Cugetari nr. 24

Un secol de la genocidul armenilor din Imperiul Otoman

 

PARTEA I

Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la genocidul armean – uciderea cu bună ştiinţă şi în mod organizat a 1,5 milioane armeni de către forţele Imperiului Otoman. Alături de armeni au fost ucişi şi alţi creştini – ortodocşi şi asirieni[1].

Uciderea creştinilor pe scară largă în Imperiul Otoman a început înainte de 1900, în perioada 1894-1896 fiind ucişi circa 300.000 armeni[2], dar armenii socotesc începutul genocidului în anul 1915. În 1914, odată cu izbucnirea primului război mondial, autorităţile otomane religioase au declarat război sfânt împotriva tuturor creştinilor. Astfel a fost iniţiată o campanie pe scară largă şi bine organizată de masacrare a cetăţenilor nemusulmani din imperiu. Musulmanii au fost chemaţi să lupte împotriva minorităţilor creştine cu care trăiseră ca vecini, deşi nu în termeni egali sau în mod necesar paşnici.

Mulţi dintre ei – oameni de rând sau chiar guvernatori – au refuzat să participe la acest masacru şi chiar i-au ajutat pe armeni. ,,Mulţi armeni au fost salvaţi datorită lor. Şi-au asumat această răspundere şi mulţi dintre ei au plătit. Capul familiei era omorât. La vremea aceea, glonţul era prea scump pentru aşa ceva. Un pumnal era suficient. Familia era obligată să-l scoată în stradă, iar casa trebuia incendiată”, spune Sirun Terzian, vice-preşedintele Uniunii Armenilor din România, urmaşul unei familii de armeni care a reuşit să se refugieze în acele vremuri în România.

În schimb, musulmanii care s-au implicat în campanie au pricinuit suferinţe şi distrugeri uriaşe creştinilor armeni, greci şi asirieni. Numai în anul 1915 au fost omorâţi circa 800.000 armeni.

În noaptea de 24 aprilie 1915, la ordinul lui Talaat Paşa, autorităţile otomane au arestat circa 250 de intelectuali armeni (scriitori, profesori, medici, preoţi, politicieni, avocaţi, jurnalişti) din Constantinopol, şi mai apoi alţii, în total 2.345 persoane, care au fost întemniţate în două lagăre din apropierea Ankarei. Majoritatea au fost omorâte. Ca atare, armenii socotesc ziua de 24 aprilie 1915 ,,ziua în care capul nostru a fost tăiat”, hotărând ca aceasta să fie ziua în care se comemorează anual tragicele evenimente.

Nenumăraţii martori oculari – supravieţuitori, diplomaţi ai diferitelor ţări în Imperiul Otoman, reprezentanţi ai organizaţiilor internaţionale de ajutor, misionari, profesori etc – au depus mărturie despre atrocităţile la care au fost supuşi armenii. Aceştia au fost executaţi, uneori în modul în care musulmanii sacrifică animalele, sau au murit de foame, răpuşi de boli şi din cauza torturilor şi caznelor la care au fost supuşi; au fost tăiaţi în bucăţi, răstigniţi, copiii au fost zdrobiţi de pietre; bărbaţi, femei şi copii au fost adunaţi în bisericile lor şi arşi de vii; fetele şi femeile au fost necinstite şi apoi ucise sau închise în haremurile musulmane – într-un cuvânt, otomanii au folosit toate metodele posibile pentru a scăpa de neamul armenilor.

Consulul american Leslie Davis, avocat şi jurnalist, a scris despre evenimente: ,,Îi auzeam cum îl invocau pe Allah pentru a le binecuvânta eforturile de a omorî creştinii pe care îi urau. Noapte de noapte aceleaşi rugăciuni se ridicau la cer, şi zi de zi aceşti turci îşi duceau sângeroasa lucrare la final. În jurul lacului Goeljik, mii şi mii de armeni, majoritatea femei neajutorate şi copii, erau mutilaţi în mod barbar şi măcelăriţi”.

Elmas Sigian, fiica unor armeni refugiaţi în România, declară: ,,Sunteţi în casa unei persoane care este fiica a doi părinţi orfani. Nu mi-am cunoscut nici bunici, nici unchi, nici mătuşi. Pe nimeni. Toţi au fost măcelăriţi în anul 1915, în cadrul genocidului. Tatăl meu şi după 90 de ani spunea că nu are nici mamă, nici tată. Era un adevăr”.

Ulnia Blănaru-Maganian, fiica altei familii de armeni refugiaţi în România, istoriseşte: ,,În sate oamenii semănau, lucrau pământul, erau de multe ori aproape de recoltare. Veneau într-o noapte haite de-astea de turci şi kurzi şi furau totul pur şi simplu din răutate, ca să nu poată oamenii să aibă peste iarnă provizii. Deci niciodată nu era sigur. De aia la noi ‘noapte bună’ se spune kisher pari. Kisher e ‘noapte’, pari e ‘bun’. Celălalt căruia îi spui ‘noapte bună’, îţi va spune luz pari, adică ‘lumină’, să ne vedem mâine pe lumină întregi şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru asta”.

O altă metodă cruntă de exterminare folosită de otomani a fost deportarea, stabilită prin Legea Tehcir[3] votată de Parlamentul otoman pe 27 mai 1915. Potrivit acesteia, populaţia armeană din Anatolia şi Cilicia, catalogată de autorităţi drept ,,inamic intern”, a fost constrânsă să plece în exil în deşertul sirian. Marşul armenilor a fost un marş spre moarte, foarte mulţi fiind ucişi pe drum de către forţele Organizaţiei Speciale, numite ‘echipele morţii’ sau ‘batalioanele măcelarilor’ (mulţi membri fiind criminali sau foşti deţinuţi). Acestea au primit ordin de ,,eliminare sistematică a populaţiei evacuate”. Mulţi alţii s-au stins de foame şi epuizare.

Pe 13 septembrie 1915, Parlamentul otoman a votat Legea temporară de expropriere şi confiscare, care stipula că toate proprietăţile, inclusiv pământuri, vite şi case aparţinând armenilor trebuiau confiscate de autorităţile otomane.

În memoriile sale[4], ambasadorul american la Constantinopol în acea perioadă, Henry Morgenthau, un alt martor al evenimentelor, arată că tragedia armenilor a fost un genocid: ,,Ordonând deportările, autorităţile turce au semnat, de fapt, condamnarea la moarte a unei întregi naţiuni, lucru de care erau perfect conştiente şi nu-şi mai băteau capul să-l ascundă nici măcar în convorbirile cu mine”. Ambasadorul Morgenthau a luptat alături de conducătorii armeni pentru salvarea a cât mai mulţi dintre cei deportaţi.

Sirun Terzian declară: ,,Lucrurile acestea s-au făcut foarte bine coordonat. Exista un secretariat care se ocupa de acest lucru. Ordinele erau transmise în vilaiete. Oamenilor din sate întregi de armeni li se spunea: ‘Mâine dimineaţă la 7, sunteţi la ieşirea din sat cu ce puteţi duce în mână’. Foarte puţini au beneficiat de transport pe cale ferată şi aceia erau înghesuiţi în vagoane cu 60-70 de oameni, în condiţii infernale. Cu tot ce aveai în mână. Ce puteai să iei în mână ? Să iei mâncare, bunuri, amintiri ?”

Imagini de arhivă

Armeni alături de craniile celor ucişi 1914-1919

Armeni deportaţi, păziţi de soldaţi turci, 1915

Deportarea creştinilor din casele lor în deşertul arid pentru a muri

O stradă din cartierul armean din Adana, jefuită şi distrusă după masacrele din 1909

Armeni spânzuraţi de turci în piaţă

Protestatari în Istanbul, ţinând în mâini fotografii ale unora din intelectualii armeni ucişi pe 24 aprilie 1915

Dincolo de aceste istorii teribile, de lacrimile, suferinţa şi chinul celor de atunci, rămân cifrele, seci, goale, dar care reflectă o realitate înfricoşătoare pe care nu o poate schimba nimeni şi nimic. În 1900, creştinii constituiau circa 32% din populaţia Imperiului Otoman. După 27 ani, creştinii reprezentau doar 1,8%. Se estimează că peste 1,5 milioane de armeni (în 1914 erau 2,1 milioane, iar în 1922 rămăseseră 390.000), circa 750.000 asirieni (în 1914 erau un milion, iar în 1922 rămăseseră mai puţin de 250.000) şi până la 1,5 milioane de greci (în 1914 erau în jur de 2,5 milioane, iar în 1922 rămăseseră 500.000) au fost ucişi în acest genocid[5]. Cei 1,5 milioane de armeni morţi reprezentau aproape jumătate din populaţia armeană din acea vreme, iar cei 750.000 de asirieni constituiau trei sferturi din populaţia asiriană a acelui timp.

Armenii au continuat să fie masacraţi, deportaţi sau siliţi să fugă chiar după ce a fost înfiinţată Republica Armenia, în mai 1918. Protecţie a apărut când Armata Roşie a luat Armenia sub controlul sovietic în 1920. Diaspora, creată de armenii care au reuşit să fugă din calea hoardelor turce şi kurde, există azi în toată lumea. În Armenia trăiesc astăzi 3,4 milioane de armeni, iar în întreaga lume sunt încă 8 milioane. În Turcia au rămas în jur de 40.000-70.000 de armeni.

 

Nu sunt de trecut cu vederea unele amănunte legate de turcii care au plănuit şi organizat masacrarea armenilor şi în general a creştinilor din Imperiul Otoman. Sursele istorice dezvăluie că ei nu au fost măcelăriţi de islamişti însetaţi de sânge, ci uciderea lor a fost concepută de membrii unor organizaţii care au avut legături strânse cu masoneria.

Aceste legături sunt un fapt bine documentat. O primă organizaţie de acest gen a fost Comitetul pentru Uniune şi Progres, înfiinţat la Thessaloniki în 1890, ca o societate secretă, de către Emmanuel Carraso, membru B’nai B’rith de origine italiană, mare maestru al lojii masonice Macedonia Risorta din Thessaloniki. Scriitorul turc de stânga, Kamouran Mberik Xartboutlou nota în cartea sa Impasul turc: ,,Cei care doreau să intre în cercul interior al acelei organizaţii secrete trebuiau să fie masoni şi trebuiau să aibă susţinerea unei mari părţi din clasa comercială”.

Adevărata natură a relaţiei dintre Tinerii Turci şi lojile masonice din Thessaloniki a fost comentată de mulţi cercetători şi scriitori. În cartea sa bine cunoscută şi extrem de bine documentată, Societăţile secrete şi mişcările subversive, apărută la Londra în 1928, istoricul Nesta Webster (1876-1960) scrie: ,,Mişcarea Tinerii Turci a început în lojile masonice din Thessaloniki sub supravegherea directă a Lojii Marelui Orient al Italiei, care ulterior a împărtăşit succesul lui Mustafa Kemal”.

Într-un interviu acordat ziarului parizian Le Temps din 20 august 1908, Refik Bey afirma: ,,Este adevărat că primim sprijin de la francmasonerie şi în mod special de la masoneria italiană. Cele două loji italiene (din Thessaloniki) – Macedonia Risorta şi Labor et Lux – ne-au furnizat servicii nepreţuite şi au fost un refugiu pentru noi. Ne întâlnim acolo ca tovarăşi masoni, pentru că este o realitate că mulţi dintre noi sunt masoni, dar mai important noi ne întâlnim pentru a ne organiza mai bine noi înşine”.

Talaat Paşa (1874-1921), membru în conducerea organizaţiei Tinerii Turci, a fost ministru de interne al Turciei în timpul primului război mondial. El era membru al lojii masonice a lui Carraso şi a fost primul mare maestru al masonilor de rit scoţian din Turcia. Talaat Paşa a fost arhitectul principal al genocidului armean, cel care a dat ordinul arestării intelectualilor armeni pe 24 aprilie 1915 şi a propus Legea Tehcir privind deportările. El scria: ,,Continuând deportarea armenilor către destinaţia lor în timpul frigului puternic asigurăm odihna lor veşnică”.

Mai mult, astăzi se ştie că o parte din conducătorii Comitetului pentru Uniune şi Progres şi din oficialii Imperiului Otoman din acea perioadă erau evrei. În secolul al XVIII-lea, la Thessaloniki, a luat naştere o sectă evreiască, numită Donmeh[6], alcătuită din evrei convertiţi la islamism care ţineau în taină obiceiurile Kabalei şi învăţăturile fondatorului lor, Sabbatai Zvi.

Istoricul britanic Robert W. Seton-Watson (1879-1951), în cartea sa Naşterea naţionalităţii în Balcani, apărută la Londra în 1917, scria următoarele: ,,Adevăratele minţi din spatele mişcării Comitetului pentru Uniune şi Progres erau evrei sau evrei islamici. Donmeh şi evreii avuţi din Thessaloniki i-au susţinut economic pe Tinerii Turci şi tovarăşii lor capitalişti evrei din Viena şi Berlin – ca şi Budapesta şi posibil Paris şi Londra – i-au susţinut financiar de asemenea”.

Pe 23 ianuarie 1914, în Registrul Poliţiei ţariste (Okrana) nr. 16609 adresat Ministerului de Externe din Sankt Petersburg, citim: ,,O convenţie pan-islamică de membri ai Comitetului pentru Uniune şi Progres şi evrei s-a ţinut în loja Nouri Osman din Constantinopol. Au participat circa 700 membri importanţi din Comitet şi evrei, inclusiv ministrul Talaat Bey, Bentri Bey, Mbekri Bey şi Javit Bey (Donmeh). Doi dintre cei mai importanţi evrei prezenţi în număr mare au fost conducătorul Serviciului de Securitate, Samuel Effendi, şi vice-administratorul Poliţiei, Abraham Bey”. Şi astăzi există membri Donmeh în lojile masonice turce. Există informaţii, negate de turci, că însuşi Mustafa Kemal se trăgea dintr-o familie evreiască.

Scrisoarea lui Sir Gerald Lowther, ambasadorul Marii Britanii în Imperiul Otoman, către Sir Charles Harding, datată 29 mai 1910, constituie o altă dovadă în sprijinul afirmaţiilor de mai sus. Sir Gerald scria: ,,La scurt timp după revoluţia din iulie 1908, s-a aflat că mulţi dintre membrii conducători ai organizaţiei Tinerii Turci erau francmasoni. S-a observat că evrei de toate culorile, nativi şi străini, erau susţinători entuziaşti ai noului sistem până când, aşa cum s-au exprimat mulţi turci, fiecare evreu a devenit un spion potenţial al Tinerilor Turci. Turcii au început să remarce că mişcarea era mai degrabă o Revoluţie evreiască decât turcească”.

Regele Constantin I (1868-1923) al Greciei a făcut de asemenea o remarcă într-o discuţie cu ambasadorul german la Atena, căruia i s-a plâns de atrocităţile comise de Tinerii Turci împotriva grecilor din Imperiul Otoman. El a afirmat că mişcarea Tinerilor Turci este ,,alcătuită din israeliţi”.

Paginile istoriei pot oferi multe alte dovezi şi pot scoate la lumină adevăratele motive care au stat în spatele unei asemenea atrocităţi. Dar dincolo de orice dovadă sau cauză rămân milioanele de oameni ucişi, a căror moarte nu poate fi justificată de nici o raţiune.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 90/martie-aprilie 2015

 

 

PARTEA A II-A

Anii au trecut, Imperiul Otoman a căzut, colbul istoriei s-a aşternut peste aceste evenimente teribile pe care puţini au vrut să le numească genocid. După sfârşitul primului război mondial, armenii au luptat pentru aducerea în justiţie a celor vinovaţi de masacrarea neamului lor, însă nu au avut parte de reuşită. A fost înfiinţată o comisie internaţională pentru crime de război, care a recomandat crearea unui tribunal pentru ,,aceste încălcări ale legilor umanităţii”. Dar Statele Unite ale Americii au respins referirea la ,,legile umanităţii”, considerând-o imprecisă, astfel că despre genocid s-a vorbit abia după cel de-al doilea război mondial.

În ultimele decenii, armenii au luptat ca fiecare stat în parte şi comunitatea internaţională în ansamblu să recunoască faptul că masacrele de atunci au fost o campanie intenţionată şi bine organizată de nimicire a neamului lor – un genocid – şi să-l condamne. Trebuie remarcat că termenul ‘genocid’ a fost inventat de evreul polonez Raphael Lemkin, în timpul celui de-al doilea război mondial, pe baza masacrării armenilor: ,,Am devenit interesat de genocid pentru că s-a întâmplat de atât de multe ori. S-a întâmplat armenilor şi, după armeni, Hitler a trecut la treabă”. De asemenea, expresia ‘crime împotriva umanităţii’ a fost folosită pentru prima oară în scrisoarea Puterilor Aliate – Marea Britanie, Franţa şi Rusia – către Înalta Poartă otomană din 1915, în care o acuzau de atrocităţile comise împotriva minorităţilor creştine de pe teritoriul imperiului.

În timp, 23 de ţări au recunoscut genocidul, printre ele numărându-se Canada, Rusia, Franţa, Germania, Austria, Italia, Belgia, Grecia, Elveţia, Ungaria, Argentina, Suedia, Siria, Olanda, Uruguay, Liban; de asemenea, 44 din cele 50 de state americane au recunoscut genocidul armean. Cel mai recent, în februarie 2015, Dakota de Sud a publicat o rezoluţie prin care cere ,,Congresului american şi preşedintelui Statelor Unite ale Americii să recunoască în mod oficial adevărul istoric privind atrocităţile la care au fost supuşi armenii, grecii şi alţi creştini ce au trăit în Anatolia, şi anume genocidul ce a avut loc, şi să urmărească scopul unor relaţii echitabile, stabile, durabile între poporul armean şi cel turc”.

Pe de altă parte, Turcia, urmaşa Imperiului Otoman, refuză categoric să recunoască faptul că a avut loc un genocid şi susţine, în apărarea ei, că numărul victimelor a fost mult mai mic, circa 300.000-500.000, şi că, de fapt, evenimentele s-au petrecut pe fondul primului război mondial şi al unui ,,război civil” în imperiu, mai precis în Anatolia, care a făcut un număr apropiat de victime şi de partea turcă.

În 1995, un grup de academicieni americani nota: ,,În pofida uriaşei cantităţi de dovezi ce indică realitatea istorică a unui genocid armean – declaraţii ale unor martori oficiali, arhive oficiale, dovezi fotografice, rapoarte oficiale ale unor diplomaţi, şi declaraţiile supravieţuitorilor – guvernele ce s-au aflat la putere în Turcia au continuat să nege realitatea istorică a acestor evenimente, din 1915 şi până în prezent”. Mai mult, de îndată ce o ţară mai însemnată sau o personalitate de talie internaţională foloseşte cuvântul ‘genocid’ cu referire la armeni, conducătorii turci dau declaraţii furtunoase şi aruncă cu insulte şi ameninţări.

Totuşi în 2014, Recep Tayyip Erdogan (foto), pe atunci prim-ministrul Turciei, a oferit condoleanţe familiilor armenilor ucişi în timpul primului război mondial, mişcare considerată fără precedent de guvernul său. El a numit evenimentele ,,inumane”, iar gestul a fost privit ca un prim pas spre reconciliere. Gestul a fost însă respins de Armenia deoarece prim-ministrul turc a evitat folosirea cuvântului ‘genocid’.

În ianuarie 2015, Erdogan, astăzi preşedintele Turciei, a solicitat o ,,comisie imparţială de istorici” pentru a examina chestiunea. ,,Dacă rezultatele dezvăluie în realitate că noi am comis o crimă, dacă avem un preţ de plătit, atunci vom evalua aceasta şi vom lua măsurile necesare”, a spus el presei de stat turce, potrivit agenţiei France Presse. ,,Dacă (armenii) sunt cu adevărat sinceri în această chestiune, să o încredinţăm istoricilor. Fie ca istoricii să se ocupe de chestiune. Noi ne-am deschis arhiva şi am prezentat peste un milion de documente”, a adăugat el. ,,Dacă Armenia are de asemenea o arhivă, atunci ar trebui ca şi ei să o deschidă … Apoi putem sta şi discuta ca politicieni”.

Conducătorii armeni au refuzat orice aranjament de acest gen, socotind – ca majoritatea lumii – că genocidul este un fapt istoric. Ei şi-au ridicat problema dacă nu cumva orice ,,examinare imparţială” va sluji în realitate ca o ocazie pentru guvernul turc de a-şi introduce revizionismele în mentalitatea generală. Dispoziţia turcă de a deschide arhivele poate să reflecte şi o măsluire a acestora. În decursul unui secol a fost timp pentru a face să dispară orice document care nu concordă cu istoria oficială a statului turc. Erevanul nu doreşte să compromită adevărurile a ceea ce este probabil cel mai definitoriu eveniment din istoria modernă a Armeniei.

 

Aliatele Turciei – Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Israel etc – refuză de asemenea să recunoască genocidul. Nici ONU nu recunoaşte genocidul armean.

Singurul preşedinte american care a recunoscut public genocidul armean a fost Ronald Reagan. În timpul campaniei electorale din 2008, Barack Obama a promis că va recunoaşte oficial genocidul armean: ,,Am convingerea fermă că genocidul armean nu este o simplă invenţie, o opinie personală a unor persoane, sau doar un simplu punct de vedere, ci un fapt bine documentat ce are în spate o vastă cantitate de dovezi istorice. Ce s-a întâmplat nu poate fi negat. În calitate de preşedinte, voi recunoaşte oficial genocidul armean. America merită un conducător care să spună adevărul despre genocidul armean şi să răspundă ferm la orice nedreptate de acest fel. Intenţionez să fiu acel preşedinte”. Însă după ce a ajuns în Biroul Oval, a uitat complet de promisiunea făcută …

În 2014, membri din Comitetul pentru Relaţii Externe al Senatului SUA au adoptat o rezoluţie pentru a ,,aminti şi respecta comemorarea genocidului armean pe 24 aprilie”. Guvernul turc s-a opus cu tărie, afirmând că exprimarea (de ‘genocid’ pentru conflict, pentru a fi precişi) ,,denaturează istoria şi legea”. ,,Îi condamnăm pe cei care au condus această iniţiativă nedreaptă”, a vociferat Ministerul de Externe al Turciei.

Pe 18 martie 2015, congresmanul Robert Dold de Illinois, împreună cu alţi trei colegi, a introdus în Congresul American un proiect de rezoluţie pentru recunoaşterea genocidului armean la nivel federal. El declara: ,,Nu putem să facem politică cu un lucru atât de important. Aceasta este despre a recunoaşte ce este drept faţă de ceea ce este greşit”. Congresmanul Dold este interesat direct de acest fapt istoric, deoarece statul Illinois are o comunitate mare de armeni. Cu toate acestea, necesitatea recunoaşterii genocidului de către SUA merge dincolo de ce ar însemna pentru americanii de origine armeană, consideră el: ,,Nu este doar o datorie faţă de armeni, este o datorie faţă de omenire. Scopul recunoaşterii federale este de a crea un cadru oficial pentru a preîntâmpina astfel de atrocităţi”.

Şi presa americană a ezitat zeci de ani să folosească expresia ‘genocidul armean’. De pildă, cotidianul The New York Times a folosit-o pentru prima oară abia în 2004.

Din nefericire, nici România nu a recunoscut genocidul armean, oficialii săi numindu-l când ‘evenimente’, când ‘vicisitudini’, când ‘tragedii’, ocolind în mod abil cuvântul ‘genocid’. Preocupaţi mai degrabă de o relaţie economică cu Turcia şi de interese militare în cadrul NATO, politicienii români continuă să evite recunoaşterea genocidului.

Şi mai grav, şi în acelaşi timp dureros, a fost scandalul diplomatic stârnit de ambasadorul român în Armenia, Sorin Vasile. În noiembrie 2014, el nu a putut să răspundă în mod onorabil la întrebarea pusă de un tânăr armean pe această temă. Jurnaliştii români au comentat această atitudine nevertebrată a politicienilor noştri: ,,Diplomaţia română nu s-a aventurat niciodată pe tărâmul înalt al judecăţilor morale, preferând mereu un pragmatism infuzat de prudenţă”.

 

În acest an, când se împlineşte un veac de la teribila tragedie a creştinilor din Imperiul Otoman, diferite personalităţi şi instituţii naţionale şi internaţionale au luat iniţiativa de a folosi cuvântul ‘genocid’ şi de a sublinia gravitatea evenimentelor de atunci.

Duminică, 12 aprilie 2015, la Vatican a avut loc o liturghie în rit catolic armean în cadrul căreia au fost pomeniţi armenii masacraţi de otomani în urmă cu un secol. Papa Francisc a slujit împreună cu patriarhul catolic armean Nerses Bedros al XIX-lea Tarmouni, fiind prezenţi patriarhul Karekin al II-lea împreună cu înalţi prelaţi ai Bisericii Armene şi preşedintele Armeniei, Serge Sargsian.

Papa Francisc binecuvântează în timpul liturghiei aniversare a 100 ani de la genocidul armean, în Biserica Sfântul Petru din Vatican. El este flancat (stânga) de patriarhul catolic armean Nerses Bedros al XIX-lea Tarmouni şi catolicosul Aram al Ciliciei şi (dreapta) catolicosul Karekin al II-lea de Etchmiadzin (dreapta), patriarhul Bisericii Apostolice Armene

La începutul liturghiei, papa a folosit cuvântul ‘genocid’ pentru a se referi la evenimentele de acum un secol: ,,În ultimul secol, familia noastră umană a traversat trei tragedii uriaşe şi fără precedent. Prima, care este în mare măsură considerată ‘primul genocid din secolul XX’, a lovit poporul vostru armean”.

Francisc nu este primul pontif care recunoaşte genocidul armean. Pe 27 septembrie 2001, Papa Ioan Paul al II-lea a semnat o declaraţie comună cu patriarhul armean Karekin al II-lea prin care recunoştea genocidul armean.

Turcia a reacţionat extrem de dur, de-a dreptul insultător la cuvintele papei. În aceeaşi zi, prim-ministrul turc Ahmet Davutoglu a declarat: ,,Aceste evenimente dureroase sunt citate în mod părtinitor şi nepotrivit de papă şi autoritatea pe care o reprezintă”. Totodată, Turcia a anunţat că îşi cheamă ambasadorul la Vatican pentru consultări, convocându-l de asemenea la Ministerul de Externe pe ambasadorul Vaticanului în Turcia pentru a explica declaraţia papei.

Ministrul turc de externe Mevlut Cavusoglu a criticat vehement cuvintele pontifului. ,,Declaraţia papei, care este departe de realitatea oficială şi istorică, nu poate fi acceptată de noi”, a spus el, adăugând că ,,nu este potrivit ca autorităţile religioase să facă declaraţii insultătoare, nesăbuite şi neîntemeiate”.

Două zile mai târziu a ieşit la rampă preşedintele turc, Recep Tayyip Erdogan, care l-a condamnat pe papă pentru cuvintele sale şi ,,l-a avertizat să nu mai repete această greşeală”. ,,Consternat” de cuvintele papei, el a declarat în faţa unor oameni de afaceri la Ankara: ,,Dacă politicienii şi feţele bisericeşti vor face munca istoricilor, atunci nu vom ajunge la adevăruri, ci la aiureli”. Pe 15 aprilie, prim-ministrul turc a revenit cu o declaraţie şi l-a acuzat pe papă că ,,a aderat la frontul răului care complotează împotriva Turciei”.

Tot pe 15 aprilie, muftiul Ankarei, profesorul Mefail Hizli a dat o declaraţie în care ameninţa: ,,Sincer, cred că remarcile papei nu vor face decât să grăbească procesul de redeschidere a Bisericii Sfânta Sofia din Istanbul pentru cultul musulman”. El a spus că ,,declaraţia papei a reflectat o culoare modernă a cruciadelor care au fost lansate în aceste ţinuturi de-a lungul secolelor” şi că ,,declaraţia pe care conducătorul spiritual al lumii catolice a făcut-o în urmă cu 3 zile, spunând că armenii au fost supuşi unui genocid, este extrem de spectaculoasă”.

Neintimidaţi de tiradele turceşti, parlamentarii europeni au adoptat cu majoritate covârşitoare o rezoluţie prin care îndeamnă Turcia să recunoască genocidul armenilor. ,,Evenimentele tragice care au avut loc între 1915-1917 împotriva armenilor din Imperiul Otoman constituie un genocid”, se notează în rezoluţia care reia limbajul documentului adoptat în 1987.

Parlamentul European a salutat declaraţiile preşedintelui şi prim-ministrului turc, care au prezentat condoleanţe şi au recunoscut atrocităţile împotriva armenilor, dar a îndemnat Turcia ,,să meargă mai departe în direcţia bună şi să recunoască termenul de genocid”. Mai mult, eurodeputaţii au solicitat Turciei ,,să desfăşoare cu bună credinţă un inventar al patrimoniului cultural armean distrus sau afectat în ultimul secol”.

Înainte de vot, preşedintele Erdogan a spus că va ignora votul: ,,Orice decizie va lua Parlamentul European privind genocidul armean ne va intra pe o ureche şi ne va ieşi pe alta. (…) Este exclus să existe o pată, o umbră numită ‘genocid’ pe imaginea Turciei”. După vot, ministrul turc de externe a acuzat Parlamentul European că încearcă să rescrie istoria şi că parlamentarii ,,care au susţinut rezoluţia erau în asociaţie cu cei care nu au nimic de-a face cu valorile europene şi se hrănesc cu ură, răzbunare şi cultura conflictului”.

De asemenea, când preşedintele rus Vladimir Putin a folosit cuvântul ‘genocid’ replica turcă a fost pe măsură. Ministerul de externe turc a emis un comunicat în care a reproşat Rusiei ,,practicile ei inumane împotriva popoarelor turc şi musulmane” de-a lungul istoriei, fără însă să ofere detalii. ,,Considerăm că Rusia este probabil cea mai în măsură să ştie ce este un genocid şi ce înseamnă această dimensiune juridică”, se notează în comunicatul care se încheie cu ameninţarea că ,,repetarea acestei erori de către Rusia nu va favoriza pacea şi bunăstarea în regiunea noastră”.

 

Pe 21 aprilie, Parlamentul Armeniei a adoptat o rezoluţie prin care îndeamnă comunitatea internaţională să considere ,,genocid” masacrarea armenilor de către Imperiul Otoman în urmă cu 100 de ani. Rezoluţia adoptată în unanimitate cere parlamentelor tuturor ţărilor şi organizaţiilor internaţionale să condamne ,,genocidul împotriva armenilor comis de Imperiul Otoman” considerându-l o crimă împotriva umanităţii.

Armenii aşteptau cu nerăbdare declaraţia preşedintelui american Barack Obama cu ocazia comemorării a 100 de ani de la tragicele evenimente. Pe 21 aprilie, Casa Albă a dat publicităţii un comunicat atent formulat în care a evitat cuvântul ‘genocid’. Organizaţiile armenilor din America au fost puternic dezamăgite de lipsa de verticalitate a SUA şi a preşedintelui său. ,,Predarea preşedintelui Obama în faţa Turciei reprezintă o ruşine naţională. Este pur şi simplu o trădare a adevărului, o trădare a încrederii”, a afirmat Ken Hachikian, preşedintele Comitetului Naţional Armean din America.

Pe 23 aprilie, la o audiere în Congres, Van Krikorian, co-preşedintele Adunării Armenilor din America, a spus: ,,Informaţiile despre genocid nu au fost niciodată nesigure. A spune că oamenii sunt şocaţi este o exagerare. Ştirea că ministrul de externe turc s-a întâlnit cu secretarul de stat John Kerry şi consilierul de securitate naţională Susan Rice, negociind despre ISIS, a limpezit totul. Totuşi a spune că suntem profund dezamăgiţi este prea puţin … Adevărul este: simţim durere şi mâhnire … Simţim durere pentru oamenii nevinovaţi şi civilizaţia care a fost distrusă. Simţim mâhnire cunoscând că va continua dacă nu se schimbă nimic”.

Există o organizaţie guvernamentală a Statelor Unite ale Americii care nu se îndoieşte că poporul armean a trecut printr-un genocid în secolul XX: Comisia SUA pentru Securitate şi Cooperare în Europa, cunoscută sub numele de Comisia Helsinki, condusă de republicanul Chris Smith.

Pe 23 aprilie, Comisia a organizat un eveniment intitulat ,,Un secol de negare: Genocidul Armean şi căutarea continuă pentru dreptate”. Chris Smith a explicat: ,,Genocidul armean este singurul dintre genocidurile din secolul XX în care naţiunea care a fost decimată … a fost supusă la o campanie masivă de negare a genocidului, susţinută deschis de autoritatea de stat”. Un martor al comisiei, profesorul Elizabeth Prodromou, care predă la Universitatea Tufts, a descris negarea genocidului ca fiind ,,etapa finală a genocidului”.

O surpriză destul de neaşteptată a fost declaraţia preşedintelui german Joachim Gauck. Pe 23 aprilie, în cadrul unei slujbe interreligioase organizată la Berlin, fostul pastor luteran (foto) a descris experienţa armeană ca ,,model în istoria exterminărilor în masă, a purificărilor etnice, deportărilor şi, da, genocidului care a marcat secolul XX într-un mod atât de teribil”.

Mai interesant este că preşedintele german a subliniat ,,co-responsabilitatea germană în această crimă”. ,,Trebuie şi noi, germanii, să ne facem treaba în privinţa memoriei” a declarat el, evocând ,,o co-responsabilitate şi chiar, potenţial, o complicitate (a Germaniei) în genocidul armenilor”. El chiar a recunoscut un rol direct jucat de soldaţii germani care ,,au fost de asemenea implicaţi în plănuirea şi parţial în executarea deportărilor”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 91/mai-iunie 2015

 

 

PARTEA A III-A

Pe 24 aprilie 2015, Armenia a aniversat un secol de la masacrarea fiilor ei din Imperiul Otoman. La ceremonia solemnă de comemorare desfăşurată la memorialul dedicat genocidului, Tsitsenakaberd (foto), din capitala Erevan, au participat şefi de stat şi de guvern, alţi invitaţi de rang înalt şi sute de mii de armeni din întreaga lume. Printre personalităţile politice s-au numărat şeful statului armean, Serge Sargsian, preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, preşedintele Franţei Francois Hollande, preşedintele Serbiei Tomislav Nikolici, preşedintele Ciprului Nicos Anastasiadis. De asemenea au fost prezenţi înalţii prelaţi ai Bisericii Armene, conducători şi reprezentanţi ai Bisericilor creştine şi ai organizaţiilor publice.

Ceremonii de comemorare a victimelor genocidului au avut loc în toate colţurile lumii: Paris, Teheran, Montevideo, Ierusalim, Berlin, Istanbul, Moscova, Los Angeles, Stockholm, Beirut, Damasc, Bucureşti etc.

Premierul turc Ahmet Davutoglu a participat la ceremonia de comemorare a masacrării armenilor desfăşurată la Istanbul. El a declarat că ,,Turcia împărtăşeşte durerea armenilor ai căror strămoşi au fost ucişi în urmă cu 100 de ani” şi a anunţat ridicarea unui monument la Istanbul. În ciuda poziţiei conciliante, premierul a precizat că Turcia nu va recunoaşte că în urmă cu 100 de ani a fost comis un genocid: ,,Să reduci totul la un cuvânt, să arunci responsabilitatea unor generaţii doar asupra naţiunii turce este problematic din punct de vedere legal şi moral”.

În acelaşi timp, jurnalistul şi scriitorul turc de origine armeană, Etyen Mahcupian, consilier al premierului turc, a recunoscut că masacrarea armenilor poate fi definită ca genocid. ,,Dacă recunoaştem că masacrele din Bosnia şi Africa au fost genociduri, este imposibil să nu numeşti genocid ce s-a întâmplat cu armenii în 1915”, a declarat într-un interviu. El a adăugat că folosirea acestui termen are pentru armeni o semnificaţie mai degrabă psihologică decât politică.

Preşedintele turc, Recep Tayyip Erdogan a adresat un mesaj Patriarhului Aram Atesian de Constantinopol, care a fost citit în cadrul unei ceremonii religioase ţinute de Patriarhia Armeană la Biserica Maica Maria din Istanbul. El a fost reprezentat la eveniment de ministrul Volkan Bozkir. În acest timp, el s-a aflat în provincia Canakkale, unde a asistat la ceremoniile prin care s-a marcat aniversarea a 100 de ani de la Campania din Gallipoli din 1915. Acolo au fost prezenţi, printre alţii, Prinţul Charles al Marii Britanii şi premierii Australiei şi Noii Zeelande. Peste 140.000 de oameni, inclusiv 10.000 militari australieni şi neo-zeelandezi au căzut în această campanie care a durat aproape un an.

Bătălia de la Gallipoli are o semnificaţie specială pentru turci, fiind momentul afirmării comandantului Mustafa Kemal, primul preşedinte al Republicii Turce. Preşedintele armean Serge Sargsian a acuzat guvernul turc că, prin această comemorare, ,,încearcă să distragă atenţia lumii de la comemorările de la Erevan” şi de la genocidul armenilor.

Şi preşedintele român Klaus Iohannis a transmis armenilor un mesaj, evitând însă folosirea cuvântului ‘genocid’.

Zicala ‘istoria se repetă’ îşi găseşte împlinirea destul de limpede în aceste evenimente. Genocidul armenilor din urmă cu 100 de ani nu a fost recunoscut de făptaş, Turcia, nici de statele cu care este aliată. Astăzi, organizaţiile teroriste musulmane care fac ravagii în Siria şi Irak, sprijinite de Turcia, Arabia Saudită şi nu în ultimul rând de Statele Unite ale Americii, îi omoară cu sânge rece pe creştinii din aceste teritorii. Campania de astăzi este o reflectare destul de fidelă a evenimentelor tragice de acum 100 de ani. Şi din nou, cuvântul ‘genocid’ se rosteşte cu greu când este vorba de creştini …

 

Cu o zi înainte de ceremonia oficială de comemorare a armenilor masacraţi în urmă cu un secol, a avut loc un alt eveniment special. Pe 23 aprilie 2015, Biserica Apostolică Armeană a canonizat cele 1,5 milioane victime ale genocidului în cadrul unei slujbe speciale[7].

Biserica Apostolică Armeană şi-a refăcut ritul de canonizare pentru ceremonia din 23 aprilie. Până acum, ritul fusese considerat pierdut, canonizarea anterioară fiind săvârşită în secolul al XVII-lea, când a fost proclamat sfânt Movses Tatevatsi.

Ceremonia de canonizare a început cu slujba de priveghere săvârşită în seara zilei de 22 aprilie. Ea a fost condusă de Patriarhul Karekin al II-lea, catolicosul tuturor armenilor. La slujbă au fost prezenţi episcopii şi clericii Bisericii Armene, ca şi conducători şi delegaţi din Bisericile Surori care au călătorit în Armenia pentru evenimentele comemorative, reprezentanţi ai organizaţiilor ecumeniste şi credincioşi. La sfârşitul privegherii, s-a dat binecuvântarea moaştelor mucenicilor genocidului armean. Relicvarul a fost spălat cu apă şi vin şi apoi binecuvântat în timp ce se cântau psalmi. În final, patriarhul Karekin a spus, printre altele:

,,Astăzi suntem uniţi în catedrala mamă Etchmiadzin pentru a ne închina Domnului şi a ne aminti, prin această slujbă de priveghere, de armenii muceniciţi în cursul genocidului armean. Suntem mângâiaţi că în acest moment conducătorii Bisericilor Surori şi delegaţiile lor, reprezentanţii organizaţiilor ecumeniste se roagă împreună cu noi. Prin voia Domnului, pe 23 aprilie, sub auspiciile acestei Sfinte Biserici, vom săvârşi canonizarea mucenicilor genocidului armean, cerând mijlocirile sfinţilor martiri pentru întărire şi progres a vieţii noastre naţionale şi spirituale … Credem că mucenicii genocidului continuă să trăiască astăzi. Eroismul lor şi prezenţa inspiratoare au fost întotdeauna cu poporul nostru în toţi anii de după genocid. Fie ca Dumnezeu să binecuvânteze căile frăţeşti dintre dreptate şi naţiuni, pentru ca nici un neam să nu mai pătimească genocid”.

A doua zi, pe 23 aprilie, a avut loc slujba solemnă de canonizare, condusă de patriarhul Karekin al II-lea şi Catolicosul Aram al Ciliciei. Biserica Apostolică Armeană i-a canonizat pe toţi cei ucişi în urmă cu un secol de către forţele otomane, însă nu a spus nici numărul exact, nici numele celor canonizaţi, numind genocidul ,,mucenicie colectivă pentru credinţă şi patria mamă”.

Decizia de canonizare colectivă a victimelor genocidului a fost luată de Biserica Armeană încă din toamna anului 2013, dar evenimentul a fost stabilit pentru 2015, când se împlinesc 100 de ani de la tragicele evenimente.

Printre cei prezenţi s-au aflat preşedintele armean Serge Sarkisian, alte personalităţi politice şi publice şi peste 80 reprezentanţi a 38 de Biserici creştine: Printre aceştia s-au numărat reprezentanţii Bisericilor monofizite: Patriarhul Tawadros al II-lea al Alexandriei, conducătorul Bisericii Copte, Patriarhul Aphrem al II-lea al Antiohiei şi întregului Răsărit, conducătorul Bisericii Ortodoxe Siriene, Catolicosul Baselios Mar Thoma Paulose al II-lea al Răsăritului şi Mitropolitul Malankarei.

Conducătorii delegaţiilor Bisericilor Ortodoxe locale care au participat la ceremonie au fost: Patriarhul Ioan al X-lea al Antiohiei, Mitropolitul Serafim de Zimbabwe din partea Patriarhiei Alexandriei, Mitropolitul Timotei de Bostra din partea Patriarhiei Ierusalimului, Mitropolitul Varsanufie de Sankt Petersburg şi Ladoga din partea Patriarhiei Ruse, Episcopul Antonie de Moravica din partea Patriarhiei Serbiei, Mitropolitul Isaia de Tamassos şi Oreini din partea Bisericii Ortodoxe a Ciprului, Mitropolitul Meliton de Marathon din partea Bisericii Ortodoxe a Greciei, Episcopul Naum de Ruse din partea Patriarhiei Bulgariei, Mitropolitul Rostislav al Ţinuturilor Cehe şi Slovaciei, Mitropolitul Tihon al Bisericii Ortodoxe din America.

Patriarhul copt Tawadros, Patriarhul monofizit Aphrem al Antiohiei, catolicosul Baselios Paulose, Patriarhul ortodox Ioan al X-lea al Antiohiei, Mitropolitul Rostislav al Ţinuturilor Cehe şi Slovaciei

Au fost prezenţi conducători şi reprezentanţi ai Bisericilor Unite cu Roma şi protestante, printre care Patriarhul maronit Beshara Boutros al-Rahi şi Episcopul Richard Chartres al Londrei din Biserica Anglicană. Delegaţia Vaticanului a fost condusă de cardinalul Kurt Koch, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştine. Delegaţia Consiliului Mondial al Bisericilor a fost condusă chiar de secretarul general al acestei organizaţii ecumeniste, pastorul Olav Fykse Tveit. Au mai participat reprezentanţi ai Conferinţei Bisericilor Europene.

În imagine, de la stânga la dreapta: cardinalul Kurt Koch, o serie de reprezentanţi ortodocşi, în veşmânt vişiniu reprezentantul anglican, Episcopul Richard Chartres al Londrei, şi secretarul general al CMB pastorul Olav Fykse Tveit

Ceremonia de canonizare s-a încheiat la ora locală 19,15 pentru a simboliza anul 1915, când au început masacrele, şi clopotele au fost trase de 100 ori, după care a urmat un minut de tăcere. Clopotele au fost trase de asemenea de toate bisericile armene din lume şi de numeroase biserici creştine din întreaga lume. Slujba a fost transmisă în direct în multe oraşe din lume, în care comunităţi armene s-au adunat să cinstească victimele genocidului.

Arhiepiscopul Ezra Nersisian, conducătorul Eparhiei Novo-Nakhichevan şi Ruse a Bisericii Apostolice Armene, a declarat: ,,Am primit binecuvântare de la Patriarhul Chiril al Moscovei. În această zi, importantă pentru Bisericile noastre frăţeşti, clopotele vor fi trase şi în catedrala ortodoxă Hristos Biruitorul şi un cor al catedralei va cânta ‘Tatăl nostru’ şi ‘Sfinte Dumnezeule’ în limba armeană”.

 

Ceremoniile desfăşurate anul acesta pentru comemorarea a 100 de ani de la genocidul armenilor din Imperiul Otoman au prilejuit diferite declaraţii, manifestări şi acţiuni ecumeniste.

Liturghia oficiată de papă pe 12 aprilie a fost un asemenea eveniment ecumenist. La sfârşitul slujbei, patriarhul Karekin al II-lea a rostit un cuvânt în care a vorbit despre faptul că Biserica Armeană şi Biserica Catolică sunt Biserici surori şi a reluat ideile papei despre ,,ecumenismul sângelui”.

El declara: ,,Împărtăşim poziţia voastră că mucenicia nu recunoaşte diferenţele confesiunilor. Într-adevăr, mucenicii ne unesc pe noi ca fii şi slujitori ai unuia Domnului nostru Iisus Hristos, ca să ne adunăm împreună şi să facem eforturi unite pentru binele şi consacrarea dragostei, dreptăţii şi păcii în lume şi promovarea dialogului între civilizaţii şi religii, cum ne învaţă Sfânta Scriptură: Şi să cunoaştem unul pre altul spre îndemnarea dragostei şi a faptelor bune (Evrei 10, 24)”.

De asemenea, în cadrul ceremoniilor de la Etchmiadzin, au avut loc mai multe întâlniri deosebite între înalţii prelaţi ai confesiunilor monofizite cu scopul de a-şi relua comuniunea şi de a colabora mai strâns.

Pe 22-23 aprilie a avut loc o întâlnire istorică între Patriarhul tronului apostolic al Sfântului Petru şi primat al Bisericii Ortodoxe Siriene a Antiohiei şi Întregului Răsărit, Ignatie Aphrem al II-lea, şi Baselios Paulose al II-lea al Răsăritului, catolicosul tronului apostolic al Sfântului Toma şi primat al Bisericii Ortodoxe Indiene Malankara (foto). Cei doi întâistătători au purtat discuţii pe diferite teme şi au vizitat împreună mai multe muzee şi monumente din Erevan.

Bisericile lor, Biserica Ortodoxă Siriană şi Biserica Ortodoxă Indiană Malankara, sunt în schismă administrativă de foarte multă vreme. Vizita apostolică a patriarhului Aphrem al II-lea la Malankara, Kerala, a dus la un cald schimb de saluturi între cele două Biserici. Întâlnirea de la Erevan este considerată un punct de răscruce pentru ambele Biserici şi credincioşii speră că în scurt timp se va relua dialogul pentru restaurarea unităţii.

Catolicosul Baselios Paulose al II-lea a avut întâlniri şi cu Patriarhul Tawadros al II-lea al Alexandriei, Patriarhul Karekin al II-lea a toată Armenia şi diferiţi prelaţi ortodocşi.

Tot pe 23 aprilie, la reşedinţa patriarhală de la Etchmiadzin, a avut loc o întrunire particulară a celor 5 patriarhi/catolicoşi ai confesiunilor monofizite: patriarhul Karekin al II-lea a toată Armenia, gazda întrunirii, Patriarhul Tawadros al II-lea al Alexandriei, Patriarhul Aphrem al II-lea al Antiohiei, Catolicosul Aram I al Ciliciei şi Baselios Paulose al II-lea al Răsăritului (foto).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 92/iulie-august 2015

 

 

PARTEA A IV-A

Genocidul grecilor şi asirienilor din Imperiul Otoman

Este de remarcat că în contextul comemorării a 100 de ani de la genocidul armean, se vorbeşte, mult mai puţin ce-i drept, şi despre genocidul grecilor şi asirienilor din Imperiul Otoman.

Asirienii, o minoritate mult mai redusă numeric din Imperiul Otoman, care îi cuprindea pe creştinii asirieni, sirieni şi haldei, au avut parte de acelaşi tratament ca armenii. În provinciile Van şi Diyarbakir au fost omorâţi peste 140.000 asirieni.

Atacurile împotriva asirienilor au început relativ pe scară mică, dar după ce, în 1915, asirienii s-au alăturat ruşilor pentru a ajuta la eliberarea armenilor din Van, ei au fost maltrataţi în asemenea hal încât aproape au fost nimiciţi. Mulţi asirieni au fugit în Persia (actualul Iran), dar au fost persecutaţi de perşi şi kurzi, care i-au silit să se îndrepte către Hamadan, nordul Persiei, în 1918; această retragere a dus la pieirea unei treimi din poporul lor. Drumul pe care au călătorit către Hamadan era presărat cu trupurile celor morţi de foame, oboseală, boală sau măcelăriţi de turci, perşi sau kurzi.

Ei au fost alungaţi şi siliţi să trăiască în tabere de refugiaţi în Caucazul de Sud, deşi o parte din femei şi copii au rămas ca sclavi. Calvarul lor a continuat, după alţi 10 ani confruntându-se cu alte masacre în Irak. Astăzi, după un secol de la cele petrecute, au reizbucnit violenţele musulmane împotriva creştinilor asirieni, mulţi dintre ei temându-se că de data aceasta comunitatea lor va fi complet anihilată.

În ce-i priveşte pe greci, în 1914 existau planuri privind strămutarea grecilor din Pont în Grecia în schimbul musulmanilor din Balcani. Izbucnirea primului război mondial a împiedicat realizarea acestor planuri, însă grecii au fost siliţi să pornească în marşuri ale morţii către Anatolia Centrală, sub pretextul unor manevre militare strategice, sau au fost încadraţi în batalioanele de muncă care însoţeau forţele armate.

Ulterior, mulţi dintre ei au murit şi alţii au fugit când armatele turce s-au răzbunat pe populaţiile creştine din imperiu, după invazia eşuată a Greciei în Anatolia dintre anii 1919-1922. A urmat arderea Smirnei din 9 septembrie 1922 şi schimbul de populaţie din 1922-1923 care a făcut altă serie de victime, răpuse în mod violent, de foame sau boli.

Pe 25 martie 2015, Adunarea Naţională a Armeniei a votat în unanimitate o rezoluţie prin care recunoaşte genocidul asirienilor şi grecilor: ,,Adunarea Naţională a Armeniei declară că condamnă genocidul grecilor şi asirienilor comis de Imperiul Otoman între anii 1915-1923”.

În decembrie 2007, Asociaţia Internaţională a Specialiştilor în Genocid (International Association of Genocide Scholars, IAGS) a recunoscut genocidurile asirian şi grec. Această organizaţie internaţională este însărcinată cu misiunea de a cerceta şi stabili dacă o anumită acţiune violentă poate fi încadrată în categoria ‘genocid’ şi dacă îndeplineşte condiţiile stabilite de Convenţia ONU din 1948 cu privire la ,,prevenirea şi combaterea crimei genocidului”.

În rezoluţia din decembrie 2007, IAGS notează: ,,Dat fiind faptul că negarea genocidului este recunoscută ca ultim stadiu al genocidului, care asigură autorilor acestuia privilegiul impunităţii şi pregăteşte terenul pentru noi acte de genocid; dat fiind faptul că genocidul populaţiilor minoritare din partea statului otoman în timpul şi după primul război mondial se referă de obicei şi în exclusivitate la genocidul armenilor, în timp ce genocidul celorlalte comunităţi creştine ale Imperiului Otoman este recunoscut numai în parte, votăm: reprezintă convingerea Asociaţiei Internaţionale a Academicienilor însărcinaţi cu Cercetarea Genocidurilor faptul că operaţiunea militară a otomanilor dintre anii 1914-1923, îndreptată împotriva comunităţilor creştine din Imperiul Otoman, poate fi numită Genocidul armenilor, asirienilor şi grecilor din Pont şi din Orient”.

În aprilie 2015, 22 de organizaţii asiriene, kurde şi turce au semnat o scrisoare deschisă adresată preşedintelui turc Recep Tayyip Erdogan în care îi cer să recunoască genocidul asirienilor, armenilor şi grecilor petrecut în timpul primului război mondial.

 

Cu toate acestea, începând din anii ’1920 până astăzi, autorităţile greceşti s-au străduit cât au putut să evite cuvântul ‘genocid’. Şi astăzi există această tendinţă a guvernului grec de a şterge cuvântul ofensator ‘genocid’ şi de a numi masacrarea grecilor din Asia Mică de la începutul secolului XX ‘catastrofă’.

În cartea sa, Nici măcar numele meu (foto), Thea Halo, fiica unei supravieţuitoare a marşurilor morţii, scrie: ,,Dar cea mai dramatică schimbare în Turcia a fost măcelărirea a 1,5 milioane armeni, 750.000 asirieni şi 353.000 greci din Pont, şi marşurile cumplite ale morţii către surghiun a încă 1,5 milioane de greci din Turcia; marşuri ale morţii în care nenumăraţi alţi locuitori din Pont şi-au pierdut vieţile, totul petrecându-se între anii 1915-1923. Acest genocid, numit eufemistic ‘purificare etnică’ şi ‘strămutare’ a eliminat aproape în totalitate minorităţile creştine din Turcia şi a pus sfârşit, un sfârşit tragic celor 3.000 de ani de istorie a grecilor din Pont”.

Însă exterminarea unui neam întreg nu poate fi numită ‘catastrofă’, ci este cu adevărat genocid. Cu toate acestea, măcelărirea grecilor este ignorată chiar de politicienii americani de origine greacă din SUA care au cerut în Camera Reprezentanţilor recunoaşterea genocidului armean, dar nu au făcut nici o menţiune că şi populaţia greacă din Asia Mică a avut parte de o suferinţă similară.

Istoricul grec Vlases Agtzides oferă unele informaţii interesante care explică măcar în parte lucrurile. El declara într-un interviu: ,,În ce priveşte evenimentul istoric al genocidului, acesta nu este acceptat în unanimitate în Grecia şi nici nu este conştientizat în adevăratele sale dimensiuni nici măcar de cei care îl acceptă în mod sincer sau prefăcut şi cinstesc memoria victimelor”. El continuă, arătând poziţia grecilor faţă de aceste evenimente:

,,Genocidul populaţiei greceşti din Orient a fost, timp de multe decenii, o chestiune tabu pentru regimul din Grecia, a cărui politică oficială avea o orientare anti-micrasiatică (anti-Asia Mică), pronunţându-se împotriva refugiaţilor. Să vă ofer două exemple concludente ale acestei atitudini: primul constă în gestul impardonabil al dictatorului naţionalist Ioannis Metaxas (1871-1941; foto), care, întrucât avea un respect deosebit faţă de Mustafa Kemal, a cedat armatei turceşti casa sa din Tesalonic (1938), în care se presupune că s-a născut liderul turc şi care în prezent reprezintă sediul Consulatului turc. Mai mult decât atât, a schimbat numele unei străzi din Tesalonic: este vorba despre strada Sfântului Apostol Pavel care a fost numită strada Kemal Ataturk. Până şi Eleftherios Venizelos (1864-1936), singurul politician grec care şi-a exprimat dorinţa de întregire naţională şi grija deosebită faţă de grecii din Asia Mică, după semnarea Tratatului elino-turc din 1930, l-a propus pe Mustafa Kemal la Premiul Nobel pentru pace … În aceeaşi direcţie s-a mişcat şi stânga politică prin adoptarea unei atitudini pro-kemaliste, atitudine care a supravieţuit până în zilele noastre şi care poate fi rezumată în declaraţia cinică făcută de Nikos Zahariadis (1903-1973) în ziarul Rizospastis (12 iulie 1935): ‘Campania micrasiatică nu a lovit numai în noua Turcie, ci şi în interesele poporului grec. De aceea, nu numai că nu ne-a întristat înfrângerea burghezilor şi moşierilor din Asia Mică, ci chiar ne-am dorit-o’”.

Poziţia statului grec s-a schimbat extrem de lent şi, abia după decenii, autorităţile au recunoscut genocidul, însă nu au luptat prea tare pentru recunoaşterea internaţională a sa, aşa cum au făcut-o armenii. Istoricul grec consemnează:

,,Genocidul grecilor din Imperiul Otoman a fost recunoscut de statul elen abia după 1990. Mai precis, în anul 1994, a fost recunoscut genocidul care a avut loc în Pont (Asia Mică), iar în anul 1998, a fost recunoscut genocidul de pe întreg cuprinsul Asiei Mici. Ziua de 19 mai a fost numită simbolic Ziua Memoriei, întrucât pe data de 19 mai 1919, Mustafa Kemal Paşa a debarcat în Samsun, Pont, s-a autonomizat de Guvernul otoman central şi şi-a format propria armată naţionalistă, care, în cele din urmă, a învins frontul grec (format din armatele greceşti din Ionia şi rebelii ponţi din Nordul Asiei Mici). În continuare, au pus în practică planul prestabilit de către neo-turci (1911), care prevedea masacrarea în masă a grecilor şi incendierea Smirnei (septembrie 1922). Ziua de 14 septembrie, dată la care a fost incendiat oraşul Smirna de către naţionaliştii kemalişti, a fost desemnată ca Ziua Memoriei Masacrului din Asia Mică”.

Mareşalul Mustafa Kemal Paşa (centru), preşedintele fondator al Turciei şi comandantul Forţelor Armate Turce, alături de generalul Mehmet Emin Paşa (stânga) şi generalul Ali Sait Paşa (dreapta), la Inebolu, 1925

Agtzidis arată că în timp lucrurile s-au mai schimbat, ,,s-au făcut paşi importanţi în ce priveşte recunoaşterea genocidului grec, atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional”. El conchide: ,,Este interesant şi faptul că istoriografia turcă anti-naţionalistă a făcut paşi importanţi în descoperirea izvoarelor necunoscute ale acelei perioade critice şi nu ezită deloc în a sublinia responsabilitatea naţionalismului turc şi a descrie cu claritate crima genocidului la care au fost supuse populaţiile creştine de pe teritoriul Imperiului Otoman. (…) Impresionează legătura strânsă dintre relatările respectivei şcoli istoriografice turce şi istoriografia greacă referitoare la tema refugiaţilor, istoriografie care este dezvoltată încet, dar sigur în Grecia în ultimii 25 ani, ca o contestare a stereotipurilor şi miturilor legate de problema genocidului grec”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 93/septembrie-octombrie 2015

Sofia Petcu

 

---

[1] Pentru cele pătimite în acea perioadă de grecii ortodocşi şi de creştini în general – armeni, asirieni etc – a se vedea mărturia lui George Horton, consul general al SUA în Orientul Apropiat, NENOROCIREA ASIEI. O relatare a exterminării sistematice a populaţiilor creştine de către musulmani şi a vinovăţiei anumitor mari puteri. Adevărata istorie a arderii din temelii a oraşului Smirna.

[2]Am poziţionat în istorie genocidul armean, fără a intra în detalii privind uciderea creştinilor din Imperiul Otoman înainte de 1900. Altminteri, şi în secolul XIX, au avut loc multe măceluri cumplite, dacă ar fi să amintim doar masacrarea creştinilor bulgari de la Batak din 1876, a se vedea Mergând pe urmele Noilor Mucenici ai Bulgariei. Noii Mucenici ai Batak-ului. George Horton oferă o listă parţială a masacrelor care au avut loc între anii 1822-1909, ca şi alte date.

[3] Tehcir, cuvânt de origine arabă, înseamnă ‘deportare’.

[4] Cartea sa, intitulată Ambasador la Constantinopol, a fost tipărită şi în limba română în anul 2000, la Editura Ararat. Lucrarea este valoroasă pentru că aduce nenumărate mărturii, la prima mână şi de maximă importanţă pentru evenimentele de atunci.

[5] Estimările populaţiei creştine din Imperiul Otoman variază; noi am încercat aici doar să creionăm o imagine de ansamblu asupra genocidului creştin.

[6] Donmeh, în turcă, înseamnă ‘convertit’.

[7] Scriind despre canonizarea săvârşită de Biserica Apostolică Armeană nu înseamnă că noi îi recunoaştem drept sfinţi pe cei canonizaţi. Biserica Apostolică Armeană este eretică, deoarece respinge învăţăturile celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic, de la Calcedon, şi susţine până astăzi erezia monofizită. Prin urmare, credincioşii săi, chiar dacă au pătimit şi au murit, aflându-se în erezie, nu pot intra în rândul sfinţilor.

Apoi, ne exprimăm rezerve faţă de această canonizare colectivă a circa 1,5 milioane persoane. Cauzele pentru care au murit au fost diverse, genocidul având conotaţii nu numai religioase, ci şi etnice şi social-economice.