt presărate încă în Kadikoy şi cartierele învecinate de pe deal. Deşi bine întreţinute, majoritatea nu au comunităţi de credincioşi şi sunt deschise doar în câteva duminici din an.

Înghesuit între ceainăriile turceşti din Kadikoy se află un grup singuratic de restaurante greceşti, marchizele lor alb-albastre vesele chemând clienţii. Într-o regiune care era odinioară un bastion grec, aceste magazine sunt ultimele rămase. Chiar denumirea greacă originală a cartierului, Chalkedon, a fost turcită.

Yorgo Istefanopoulos, conducătorul micii comunităţi greceşti din Kadikoy, a absolvit el însuşi Şcoala primară din Kadikoy în 1962, într-o clasă cu mai mult de 70 elevi. După Valantis, s-ar putea ca şcoala să nu mai emită niciodată altă diplomă.

,,Din nefericire, acesta este adevărul despre comunitatea noastră greacă, nu numai din Kadikoy, ci din întregul oraş Istanbul”, spune Istefanopoulos. ,,Noi îmbătrânim cu toţii şi există foarte puţini copii”.

Kadikoy este un microcosmos pentru soarta ortodocşilor greci din Istanbul, şi la scară mai mare din Turcia. După un secol de pogromuri sângeroase, deportări forţate şi discriminare autorizată de guvernul turc, nesiguranţa străbate grupul lor bine organizat.

 

Colegiul grec al Patriarhiei Ecumenice din Fanar, Istanbul

 

Patriarhia Ecumenică cu sediul în Istanbul, centrul duhovnicesc al Bisericii Ortodoxe la nivel mondial[2], ca şi punctul central al comunităţii ortodoxe greceşti din Turcia, suferă din pricina lipsei posibilităţilor de a-şi instrui noii clerici şi conducătorii religioşi; guvernul turc a închis şcoala sa teologică în 1971. Turcia, un stat islamic, trebuie să permită totuşi redeschiderea ei.

 

Seminarul Teologic din Halki – şcoala de teologie a Patriarhiei Ecumenice

 

Din punct de vedere istoric, grecii din Turcia au fost ostaticii tensiunilor amarnice dintre cele două naţiuni vecine rivale, aflându-se la mijloc între Grecia, patria natală, o ţară ai cărei cetăţeni împărtăşesc moştenirea lor etnică şi identitatea lor religioasă, şi Turcia, ţara ai cărei cetăţeni sunt şi singura patrie mamă pe care au cunoscut-o vreodată.

Fără o intervenţie urgentă şi cuprinzătoare, populaţia greacă existentă încă în Turcia poate dispărea în următoarele câteva decenii. Astăzi, ei sunt circa 1.700 suflete, mult mai puţini faţă de estimările de 1,8 milioane la începutul secolului XX – o scădere de peste 99% în decurs de 112 ani. Cu o medie de vârstă de peste 65 ani, comunitatea se stinge. Tinerii pleacă în Grecia în căutarea dragostei. Şcolile fără elevi trebuie să fie închise. Prezenţa la liturghia de duminică este foarte redusă.

Sunt pe cale unele reforme, datorită unui deceniu de luptă a conducătorilor devotaţi ai comunităţii, care au cerut tratament egal şi protecţie pentru minorităţile religioase din Turcia. Cu toate acestea, este posibil să fie prea târziu. La vremea când ţelurile lor vor fi atinse, este posibil să nu mai existe greci în Turcia care să se bucure de roadele strădaniei lor.

Istefanopulos spune: ,,Noi suntem asemenea unei specii pe cale de dispariţie pe care trebuie să o salvăm”.

 

Cum s-a ajuns la 1.700

Nu a fost întotdeauna aşa. Odinioară, etnicii greci prosperau în regiune. Ei au trăit pe teritoriul Turciei de astăzi încă din antichitate, cu mult timp înainte ca Alexandru cel Mare să cucerească Asia Mică de la perşi în jurul anului 300 î.Hr.. Peninsula Anatoliei, care constituie mare parte din Turcia modernă, a fost locul natal al unor titani greci antici precum Homer şi Sfântul Ierarh Nicolae. Învăţaţi şi filozofi precum Pitagora şi Aristotel au cutreierat ţinuturile Anatoliei în cursul vieţilor lor.

Grecii din Asia Mică au fost martorii înfloririi şi decăderii a două imperii, cel Bizantin şi cel Otoman. Astăzi, viitorul lor este nesigur. Politicile represive ale guvernului care vizau minorităţile religioase – precum taxe foarte mari pe averile lor, legi care făceau aproape imposibilă pentru ei cumpărarea sau vânzarea de proprietăţi, şi lipsa finanţării de către stat a şcolilor şi organizaţiilor lor – toate i-au distrus, ameninţând să închidă un capitol de istorie greacă în regiune, continuă, neîntreruptă, care se întinde pe două milenii.

În pofida realităţilor demografice actuale, mulţi greci din Turcia refuză să creadă că acesta este sfârşitul drumului. Mai degrabă, ei perseverează, inoculând tradiţii religioase şi culturale în generaţia viitoare fără să admită posibilitatea înfrângerii. Într-un interviu din primăvara trecută, directorul şi profesorul lui Valantis, Hristo Pestemalcioglu oscila între speranţă şi resemnare, nesigur ce ar putea însemna viitoarea absolvire sau transfer al singurului său elev.

,,Ce s-ar putea întâmpla cu şcoala noastră anul viitor ? Nu ştiu”, a spus el. El nu avea cunoştinţă de nici un alt copil de etnie greacă din zona Kadikoy în afara lui Valantis. ,,Dacă există copii, ei sunt bineveniţi aici. Dacă nu există nici un alt copil … noi nu ştim ce se va întâmpla”.

Cât despre costul pentru a garanta că un băiat a primit o educaţie romeică, tradiţională ? 2.300 de dolari în taxele lunare de funcţionare ale şcolii, plus salariile pentru doi profesori (foto). Pentru Pestemalcioglu şi familia lui Valantis a fost un lucru care a meritat un asemenea efort financiar.

Ortodocşii greci din Turcia se numesc pe ei înşişi romei[3]. Termenul îşi trage originea din cuvântul ‘romoi’ sau romani. Rădăcinile lor sunt mai vechi de 2000 ani în Tin Poli sau Cetatea. Acestea sunt prescurtări pentru Constantinopol, aşa cum numesc încă fostul oraş bizantin romeii şi mulţi greci la nivel internaţional. Patriarhia a fost întemeiată acolo în secolul al IV-lea[4]. Ocârmuitorul ei, patriarhul ecumenic Bartolomeu, este conducătorul duhovnicesc a peste 250 milioane de ortodocşi din întreaga lume şi reprezentantul de facto al micii comunităţi locale de greci care piere.

Scăderea contemporană a numărului romeilor îşi are originile în genocidele grec şi armean de la începutul anilor ’1900, când otomanii reformatori au ucis sute de mii[5] într-o campanie de purificare etnică pe scară largă condusă din dorinţa lui Mustafa Kemal Ataturk – întemeietorul republicii turce – de a crea o ,,Turcie pentru turci” pură din punct de vedere etnic. În 1919, între Grecia şi Turcia a izbucnit un război deplin în Asia Mică. Smirna, odinioară un oraş majoritar grec, cunoscut pentru armonia care domnea între grupurile etnice, a fost ars din temelii, fumegând vreme de săptămâni. Anatolia nu va mai fi niciodată aceeaşi.

Majoritatea romeilor de astăzi trăiesc în Istanbul şi în două insule din Marea Egee, Gokceada şi Bozcaada (odinioară, Imbros şi Tenedos). Grecii care vieţuiesc în aceste trei regiuni au fost excluşi de la un schimb de populaţie obligatoriu din 1923: potrivit termenilor unui tratat de pace care a pus capăt războiului greco-turc, Grecia a expulzat 500.000 din musulmanii săi, şi Turcia a evacuat peste 1,5 milioane de ortodocşi greci din Anatolia. Doar 200.000 romei au primit permisiunea de a rămâne pe loc. Tratatul de la Lausanne, aşa cum a fost numit, a facilitat de asemenea înfiinţarea statului turc modern.

Trei evenimente catastrofale din deceniile ce au urmat au pricinuit golirea sălilor de clasă şi cartierelor de romei: ,,Revoltele din septembrie” organizate de guvernul turc în 1955, când au fost ucişi cel puţin o duzină de romei şi au fost devastate sute de case, magazine şi biserici; expulzările forţate ale romeilor din 1964, când s-au înteţit tensiunile greco-turce legate de Cipru; şi invazia turcă din Cipru din 1974.

La fiecare atac asupra comunităţii lor, zeci de mii de romei – îndeosebi familiile cu copii mici – au căutat refugiu în Grecia. Ei şi-au părăsit casele şi afacerile. Autorităţile turce au interzis celor care au rămas să vorbească limba greacă în propriile şcoli şi pe străzi. La începutul secolului XXI, populaţia romeică a scăzut la cifra actuală de 1.700.

Mai recent, unii romei îşi exprimă speranţa că vechile lor enclave se vor umple din nou, deoarece economia înfloritoare din Istanbul şi criza financiară totală din Grecia ar putea re-atrage pe cei care au fost izgoniţi cu decenii în urmă. Romeii arată către o tendinţă în rândul grecilor şomeri de a imigra la Istanbul pentru a găsi de lucru.

Însă Consulatul Grec din Turcia afirmă că numărul lor este nesemnificativ, doar o mână de oameni pe an. Şi este prea devreme pentru a spune dacă imigranţii din Grecia vor rămâne pe termen lung, umplând rândurile unei comunităţi romeice tot mai mică. O schimbare reală în declinul demografic necesită o afluenţă mult mai mare de noi membri.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 75/ianuarie-februarie 2013

 

 

 

PARTEA A II-A

O renaştere romeică

Poate că nimeni nu este mai încrezător în ce priveşte viitorul romeilor ca Laki Vingas. Vingas este primul non-musulman ales într-o adunare naţională care controlează deţinerea de pământ de către minorităţile din Turcia. El este o verigă guvernamentală importantă pentru romeii care au fost marginalizaţi în mod tradiţional de majoritatea turcă.

Om de afaceri grec, care a crescut în Istanbul, Vingas zâmbeşte cu uşurinţă şi vorbeşte cu o convingere poetică despre o renaştere romeică.

,,Noi avem un copac mare cu rădăcini foarte adânci, spune Vingas. Însă în loc să lăsăm acest copac să dispară odată cu istoria, noi trebuie să-l protejăm şi să-l hrănim şi să-i oferim noi posibilităţi de a da noi ramuri”.

Vingas lucrează pentru ca grupurile minoritare să-şi recapete proprietăţile confiscate de stat, împărţindu-şi timpul între Istanbul şi Ankara. Comunităţile non-musulmane din Turcia de astăzi suferă din cauza lipsei unui statut juridic colectiv. Ca stat secular în mod constituţional, Turcia nu recunoaşte grupurile religioase de tipul patriarhiei ca fiind entităţi juridice. Acest lucru îngreunează orice tranzacţie a lor de cumpărare, menţinere sau transfer de proprietate, restricţii care au constituit un mijloc esenţial de control al statului asupra minorităţilor sale.

Prin lege, comunităţile religioase precum cea din Kadikoy sunt împărţite în ,,fundaţii”, deţinătoare a 3 până la 5 proprietăţi care primesc fonduri federale, precum biserici, şcoli şi spitale. ,,Legea fundaţiei” datează din 1936; ea restrânge posibilităţile non-musulmanilor de a dobândi noi terenuri şi facilitează confiscarea de către stat a proprietăţilor pe care le au deja, după bunul plac. Deţinerea de proprietăţi şi problemele financiare care se trag din sistemul fundaţiei au afectat minorităţile încă de la introducerea acestei legi.

Pe lângă cele câteva mii de romei, populaţia Turciei de 79 milioane locuitori include 65.000 creştini ortodocşi armeni şi 23.000 evrei. Deşi romeii sunt grupul cel mai mic, ei deţin o parte disproporţionată de proprietăţi imobiliare: 76 fundaţii comparativ cu cele 52 ale armenilor şi 19 ale evreilor. Alte minorităţi religioase din Turcia nu cad sub legea fundaţiei.

Potrivit Patriarhiei, din 1936 încoace, autorităţile turce au confiscat alte 24 fundaţii ale romeilor, plus 990 proprietăţi deţinute individual. În multe cazuri, proprietăţile au fost distruse sau vândute la noi proprietari, deşi romeii posedă încă multe din actele de proprietate originale, invalide în ochii guvernului. Într-un caz din 2007, o fostă şcoală romee din curtea Bisericii Sfântul Gheorghe din Edirnekapi a fost luată şi revândută ca sală de biliard.

De când a fost ales prima oară în funcţia sa în 2009, Vingas a reuşit să recupereze câteva proprietăţi confiscate şi să le înapoieze proprietarilor lor de drept. El a văzut îmbunătăţiri serioase în relaţiile dintre Turcia şi minorităţile sale în rolul său de mediere între cele două părţi. El afirmă: ,,A existat mult sprijin din partea autorităţilor statului pentru a se dialoga cu conducătorii bisericilor, cu instituţiile religioase, cu liderii grupurilor minoritare, pentru a prânzi împreună, a lucra împreună, a se întruni, a colabora. (…) Noi eliminăm problemele existente. Avem încă o listă de cereri, însă calea pe care ne aflăm astăzi este incomparabil mai bună decât cea pe care ne aflam în urmă cu 10 ani”.

În august anul trecut, la un dineu interreligios la care a participat patriarhul ecumenic Bartolomeu, prim-ministrul Recep Tayyip Erdogan a anunţat că guvernul turc va da înapoi minorităţilor religioase sute de proprietăţi confiscate de stat din 1936 încoace. Prim-ministrul Erdogan a spus: ,,Vremurile când un cetăţean dintre ai noştri este oprimat din cauza religiei sale, originii etnice sau unui mod diferit de viaţă au luat sfârşit”. În plus, el a afirmat că fundaţiile vor primi compensaţii pentru proprietăţile care au fost confiscate şi vândute. Până în prezent, cel puţin o clădire a fost returnată.

 

Lipsa schimbării reale

O lozincă populară de turism pentru Turcia susţine: ,,Turcia – locul unde Răsăritul se întâlneşte cu Apusul”. Ţara este situată la o răscruce geopolitică între lumea apuseană şi Orientul Mijlociu, deşi în ultimul deceniu diplomaţia sa a privit către Apus. Când Erdogan a ajuns la putere în 2002, cel mai important ţel al său a fost intrarea Turciei în Uniunea Europeană. Consecinţa ? Îmbunătăţiri în drepturile minorităţilor şi libera exprimare de vreme ce Turcia s-a aliniat la idealurile apusene.

Romeii – alături de evreii, asirienii şi armenii din Turcia – au fost gata să beneficieze de această schimbare. Partidul Dezvoltării şi Dreptăţii motivat de islamism al lui Erdogan a invocat principii democratice şi a promovat libertatea religioasă pentru a câştiga legitimitate într-o ţară care, pe hârtie, este strict seculară.

Toamna trecută, Erdogan a lăudat ţara care este în proporţie de 99% musulmană ca fiind ,,un stat secular în care toate religiile sunt egale”. Asemenea declaraţii constituie o abatere dramatică de la tonul ameninţător, opresiv pe care-l aveau guvernele din trecut faţă de comunităţile minoritare religioase.

Însă retorica îmbunătăţită nu a adus garanţii legislative sau constituţionale de egalitate pentru non-musulmani. Rapoartele anuale ale grupurilor internaţionale pentru drepturile omului arată că Turcia încalcă în mod repetat drepturile minorităţilor şi dreptul la libera exprimare.

Într-un raport dat publicităţii în martie 2012, Comisia pentru Libertatea Religioasă Internaţională din SUA a recomandat Departamentului de Stat american să desemneze Turcia ca fiind o ,,ţară de o preocupare specială” din cauza ,,încălcărilor sistematice şi sfruntate ale libertăţii religioase”.

Patriarhul ecumenic ripostează faţă de această stare de lucruri. El s-a dovedit a fi un apărător al drepturilor omului, renumit pretutindeni în lume. În ultimele două decenii, el a dus o bătălie politică extrem de publică în sprijinul minorităţilor religioase din Turcia. Deşi are o constituţie plăpândă, cu barba sa albă şi cu felul său calm, chiar manierat de a vorbi, patriarhul Bartolomeu nu intimidează. Însă el a susţinut câteva victorii politice şi juridice recente[6].

În 2010, Patriarhia Constantinopolului a câştigat o hotărâre decisivă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg pentru a redobândi deţinerea de drept a unui orfelinat de băieţi. Clădirea părăsită, de importanţă istorică de pe Insula Büyükada a fost deschisă de patriarhie în 1902. Autorităţile turce au confiscat-o în 1997, afirmând că edificiul nu are nici un proprietar deoarece ele refuză să recunoască statutul legal al Patriarhiei.

 

Fundaţia Monumentelor Lumii (World Monuments Fund) numără printre monumentele sale orfelinatul de băieţi de pe Insula Büyükada, cunoscut sub numele de Orfelinatul romeic din Turcia. Clădirea a fost proiectată de arhitectul prolific Alexandre Vallaury (1850-1921) pentru a fi iniţial hotel de lux şi casino pentru Compania Internaţională de Vagoane de Dormit, companie de trenuri de persoane care deţinea Orient Express. Sultanul Abdul Hamid II (1842-1918) nu a permis însă darea sa în folosinţă, ceea ce a condus la vânzarea clădirii în 1903. Ea a fost cumpărată de soţia unui bancher grec de vază, care a donat complexul Patriarhiei Constantinopolului, care a transformat-o într-un orfelinat.

Amplasată pe un vârful unui deal frumos poziţionat din Büyükada, cea mai mare dintre Insulele Princes din Marea Marmara, şi înconjurat de o pădure deasă de pini, acest vestigiu de 20.000 metri pătraţi din Belle Epoque este socotită astăzi cea mai mare clădire istorică de lemn din Europa.

Orfelinatul, care a găzduit la apogeul său până la 1.000 băieţi, a fost închis în 1964. După aproape jumătate de secol de neglijare, clădirea este astăzi într-o stare de dărăpănare gravă. În aprilie 2012, s-a anunţat că orfelinatul istoric va fi restaurat pentru a adăposti un institut internaţional pentru protecţia mediului.

 

Cea mai monumentală luptă pentru supravieţuirea romeilor s-a dus pe Insula Heybeliada, locaţia unui seminar ortodox grec istoric care are vedere spre Marea Marmara. Şcoala Teologică de la Halki a fost unul dintre cele mai însemnate locuri de pregătire a clericilor ortodocşi răsăriteni până când autorităţile turce au impus închiderea sa în 1971. În acel an, o curte constituţională a hotărât că toate instituţiile particulare trebuie să fie afiliate unei universităţi de stat; ca seminar, Halki nu a întrunit cerinţele de secularitate strictă pentru şcolile conduse de stat.

Mulţi ierarhi ortodocşi de astăzi au fost instruiţi la Halki, aşa cum au fost toţi patriarhii ecumenici din istoria recentă. Însă de când legea turcă cere ca şi patriarhul ecumenic să fie cetăţean turc, nu este limpede cine ar putea conduce Biserica după trecerea la cele veşnice a actualului patriarh în vârstă de 72 ani.

Anul trecut, la cererea preşedintelui american Barack Obama şi a secretarului de stat Hillary Clinton, prim-ministrul Erdogan a avansat noi promisiuni că va redeschide Halki. În martie 2012, după o întrunire cu Erdogan, Obama a afirmat că redeschiderea este iminentă. El a declarat: ,,L-am felicitat pe prim-ministru pentru eforturile sale de a proteja drepturile minorităţilor religioase. Sunt foarte mulţumit să aud decizia sa de a redeschide Seminarul Halki de pe Insula Heybeliada”.

În ciuda acestei discuţii, nu s-a întreprins nimic. Nu a fost stabilită o dată pentru redeschidere. În general, spun specialiştii, oficialii turci se mişcă cu încetinitorul în ce priveşte numeroase probleme de libertate religioasă. Şi în cazul unui grup minoritar, în declin şi cu o medie mare de vârstă, dacă ei ignoră problemele suficient de mult timp, acestea vor dispărea.

Pot romeii să lupte îndeajuns de puternic pentru a-şi schimba soarta ? Dr. Elizabeth Prodromou, vice-preşedinte al Comisiei pentru Libertatea Religioasă Internaţională din SUA, susţine că ei se află într-un punct extrem de critic, cu o mică perspectivă oportună de a salva comunitatea lor de pericolul dispariţiei. Ea afirmă: ,,Climatul politic s-a îmbunătăţit considerabil şi acest lucru a creat posibilitatea îmbunătăţirii climatului social pentru romei. Întrebarea reală este: acest lucru va genera schimbări concrete care pot răsturna declinul rapid al acestei comunităţi ? Mai mult ca orice, timpul este duşmanul viabilităţii minorităţii romee. Şi guvernul turc ştie acest lucru. Este un joc de aşteptare şi timpul nu este de partea romeilor”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 76/martie-aprilie 2013

 

 

 

PARTEA A III-A

Generaţia viitoare

Amintirile dominaţiei turce sunt răspândite în întreaga viaţă a romeilor. La intrarea în gimnaziul romeic Zografyon, bustul de marmură al lui Mustafa Kemal Atatürk aflat în lumina reflectoarelor întâmpină elevii. În urma declinului Imperiului Otoman după primul război mondial, Atatürk, primul preşedinte al Turciei este considerat întemeietorul naţionalismului turc.

În fiecare dimineaţă, elevii rostesc un angajament de loialitate faţă de ţara lor, care începe astfel: ,,Sunt turc”. Chiar în şcolile romeice, unele lecţii sunt în limba turcă, deşi discuţiile de pe coridoarele şcolii sunt în principal în greacă. Programa şcolară este reglementată de regulile stricte de secularism ale Ministerului Educaţiei Naţionale. Deşi toţi elevii de la Zografyon sunt creştini ortodocşi, legea interzice menţionarea credinţei lor în şcoală. Precum alte şcoli ale minorităţii, Zografyon nu primeşte finanţare de la guvern.

Zografyon (foto), printre ai cărei absolvenţi se numără însuşi patriarhul Bartolomeu, este situată în cartierul Beyoğlu din Istanbul, în apropiere de Piaţa Taksim, inima oraşului. Orele de clasă sunt întrerupte de chemarea muezinului islamic la rugăciune de 5 ori pe zi. Uneori pot fi auzite şi clopotele de la Biserica Agia Triada (Sfânta Treime) aflată în apropiere, chiar dacă foarte slab.

Într-o zi însorită şi senină, se poate sta pe acoperişul de promenadă al şcolii Zografyon şi se poate vedea dincolo de Cornul de Aur către faimoasa Sfânta Sofia, odinioară biserică ortodoxă greacă, şi vecina sa Moscheea Albastră. În 1609, sultanul otoman Ahmed I a ridicat lăcaşul de închinare musulman pentru a rivaliza cu măreţia Sfintei Sofia.

 

 

Pentru tinerii romei, aceste alăturări religioase sunt o realitate în Tin Poli[7]. Ele sunt dovada propriilor rădăcini profunde în aceste ţinuturi şi a ciocnirii dintre civilizaţii pe care poporul lor le-a depăşit de-a lungul istoriei. Dacă nu ar fi fost spiritul energic, mândru al strămoşilor lor, ei nu ar fi fost aici.

Cu numai 40 elevi răspândiţi pe 5 etaje, o tăcere sinistră se lasă peste holurile Zografyon-ului în pauzele de 5 minute dintre ore. Înscrierea a scăzut de la un apogeu de peste 800 elevi la începutul anilor ’1960. ,,În 1962, nu încăpeam în această clădire”, afirmă profesorul de chimie Aristotelis Cokonas. ,,Am adăugat 2 etaje din cauza numărului covârşitor de elevi. Însă 2 ani mai târziu, ele nu mai erau necesare. Toţi au început să plece din cauza evenimentelor din 1964”.

În acel an, tensiunile crescânde dintre Grecia şi Turcia cu privire la Cipru i-au determinat pe oficialii turci să-i deporteze pe toţi romeii cu cetăţenie greacă. Acest lucru a micşorat comunitatea lor cu încă 40.000 persoane. Romeilor expulzaţi li s-a permis să ia cu ei doar 20 kg în lucruri personale şi 22 dolari bani gheaţă. Statul a confiscat casele şi afacerile pe care le-au lăsat în urmă şi a îngheţat conturile lor bancare.

Fostul director al şcolii Zografyon îşi aminteşte bine teama care i-a cuprins pe romei în acele zile. Dimitris Fragkoplos are astăzi 84 ani şi locuieşte la doar 2 case de şcoală, după colţul de la Istiklal Caddesi, principalul bulevard al Istanbulului. Din apartamentul său aflat la etajul 3, el ia pulsul comunităţii romeice urmărind cu meticulozitate un criteriu important: înscrierea la şcoala de gramatică. Biroul său înghesuit este plin de rafturi cu dosare până la refuz cu actele de înscriere la şcoală din ultimul secol.

Pentru anul 2010-2011, au fost înscrişi 223 elevi în 7 şcoli romeice (incluzând Şcoala Primară Kadikoy care are doar un elev). Mai mult de o treime din aceşti copii nu sunt greci. Ei sunt creştini ortodocşi antiohieni arabi, o minoritate dinlăuntrul unei minorităţi, legaţi de colegii lor printr-o religie comună ignorată în mediile academice. Este neclar cât de mulţi creştini arabi sunt incluşi în cifra de 1.700 citată de obicei ca numărul de romei rămaşi în Turcia. Mulţi dintre ei se socotesc romei, sporind confuzia demografică.

Fragkoplos, care a crescut pe Insula Büyükada, îşi aminteşte de vremea în care existau numeroase cartiere romeice în întreaga Turcie. Pe când era copil, el a învăţat la Marea Şcoală a Naţiunii din Istanbul, cunoscută mai bine sub numele de Megali Tou Genous Scholi, înfiinţată în 1454. Clădirea roşie impunătoare, complex proiectată, domină însăşi patriarhia, cu privelişti uimitoare către Cornul de Aur. Când Fragkoplos era copil, sute de copii urcau zilnic coasta abruptă pentru a ajunge la şcoală.

 

 

Aspectul cartierului s-a schimbat când prietenii şi rudele au plecat în Grecia în număr mare cu fiecare nou atac asupra comunităţii lor: în 1955, 1964 şi din nou în 1974. Aceia au fost ani în care nu s-a vorbit nicicând în greacă pe străzi, iar a purta crucea de la botez în public era de neconceput. Şi în timp ce Fragkoplos a fost tentat să plece şi el, a hotărât – ca tânăr profesor de şcoală – să rămână şi să dea un exemplu bun elevilor săi.

,,De-a lungul anilor, numărul nostru a scăzut încet, încet. De pildă, când ninge şi te joci cu bulgări de zăpadă, căldura trupului face ca bulgărele de zăpadă să se tot topească. Aşa şi noi, am rămas doar 2.000 de greci în oraş”.

 

Protectorul ecumenic

Cel mai important far al nădejdii romeilor se află într-un cartier situat la jumătatea drumului către Cornul de Aur. Fanarul – care îşi împrumută numele de la cuvântul grec ‘fanari’ sau far – este căminul Patriarhiei Ecumenice, centrul de operaţii al Bisericii Ortodoxe de Răsărit.

Zeci de mii de persoane din întreaga lume fac pelerinaje anuale la Biserica patriarhală Sfântul Gheorghe, îndeosebi primăvara în preajma Săptămânii Patimilor. De Paşti, în naos şi cafase se poate sta doar în picioare.

La umila reşedinţă ecleziastică, patriarhul Bartolomeu păstrează alături de masa de scris o fotografie înrămată în care este înfăţişat el vorbind cu preşedintele Obama. Biroul său din lemn de mahon este îngropat sub mormane de scrisori de la conducători influenţi din întreaga lume. Pe lângă conducerea Bisericii Ortodoxe de Răsărit, patriarhul Bartolomeu este apreciat pe plan internaţional ca promotor al armoniei interreligioase şi conservării mediului.

În ciuda acestui fapt, guvernul turc strict secular nu recunoaşte titulatura sa de ‘patriarh ecumenic’. În schimb, el este socotit a fi doar conducătorul laic al micului grup de romei din Turcia. Guvernul turc deţine, de asemenea, puterea de a instala un nou patriarh după voia sa. Pentru a complica şi mai mult lucrurile, legea turcă limitează permisele de muncă pentru străinii care nădăjduiesc să lucreze la patriarhie, lăsând uneori instituţia fără personal.

Poarta principală a complexului patriarhal este zăvorâtă de aproape 200 ani ca o amintire permanentă a mâinii asupritoare a statului în ce priveşte problemele bisericeşti: în duminica Paştilor din 1821, patriarhul Grigorie al V-lea a fost smuls de la slujbă de sultanul otoman Mahmut al II-lea şi spânzurat la poarta principală. El a fost ucis în acest chip înfiorător drept pedeapsă că nu a reuşit să înăbuşe o revoltă în Grecia învecinată. Poarta a fost zăvorâtă în amintirea lui, şi de atunci cei care vin să viziteze patriarhia intră pe o poartă laterală.

 

Poarta Sfântul Petru, zăvorâtă după uciderea patriarhului Grigorie al V-lea

 

Într-un interviu din martie 2011, patriarhul Bartolomeu şi-a ales cu grijă cuvintele cu care a lăudat guvernul turc pentru îmbunătăţirea modului în care-i tratează pe romei: ,,În comunitatea noastră din Istanbul, există un spirit de reorganizare. Noi trăim în condiţii mai bune din punct de vedere politic. Guvernul Erdogan este binevoitor şi atent faţă de minorităţi. Suntem foarte fericiţi cu administraţia sa”.

În 2010, după 88 ani, turcii au permis creştinilor ortodocşi să săvârşească prima slujbă religioasă la Mânăstirea Sumela din nordul Turciei. Lipsită de statut religios oficial de turci în 1923, mânăstirea din stâncă din epoca bizantină se va deschide acum o dată pe an pe 15 august, la hramul său, Adormirea Maicii Domnului. Tot în 2010, guvernul turc a oferit paşapoarte turce şi cetăţenie dublă pentru 17 străini, clerici ortodocşi greci de frunte, lărgind grupul de candidaţi eligibili pentru a-i urma patriarhului Bartolomeu.

Deşi este recunoscător pentru îmbunătăţirea atitudinii în ce priveşte drepturile minorităţilor odată cu venirea la putere a lui Erdogan, patriarhul Bartolomeu spune de asemenea că Turcia trebuie să schimbe modul în care priveşte patriarhia. El a comparat sediul Bisericii vechi de secole cu Vaticanul catolic, numindu-l o valoare culturală pentru ţară:

,,Turcia ar trebui să fie mândră că are centrul Ortodoxiei mondiale pe pământul său. Este un centru acceptat, apreciat, respectat de mulţi. Este un privilegiu pentru Turcia să aibă această instituţie pe teritoriul său. Noi nu reprezentăm o ameninţare, o primejdie. Dimpotrivă, noi lucrăm pentru pace şi reconciliere, şi promovăm dialogul. Noi contribuim la cultură şi civilizaţie. Câte ţări nu şi-ar dori să aibă pe teritoriul lor o asemenea instituţie cu 17 secole de istorie în spate ?”

În februarie 2012, patriarhul Bartolomeu a vorbit înaintea Parlamentului turc – o premieră istorică – cerând garanţii pentru tratamentul egal al minorităţilor în cadrul noii constituţii care este elaborată în prezent. În cursul întrunirii cu uşile închise, el a cerut de asemenea, recunoaşterea patriarhiei ca entitate legală, redeschiderea Seminarului Teologic de la Halki şi părţi egale din fondurile publice pentru organizaţiile religioase şi educaţionale non-musulmane.

După întrunire, el a declarat: ,,Noi nu vrem să fim cetăţeni de categorie a doua. Din nefericire, în trecut au existat nedreptăţi. Acestea sunt încet îndreptate şi schimbate. Se naşte o nouă Turcie”.

 

Prea puţin, prea târziu

Neîndoios, patriarhul Bartolomeu a utilizat cu succes reputaţia sa pe scena lumii pentru a atrage atenţia asupra romeilor într-un moment critic. Însă timpul trece. Reducerea accelerată a comunităţii confirmă un adevăr supărător: fără o intervenţie cuprinzătoare şi rapidă, dispariţia lor este iminentă.

Dr. Elizabeth Prodromou, vice-preşedinte al Comisiei pentru Libertatea Religioasă Internaţională din SUA, afirmă: ,,Fiecare zi care trece fără schimbări legale şi constituţionale care pot avea în vedere viabilitatea aceste comunităţi este încă o zi pierdută. Media mare de vârstă a populaţiei romeice şi întârzierile prelungite dintre discurs şi reformă nu prevestesc nimic bun pentru viitorul grupului”.

Dincolo de zidurile Fanarului, există puţini credincioşi care participă la slujbele duminicale săvârşite în bisericile ortodoxe greceşti din oraş. Locuri marcate cu numere dăinuie din zilele în care familiile locale plăteau pentru a-şi rezerva locuri avantajoase la slujbele bisericeşti. Astăzi, cei care merg la biserică sunt surprinşi să aibă companie când participă la liturghii.

Din cauza lipsei enoriaşilor, cele peste 100 de biserici ortodoxe greceşti din Turcia împart între ele 50 de preoţi. Uneori, un preot săvârşeşte câteva liturghii în mai multe biserici în cursul săptămânii, adesea fără a fi nimeni altcineva prezent. Acest lucru demonstrează că bisericile sunt încă folosite, astfel încât oficialii turci să nu le eticheteze drept abandonate şi să le confişte.

Situaţia impune o întrebare filozofică: dacă o slujbă este săvârşită zilnic fără nici măcar un credincios prezent, foloseşte cuiva ? Şi dacă icoanele sunt strălucitoare, cărţile de cântări şterse de praf şi crăpăturile din tavane reparate pentru o comunitate care probabil nu se va întoarce niciodată, merită timpul şi osteneala ?

Bineînţeles că da, spun mulţi romei. Yorgo Istefanopoulos, conducătorul micii comunităţi greceşti din Kadikoy, socoteşte că ,,ar fi o trădare să le lăsăm să cadă în paragină”. El supraveghează 5 biserici romeice foarte frumoase, recent renovate, dintre care 3 nu au enoriaşi. ,,Aceste biserici şi clădiri ne-au fost încredinţate, lăsate moştenire de strămoşii noştri, care au lucrat din greu să le construiască. Avem o datorie faţă de strămoşii noştri să avem grijă de ele”.

Şcolile din oraş au aceeaşi soartă. Rămasă fără elevi, Şcoala Primară din Kadikoy şi-a închis porţile pentru totdeauna. Clădirea înaltă cu 4 etaje rămâne încântătoare şi totuşi goală.

În ianuarie 2012, Ministerul Educaţiei din Turcia a anunţat că va permite redeschiderea unei şcoli greceşti de pe Insula Gokceada, închisă în 1936. Cinci familii cu copii au spus că se vor muta pentru ca şcoala să aibă elevi. Aceste situaţii prezintă pozitiv optimismul romeilor.

Istanbul – sau mai degrabă Constantinopol, şi Bizanţ mai înainte – este unul din leagănele elenismului. Nu contează cât de tare se străduieşte Istanbulul să adopte o identitate mai apuseană, seculară sau distinct turcă, oraşul modern nu poate scăpa niciodată de ADN-ul său elen. Pentru mulţi greci este mult mai emoţionant a vedea Catedrala Sfânta Sofia din Istanbul decât Parthenonul din Atena. Îmbinarea arhitectonică a simbolismului religios a Sfintei Sofia – creştinismul se întâlneşte cu islamismul, Răsăritul se întâlneşte cu Apusul, toate sub o cupolă măreaţă înconjurată de minarete – reprezintă toate provocările pe care romeii au trebuit să le depăşească în ultimele 2 milenii.

Următoarele câteva decenii pot fi un deznodământ pentru istoria elenă din regiune, care a început cu creştinismul medieval, a culminat cu înălţarea Imperiului Bizantin, a căzut din dar odată cu stăpânirea otomană asupritoare şi s-a redus la un firicel în Turcia seculară, naţionalistă, din zilele noastre. Ifigenia Miranko, profesoară de matematică la Şcoala Zografyon, spune că deşi a trăit toată viaţa într-un loc în care identitatea ei religioasă şi etnică este înăbuşită, ca romee ea va simţi întotdeauna loialitate faţă de oraşul pe care îl va numi mereu Constantinopol: ,,Noi ne-am născut aici, avem patriarhia aici, şi ne simţim legaţi de oraş. Există atât de multe biserici şi toate ne aparţin nouă. Este o moştenire profundă, rădăcinile noastre sunt fixate solid. Poate că eu mă pot dezrădăcina şi pot merge altundeva, însă patriarhia, bisericile şi istoria – acestea nu pot fi şterse”.

În mod evident, pentru romei vor veni zile mai bune doar în perspectivă. Ceea ce nu este atât de evident este dacă un deceniu de apeluri pentru reformă ar putea să fi fost în zadar. Este posibil ca generaţia următoare să nu fie îndeajuns de mare pentru a merge înainte. Patriarhia, farul creştinătăţii ortodoxe, va rămâne fără îndoială singura lumină care continuă să ardă, dacă restul comunităţii romeice cade în întuneric.

Astăzi, 1.700 greci au rămas într-o naţiune de 79 milioane. După mai mult de 2.000 ani de prezenţă continuă şi istorie bogată, dacă nu sunt luate măsuri urgente de consolidare, acesta poate fi sfârşitul.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 77/mai-iunie 2013

 

---

[1] Deşi se susţine adeseori că patriarhul Constantinopolului este conducătorul tuturor ortodocşilor din lume, având în lumea ortodoxă o poziţie asemănătoare papei în lumea catolică, această aserţiune este nu numai eronată, ci şi contrară Tradiţiei Bisericii Ortodoxe. Patriarhul Constantinopolului are propria turmă şi este primus inter pares (poziţie de cinste, nu de autoritate) între întâistătătorii celorlalte Biserici Ortodoxe locale. O asemenea pretenţie – de a fi conducătorul întregii lumi ortodoxe – subminează conceptele fundamentale pe care este întemeiată Biserica lui Hristos, unul dintre ele fiind sobornicitatea, iar altul faptul că Mântuitorul Hristos este Capul Bisericii.

[2] Idem 1.

[3] Într-adevăr, locuitorii capitalei Imperiului Bizantin se numeau pe ei înşişi romei. Fiindcă, odată cu mutarea capitalei imperiului de la Roma la Constantinopol în vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare, o mare parte din curtea imperială romană, ca şi mulţi alţi romani, a venit să locuiască în această din urmă metropolă. Ei îşi spuneau romei, adică locuitori ai urbei. Bizantinologii folosesc astăzi termenul de ‘romei’ pentru a-i desemna pe bizantini.

[4] Tradiţia Bisericii Ortodoxe vorbeşte despre întemeierea scaunului episcopal în Bizanţ/Constantinopol de către însuşi Sfântul Apostol Andrei, în primul secol creştin. A se vedea serialul Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului.

[5] Astăzi se estimează că numărul grecilor ortodocşi ucişi în genocidul de la începutul secolului XX se ridică la aproximativ 1 milion suflete. A se vedea serialul Nenorocirea Asiei.

[6] Acestea par a fi mai degrabă preocupările sale, de natură politică, decât de natură religioasă …

[7] N.r.: Tin Poli, adică, în oraş.