Cuvant duhovnicesc nr. 09
Meşteşugul rugăciunii
de arhimandrit Serafim Alexiev
I. Cuvânt înainte II. Ce este rugăciunea ? III. Feluritele chipuri ale rugăciunii IV. Rugăciunea cea din afară şi rugăciunea lăuntrică V. Dobândirea adevăratei rugăciuni VI. Rugăciunea neîncetată VII. Cum să ne rugăm atunci când simţim răceală sufletească ? VIII. Lupta cu împrăştierea IX. Condiţii ca rugăciunea noastră să fie ascultată X. De ce Dumnezeu, adeseori, nu împlineşte rugăciunile noastre ? XI. Rugăciunea pentru aproapele 1. Rugăciunile părinţilor pentru copiii lor 2. Rugăciunea pentru rude şi pentru aproapele, pentru cei ce pătimesc şi păcătuiesc, pentru păstori şi învăţători 3. Rugăciunea pentru cei care s-au lepădat de credinţa ortodoxă 4. Rugăciunea pentru vrăjmaşi şi pentru aceia care ne obijduiesc şi ne prigonesc 5. Rugăciunea pentru cei adormiţi 6. Rele întrebuinţări ale rugăciunilor pentru aproapele 7. Rugăciunea ca Dumnezeu să ne răzbune pe vrăjmaşii noştri XII. Piedici diavoleşti pe calea rugăciunii XIII. Roadele adevăratei rugăciuni
Rugăciunea este o convorbire intimă a sufletului cu Dumnezeu. În tânguirile, suspinele, cererile şi slavosloviile acesteia, în extaze şi în revărsări de mulţumire se află tăinuit pulsul vieţii noastre duhovniceşti. Mulţumită rugăciunii, noi putem să intrăm în părtăşie cu Dumnezeu, iar aceasta nu doar în fiecare zi, ci şi în fiecare clipă, şi să-I cerem ajutor binecuvântat atât în nevoile noastre trupeşti, cât şi în cele duhovniceşti.
După cuvintele Sfântului Isaac Sirul, ,,rugăciunea este adăpost al celor ce caută ajutor, izvor al mântuirii, comoară a nădejdii, liman izbăvitor de furtuni, lumină a celor care se află în întuneric, sprijin al celor neputincioşi, apărătoare la vreme de ispită, săgeată împotriva vrăjmaşilor demoni”.
Cine ar putea să scrie despre rugăciune, dacă nu acela care a cunoscut-o îndeaproape ? Şi cine a cunoscut-o mai bine, dacă nu acela care se roagă cu adevărat ? Căci rugăciunea nu este un act exterior care poate fi descris doar pe baza unor observaţii, ea fiind cea mai intimă trăire a omului, tăinuită în adâncul inimii; iar inima este ceva nespus de adânc (a se vedea Psalmi 63, 7). Chiar dacă rugăciunea are expresii exterioare de manifestare, acestea sunt doar afilieri nedespărţite ale ei. Ea poate fi săvârşită şi fără ele. Rugăciunile cele din afară, purtând semnele văzute ale convorbirii cu Dumnezeu, nu au nimic în comun cu adevărata părtăşie cu Dumnezeu.
O părtăşie autentică cu Dumnezeu au avut-o sfinţii. Inimile lor s-au topit în cele mai aprinse rugăciuni. Ei au ştiut cum trebuie să grăim cu Dumnezeu şi au scris cele mai bune îndrumări în privinţa rugăciunii. De la ei ne-au rămas şi cele mai frumoase modele de rugăciuni binecuvântate ortodoxe pentru felurite situaţii în viaţă pe care noi, astăzi, putem să le folosim în viaţa noastră de rugăciune personală.
Marele sfânt contemporan Ioan de Kronstadt scrie că Dumnezeu Însuşi ,,i-a învăţat pe purtătorii de Dumnezeu Părinţii noştri, prin Sfântul Său Duh, ce să spună Domnului la liturghie, la săvârşirea tainelor ori în felurite alte situaţii şi împrejurări ale vieţii omeneşti, în care este nevoie de rugăciune, spre revărsarea binecuvântării cereşti”.
Tot Sfinţii Părinţi sunt aceia care dau răspuns la întrebările creştinului atât de nedumerit al zilelor noastre despre cum trebuie să se roage omul ca să fie ascultat de Dumnezeu şi ce trebuie el să ceară de la Acesta ca să primească. În ceea ce ne priveşte pe noi – oameni păcătoşi, neputincioşi şi slabi –, aproape că nici nu ar trebui să cugetăm că am putea răspunde la astfel de întrebări. Chiar având o practică a rugăciunii, nimic nu poate garanta corectitudinea acesteia, dacă ţinem seama de concepţiile noastre adesea nedrepte şi confuze ori de viaţa noastră petrecută departe de Dumnezeu. O pravilă elementară de vieţuire ne îndeamnă a nu săvârşi nimic din cele ce ţin de viaţa noastră duhovnicească fără a ne sfătui cu oamenii duhovniceşti încercaţi şi plini de înţelepciune. Iar rugăciunea are legătură în mod direct cu mântuirea sufletului nostru. Ea este punctul central al vieţii duhovniceşti. Putem, aşadar, să păşim noi întru aceasta fără cârmuire ?
Multe şi felurite patimi stăpânesc sufletele omeneşti. Dorinţe în multe chipuri şi contradictorii ne tulbură inimile. Convingeri dintre cele mai stranii ocupă minţile tuturor. Dacă fiecare dintre noi, în necercarea şi confuzia sa păcătoasă s-ar încumeta să dezlege singur problema rugăciunii, ne-am putea închipui în câte culori ţipătoare am vedea-o pe aceasta şi câte dezlegări contradictorii ar primi ea ! Din întunericul păcatului nu ne putem aştepta să ţâşnească raze de lumină, mai cu seamă într-un domeniu duhovnicesc atât de înalt. Prin aceasta însă cei păcătoşi ar fi însemnat să-şi piardă orice nădejde că vor putea deprinde vreodată adevărata rugăciune, ei care au cea mai mare trebuinţă de ea. Ce-i de făcut ?
Slavă Domnului că învăţătorii noştri binecuvântaţi ai rugăciunii sunt Sfinţii Părinţi ! Că ei au ştiut să se roage cu adevărat în chip duhovnicesc şi plăcut lui Dumnezeu. Că ei au ştiut ce să ceară de la Dumnezeu şi cum să ceară. Sfinţenia atinsă de ei, această minunată roadă a nevoinţelor duhovniceşti, este o mărturie indiscutabilă a calităţii înalte a rugăciunii lor.
Astfel, ei pot să ne înveţe şi pe noi, păcătoşii, cum să ne rugăm. Iar despre meşteşugul acesta al rugăciunii, Sfântul Ioan Scărarul, în cel de-al 27-lea cuvânt al său despre liniştire ne învaţă: ,,Dacă ai deprins acest meşteşug temeinic, apoi nu poţi să nu-ţi dai seama de ceea ce spun … Priveghează numai întru rugăciunea ta dacă poţi şi atunci vei vedea cum, când şi de unde şi câţi şi ce fel de furi vin să intre şi să fure din strugurii tăi”. Sfântul Isihie al Ierusalimului, grăind tot despre această sfinţită rugăciune, spune şi el: ,,Trezvia la rugăciune este un meşteşug duhovnicesc care, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl izbăveşte pe om de cugetele şi de cuvintele cele pătimaşe, ca şi de faptele cele pline de viclenie”. Sfinţii Părinţi, iată, numesc această sfântă rugăciune meşteşug, socotind ei însă că omul nu poate învăţa un meşteşug de la sine, fără să aibă un meşter iscusit …
Lucrarea de faţă ne-a fost înlesnită de un bogat şi preţios material duhovnicesc avut la dispoziţie, sarcina noastră constând mai cu seamă în sortarea acestuia, în sistematizarea şi rânduirea sa într-un plan logic, expus limpede şi accesibil, pentru a ne putea folosi întotdeauna de el atât noi, cât şi cei care tânjesc după rugăciune.
Având nădejdea că această expunere limpede a rugăciunii, născută din dorinţa de a ne apropia cât mai mult de Dumnezeu, ne va ajuta să păşim către deprinderea unei autentice rugăciuni potrivit îndrumărilor Sfinţilor Părinţi, să-i chemăm pe aceştia, dar mai cu seamă pe Împărăteasa Cerurilor, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, în ajutorul nostru, slăvindu-L pe Dumnezeu-Tatăl, pe Dumnezeu-Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos, şi pe Dumnezeu-Duhul Sfânt, care mijloceşte pentru noi cu suspinuri negrăite (Romani 8, 26).
Doamne, învaţă-ne pre noi să ne rugăm (Luca 11, 1) !
Omul este o taină. În el, într-un chip de negrăit, Dumnezeu a unit două lucruri contrare: trupul şi sufletul. Trupul, cu însuşirile lui caracteristice, este văzut, în vreme ce sufletul este nevăzut. Deşi este nevăzut, el există. Privitor la aceasta, noi ne convingem nemijlocit din manifestările lui. Oricine ştie că omul are minte, închipuire, simţire, voie, conştiinţă, ţinere de minte şi alte însuşiri duhovniceşti cu caracter nematerial. Aceste însuşiri mărturisesc de la sine despre purtătorul lor nematerial – sufletul. Ele sunt legate cu acesta şi sunt de neconceput fără el, tot astfel cum manifestările trupului sunt legate cu acesta şi este cu neputinţă să existe fără el.
După trup, omul se aseamănă animalelor, iar după suflet îngerilor fără de trup. În suflet se ascunde chipul lui Dumnezeu în om. Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte despre omul cel din afară şi despre omul lăuntric. Omul cel din afară este omul trupesc, văzut, iar cel lăuntric este omul duhovnicesc, nevăzut, ori, după expresia Sfântului Apostol Petru, omul cel ascuns al inimii (I Petru 3, 4). Subliniind însuşirile omului, Sfântul Apostol Pavel scrie: Ci de s-ar şi strica omul nostru cel dinafară, dar cel dinlăuntru se înnoieşte din zi în zi (II Corinteni 4, 16).
Alcătuit din trup şi suflet, omul este hărăzit celor două lumi – cea văzută şi cea nevăzută. Omul cel din afară – văzut, fizic – este trecător, aşa cum trecătoare este întreaga lume materială, iar omul lăuntric, omul duhovnicesc este veşnic, aşa cum veşnică este şi lumea nevăzută, după cuvintele marelui apostol al neamurilor care scrie: Cele ce se văd sunt trecătoare; iar cele ce nu se văd sunt veşnice. Că ştim că de se va 
strica casa noastră cea pământească a cortului acestuia, zidire de la Dumnezeu avem, casă nefăcută de mână, veşnică în ceruri (II Corinteni 4, 18 – 5, 1).
Cu trupul, noi suntem legaţi de lumea materială, iar cu duhul suntem în legătură cu cea duhovnicească. Trupul nostru, închis în sine însuşi, nu ar fi fost în stare să intre însă în contact cu lumea dimprejur dacă nu ar fi fost hărăzit într-un chip minunat de către Preaînţeleptul Ziditor cu cinci simţuri, care îl fac capabil să recepteze realitatea înconjurătoare. Astfel, dacă nu am fi avut ochi, noi nu am fi putut vedea lumina, nici vreun lucru. Dacă nu am fi avut urechi, nu am fi ştiut nimic despre lumea sunetelor. Dacă nu am fi avut miros, pipăit şi gust, am fi fost lipsiţi de percepţiile potrivite acestor simţuri. Tot astfel, sufletul nostru nu ar fi avut posibilitatea să intre în contact cu lumea duhovnicească, cu care este înrudit, dacă nu i-ar fi fost date ‘simţuri’ duhovniceşti distincte, care se întrevăd după cele trei manifestări de temelie ale lui: mintea, simţirea şi voinţa. Prin minte el Îl cunoaşte pe Dumnezeu, prin inimă Îl simte, iar prin voinţă năzuieşte către El.
Mai concret:
1. Mintea face sufletul capabil să perceapă adevărul despre Dumnezeu cel nevăzut şi de neatins şi să creadă în El. Prin minte înţelege că aşa cum fiecare lucru creat îşi are o cauză a sa, tot astfel lumea, ca întreg, îşi are o Cauză a sa, care este Atotputernicul şi Întrutotbunul Ziditor. Mintea îi sugerează, de asemenea, că ea însăşi nu ar fi existat dacă nu ar fi fost făcută după chipul lui Dumnezeu, care este Duh (a se vedea Ioan 4, 24).
2. Prin inimă, înţeleasă nu în sens material, ci în sens duhovnicesc, sufletul încearcă înalte simţăminte religioase şi nelinişti, precum frica de Dumnezeu, evlavia, dragostea de Dumnezeu, mulţumirea, bucuria în Duhul Sfânt, întristarea după Dumnezeu, frângerea inimii, căinţa adâncă la neîmplinirea dumnezeieştilor porunci şi altele asemenea.
3. Voinţa face sufletul capabil să năzuiască spre bine, să manifeste o dorinţă după Dumnezeu, în chip lucrător să se întoarcă către El după fiecare cădere în păcat, să facă făgăduinţe sfinte, să se îndemne pe sine însuşi în lupta cu patimile, să întreprindă felurite nevoinţe şi să păşească vădit, în chip conştient şi perseverent, către ţelul ultim al vieţii pământeşti: mântuirea sufletului (a se vedea I Petru 1, 9).
Cele cinci simţuri ale trupului sunt asemănătoare unor portiţe tainice, prin care noi intrăm în contact cu realitatea văzută. Iar cele trei însuşiri de temelie ale sufletului – mintea, simţirea şi voinţa – sunt adevărate ferestre duhovniceşti, care, dacă nu sunt întunecate, dau acces sufletului la lumea nevăzută. Iar rugăciunea este mijlocul prin care însuşirile sufletului sunt adunate laolaltă pentru a intra în părtăşie cu Dumnezeu şi cu lumea duhovnicească. De aici reiese limpede ce rol joacă în viaţa duhovnicească a omului rugăciunea. Ea este acel mijloc haric dăruit nouă de Dumnezeu prin care, mişcând minunatele puteri şi însuşiri ale sufletului, ne ridicăm către cerul duhovnicesc. Prin rugăciune primim de la Dumnezeu, după credinţa noastră, îndurările Lui, creştem duhovniceşte şi ne apropiem din ce în ce mai mult atât de Mântuitorul, cât şi de mântuirea noastră.
Rugăciunea mobilizează toate însuşirile sufletului, atât mintea, cât şi simţirea şi voinţa. Cel ce se roagă îşi îndreaptă mintea către Dumnezeu, îşi umple inima cu simţăminte evlavioase şi stă cu întreaga supuşenie a voinţei sale înaintea lui Dumnezeu Legiuitorul, fiind gata să împlinească tot ceea ce El a poruncit.
În cartea Lucrarea minţii. Despre rugăciunea lui Iisus, alcătuită de egumenul Hariton de la Valaam, citim: ,,Rugăciunea este întoarcerea minţii şi a gândurilor noastre către Dumnezeu. A te ruga înseamnă a sta cu mintea ta înaintea lui Dumnezeu şi cu gândul neabătut să priveşti către El cu teamă plină de evlavie şi cu nădejde”.
Rugăciunea este acel minunat fir care ne leagă cu Ziditorul, întorcând privirea noastră duhovnicească către Dumnezeu şi vederea lui Dumnezeu către noi. Prin rugăciune, Dumnezeu Atotputernicul ni Se face nu doar accesibil, ci şi ne dăruieşte în fiecare clipă minunea părtăşiei cu El. El ne-a dat rugăciunea pentru că ne iubeşte. Prin ea El ne leagă de lumea îngerilor. Prin ea se dăruieşte acea unire a sufletului cu Dumnezeu prin care noi avem părtăşie cu harul ceresc şi devenim mai buni. În timpul rugăciunii, nu doar că stăm înaintea lui Dumnezeu, însă şi El, Atotprezentul, Atotputernicul, Treimea, stă nevăzut înaintea noastră, căci, aşa cum a făgăduit, va veni la noi (Ioan 14, 23), va intra în inima noastră şi o va umple, după credinţa şi osârdia noastră, cu îndurările Sale pline de har.
Vrednicul de pomenire Sfântul Ioan de Kronstadt a spus: ,,Când te rogi Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh – lui Dumnezeu celui în Treime –, nu-L căuta în afara ta, ci contemplă-L înlăuntrul tău, El fiind Acela care se află întru tine, care pătrunde în tine desăvârşit şi te cunoaşte. Au nu ştiţi că sunteţi casa lui Dumnezeu, şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte întru voi ? (I Corinteni 3, 16). Voiu locui întru ei, şi voiu umbla între ei, şi voiu fi lor Dumnezeu şi ei îmi vor fi mie norod (II Corinteni 6, 16).
Aşa cum într-o zi frumoasă de primăvară florile îşi deschid petalele ca să soarbă lumina soarelui, tot astfel, prin adevărata rugăciune, sufletele îşi deschid tainiţele lor ca să se împărtăşească de îndurările cereşti ale lui Dumnezeu. Prin rugăciune ele se înviorează şi se umplu de putere duhovnicească. Cum se săvârşeşte însă cu exactitate aceasta rămâne o taină de neînţeles. Cel ce s-a rugat cu adevărat, acela din experienţă poate cunoaşte că prin rugăciunea adunată, osârdnică şi din inimă sufletul primeşte multă bucurie şi mângâiere. Roada rugăciunii arată că o oarecare putere minunată, nepământească, plină de har a pătruns în inima rugătoare. Povara păcatelor este dată jos, suntem cuprinşi de umilinţă, lacrimile curg. Sufletul este uşurat şi omul se umple de iubire, blândeţe, smerenie, pace şi nesfârşită recunoştinţă faţă de Dumnezeu.
În măsura în care omul se roagă adunat, primeşte pacea. Cu cât îşi stăpâneşte mai adânc simţămintele în timpul rugăciunii, cu atât mai mult dumnezeiasca lumină îl luminează pe el. Cu cât îşi descoperă cu mai multă grijă înaintea Ziditorului durerile, suferinţele şi neputinţele sale, cu atât mai mult pacea se va revărsa asupra lui. Prin adevărata rugăciune, fără ca el însuşi să observe aceasta, omul se luminează, petrecând întru mireasma duhovnicească. La îngenuncherea lui cea smerită, puterile sale cele mai de preţ şi însuşirile sale se manifestă într-o frumuseţe de negrăit. El primeşte iertare şi este gata la rându-i să ierte. Asupra lui se revarsă dragostea şi el începe să-i iubească şi pe aceia pe care mai înainte i-a urât. În sufletul lui intră o oarecare bucurie nepământească şi o linişte plină de dulceaţă, iar el, dintr-o inimă preaplină, Îl slăveşte pe Dumnezeu pentru bunătatea Lui şi-I mulţumeşte pentru îndurările Sale. Plânge cu lacrimi pline de bucurie şi se vede curăţit prin acestea. Când stă la rugăciune, simte fericire ca şi cum s-ar afla la un ospăţ duhovnicesc.
Se înţelege, nu la orice rugăciune şi nu oricărui rugător i se întâmplă aceasta, căci există şi rugăciuni împrăştiate şi rugători fără luare-aminte. Rugăciunea este un indicator al stării celui credincios. Ea este barometrul vieţii duhovniceşti. Dacă există o rugăciune autentică, există şi viaţă duhovnicească. Dacă nu există o rugăciune autentică, nu există viaţă duhovnicească. Dacă rugăciunea este la un nivel scăzut, aceasta dă mărturie despre un nivel duhovnicesc scăzut. Dacă rugăciunea este pe o treaptă de desăvârşire mai înaltă, aceasta mărturiseşte că sufletul s-a ridicat deasupra slăbiciunilor sale şi înaintează din ce în ce mai mult întru virtuţi.
Sfinţii Părinţi au preţuit nespus de mult rugăciunea, îndeletnicindu-se pururea cu aceasta, lăudând-o ca pe o maică a virtuţilor şi afierosindu-i cele mai înalte gânduri în învăţătura lor. Nu există drept care să fi atins sfinţenia fără de rugăciune. Din vechime şi până în zilele noastre toţi cei care s-au mântuit au alergat la rugăciune. Importanţa acesteia pentru viaţa duhovnicească este subliniată de mulţi plăcuţi ai lui Dumnezeu într-un mod cu totul diferit. Însă, cu toţii, oricât de diferite ar fi cuvintele lor, chipurile şi comparaţiile de care s-au folosit, aceştia sunt de acord asupra faptului că rugăciunea este la fel de necesară vieţii duhovniceşti tot aşa cum aerul este de trebuinţă vieţii noastre trupeşti.
Sfântul Ioan de Kronstadt, folosindu-se de definiţia catehetică a Sfântului Mitropolit Filaret al Moscovei, că ,,rugăciunea este înălţarea minţii şi a inimii către Dumnezeu”, în chip inspirat o descrie astfel: ,,Rugăciunea este contemplarea lui Dumnezeu, îndrăzneaţă convorbire a făpturii cu Făcătorul, evlavioasă şedere a sufletului înaintea Lui …, uitare pentru El a tot ceea ce se află împrejurul nostru, hrană a sufletului, aer, lumină, căldură dătătoare de viaţă, curăţire a păcatelor, jug bun al lui Hristos şi povară uşoară a Lui. Rugăciunea este conştientizarea permanentă a neputinţei noastre ori a sărăciei noastre duhovniceşti, sfinţire a sufletului, pregustare a fericirii veacului viitor …, ploaie cerească ce reîmprospătează, ce udă şi face roditor ogorul sufletului …, curăţire şi împrospătare a văzduhului celui duhovnicesc, luminare a chipului, veselie a duhului, legătură de aur, care leagă făptura cu Făcătorul; îndrăzneală şi bărbăţie în orice scârbă şi ispită a vieţii …, izbândă în fapte …, întărire în credinţă, nădejde şi iubire.
Rugăciunea este prietenie cu îngerii şi sfinţii, care din veac au plăcut lui Dumnezeu. Rugăciunea este îndreptare a vieţii, maică a inimii înfrânte şi a lacrimilor, putere care ne îndeamnă către faptele îndurării, neprimejduire a vieţii, nimicire a temerii de moarte, dispreţuire a necazurilor pământeşti, dorire a bunătăţilor celor cereşti, aşteptare a Judecătorului a toată lumea, aşteptare a învierii de obşte a morţilor şi a vieţii veacului ce va să vină. Ea este stăruinţă puternică pentru izbăvirea de veşnicele chinuri, neîncetată cerere a îndurării de la Stăpânul Ceresc … Rugăciunea este loc deschis în inimă pentru Preasfânta Treime, care a spus: La el vom veni, şi lăcaş la dânsul vom face (Ioan 14, 23)”.
Sfântul Ioan Scărarul, de asemenea, laudă prin cuvinte inspirate măreţia şi puterea rugăciunii. După cuvintele lui, ea este părtăşie duhovnicească cu Dumnezeu, mijloc de dobândire a iertării, har şi mântuire, pod de trecere fără primejduire peste valurile ispitelor, izvor al tuturor virtuţilor, hrană a sufletului, luminare a minţii, secure care taie orice deznădejde, bogăţie a credincioşilor, comoară a celor smeriţi, maică a lacrimilor pline de har, căci acestea prin rugăciune primesc bucurie, şi, în acelaşi timp, fiică a lacrimilor, pentru că cu cât mai mult umilinţa pătrunde în sufletul celui care se roagă cu lacrimi, cu atât mai mult se întăreşte nevoinţa rugăciunii. Dând aceste definiţii ale rugăciunii, Sfântul Ioan Scărarul conchide că rugăciunea este o îndeletnicire îngerească ce umple sufletul de bucurie.
Un minunat imn închinat rugăciunii înalţă şi Sfântul Grigorie de Nyssa. După el, ,,rugăciunea este strajă păzitoare mai dinainte a curăţiei …, înfrânare a înălţării de sine, mijloc de curăţire împotriva pomenirii de rău, îndepărtare a zavistiei, zdrobire a nedreptăţii, îndreptare a necurăţiei. Rugăciunea este putere a trupului, belşug în familie …, credincioşie în căsătorie, armă a celor ce călătoresc, strajă a celor ce dorm, îndrăzneală a celor ce priveghează, aducătoare de roadă a lucrătorilor pământului, mântuire a celor de pe mare. Rugăciunea este … ogor al trudei, îndrăzneală a celor întristaţi, mulţumire a celor care se bucură, mângâiere a celor ce plâng, cunună a celor ce se căsătoresc, dănţuire în ziua naşterii, giulgiu de îngropare al celor ce mor. Rugăciunea este convorbire cu Dumnezeu, contemplare a celor nevăzute, încredinţare neîndoielnică a celor dorite, împreună-slăvire cu îngerii, izbândă întru bine, biruinţă întru rău, îndreptare a păcătoşilor, moştenire şi primire încă de acum a celor viitoare”.
Nu mai puţin înălţătoare definiţii ale rugăciunii dă şi Sfântul Ioan Gură de Aur. După cuvintele sale, ,,rugăciunea este lumină a sufletului, adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, legătură între Dumnezeu şi oameni, tămăduire a patimilor, leac împotriva bolilor, pace a sufletului, îndrumător ceresc … îndreptat către bolta cerului însăşi. Ea … despică în chip duhovnicesc văzduhul, trece prin mulţimea stelelor, deschide porţile cerului, se înalţă mai sus decât îngerii … şi, ridicându-se deasupra întregii zidiri, se apropie de Ziditorul cel de neatins. Acolo, ea se închină dumnezeirii, acolo se învredniceşte să grăiască cu Împăratul ceresc …, acolo îşi spune dorinţele şi primeşte daruri mai înalte decât întreaga fire văzută. Rugăciunea este sol sfânt către Dumnezeu. Ea veseleşte inima, linişteşte sufletul, deşteaptă teama de chinuri, dorinţa de a moşteni Împărăţia cerurilor, şi învaţă către curăţie … Într-un cuvânt, îl împodobeşte pe om cu orice bine şi-i acoperă sufletul cu felurite virtuţi, ca printr-un acoperământ alcătuit din felurite flori”.
Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, după Sfântul Ioan Gură de Aur, a arătat superioritatea rugăciunii înaintea altor minunate manifestări ale sufletului prin aceea că, îndepărtându-Se de cetăţi, de sate şi de ucenicii Săi, Se retrăgea în locuri pustii şi Se ruga (Luca 5, 16; 9, 10) cât mai departe de orice tumult omenesc şi de orice tulburare, ca să Se dedea cu dinadinsul, în linişte, la aceasta.
Toţi Sfinţii Părinţi, într-un singur glas, ne învaţă că rugăciunea este cel mai înalt privilegiu al omului pentru că îl leagă pe acesta de Dumnezeu; că ea este o cheie făcătoare de minuni care poate să deschidă comoara cerească a lui Dumnezeu; că ea este un minunat dar al lui Dumnezeu pentru omul căzut.
Prin rugăciune, cel păcătos, oricât de nefericit ar fi, oricât de deznădăjduit, poate să intre în părtăşie cu Dumnezeu cel întru tot sfânt şi întru tot desăvârşit, să se pocăiască înaintea Lui şi să ceară pentru sine milă şi îndurare.
Prin rugăciune, cel credincios poate să grăiască înaintea Ziditorului despre simţămintele sale, chinurile sale, grijile sale, nevoile sale şi să primească întărire.
Prin rugăciune, nevoitorul poate să-şi mărturisească înaintea lui Dumnezeu dragostea şi să-şi arate închinarea şi fericirea sa înaintea Lui.
Prin rugăciune, cel ce a primit binefaceri poate să reverse din preaplinul său, dintr-un suflet plin de recunoştinţă, şi să-I mulţumească cerescului său Binefăcător pentru toate îndurările Lui.
III. Feluritele chipuri ale rugăciunii
Aici vom vedea că rugăciunile pot să fie felurite după chip. Să ilustrăm aceasta cu câteva exemple:
Un creştin smerit contemplă în timpul nopţii cerul plin de stele. El se umple de uimire înaintea tainicelor minuni ale bolţii cereşti presărată cu luminiţe scânteietoare. Închipuindu-şi că acele luminiţe nu sunt aşa cum le vede el, doar nişte puncte strălucitoare, ci mari discuri de foc, incomparabil mai mari decât pământul, şi gândindu-se la distanţele de nemăsurat care le despart, omul conştientizează cât de mic, cât de sărac, cât de neînsemnat şi de pierdut este el – asemenea unui firişor nevăzut de praf – în această lume nesfârşită.
Cu toate acestea, Dumnezeu, Făcătorul a toate, care este veşnic, faţă de această lume fără margini, Îşi opreşte privirea tocmai asupra lui, firişorul de praf neînsemnat, şi Se îngrijeşte de el şi-l iubeşte şi-l copleşeşte cu nenumărate îndurări. Conştientizând aceasta, creştinul nu poate să rămână indiferent şi să nu tresară înaintea Ziditorului cu tainică veselie prin cuvintele Psalmistului: Mărturisiţi-vă Domnului, şi chemaţi numele lui … Cântaţi lui şi-l lăudaţi pre el, spuneţi toate minunile lui (Psalmi 104, 1-2). Doamne Domnul nostru, cât este de minunat numele tău în tot pământul ! … Că voiu vedea cerurile, lucrul degetelor tale, luna şi stelele, … îîmi zicş Ce este omul, că îl pomeneşti pre el ? Sau fiul omului, că îl cercetezi pre el ? (Psalmi 8, 1-5).
Asemenea exclamaţii sunt o rugăciune de laudă, numită şi slavoslovie. Psaltirea este plină de astfel de rugăciuni: Binecuvântează suflete al meu pre Domnul; Doamne Dumnezeul meu, măritu-te-ai foarte. Întru mărturisire şi în mare podoabă te-ai îmbrăcat, cel ce te îmbraci cu lumina ca cu o haină. Cel ce întinzi cerul ca o piele, … Cel ce pui norii suirea ta, cel ce umbli preste aripile vânturilor … Cât s-au mărit lucrurile tale Doamne ! Toate întru înţelepciune le-ai făcut … Fie slava Domnului în veci (Psalmi 103, 1-4, 25, 32).
Un om credincios, vom spune, a avut grele ispite ori cumplite lupte sufleteşti. Cu ajutorul lui Dumnezeu le-a depăşit. Viaţa lui atârna de un fir de păr, însă dreapta lui Dumnezeu l-a mântuit din necazul pe care nu-l mai putea îndura, şi el a primit de Sus uşurare şi izbăvire. Din acest motiv, sufletul său se umple de recunoştinţă. Şi iată, el mulţumeşte din toată inima Izbăvitorului său ceresc. Rugăciunea lui, se poate spune, are un caracter de mulţumire. Sufletele simţitoare, care-L iubesc pe Domnul, aleargă cu osârdie, după orice binefacere dumnezeiască, către rugăciunea de mulţumire prin care atrag şi mai mult asupra lor dumnezeiasca îndurare. Psalmistul întotdeauna plin de bucurie a mulţumit Domnului. De la el a rămas acest psalm de mulţumire pe care îl auzim la fiecare liturghie: Binecuvântează suflete al meu pre Domnul, şi nu uita toate răsplătirile lui. Pre cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, pre cel ce vindecă toate bolile tale … Îndurat şi milostiv este Domnul, îndelung răbdător şi mult milostiv … În ce chip miluieşte tatăl pre fii, aşa au miluit Domnul pre cei ce se tem de dânsul. … Binecuvântează suflete al meu pre Domnul (Psalmi 102, 2-3, 8, 13, 23).
Un altul a căzut într-un greu păcat şi, după ce şi-a venit întru sine, a văzut cu groază în ce înfricoşătoare prăpastie se afla sufletul său. Trezit la pocăinţă, inima lui începe să se roage. Se cutremură cu totul de teamă înaintea judecăţii lui Dumnezeu. În situaţia fără de ieşire, credinţa îi arată o singură cale: împăcarea sa cu Domnul prin lacrimi şi prin rugăciuni către bunătatea lui Dumnezeu. Şi iată, el se tânguieşte, suspină, plânge înaintea lui Dumnezeu cu inima frântă, cere milă şi îndurare. Rugăciunea lui este una de pocăinţă. Aceasta a fost rugăciunea vameşului, zugrăvit în pilda evanghelică, care-şi bătea pieptul şi striga: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului (Luca 18, 13). Aceasta a fost rugăciunea Sfântului Împărat David, după greaua lui cădere în păcat: Miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila ta, şi după mulţimea îndurărilor tale, şterge fărădelegea mea (Psalmi 50, 1-2).
Un al patrulea creştin este, să spunem, foarte sărac, ori bolnav, ori a rămas fără slujbă, ori a fost clevetit pe nedrept, ori a ajuns într-un mare necaz. Către cine va alerga după ajutor ? Din toate părţile nu vede decât indiferenţă. Simţămintele sale religioase îl feresc însă de deznădejde. Inima sa îi spune că Ajutător şi Ocrotitor de nădejde în asemenea situaţii este Dumnezeu. Şi el începe să strige din adâncul sufletului său către cer, întraripat de nădejdea că Dumnezeu cunoaşte situaţia lui fără ieşire şi-i poate oferi o rezolvare la aceasta. Dumnezeule spre ajutorul meu ia aminte; Doamne ca să-mi ajuţi mie grăbeşte (Psalmi 69, 1), repetă din străfundul sufletului său cuvintele Psalmistului: Întru dreptatea ta izbăveşte-mă şi mă scoate. Pleacă către mine urechea ta şi mă mântuieşte … Că tu eşti aşteptarea mea Doamne … Dumnezeul meu, să nu te depărtezi de la mine (Psalmi 70, 1-2, 6, 13). Asemenea rugăciuni sunt unele de cerere.
Fiecare, după nevoia sa, poate să spună rugăciuni de cerere. Cel aflat în necaz şi cel fără serviciu pot să se roage astfel: Doamne, Tu eşti bun şi Atotputernic. Ai milă de mine şi dă-mi să aflu un loc de muncă potrivit ! Cel bolnav: Doamne, Tu vezi suferinţa mea. Dă-mi mie, nevrednicului Tău rob, sănătate şi mântuire ca să preaslăvesc sfântul Tău nume ! Cel clevetit pe nedrept: Doamne, Tu ştii toate. Apără-mă de această învinuire nedreaptă ! Cel căzut în vreun alt necaz: Doamne, izbăveşte-mă după îndurarea Ta aşa cum ştii ! În Tine nădăjduiesc, ajută-mă !
Prin urmare, principalele patru chipuri ale rugăciunii sunt: rugăciunea de laudă, rugăciunea de mulţumire, rugăciunea de pocăinţă şi rugăciunea de cerere. Ele pot să fie amestecate şi unite între ele. Cel credincios poate atât să-L slăvească pe Dumnezeu, cât şi să se căiască în acelaşi timp de păcatele sale. El poate şi să-I mulţumească pentru o oarecare binefacere şi în acelaşi timp să-L roage pentru o altă îndurare.
Ştiind din experienţă folosul unirii feluritelor chipuri ale rugăciunii, Sfântul Ioan Scărarul recomandă următoarea alăturare a adresărilor rugăciunilor noastre către Dumnezeu: ,,Întâi de toate … să arătăm sinceră recunoştinţă către Dumnezeu pentru neîncetatele Lui binefaceri către noi. Apoi, să ne mărturisim păcatele plini de simţământul frângerii inimii şi, după aceasta, să aducem înaintea Împăratului întregii zidiri cererea noastră”.
Şi Sfântul Nicodim Aghioritul dă, în acelaşi duh, ca model următoarea rugăciune, unind toate chipurile rugăciunii, inclusiv pe cel al slavei: ,,Doamne, Dumnezeul meu ! Slăvesc şi laud 
nespusa Ta slavă şi măreţia Ta cea nesfârşită. Îţi mulţumesc că, după bunătatea Ta, mi-ai dat viaţă şi părtăşie în bunătatea Ta cea mântuitoare, ca să fiu părtaş la mântuirea Ta; căci nu o dată m-ai izbăvit, fără ca măcar să ştiu aceasta, din necazurile înfricoşătoare şi din mâinile nevăzuţilor mei vrăjmaşi. Mă căiesc că în nenumărate rânduri mi-am călcat conştiinţa şi cu îndrăzneală necugetată am încălcat sfintele Tale porunci, fiind nemulţumitor către multele Tale binefaceri. Însă, întru tot milostive Doamne al meu, să nu întreacă nemulţumirea mea bunătatea Ta ! Iartă-mi păcatele mele ! Vezi lacrimile zdrobirii mele şi, după îndurarea Ta, ajută-mă acum ! Dă-mi mie cele ce-mi sunt de folos spre mântuirea mea şi fă să-Ţi fie plăcută Ţie viaţa mea, ca să se preaslăvească şi prin mine, nevrednicul, preasfântul Tău nume !”
Aici, Sfântul Nicodim recomandă să adăugăm de la sine pe acelea care cu osebire ne sunt de trebuinţă, mai întâi pentru sufletul nostru şi apoi pe cele pentru viaţa noastră trupească, neuitând să ne rugăm fie pentru slobozirea dintr-o oarecare patimă, fie pentru dobândirea vreunei virtuţi.
IV. Rugăciunea cea din afară şi rugăciunea lăuntrică
Rugăciunea noastră poate fi rugăciune exterioară şi rugăciune lăuntrică. Rugăciunea cea din afară este acea rugăciune care are doar manifestări exterioare. Aceasta este rugăciunea ,,moartă”, formală, fariseică. Iar rugăciunea lăuntrică este acea rugăciune care se naşte din inimă. Ea este plăcută Domnului, mărturisind despre năzuinţa după Dumnezeu şi dragostea către El. Curajul, sinceritatea, însufleţirea, pocăinţa, credinţa vie, simţământul cald, frica de Dumnezeu, evlavia, nădejdea plină de cutremurare, dragostea aprinsă, conştiinţa smerită a propriei netrebnicii, frângerea inimii, răspunsul la ascultare şi lăsarea în voia lui Dumnezeu – acestea sunt semnele prezenţei rugăciunii lăuntrice, ale unei rugăciuni autentice. Dacă lipsesc aceste semne şi, îndeosebi, cele principale dintre acestea – credinţa, frângerea inimii şi simţirea aprinsă –, nu avem o adevărată rugăciune.
După cuvintele Sfântului Ioan Scărarul, trebuie să ne rugăm cu multă simţire şi cu adâncă credinţă, acestea dând aripi rugăciunii. Cel care se roagă sincer poate fi recunoscut după următoarele semne: în timpul rugăciunii se cutremură de simţăminte harice şi zboară pe aripile credinţei către cer; uitând toate din jurul său, el se roagă lui Dumnezeu cu adânca încredinţare că va primi cele cerute. Îngenuncheat înaintea icoanelor, el plânge zdrobit pentru grelele sale păcate cerându-şi iertare, ori cu ochi luminaţi de recunoştinţă mulţumeşte pentru binefacerile ştiute sau neştiute ale lui Dumnezeu, ori suspinând din toată inima se roagă fie pentru ajutor în necazul ce l-a cuprins, fie pentru sănătatea şi mântuirea sa şi a celor apropiaţi, ori Îl slăveşte plin de extaz pe Ziditorul şi Proniatorul său.
Cel ce stă la rugăciune, iar inima lui nu arde asemenea candelei de dinaintea icoanelor, acela nu se roagă, ci doar citeşte rugăciuni. Rugăciunea lui este una exterioară, mecanică şi de aceea este moartă, nelucrătoare. Un astfel de om, chiar dacă stă înaintea icoanelor, în realitate nu are părtăşie duhovnicească cu cerul. Rugăciunea nesimţitoare, exterioară, nu poate să atragă harul, iar inima lui rămâne goală.
După încredinţarea Sfinţilor Părinţi, unul dintre semnele esenţiale ale rugăciunii autentice este simţirea aprinsă. Fără aceasta, în general, nu există rugăciune. Însă aici trebuie să facem o remarcă importantă. Nu orice simţământ este de apreciat la rugăciune. Simţămintele pline de sentimentalism, lipsite de trezvie şi dulcege surpă rugăciunea. Simţămintele de descurajare o nimicesc. Iar simţămintele fără de măsură ale extazului o conduc către degenerare. Înţelepciunea Sfinţilor Părinţi interzice orice manifestări fără rânduială, orice excese sufleteşti şi exaltări la rugăciune, căci ele îl îndepărtează pe om de conştientizarea păcătoşeniei sale, născând în el o falsă reprezentare a dreptăţii celei înşelătoare şi conduc rugăciunea spre cele mai primejdioase căderi, prin care omul gândeşte că se roagă drept, dar în realitate se află în rătăcire. Neconsultându-se cu nimeni, mergând de unul singur pe calea vieţii duhovniceşti, creştinul care rătăceşte cade prin rugăciunea lui exaltată întru visare, se înfierbântă dintr-o încordare psihofizică, îşi aprinde imaginaţia şi îşi consideră trăirile sale fantastice drept fenomene harice. Această stare primejdioasă se numeşte, după cuvintele Sfinţilor Părinţi, înşelare duhovnicească, numită şi amăgire ori înşelăciune a diavolului.
Înşelarea duhovnicească poate fi îndepărtată prin susţinutul şi permanentul simţământ al pocăinţei, prin sincera conştientizare a păcătoşeniei noastre. În acest scop, omul trebuie ca adeseori să se mărturisească, să se socotească pe sine ca cel mai rău dintre toţi oamenii şi să se înjosească pe sine – însă nu înaintea altora (căci una ca aceasta poate să se prefacă într-o modestie făţarnică), ci înaintea conştiinţei sale şi a lui Dumnezeu.
Ca să ne izbăvim de înşelarea duhovnicească, Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc ca să spunem în conştiinţa noastră că orice om este mai bun decât noi, să nu credem în propriile noastre simţăminte şi trăiri şi să ne consultăm în privinţa vieţii duhovniceşti cu duhovnici iscusiţi.
Diavolul este un înşelător. Pentru a ne prinde în mrejele sale, el încearcă să ne umple inima cu însufleţiri înşelătoare, cu mulţumire de sine şi cu o îndrăzneaţă încredere în sine, insuflându-ne că dispoziţia noastră duhovnicească este una dreaptă. Tocmai în aceasta constă înşelarea – ,,să devii jertfă a înşelării şi a înşelării de sine, căpătând puternica încredinţare că te afli întru adevăr şi că alţii rătăcesc. Aceasta înseamnă că, orbit de mândrie, îţi pierzi însuşirea de a conştientiza propria rătăcire”[1].
Omul trebuie să se simtă întotdeauna păcătos, vinovat înaintea lui Dumnezeu, ca să nu cadă în cursele înşelării de sine. El nu trebuie să hrănească întru sine gândul cel mândru că reprezintă ceva, ci să izgonească orice gând asemănător ca pe o ispită a vrăjmaşului. Îndeosebi trebuie să se ferească de înşelarea diavolească cei care sunt începători întru nevoinţa rugăciunii. În acest scop, lor li se recomandă ca la fiecare rugăciune să aibă conştiinţa unui adânc simţământ de pocăinţă, o adâncă smerenie şi să-şi conştientizeze nevrednicia lor nespusă înaintea lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan Scărarul consideră însă că şi nevoitorii înaintaţi în viaţa duhovnicească trebuie ca întotdeauna să se căiască. ,,Chiar dacă au urcat întreaga scară a virtuţilor – scrie el –, şi atunci, totuşi, să se roage pentru iertarea păcatelor lor, auzind ce grăieşte Sfântul Apostol Pavel, că dintre cei păcătoşi el este cel dintâi (a se vedea I Timotei 1, 15)”. Asemenea simţăminte doreşte să vadă Dumnezeu întru noi, ca să poată să reverse asupra noastră harul Său. Pocăinţa şi smerenia sunt în egală măsură necesare atât celui păcătos, cât şi celui drept: pe cel păcătos îl conduc la virtute, iar pe cel drept îl păzesc de primejdia de a pierde virtuţile dobândite.
Explicând în ce constă adevărata rugăciune, Sfântul Nil Sinaitul spune: ,,Rugăciunii săvârşite cu simţire îi sunt proprii cercetarea de sine, evlavia, umilinţa şi durerea sufletească (zdrobirea) la mărturisirea căderilor păcătoase şi suspinele negrăite”.
Dacă începem să ne înălţăm în trăirile rugăciunilor de extaz, fără a fi dezrădăcinat patimile din sufletul nostru, îndată vom cădea în mrejele celui viclean, care se străduieşte ca în orice chip să ne piardă prin îndepărtarea de la rugăciune şi prin vicleana insuflare de a ne ruga cu simţămintele înşelării de sine, ce conduc către căderea duhovnicească. Să amintim că nevoinţa rugăciunii este aducătoare de roadă pentru suflet doar atunci când se săvârşeşte drept: cu pocăinţă, cu simţământul sincerităţii şi cu adâncă smerenie.
Adevărata rugăciune lăuntrică nu este însă un lucru uşor. Ea întâmpină felurite piedici, cele mai de seamă fiind legăturile pământeşti, obişnuinţele pătimaşe şi păcatele grele. Ele îngreuiază sufletul şi-l opresc din zborul său către înalt. Sfântul Ioan Casian aseamănă mintea celui ce se roagă cu o pană uşoară care, dacă este curată şi lipsită de vlagă pământească şi de noroi, poate ca la orice adiere a vântului să se ridice în văzduh. Dacă aceasta însă este plină de noroiul mizerabil de pe uliţă, atunci ea se face grea şi nu poate să zboare. ,,Tot astfel şi mintea noastră, dacă nu este împovărată cu patimile care o potopesc şi cu griji lumeşti deşarte …, fiindu-i uşor, prin puterea propriei curăţii, la cea mai mică adiere de gând duhovnicesc, zboară către înalt şi, lăsând cele de jos, pământeşti, poate să se înalţe către cele cereşti şi nevăzute”.
Dar dacă sufletul a fost cuprins mai înainte de rugăciune de patimile cele diavoleşti – mânie, răutate, insultă, pomenire de rău, lăcomie după câştigurile cele pământeşti, răzbunare ori simţăminte ale poftelor necurate –, el nu poate să se roage aşa cum se cuvine. Mintea rămâne lipită de lucrurile pământeşti. Ea este încurcată în mrejele diavolului. Iată de ce, după sfaturile Sfântului Ioan Casian, ,,aşa cum dorim să fim în timpul rugăciunii, astfel trebuie să fim şi înainte de rugăciune … Dacă nu vrem să fim strâmtoraţi atunci când ne rugăm, să ne grăbim dar să izgonim mai dinainte toate din tainicele cotloane ale inimii noastre” şi apoi să îngenunchem la rugăciune.
Altfel, dacă încercăm să ne rugăm fără să ne fi curăţit duhovniceşte, rugăciunile noastre nu doar că nu ne vor îmbogăţi, ci încă şi mai mult vom păcătui. În loc să Îl facem milostiv pe Dumnezeu, Îl vom mânia, căci rugăciunea va mărturisi despre îndrăzneala noastră, neluarea aminte şi lipsa temerii de Domnul.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune în acest sens: ,,Nu este păcat mai mare decât acela de a te ruga fără teamă de Dumnezeu, fără luare aminte şi fără evlavie. Cel ce se roagă şi cântă psalmi fără luare aminte, acela nu-L cunoaşte pe Dumnezeu … Mai bine îi este unui asemenea om să nu spună rugăciuni, decât să se roage astfel (adică doar cu gura). Acela care nu se roagă deloc nu-şi împlineşte datoria şi rămâne dator înaintea lui Dumnezeu. Însă, uneori, el totuşi îşi aduce aminte de aceasta şi poate atunci să ceară iertare pentru datoria sa de la Dumnezeu, căruia Îi este dator. Dar cel care se roagă oricum ar fi, fără luare aminte, atrage mânia lui Dumnezeu, Celui care iartă, căruia chipurile I se roagă, pentru că el se roagă lui Dumnezeu doar cu gura, iar mintea lui grăieşte cu demonii. După toate acestea, de la cine ar mai putea el să aştepte îndurare ? … Nu, nu este un alt păcat care să-L mânie într-atât pe Dumnezeu ca păcatul prin care omul însuşi, cu buzele sale, săvârşind rugăciunea, cu mintea se gândeşte la lucruri josnice şi ruşinoase”.
Aceste gânduri ale marelui învăţător întru cele ale vieţii duhovniceşti pot să-i înfricoşeze pe mulţi şi să-i arunce în deznădejde, astfel încât ei să spună: ,,Atunci nu ne vom mai ruga, dacă rugăciunea noastră nedesăvârşită se arată astfel un mare şi de neiertat păcat !” Concluzia este însă nedreaptă. Nu către deznădejde vor să ne trimită cuvintele Sfântului Simeon Noul Teolog, ci către o cutremurare duhovnicească mai adâncă şi către o îndreptare de sine plină de hotărâre. Dacă până acum ne-am rugat fără luare aminte, în chip exterior, de acum înainte trebuie să începem să ne rugăm neîmprăştiat, cu evlavie, cu rugăciunea cea lăuntrică.
Rugăciunea este neapărat necesară pentru noi. Cum să ne îndepărtăm de ea ?! Nu de ea trebuie să ne îndepărtăm, ci de nevrednica săvârşire a ei. Ea este datorie a noastră, iar nevrednicia săvârşirii ei este un păcat al nostru. Păcatul trebuie să se biruie, iar datoria să se împlinească după cum se cuvine.
O zicală rusească grăieşte despre neînţelepţii cei temători şi despre leneşii care se îndreptăţesc pe sine, mustrându-i în acest chip: ,,Cel ce se teme de lup nu se duce în pădure”, adică, ştiind că în pădure sunt lupi, mai bine să nu te duci acolo. Această zicală este folosită şi în cugetările despre rugăciune ale stareţului moldovean Vasile, îndrumător şi împreună-nevoitor cu vestitul Sfânt şi nevoitor Paisie Velicikovski, care cu înţelepciune scrie: ,,Trebuie să ne temem de Dumnezeu, însă nu trebuie ca din pricina acestei temeri să fugim şi să ne lepădăm de El. Lucrarea rugăciunii cere teamă şi cutremur, zdrobirea inimii şi smerenie, cercetare adâncă a Sfintei Scripturi şi sfătuire cu fraţii în acelaşi gând, nu fugă şi lepădare, ci încă mai puţină îndrăzneală şi supunere de sine”.
Ca rugăciunea noastră să nu fie doar o citire formală din paginile cărţii de rugăciuni sau o repetare exterioară, mecanică, a unor cuvinte învăţate pe dinafară, ea trebuie să fie însoţită de o permanentă trezvie lăuntrică, mereu nouă, ori veghere duhovnicească. Noi suntem înconjuraţi de duhuri ale vrăjmaşilor. Ispitelor diavoleşti trebuie să le răspundem cu pregătire de război duhovnicească. Iată cum această pregătire de război este descrisă de Sfântul Isihie al Ierusalimului, ucenic al Sfântului Grigorie Teologul:
,,Acela care se nevoieşte lăuntric trebuie ca în fiecare clipă să aibă în mână următoarele patru arme: smerenia, luarea aminte cu dinadinsul, împotrivirea la gânduri şi rugăciunea. Smerenia îi este de trebuinţă ca să aibă în mâinile sale ajutorul lui Hristos, căci lupta lui este îndreptată împotriva vrăjmaşilor săi, demonii cei mândri, iar Domnul îi urăşte pe cei mândri. Luarea aminte îi este de trebuinţă ca să-şi ţină întotdeauna inima slobodă de orice gânduri, chiar şi de cele bune la chip. Împotrivirea îi este de trebuinţă ca să se împotrivească fără zăbavă şi cu mânie celui rău, de îndată ce vede cu privirea ascuţită a minţii sale cine a venit. Rugăciunea îi este de trebuinţă ca să strige îndată, la arătarea celor potrivnice, din adâncul inimii sale către Hristos. Şi atunci cel ce se nevoieşte singur va vedea cum vrăjmaşul lui va fi izgonit şi se va topi precum fumul”.
Iată cum se biruie formalismul în rugăciune şi se ajunge până la acea părtăşie de rugăciune lăuntrică vie şi lucrătoare cu Dumnezeu, spre care ne îndeamnă pururea Sfinţii Părinţi.
Domnul Iisus Hristos i-a numit pe cărturarii şi fariseii care se rugau doar cu rugăciunea cea din afară făţarnici şi le-a amintit, ca reproş, cuvintele Sfântului Prooroc Isaia: Se apropie de mine norodul acesta cu gura lui şi cu buzele mă cinsteşte, iar inima lor departe stă de la mine. Şi în zadar mă cinsteşte (Matei 15, 8-9).
Cuvintele în zadar mă cinsteşte trebuie să ne facă temători şi să ne îndemne către o cugetare cu luare aminte. Cum ar trebui să fie rugăciunea noastră ca să nu fie zadarnică, ca să primim prin aceasta har, bucurie şi folos duhovnicesc ? Ea trebuie să fie nu doar una exterioară, ci şi lăuntrică. Avva Agaton aseamănă rugăciunea cea din afară cu frunza unui copac, iar rugăciunea lăuntrică cu roada lui. Spunând aceasta, el aminteşte: Pomul, care nu face roadă …, se taie şi în foc se aruncă (Matei 3, 10). Prin urmare, cel care se roagă doar cu gura, dar trece cu vederea participarea minţii sale la rugăciune, se roagă în zadar. Dumnezeu ia aminte doar la minte şi la inimă.
Rugăciunea este doar exterioară:
a) când se exprimă numai în afară, prin rostirea de rugăciuni învăţate pe de rost, fără participarea minţii; prin închinăciuni şi îngenuncheri, fără osârdia sinceră a inimii. Adesea, rugăciunile noastre de acasă sunt astfel – fără viaţă, fără simţire, mecanice, răspândite, făcute doar din obişnuinţă;
b) atunci când mergem la biserică fără dispoziţie de rugăciune, când stăm la sfânta liturghie şi cu trupul suntem în biserică, iar închipuirea noastră rătăceşte prin lume, certându-ne în gând cu aproapele, cugetând la problemele noastre de acasă, croind felurite planuri ori, ferească Dumnezeu, suntem plini de gânduri necuvioase. O asemenea rugăciune nu este de folos sufletului. Despre ea, Sfântul Ioan Scărarul spune: ,,Aşa cum se face dezgustător pentru un domn pământesc acela care, stând înaintea lui, îşi întoarce faţa sa de la el şi vorbeşte cu dragoste către vrăjmaşii săi, tot astfel este dezgustător înaintea lui Dumnezeu acela care stă înaintea Lui chipurile la rugăciune, dar se preocupă în acest timp de gânduri necurate”.
Doar rugăciunea cea din afară, fără cea lăuntrică, nu foloseşte la nimic, în vreme ce rugăciunea lăuntrică şi fără manifestări exterioare poate să fie valoroasă şi minunat lucrătoare. Aici, se înţelege, nu sunt subapreciate manifestările exterioare ale rugăciunii, căci adeseori prin ele se poate înfierbânta simţământul nostru lăuntric. Omul este astfel făcut, încât are nevoie şi de manifestări exterioare ale trăirilor sale lăuntrice. El este alcătuit din trup şi duh. Pentru aceasta, şi rugăciunea lui pe bună dreptate are şi o parte exterioară. Sfântul Apostol Pavel ne sfătuieşte astfel: Preaslăviţi dar pre Dumnezeu în trupul vostru şi întru duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 20).
Nu a existat şi nu va exista un rugător mai duhovnicesc decât Iisus Hristos. Iată însă că şi Domnul, oricât S-a rugat cu duhul, a trebuit ca Om în trup să îngenuncheze, să-Şi ridice ochii la cer, să-Şi plece faţa la pământ (a se vedea Matei 26, 39; Luca 22, 41; Ioan 17, 1). Cu atât mai mult pentru noi, cei pământeşti, este de trebuinţă rugăciunea cea din afară. La împlinirea pravilei, ea îl ajută pe credincios să se ridice până la focul cel arzător al rugăciunii celei lăuntrice.
Vă întrebaţi însă: putem oare ca întotdeauna, în orice loc şi în orice împrejurare să ne folosim nemijlocit de rugăciunea cea din afară ? În acest caz, un răspuns plin de înţelepciune ni-l dă Sfântul Ioan Scărarul: ,,Dacă în vremea rugăciunii nu suntem singuri, atunci doar rugăciunea lăuntrică se cuvine să se facă. Dacă însă în jurul nostru nu se află oarecare slujitori ai slavei, atunci putem, pe lângă rugăciunea lăuntrică, să adăugăm şi chipul cel din afară al rugăciunii. Căci sufletele cele nedesăvârşite ajung într-o dispoziţie de rugăciune şi după starea trupului”.
Din aceste cuvinte, se poate vedea că nu în toate împrejurările, în acelaşi chip, trebuie să ne rugăm. Ca în orice altă lucrare duhovnicească, tot astfel şi la rugăciune trebuie să arătăm înţelepciune, pentru a nu se întâmpla ca din pricina neînţelepciunii noastre din bine să se nască un rău. Dacă ne rugăm într-un loc în care se mai află oameni, să ne înfrânăm de la orice manifestare exterioară de rugăciune, căci dispoziţia noastră manifestată după chipul rugăciunii celei din afară poate să ne afecteze atât pe noi, cât şi pe cei din jurul nostru. Văzându-ne, de pildă, că plângem la rugăciune ori că am dobândit un chip umilincios şi trist, unii oameni vor începe să ne laude pentru osârdia la rugăciune, la care ne vom mândri, în vreme ce alţii pot să ne învinovăţească de fariseism şi să ne batjocorească, născând întru noi tulburare, întristare şi chiar răutate.
Întru aceasta să luăm aminte: dacă suntem singuri în timpul rugăciunii, putem să ne schimbăm prin rugăciune faţa noastră, să suspinăm, să ne rugăm cu glas întristător, să ne batem pieptul, să ridicăm mâinile, să vărsăm lacrimi, să facem închinăciuni, să cădem cu faţa la pământ. Pentru că toate acestea predispun inima noastră la rugăciune. Dar dacă ne rugăm în prezenţa altora, să ne înfrânăm de la toate acestea ca să nu naştem ispite, păzindu-ne de slava deşartă.
Cel care cu mila lui Dumnezeu a dobândit rugăciunea lăuntrică, acela poate în împrejurări deosebite să se roage fără vreun semn al rugăciunii celei din afară. Important este ca mintea noastră pe de-a întregul să se întoarcă către Dumnezeu, inima noastră să se cutremure plină de credinţă, sufletul nostru să se umple de frica lui Dumnezeu şi să ardă întru rugăciune. Cu o asemenea rugăciune lăuntrică, în împrejurări grele, mulţi au primit grabnic ajutor de la Dumnezeu.
Sfântul Varsanufie cel Mare spune despre această rugăciune următoarele: ,,Când eşti împreună cu oamenii, dacă voieşti să-L chemi pe Dumnezeu, nu te gândi că nu vei putea să-L chemi fără a rosti cu buzele numele Său, ci ia aminte că El este văzător al inimilor, că Se uită la inimă; astfel cheamă-L pe El în inima ta. Acesta este sensul cuvintelor Scripturii: Încuind uşa ta, roagă-te Tatălui tău celui întru ascuns (Matei 6, 6). Deşi nu rosteşti numele cel dumnezeiesc, dar dacă iei aminte la Dumnezeu – iar aceasta se face încă şi mai iute decât rostirea – este îndeajuns ca să primeşti ajutor”.
Dumnezeu îi aude pe aceia care se roagă tăcând şi care nu fac nici un semn din afară al rugăciunii, ci dinlăuntrul inimii lor Îl cheamă în ajutor. Sfântul Ioan Gură de Aur grăieşte: ,,Rugăciunea este de trebuinţă nu într-atât cu cuvântul, cât cu gândul. Nu într-atât prin ridicarea mâinilor, cât prin luarea aminte a sufletului; nu într-atât printr-o anumită stare a trupului, cât printr-o aşezare a duhului”. Aceasta voi grăi: pentru Dumnezeu este importantă inima. După ea jinduieşte El spunând unele ca acestea: Dă-mi fiule inima ta (Pildele lui Solomon 23, 25). El ascultă nu într-atât sunetul cuvintelor noastre, cât strigătul inimilor noastre.
Când evreii, eliberaţi din robie şi conduşi de Moisi, ieşind din Egipt, au ajuns pe ţărmul Mării Roşii, n-au băgat de seamă că Faraon, vrând să-i întoarcă din nou în Egipt ca să-i robească, îi urmărea cu armata şi cu carele sale. Când s-au văzut strâmtoraţi din toate părţile – din spate cruda oştire, dinainte marea adâncă –, ei au început să cârtească plini de tulburare şi să-i spună lui Moisi: Au doar nu erau mormânturi în pământul Eghipetului, ne-ai scos pre noi ca să murim în pustia aceasta, pentru ce ne-ai făcut aceasta nouă scoţându-ne din Eghipet ? (Ieşirea 14, 11).
El a liniştit atunci poporul în chip văzut, dar în chip nevăzut, fără nici un semn la vedere şi fără să grăiască vreun cuvânt, s-a rugat lui Dumnezeu în inima lui ca să-i ajute în acel necaz. Nimeni nu a băgat de seamă că Moisi se ruga, însă Dumnezeu a auzit tainicele lui suspinuri şi i-a spus: Ce strigi către mine ? (Ieşirea 14, 15). Moisi nu şi-a deschis buzele, însă Dumnezeu a auzit strigătul inimii sale. Ca răspuns la această rugăciune lăuntrică, poporul evreu a fost izbăvit în chip minunat de la pieire. Marea s-a despărţit în două şi poporul a trecut ca pe uscat pe celălalt ţărm. Iată ce însemnătate are adevărata rugăciune lăuntrică !
V. Dobândirea adevăratei rugăciuni
Cu înţelepciune dumnezeiască, Sfinţii Părinţi ne povăţuiesc ca temelia oricărei rugăciuni să fie simplitatea, smerenia, frica de Dumnezeu şi evlavia. Este cu neputinţă ca cineva care se roagă să placă lui Dumnezeu dacă nu are simplitate, ci viclenie în inima sa, dacă înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu este plin de mândrie ori dacă este îndrăzneţ, neavând teamă de Dumnezeu. Dacă doreşti să te rogi cu folos pentru sufletul tău, străduieşte-te ca înainte de toate să tai orice viclenie, să izgoneşti făţărnicia, să te smereşti şi să lucrezi cu evlavie.
Stai înaintea lui Dumnezeu cu simplitatea unui copil, aşteptând să se liniştească valurile deşarte ale vieţii şi tulburarea din sufletul tău, recunoaşte-ţi păcatele şi, închipuindu-ţi Judecata cea înfricoşată a lui Dumnezeu şi veşnicele chinuri către care te va duce viaţa ta cea rea, cheamă-L cu teamă pe Dumnezeu în inima ta şi abia atunci începe să grăieşti cu El. Altfel, dacă cu inima tulburată de patimi şi cu mintea cuprinsă de gândurile pământeşti stai la rugăciune, buzele tale vor grăi rugăciunea, dar mintea va rătăci în altă parte, inima îţi va fi departe de Dumnezeu şi nu vei primi de la cer acelea pentru care, fără să te rogi din suflet, ci doar mecanic, le ceri. O asemenea rugăciune, în loc să te apropie de Dumnezeu, te va înstrăina de El. Lasă mai degrabă pentru puţină vreme rugăciunea, decât să o faci într-un moment nepotrivit, când eşti pe de-a întregul plecat în alte sfere.
Mai înainte de ce făgăduieşti, te găteşte pre tine – citim în Scriptură (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 18, 23). Dacă noi, cu stăruinţă, ne pregătim înainte de a ne prezenta cu rugămintea noastră înaintea vreunui mare demnitar pământesc, iar când am ajuns la el luăm aminte la orice cuvânt al nostru, ca să nu greşim, atunci cum îndrăzim ca fără evlavie la rugăciune, fără simplitatea inimii şi fără smerenie să vorbim cu Dumnezeu ? Cugetă, omule îndrăzneţ, cine eşti tu şi înaintea Cui stai la rugăciune ! Tu eşti făptură şi, pe lângă aceasta, eşti un păcătos ! Iar El, Cel înaintea căruia îngenunchezi, este Făcătorul tău cel veşnic, Cel Atotputernic şi de neatins ! El te-a zidit, El poate cu o singură adiere să te nimicească. Căci ,,ce este viaţa noastră ? O lumânare pâlpâindă ! Este îndeajuns pentru Acela, care a dat-o pe ea, doar să o sufle şi aceasta se va stinge”.
Dacă Domnul a binevoit să te învrednicească să intri într-o convorbire de rugăciune cu El, aceasta este din compătimirea Lui fără margini către tine, om adânc căzut în păcat ! Rugăciunea ta este o mărturie a marii îndurări a lui Dumnezeu şi a neînţelesei Lui iubiri către tine. Pentru aceasta, când păşeşti la rugăciune, adu-ţi aminte cu cine vrei să grăieşti, rabdă şi cu deschidere plină de evlavie, cu credincioşie copilărească, cu inimă 
smerită şi cu adâncă cinstire plină de teamă, spune-ţi durerea ori arată-ţi mulţumirea şi lauda. Nu uita că Dumnezeu săvârşeşte o mare binefacere prin aceea că ne îngăduie să ne rugăm Lui. Şi nu doar că ne îngăduie, ci chiar ne porunceşte aceasta, dorind binele nostru; când ne spune să căutăm faţa Sa (potrivit Psalmi 26, 13), El ne cheamă către părtăşia cu El ca să ne sfinţească şi să ne desăvârşească duhovniceşte.
Când ne îndeamnă: Şi mă cheamă pre mine în ziua necazului tău, şi te voiu scoate (Psalmi 49, 16), El caută să aibă un motiv de a revărsa peste noi binecuvântările Sale cereşti. Când ne spune: Întoarce-te la mine şi te voiu mântui pre tine (Isaia 44, 22), El caută să ne întindă o mână mântuitoare şi să ne izbăvească de chinuitorul nostru – diavolul. Hristos, în dragostea Sa, S-a întrupat, dându-Şi viaţa pentru noi. El ne învaţă să ne rugăm atunci când spunem: Cereţi …, căutaţi …, bateţi (Matei 7, 7). Tot El, în chip înduioşător, ne cheamă: Veniţi către mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi, şi eu vă voiu odihni pre voi (Matei 11, 28).
,,Cine nu este uimit – exclamă Sfântul Ioan Gură de Aur – de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, pe care El ne-a arătat-o, dând oamenilor o asemenea mare cinste că i-a învrednicit de rugăciunea şi convorbirea cu El ! În timpul rugăciunii, noi cu adevărat vorbim cu Dumnezeu. Tot prin aceasta intrăm în comuniune şi cu îngerii”. Iată de ce ,,cei ce se apropie de Dumnezeu trebuie să săvârşească aceasta cu bucurie şi cu teamă; cu teama de a nu ne arăta nevrednici de rugăciune, iar cu bucurie pentru măreţia cinstei care ni se dă”.
Dumnezeu nu are nevoie de rugăciunile noastre. Acestea ne sunt nespus de folositoare nouă înşine. Cu cât omul are o legătură de rugăciune mai vie cu Dumnezeu, cu atât este mai puternic înaintea răului, mai răbdător în necazuri, biruitor întru ispite. Rugăciunea îl înalţă deasupra lui însuşi şi îl leagă de Cel Preaînalt. Legat de Ziditorul său, omul slab devine puternic, căci Dumnezeu îi dă puteri prin rugăciune. În aceasta constă marele bine pe care omul îl primeşte în urma convorbirii în rugăciune cu Dumnezeu. Altfel, ,,creştinul fără rugăciune se arată precum pasărea fără aripi şi precum ostaşul fără arme”, după cum grăieşte Sfântul Tihon de Zadonsk. Cel ce se roagă regulat şi după dreptar are sprijinul îngerilor, ajutorul sfinţilor, întărirea cea puternică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi, ceea ce este încă mai important, primeşte harul Domnului Iisus Hristos, iubirea lui Dumnezeu-Tatăl întru părtăşia Sfântului Duh. Cine ar putea să iasă împotriva unui astfel de ostaş, îngrădit cu ajutorul nevăzut al atâtor aliaţi puternici şi ocrotitori ?
Pentru aceasta, Sfinţii Părinţi, care au experimentat puterea rugăciunii, au ţinut la aceasta şi au sfătuit pe orice creştin să şi-o însuşească, să se îndeletnicească cu ea în fiecare zi, ca în acest chip să se mântuiască. După binecuvântata lor învăţătură, legând pe om cu Dumnezeu, rugăciunea face pe cel neputincios puternic, pe cel lipsit de curaj îndrăzneţ, pe cel deznădăjduit plin de nădejde. ,,Mare este puterea rugăciunii, scrie Sfântul Efrem Sirul. Ea stinge flacăra focului, înfrânează mânia prin dragoste, înfrânge oştiri, îmblânzeşte furtunile, pune pe fugă pe demoni, deschide porţile cereşti, sfărâmă legăturile morţii, vindecă neputinţele, îndepărtează necazurile, întăreşte cetăţile ce se clatină … într-un cuvânt, ea este mântuitoare din orice necaz. Înţelegând prin aceasta nu rugăciunea lipsită de viaţă, care se săvârşeşte doar cu buzele, ci rugăciunea care ţâşneşte din adâncurile inimii. Precum un copac care are rădăcinile înfipte adânc în pământ poate să se împotrivească atât vânturilor, cât şi furtunilor fără să se frângă ori să fie scos din rădăcini, tot astfel rugăciunea născută din adâncul sufletului, înrădăcinată adânc în inimă, se înalţă la cer fără a fi împiedicată de vreun gând ispititor. Aşa s-a rugat şi Sfântul Prooroc şi Împărat David: Dintru adâncuri am strigat către tine Doamne (Psalmi 129, 1)”.
O asemenea rugăciune trebuie să dobândească orice creştin, dacă doreşte să aibă o legătură permanentă şi lucrătoare cu Atotputernicul Dumnezeu şi să trăiască minunea părtăşiei celei dumnezeieşti. Către o asemenea rugăciune ne cheamă Însuşi Mântuitorul spunând: Şi când te rogi, nu fi ca făţarnicii, că iubesc în adunări şi în unghiurile uliţelor stând să se roage ca să se arate oamenilor. Amin zic vouă, că îşi iau plata lor. Iar tu când te rogi, intră în cămara ta, şi încuind uşa ta, roagă-te Tatălui tău celui întru ascuns şi Tatăl tău cel ce vede întru ascuns, va răsplăti ţie (Matei 6, 5-6).
Dacă ne rugăm doar cu rugăciunea cea din afară, cu care se mulţumesc făţarnicii, nicicum nu se va înfierbânta inima noastră. O astfel de rugăciune nu va schimba purtarea noastră şi nu ne va apropia de cer. Stăruinţa creştinului trebuie să se îndrepte către aceasta: prin formele exterioare ale rugăciunii, care sunt desigur necesare, să intrăm într-o stare de rugăciune lăuntrică. Iar aceasta este constituită din următoarele elemente: luarea aminte cu multă osârdie, căldura inimii, frica de Dumnezeu, aprinderea cea duhovnicească, căldura pocăinţei, umilinţa şi frângerea inimii.
Ca să dobândim adevărata rugăciune trebuie să ne îndeletnicim întru aceasta. Cum să ne îndeletnicim însă, ne învaţă Sfinţii Părinţi care, luminaţi de Sfântul Duh, s-au îndeletnicit neîncetat întru ea.
Citirea rugăciunii, fără participarea noastră, nu a adus nimănui până acum vreun folos. Cel ce ia aminte la aceasta, cel ce citeşte şi simte cu inima puterea cuvintelor rugăciunii, acela se roagă cu adevărat şi cu folos pentru sufletul său. ,,Nu doar cu cuvinte trebuie să ne rugăm – scrie Sfântul Nicodim Aghioritul –, ci şi cu mintea; şi nu doar cu mintea, ci şi cu inima, astfel ca mintea să vadă limpede ce spun cuvintele, iar inima să simtă ce cugetă mintea. Această unire este esenţa adevăratei rugăciuni. Dacă întru rugăciunea noastră lipseşte ceva din cele amintite, aceasta este fie o rugăciune nedesăvârşită, fie pur şi simplu nu este rugăciune”. Iar dacă omul se roagă cu o rugăciune nedesăvârşită sau cu o rugăciune înşelătoare, se lipseşte de acea minunată căldură cerească, de acel har şi de acea putere care fac adevărata rugăciune.
Astfel, trebuie să luăm aminte că nu orice rugăciune este una autentică. ,,Când mintea şi inima se unesc întru rugăciune şi gândurile nu se răspândesc – ne învaţă Sfântul Serafim de Sarov –, atunci inima se încălzeşte cu o căldură duhovnicească întru care străluceşte lumina lui Hristos, umplând de pace şi de bucurie pe omul lăuntric în întregimea sa”.
Unirea minţii cu inima, după cuvintele Sfântului Ignatie Briancianinov, trebuie să fie o unire a gândurilor duhovniceşti ale minţii cu simţirile duhovniceşti ale inimii. Nu doar orice simţământ al păcatului şi orice gând păcătos, ci toate gândurile şi simţirile fireşti, oricât de subţiri şi mascate de o părută dreptate, nimicesc unirea minţii cu inima, făcându-le potrivnice. Pentru aceasta, trebuie să luăm aminte ca în vremea rugăciunii să nu îngăduim nici un alt gând în inimă, nici măcar pe cele evlavioase, în afară de acelea care sunt obiect al rugăciunii şi care doar ele pot să unească mintea cu inima.
Despre adevărata rugăciune, Sfântul Ioan Gură de Aur spune următoarele: ,,Înaintea Domnului se roagă acela care şi-a adunat pe deplin sufletul şi nu are în acea clipă nici o părtăşie cu pământul, ci s-a sălăşluit chiar în cer şi a izgonit din sufletul său toate gândurile omeneşti. Cel care se roagă trebuie să se roage astfel încât, pe de-a întregul adunat, cu mintea neîmprăştiată şi cu sufletul întristat, să-L cheme pe Dumnezeu fără să înmulţească cuvintele, ci să sporească rugăciunea grăind puţine şi simple cuvinte, pentru că nu de mulţimea cuvintelor, ci de luarea aminte a sufletului atârnă faptul de a fi ascultaţi”.
Felurite sunt treptele rugăciunii. Acestea ţin de treapta duhovniciei noastre şi de legătura noastră cu Dumnezeu. Pe cât de strâns ne aflăm în viaţa noastră în legătură cu Dumnezeu, astfel va fi şi rugăciunea noastră. Căci într-un fel se raportează la Dumnezeu cel credincios, iar omul indiferent faţă de mântuirea sa în alt chip. Unul s-a rupt de păcat şi năzuieşte cu râvnă către viaţa virtuoasă, însă nu a intrat pe deplin în templul lui Dumnezeu, ci slujeşte Domnului cu silire de sine, iar un altul s-a unit cu Domnul şi Îl poartă întru sine şi, cu o cinstire plină de teamă şi cu evlavie şi dragoste, stă înaintea Lui.
Primul, fiind nepăsător în viaţa sa, este nepăsător şi faţă de rugăciune şi doar la vedere o săvârşeşte în biserică şi acasă. El se roagă simplu, după obişnuinţă şi după o oarecare îndatorire mecanică ce a prins rădăcini în sufletul său, mai mult decât copilăreşte; se roagă fără luare aminte şi fără simţire, urmând doar obiceiul stabilit mai înainte. Al doilea citeşte multe rugăciuni şi merge adesea la biserică, străduindu-se să-şi adune mintea, să nu se împrăştie şi să aibă o simţire potrivită citirii rugăciunilor; şi, cu toate că nu izbândeşte întru aceasta întotdeauna, el observă totuşi o oarecare izbândă întru rugăciune. Cel de-al treilea, adunat pe de-a întregul întru sine, stă cu mintea sa înaintea Domnului şi se roagă neîmprăştiat în inima sa, fără rugăciuni îndelungi, ci printr-o şedere de multă vreme la rugăciune. Acesta a dobândit rugăciunea lăuntrică.
Unuia ca acesta nu-i este de trebuinţă mulţimea rugăciunilor, căci ploaia multei grăiri stinge rugăciunea lăuntrică. Primul trebuie să năzuiască spre treapta celui de-al doilea, iar cel de-al doilea către treapta celui de-al treilea, ca să ajungă la părtăşia cea dumnezeiască. Căci cu cât omul înaintează întru rugăciune, cu atât mai mult se apropie de Domnul şi de propria sa mântuire.
Unii cugetă că adânca rugăciune lăuntrică este o datorie doar a feţelor celor duhovniceşti şi, în special, a monahilor. Dar dacă este un adevăr faptul că doar rugăciunea autentică apropie de Domnul şi ajută la mântuire, este limpede că ea este o îndatorire a oricărui creştin care doreşte să se mântuiască. Pentru aceasta, se cere de la toţi dobândirea rugăciunii lăuntrice duhovniceşti. Îndeletnicirea întru ea cere însă în principal două lucruri: primul – prin citirea rugăciunii să se pătrundă în sensul ei; şi al doilea – să se simtă gândurile şi dispoziţiile exprimate acolo. Aceasta Sfinţii Părinţi o numesc adunarea minţii în inimă, ori şederea cu mintea în inimă, ori petrecere înaintea lui Dumnezeu.
Dacă te rogi, dar mintea ta nu pătrunde cuvintele rugăciunii, cazi în păcatul împrăştierii. Iar întru împrăştiere nu ştii ce ceri mecanic cu buzele tale. Şi dacă tu însuţi nu pătrunzi întru rugăciunea ta, atunci îţi vei pierde îndrăzneala de a-I cere lui Dumnezeu să pătrundă întru ea. Ori, după cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, ,,dacă tu însuţi nu-ţi asculţi rugăciunea, cum doreşti atunci ca Dumnezeu să o audă pe ea ?”
Păcatul răspândirii naşte la rândul său un alt păcat: lipsa simţirii păcatului. Nu este cu putinţă să simţi binefăcătoarea putere a cuvintelor rugăciunii dacă eşti răspândit, iar această lipsă de simţire conduce către pierzare. Căci, fiind nesimţitor faţă de cuvintele rugăciunii care cel mai adesea te cheamă la pocăinţă, pomenind păcătoşenia ta, rămâi nesimţitor faţă de starea ta vrednică de plâns. Însă dacă tu însuţi nu te compătimeşti întru necazul tău, cum doreşti să atragi compătimirea lui Dumnezeu faţă de tine ? Dumnezeu este gata să ajute pe fiecare, însă ajutorul Său îl primeşte doar acela care-şi deschide inima către El.
Cum să învăţăm să ne rugăm lui Dumnezeu din toată inima ? Aceasta ne învaţă doar îndeletnicirea întru rugăciune. Sfântul Nicodim Aghioritul dă foarte frumoase sfaturi despre cum să ne îndeletnicim cu rugăciunea. Aceasta, după el, nu este o oarecare filozofie adâncă, ci ceva foarte simplu pentru însuşirea căreia se cere doar o stăruinţă permanentă. ,,Cum ai învăţat să citeşti ? întreabă el. Ai început să te nevoieşti întru aceasta şi ai învăţat. Cum ai învăţat să scrii ? Ai început să scrii şi te-ai deprins cu aceasta. Aşa te vei deprinde să te şi rogi”.
Practic, iată cum trebuie să procedezi: în fiecare zi, stând în faţa icoanelor de acasă, spunându-ţi rugăciunile de dimineaţă ori de seară, deprinde-te să urmăreşti cu mintea sensul cuvintelor pe care le citeşti în cartea de rugăciune şi străduieşte-te să simţi cu frângerea inimii ceea ce a simţit autorul acelei rugăciuni. Astfel, o zi, două, mai multe …, şi te vei deprinde să te rogi cu mintea adunată, cu evlavie, cu umilinţă în inimă şi cu aprindere lăuntrică. Însă, dacă luarea aminte nu este prezentă astăzi la rugăciune, aşa cum trebuie să fie, iar mâine citeşti rugăciunile cum nu se cuvine – fără luare aminte şi răspândit – procedând în acest chip, surpi tu însuţi pe acelea pe care mai înainte de aceasta le-ai zidit.
Prin urmare, la rugăciune omul trebuie să se despovăreze de toate impresiile păcătoase şi de toate grijile deşarte care s-au îngrămădit asupra sa, în timpul nopţii ori în timpul zilei, cât şi de relele sale simţăminte către aproapele. Iar dacă o oarecare trăire păcătoasă l-a stăpânit cu silinţă şi îl urmăreşte şi în timpul rugăciunii, el trebuie fie să înlăture cu o forţare a voinţei pe aceasta de la el, iar dacă se arată cu neputinţă, să facă din această stare neplăcută lui Dumnezeu obiect al rugăciunii lui şi cu frângerea inimii să ceară de la Dumnezeu milă şi îndurare.
Astfel de sfaturi ne dă şi Sfântul Teofan Zăvorâtul. Având în vedere importanţa practică a chestiunii cercetate, vom cita cu de-amănuntul opinia lui în cazul dat, cu riscul de a ne repeta. Socotim însă ca mai importantă repetiţia, nedorind ca lucrurile să rămână nelămurite.
Sfântul Teofan ne învaţă că la adevărata rugăciune se ajunge atunci când se înfăptuieşte unirea minţii cu inima. În ce chip se petrece aceasta ? Mintea este ceva care nu are astâmpăr, alergând de la un lucru la altul şi alunecând spre asocieri. Cum poate să se abţină ea în timpul rugăciunii de la împrăştiere şi să-şi îndrepte luarea aminte asupra cuvintelor rugăciunii ? Aceasta poate să se petreacă dacă omul năzuieşte în timpul rugăciunii ca mintea lui să înţeleagă cele citite şi cu inima să le simtă pe acestea. Fiecare rugăciune ascunde înalte simţăminte care au impresionat pe autorii ei. Încercând să trezească aceste simţăminte în propria lui inimă şi în minte, cel care pătrunde în rugăciune îşi va uni mintea cu inima, va intra întru ea şi va rămâne acolo.
,,Nu poate mintea să stea cu gândul la Dumnezeu …, ea tot aleargă şi aleargă”. Ca să se înfrâneze de la aceasta, ea trebuie să se unească cu simţirea. Dacă coboară în inimă, ea se linişteşte şi se opreşte din zborul ei necontrolat. Din punct de vedere psihologic, adevărul este că simţirile sunt mai puternice decât mintea şi că mintea se supune simţirii. Dacă am ajuns în îndeletnicirea noastră de rugăciune până la sporirea în simţăminte de pocăinţă, de mulţumire, de umilinţă, de frângere a duhului, mintea se va menţine în inimă în toată vremea în care acolo ard acele sentimente. Dacă ele se sting însă, ea va porni să rătăcească pe nenumărate cărări. Arta constă în a se deprinde omul să se roage cu simţăminte sincere. Atunci şi mintea ajută simţirii şi simţirea ţine mintea în cercul gândurilor de rugăciune.
Însă cum poate fi creată o dispoziţie de rugăciune ? Aceasta nu stă pe deplin în puterea omului, însă ea nu se face fără voia lui. Dumnezeu dă simţăminte pline de har. Pentru aceasta, trebuie să strigăm către El: ,,Doamne, încălzeşte inima mea !” Omul însuşi pregăteşte inima lui pentru primirea unei dispoziţii de rugăciune. Împărăţia cerurilor se sileşte, şi silitorii o răpesc pre ea (Matei 11, 12). Aici ajută încordarea voii. Cu o asemenea încordare a voii trebuie să izgonim dinlăuntrul nostru plăcerea de sine – acest amăgitor lăuntric –, constrângându-ne către pocăinţă şi rugăciunea cu luare aminte. Omul trebuie în chip conştient să se întristeze că este păcătos şi nevrednic de cer. El trebuie să se întristeze că nu se roagă aşa cum se cuvine şi să se smerească. Ca să primească o mai adâncă smerenie este nevoie să se silească pe sine să rabde ocări, împunsături, vrăjmăşii, boli, necazuri. Dacă se deprinde să le rabde pe acestea ca pe deplin meritate, el va dobândi smerenia.
Domnul Însuşi Se îngrijeşte să ne smerească. În acest scop, El îngăduie să fim obijduiţi, să fim mustraţi ori vătămaţi. Folosind astfel de întâmplări, să ne îndeletnicim cu răbdarea. Iar răbdarea va rodi smerenia; iar smerenia umilinţa şi căldura inimii, care se manifestă îndeosebi în timpul rugăciunii. Astfel, căldura inimii va menţine mintea în inimă. Atunci omul va putea să se roage cu mintea şi cu inima.
Ca să se deprindă omul să pătrundă cu mintea sa şi să simtă în inimă rugăciunile citite, trebuie, după Sfântul Teofan Zăvorâtul, să facă următorul exerciţiu: să aleagă un ceas în afara pravilei de rugăciune, să ia cartea de rugăciuni şi să citească cu zăbavă rugăciunile, cugetând asupra sensului lor, ca prin aceasta să se străduiască să creeze în inima sa simţăminte potrivite acestor rugăciuni. Când vine apoi vremea pravilei de rugăciune, cu aceeaşi stăruinţă omul să pătrundă, să înţeleagă şi să simtă rugăciunile pe care le citeşte. Aceasta este prima metodă a atragerii minţii în inimă.
A doua metodă este următoarea: când citeşte rugăciunile de acasă, după ce a împlinit prima pravilă şi simte că rugăciunile citite nasc simţăminte pline de har, care răpesc pline de tărie sufletul şi cuprind întreaga conştiinţă, omul trebuie atunci să întrerupă citirea după cartea de rugăciuni şi să spună o oarecare scurtă rugăciune, de la sine, rugăciune născută întru el din încordarea binecuvântatelor simţăminte. Aceste simţăminte nu trebuie să fie retezate prin continuarea citirii după cartea de rugăciuni şi cu schimbările lucrurilor rugăciunii. Dimpotrivă, trebuie să li se dea posibilitatea să se reverse în chip liber. Sfântul Teofan nu pune accentul asupra mulţimii rugăciunilor citite, ci pe calitatea convorbirii cu Dumnezeu. El recomandă ca în asemenea situaţii să nu săvârşim toate rugăciunile din pravila de rugăciune dată, ci să luăm seama doar la binecuvântata aprindere a inimii. Rugăciunea vie către Dumnezeu este mai importantă; chiar dacă a mai rămas ceva necitit din pravilă, nu este un necaz atât de mare.
Un mare nevoitor citea foarte rar chiar şi o ,,slavă” din Psaltire, pentru că era răpit de simţămintele sale duhovniceşti; şi stând el cu inima înaintea lui Dumnezeu se ruga de la sine, cu simţire, lui Dumnezeu. Şi nu se întorcea la Psaltire până ce nu i se linişteau simţămintele. Se înţelege, fără Psaltire şi fără cartea de rugăciuni nu se poate. Cu ele ne încălzim inima, după cum aruncând un lemn în sobă se înteţeşte focul care este gata să se stingă. ,,Însă, atunci când inima se aprinde şi un oarecare simţământ binecuvântat cuprinde întregul nostru suflet, atunci nu trebuie să se mai continue citirea. Aceasta va slăbi doar simţirea şi pravila va fi fără vreun folos”.
Aceste preţioase sfaturi ale Sfântului Teofan Zăvorâtul trebuie să le aibă în vedere oricine doreşte să se deprindă să se roage aşa cum se cuvine. La îndrumările de mai sus să o adăugăm şi pe următoarea, pe care Sfântul Teofan o recomandă unei tinere fecioare: ,,Nicicând nu trebuie să socoteşti ca desăvârşit ceva din pravila ta duhovnicească, şi încă mai puţin rugăciunea. Dimpotrivă, trebuie să simţi ca şi cum ai începe să te rogi pentru prima oară. Ceea ce se săvârşeşte pentru prima oară se săvârşeşte cu osârdia cea dintâi. Dacă păşind către rugăciune te vei simţi astfel ca şi când încă nu te-ai rugat aşa cum se cuvine, vei săvârşi rugăciunea ta cu osârdia cea dintâi. Şi ea va merge bine. Dar dacă în rugăciune nu izbândeşti, să nu aştepţi izbânda întru nimic altceva. Aceasta este rădăcina a toate”.
Cele mai importante sfaturi practice pe care Sfântul Teofan le dă oricui doreşte să se îndeletnicească cu nevoinţa rugăciunii şi să se deprindă cu adevărata rugăciune mântuitoare sunt, pe scurt, următoarele:
1. Alege pravila de rugăciune potrivită ţie – de dimineaţă, din cursul zilei şi de seară.
2. Pentru început, această pravilă nu trebuie să fie prea mare, ca să nu te depărtezi de nevoinţa rugăciunii.
3. Străduieşte-te ca întotdeauna să te rogi cu frică plină de evlavie, cu osârdie şi cu luare aminte.
4. Foloseşte mijloacele din afara rugăciunii: statul în picioare, metaniile, îngenuncherile, închinăciunile, citirea cu glas tare, uneori chiar şi cântarea.
5. Roagă-te astfel adeseori, chiar dacă nu continuu. Unii fac aceasta în fiecare ceas.
6. În cartea de rugăciuni este arătat ce rugăciuni să se citească. Tu alege acea rugăciune care te aşază într-o dispoziţie duhovnicească şi începe cu ea.
7. Începutul rugăciunii este simplu; stai la rugăciune cu evlavie, cu frică şi cu cutremur, vorbeşte ca la urechea lui Dumnezeu, fă semnul crucii, fă închinăciuni şi metanii, îngenunchează.
8. Pravila asumată trebuie neapărat împlinită.
9. Nu are importanţă dacă vei citi ori dacă vei cânta cu glas tare, dacă vei şopti ori dacă te vei ruga în gând; în toate cazurile Domnul este aproape.
10. Trebuie să-ţi aduci aminte în chip limpede care este scopul rugăciunii. Este potrivită acea rugăciune care se săvârşeşte cu frângerea inimii înaintea lui Dumnezeu şi cu acest simţământ. ,,Dumnezeule, după cum voieşti, mântuieşte-mă !”
11. Rugăciunea are felurite trepte: Prima treaptă este cea a rugăciunii trupeşti (cea din afară) – în citit, statul în picioare, în a face închinăciuni. Mintea se răspândeşte, inima este fără simţire, lipseşte dorinţa de a ne ruga. Este nevoie, în cazul dat, de răbdare, trudă şi sudoare. Deşi nu este prea uşor, să ai întotdeauna înaintea ochilor scopul rugăciunii. Roagă-te ! Aceasta este o rugăciune care cere nevoinţă.
A doua treaptă este rugăciunea cu luare aminte: mintea silită să se adune în timpul rugăciunii se arată acum pe de-a întregul fără răspândire. Luarea aminte se concentrează întru cuvintele scrise şi mintea le repetă pe acestea ca fiind ale sale.
Cea de-a treia treaptă este rugăciunea numită cu simţirea. Din luarea aminte inima se încălzeşte, iar gândurile (în timpul rugăciunii), se spune, se întorc întru simţire. Cuvintele citite despre frângerea inimii se prefac întru adevărată zdrobire (a inimii). Expresiile de cerere se simt ca nevoi şi trebuinţe proprii. Când a ajuns la treapta simţirii, creştinul se roagă fără cuvinte, căci Dumnezeu este Dumnezeu al inimii. Scopul îndeletnicirii întru rugăciune este ca stând la rugăciune să treci de la o simţire către o altă simţire.
12. Oricât ar socoti cineva că este de desăvârşit în rugăciune, nicicând să nu-şi lase pravila şi să o săvârşească aşa cum este rânduit şi tot timpul să înceapă cu rugăciunea nevoinţei. Cu ea trebuie să se lege şi rugăciunea minţii, după care va ajunge şi la rugăciunea inimii. Dacă aceasta nu se păzeşte, următoarele două trepte ale rugăciunii se vor pierde, iar omul va cugeta că se roagă fără ca aceasta să se întâmple în realitate.
13. Când rugăciunea devine una neîncetată, atunci începe rugăciunea duhovnicească, care este un dar al Sfântului Duh, ce Se roagă întru noi. Aceasta este ultima treaptă a rugăciunii. Sfinţii Părinţi spun că există însă şi o rugăciune de neatins pentru minte, care întrece hotarele conştiinţei noastre (amintea, de pildă, Isaac Sirul).
La îndeletnicirea rugăciunii ajută mult, după Sfinţii Părinţi, rugăciunile proprii scurte, care ţâşnesc din inima înflăcărată şi care se potrivesc cel mai mult stării şi nevoilor noastre. Plăcuţii lui Dumnezeu nu doar că îngăduie, ci şi încurajează să adăugăm la pravila de rugăciune propriile noastre scurte rugăciuni. Avva Macarie, de pildă, a fost întrebat de un oarecare cum să ne rugăm şi i-a răspuns: ,,Nu este nevoie de multe cuvinte, ci să ridicăm adesea braţele şi să spunem: ‘Doamne, aşa cum voieşti şi cum ştii, miluieşte-mă !’ Iar când va veni ispita, spune: ‘Doamne, ajută-mă !’ Căci El ştie ce ne trebuie şi după aceasta şi face cu noi”.
Oricine poate să aleagă după nevoia sa o oarecare scurtă rugăciune – fie din Psaltire, fie din cartea de rugăciuni –, ca, de pildă, din cele 24 de scurte rugăciuni ale Sfântului Ioan Gură de Aur, care se află în cărţile de rugăciuni, la rugăciunile de seară. Credinciosul poate să alcătuiască şi singur o oarecare scurtă rugăciune, care să răspundă trebuinţelor sale duhovniceşti, şi s-o repete adesea, pătrunzând, desigur cu mintea şi cu simţămintele în inima sa, întru cele ce se roagă. Astfel de suspinuri la rugăciune se întâlnesc adesea la Sfinţii Părinţi. Sfântul Ioan Casian recomanda stihul 1 din Psalmul 69: Dumnezeule spre ajutorul meu ia aminte; Doamne ca să-mi ajuţi mie grăbeşte. La acest stih este de folos să alergăm îndeosebi întru ispitele trupeşti şi în cazul unor necazuri neaşteptate.
Alţii recomandă rugăciunea vameşului: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului (Luca 18, 13) ori un alt stih: ,,Doamne, eu ca un om am greşit, dar Tu, ca un Dumnezeu bun, miluieşte-mă”. Unii repetă cea mai scurtă rugăciune: ,,Doamne miluieşte”. Aproape toţi îndrumătorii recomandă însă rugăciunea lui Iisus, care constă din aceste cuvinte: ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Cu aceasta s-au mântuit mulţi, rostind în şoaptă, în fiecare clipă liberă, cu mintea adunată asupra conţinutului acesteia, cu fierbinţeala inimii, cuvintele ei pline de har, având simţirea prezenţei nevăzute a lui Hristos. Unii au mers pe calea desăvârşirii, legând, de pildă, 100 de rugăciuni ale lui Iisus cu închinăciuni făcute înaintea iconostasului de acasă, împărţindu-le astfel: la 10 închinăciuni, câte o metanie.
Rugăciunea lui Iisus este nespus de valoroasă, căci Îl mărturiseşte pe Iisus Hristos ca Dumnezeu şi cere mila Lui, dând totodată conştiinţa smereniei pentru păcatele săvârşite.
Potrivit Sfântului Teofan Zăvorâtul, rostirea rugăciunii lui Iisus este foarte simplă: stai înaintea icoanelor, într-o stare de rugăciune (cei neputincioşi pot să stea şi aşezaţi), şi îndreaptă luarea aminte a minţii tale către inimă, închipuindu-ţi cu credinţă vie că Dumnezeu este aproape, înaintea ta, că te priveşte şi te ascultă cu atenţie, şi trezeşte simţământul fricii de Dumnezeu, evlaviei şi zdrobirii inimii; cu o asemenea dispoziţie 
spune încet şi rar rugăciunea lui Iisus fără să-ţi închipui vreun lucru ori chip. Astfel, ne putem ruga o jumătate de ceas ori un ceas întreg. În timpul zilei, orice clipă liberă foloseşte-o pentru rugăciunea lui Iisus. La început, îţi va fi greu să urmăreşti cu atenţie repetarea mecanică a cuvintelor rugăciunii. Treptat însă, vei dobândi obiceiul de a rămâne în mod conştient în prezenţa lui Dumnezeu cu frică, credinţă şi dragoste.
La aceste îndeletniciri trebuie să veghezi mai cu seamă asupra curăţiei conştiinţei. Omul nu trebuie să săvârşească ceva neplăcut lui Dumnezeu, deoarece aceasta ucide aşezarea cea duhovnicească. Cel ce îngăduie păcatele ascultând pe demoni şi împreună cu aceasta se îndeletniceşte cu rugăciunea lui Iisus procedează în chip nebunesc, căci vrăjmăşeşte nu împotriva demonilor, ci împotriva lui însuşi. El singur stinge focul pe care doreşte să-l aprindă în inima sa. Apa şi focul nu-şi au locul laolaltă. Patimile şi păcatele sunt, de asemenea, precum este umezeala în lemnul dat focului. Lemnele umede, care nu ard, trebuie mai întâi să le uscăm. În cele duhovniceşti aceasta se face printr-o luptă necruţătoare cu patimile.
Pentru aceasta, omul trebuie întâi de toate să-şi curăţească cât mai des conştiinţa printr-o sinceră spovedanie; şi, în al doilea rând, să lupte el însuşi în timpul rugăciunii cu orice gând sau simţământ păcătos, suspinând cu pocăinţă înaintea lui Dumnezeu şi cerând iertarea Lui. Cu cât mai sincer şi hotărât este omul, cu atât mai grabnic vine ajutorul lui Dumnezeu. ,,Dacă ne raportăm la rugăciune cu nepăsare – spune Sfântul Teofan –, nicicând nu vom izbândi întru ea. Rugăciunea nu ajunge la desăvârşire singură, ci unită cu celelalte virtuţi. Pe cât ne desăvârşim întru virtuţi, pe atât se desăvârşeşte şi rugăciunea. Cele mai importante virtuţi sunt: frica de Dumnezeu, curăţia, smerenia, frângerea inimii, omorârea patimilor, răbdarea, dragostea. Când acestea sunt dobândite se arată şi toate celelalte, şi împreună cu ele şi rugăciunea”.
Scopul rugăciunii este de a ajunge la necontenita părtăşie cu Domnul ori la permanenta pomenire a Domnului. Aceasta este dată, după cuvintele Sfântului Teofan Zăvorâtul, de dumnezeiasca bunătate, nu însă fără conlucrarea noastră. Către ce să ne îndreptăm nevoinţa ? Către aceea ca prin silirea voii noastre să ne constrângem să-L pomenim pe Domnul, crezând că El este aproape, că El este în inimile noastre şi că noi suntem cu El. Cu o asemenea permanentă pomenire a prezenţei lui Dumnezeu trebuie să rostim încet rugăciunea lui Iisus. Nu doar o pronunţare mecanică a cuvintelor acesteia însă, căci o astfel de pronunţare mecanică constituie partea ei din afară. Partea lăuntrică, partea ei esenţială, constă în a sta în mod conştient şi întru trezvia minţii înaintea lui Dumnezeu, întru simţirea din inimă a stării noastre vrednice de plâns, în suspine calde şi în frângerea inimii întru chemarea ajutorului Celui Preaînalt.
Iată, acesta este cel mai bun mijloc de întărire a minţii şi a inimii în aşa-numita pomenire a lui Dumnezeu, ori permanenta pomenire a Domnului. Cel ce ,,a ajuns la aceasta simte cum Dumnezeu străluceşte în sufletul său precum soarele şi-l încălzeşte pe el. Aceasta se petrece ca în cazul luminii din lumea materială: aşază un obiect rece la soare şi el se va încălzi. Tot astfel se încălzeşte şi sufletul din pomenirea Domnului, care este Soarele cel duhovnicesc”.
Să nu ne deznădăjduiască faptul că rugăciunea noastră curge la început mai mult în afară, fiind una împrăştiată, fără participarea inimii şi fără o dorinţă deosebită. Dacă este rostită necontenit, cu silirea voii, dacă ne dăm stăruinţa de a ne întoarce de la rătăcirea minţii către aceasta şi dacă o împlinim după toate regulile arătate mai sus, ţinând cont de curăţirea după rânduială a conştiinţei de păcate, ea se va transforma treptat dintr-o rugăciune exterioară în una lăuntrică, stăpânindu-ne mai întâi mintea, astfel că aceasta va ajunge să se adune şi în cele din urmă va aprinde şi inima.
Aici însă trebuie să facem următoarea remarcă importantă: ajuns la rugăciunea lăuntrică, omul nu trebuie să cadă în înşelare de sine, socotind că a atins cine ştie ce înălţime. Trebuie să luăm aminte la faptul că sporirea întru rugăciune nu are sfârşit. Sfântul Teofan vede în primejdia înşelării de sine o ispită diavolească, ce trebuie îndepărtată îndată, în cel mai hotărât mod. ,,Iată, tu deja eşti un mare nevoitor, un mare rugător”, şopteşte vrăjmaşul. Creştinul în cauză se prinde cu această momeală, se caţără pe catalige înalte şi începe să cugete semeţ despre sine şi să-i înjosească pe alţii. Desigur, în cazul dat, harul îl părăseşte; vrăjmaşul însă îi susţine convingerea că acesta este cu el. Astfel, el cade într-o stare jalnică, ,,gândind că are ceea ce nu are”.
Sfinţii Părinţi au oprit ca omul să se măsoare pe sine cu oricine altcineva întru sporirea duhovnicească. De una ca aceasta trebuie să fugim ca de foc. ,,Acelea pe care trebuie să le căutăm prin rugăciune – scrie Sfântul Teofan – sunt naşterea în inima noastră a permanentei liniştiri şi a simţământului cald al prezenţei lui Dumnezeu. Nu trebuie să ajungem la extaze ori la trăiri deosebite. Atunci când Dumnezeu trimite anumite simţăminte la rugăciune, să mulţumim pentru ele şi să nu le punem pe seama noastră. Iar când ele ne părăsesc, să nu ne plângem ca de vreo oarecare mare pagubă, ci cu smerenie să coborâm la un simţământ plin de pace către Domnul”.
Potrivit Sfântului Teofan, principala trăsătură a rugăciunii este nu îndulcirea, încălzirea, ci evlavia plină de frica faţă de Dumnezeu şi frângerea inimii, starea cu smerenie înaintea Domnului prin care mintea şi inima fac sforţări să năzuiască către Dumnezeu. ,,Aceste simţăminte – frica de Dumnezeu şi întristarea [după Dumnezeu] ori frângerea inimii şi smerenia inimii – sunt trăsături esenţiale ale adevăratei rugăciuni lăuntrice şi încercare a oricărei rugăciuni: după ele trebuie să judecăm dacă rugăciunea noastră este aşa cum se cuvine ori ba. Când ele sunt prezente, rugăciunea este dreaptă. Atunci când ele nu există, ea nu este dreaptă şi trebuie să o îndreptăm. Dacă ele lipsesc, îndulcirea şi fierbinţeala pot să nască părerea de sine, iar atunci apar mândria duhovnicească şi înşelarea pierzătoare.
Mulţi rătăcesc supraapreciind partea din afară a rugăciunii lui Iisus. După ei, aceasta are o mare putere chiar şi atunci când se rosteşte fără luare aminte. Lucrurile nu stau deloc astfel, cu toate că în perioada deprinderii repetării mecanice a rugăciunii lui Iisus nu se arată fără însemnătate. Omul nu trebuie să facă însă din acest fapt un idol ieftin. ,,Rugăciunea lui Iisus nu este un fel de talisman – scrie Sfântul Teofan Zăvorâtul. Puterea ei vine din credinţa în Domnul şi din adânca unire a inimii şi minţii cu El. La o asemenea dispoziţie lăuntrică, chemarea numelui Domnului se arată deosebit de lucrătoare. O repetare de la sine a cuvintelor nu are însă nici un fel de însemnătate”.
Îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus este recomandată fierbinte şi de Sfântul Ignatie Briancianinov. El stabileşte următorul mod de deprindere, în particular, a rugăciunii lui Iisus: ,,Rânduieşte-ţi dintru început să rosteşti câte 100 de rugăciuni ale lui Iisus cu luare aminte, fără să te grăbeşti. Mai apoi, dacă vezi că poţi să rosteşti mai mult, mai adaugă 100. Cu timpul, după nevoi, poţi să măreşti iarăşi numărul rugăciunilor. Încet şi cu luare aminte. La rostirea a 100 de rugăciuni ai nevoie de aproape jumătate de ceas. Nu rosti rugăciunile cu grabă, imediat, una după alta, ci fă după fiecare rugăciune o scurtă pauză, ca prin aceasta să ajuţi minţii să se adune. Rostirea fără oprire a rugăciunilor răspândeşte însă mintea. În acest caz, ia respiraţia drept paznic mai dinainte împotriva răspândirii: respiră liniştit şi încet; acest mod de a respira preîntâmpină împrăştierea.
Dacă termini să te rogi cu rugăciunea lui Iisus, nu te deda mai apoi la gânduri deşarte şi la visări, care sunt înşelări şi amăgiri, ci petrece vremea până la somn, aşa cum ai învăţat, întru nevoinţa rugăciunii. Când te aşezi în pat, repetă rugăciunea şi adormi rostind-o. Obişnuieşte-te ca la trezire, primul tău gând, primul tău cuvânt şi prima ta faptă să fie rugăciunea lui Iisus. În timpul slujbei de la biserică este folositor să te îndeletniceşti cu rugăciunea lui Iisus, ferindu-ţi mintea de răspândiri; acest fapt o va ajuta să pătrundă întru cântarea bisericească şi în citire. Străduieşte-te să te obişnuieşti astfel ca rugăciunea lui Iisus să devină neîncetata ta rugăciune, fiind foarte la îndemână pentru scurtimea ei”.
Sfântul Paisie Velicikovski recomandă călduros ca permanent să ne ocupăm cu rugăciunea lui Iisus: ,,Dacă stai în picioare, dacă eşti aşezat, dacă mănânci, ori călătoreşti, ori săvârşeşti vreun alt lucru – scrie el –, repetă necontenit această rugăciune, silindu-te cu osârdie către ea, căci aceasta loveşte pe vrăjmaşii nevăzuţi asemenea unui ostaş cu o lance puternică. Întipăreşte-o pe ea în gândul tău, nu înceta să o săvârşeşti în orice loc: la biserică, la lucru ori pe cale. Iar când obosesc limba şi buzele tale, atunci roagă-te doar cu mintea. Din îndelunga rostire cu limba, cu luare aminte, a rugăciunii se naşte rugăciunea minţii, iar din rugăciunea minţii cea a inimii.
Rugăciunea lui Iisus trebuie să se spună cu glas tare, nu puternic însă, ci într-atât încât doar tu singur să o auzi. Nu se cuvine ca în timpul rugăciunii gândul să se abată încoace şi încolo către lucrurile stricăcioase ale lumii, ci cu osârdie să se adune doar întru rugăciune. Căci rugăciunea nu este nimic altceva în afară de o înstrăinare de lumea văzută. Pentru aceasta, trebuie să ne închidem mintea în rugăciune. Unde stă trupul, acolo şi mintea să fie cu noi şi nu să rătăcească cine ştie pe unde în timpul rugăciunii. Această rugăciune cere luare aminte lăuntrică, înfrânare, îndepărtare de oameni, fuga de grijile deşarte şi de tulburare”.
Mersul la cinematograf şi la teatru, participarea la felurite distracţii şi petreceri, ascultarea neîncetată la radio şi privitul la televizor sting flacăra rugăciunii. ,,Şi cum o lumânare nu poate să ardă în bătaia vântului şi în ploaie, tot astfel rugăciunea nu poate să ardă în mulţimea feluritelor impresii”, scrie Sfântul Nicodim Aghioritul.
Dacă îngrămădeşte în sufletul său mulţime de impresii, bine ar fi ca omul să lase pentru puţină vreme rugăciunea, să ia Sfânta Scriptură, ori Vieţile sfinţilor, ori vreo altă carte ortodoxă atrăgătoare, să-şi dispună cu ea inima lui şi doar atunci să păşească spre rugăciune. Iar când omul se simte strâmtorat în sufletul său pentru mulţimea păcatelor, trebuie să se grăbească să se mărturisească, căci nu există o mai mare piedică pentru înaintarea în rugăciune decât patimile care s-au sălăşluit în inimă. Fiecare păcat ridică un zid între om şi Dumnezeu. Doar după curăţirea păcatelor omul va putea iarăşi cu uşurinţă şi cu îndrăzneală să îngenuncheze înaintea lui Dumnezeu, să grăiască cu El şi să aibă folos din rugăciune.
Prin taina pocăinţei şi prin taina sfintei împărtăşanii omul se înnoieşte, primeşte mare har şi în inima lui începe iarăşi să-L simtă cu tărie pe Dumnezeu. Cel ce nu înăbuşă acest simţământ cu un oarecare păcat greu, îl va putea preface cu timpul în flacără, dacă se îndeletniceşte în permanenţă şi se nevoieşte. Această nevoinţă îi este de neapărată trebuinţă după fiecare sfântă împărtăşanie, căci sfânta împărtăşanie întăreşte cu putere pe creştinii care iau aminte la ei înşişi întru viaţa cea duhovnicească şi în rugăciunea cea neîmprăştiată. Ea îi curăţeşte de păcate, dă mare har, iar prin aceasta îndatorează mult. Sfântul Isihie al Ierusalimului scrie:
,,Când noi, nevrednicii, ne învrednicim cu frică şi cu cutremur să ne împărtăşim cu dumnezeieştile şi preacuratele taine ale lui Hristos, Împăratul şi Dumnezeul nostru, atunci mai cu seamă trebuie să arătăm trezvie, pază a minţii şi luare aminte ca acest dumnezeiesc foc, adică Trupul Domnului nostru Iisus Hristos, să nimicească păcatele şi micile şi marile necurăţii ale noastre. Căci intrând în noi, El îndată izgoneşte din inima noastră duhurile viclene ale răutăţii şi ne iartă păcatele de dinainte. Atunci, mintea noastră devine slobodă de tulburarea cea rea a gândurilor viclene. Iar după toate acestea, stând la porţile inimii noastre, cu grijă ne păzim mintea, până ce ne învrednicim din nou să ne împărtăşim cu sfintele taine, iar dumnezeiescul Trup tot mai mult şi mai mult va lumina mintea noastră şi o va face strălucitoare precum o stea.
Dacă omul însă, după ce s-a curăţit de păcate, se dedă din nou la acestea, îşi aşază el însuşi o piedică pe calea către Dumnezeu. Este adevărat, calea Lui nu se închide întru totul, dar cu cât simţirea de Dumnezeu se stinge, cu atât mai mult se înteţesc patimile. Iar pentru restabilirea stării de dinainte se cere mare nevoinţă, sudoare, lacrimi şi pocăinţă. Dumnezeu nu refuză însă nimănui întoarcerea acestui simţământ, însă, după ce-l dobândim, trebuie să-l preţuim şi să-l păzim. Harul nu se ia de la nimeni până la moartea sa, însă el nu are loc de lucrare. Astfel, atunci când patimile se sălăşluiesc în inimă, să le îndepărtăm şi harul va începe din nou să se arate. Cu cât mai mult îţi curăţeşti inima de acestea, cu atât mai mult ea se însufleţeşte de simţirea lui Dumnezeu. Iar când inima devine pe de-a întregul curată, simţirea cea de rugăciune a lui Dumnezeu se preface în foc. Până ce în inimă există încă patimi, simţirea de Dumnezeu pâlpâie precum o scânteie. Sarcina noastră trebuie să fie aşadar de a aprinde această scânteie prefăcând-o într-un foc de har mistuitor”.
Sfântul Grigorie Sinaitul scrie: ,,Darul pe care îl primim de la Hristos prin sfântul botez nu se nimiceşte, ci doar se îngroapă precum o comoară în pământ. Înţelepciunea duhovnicească şi recunoştinţa cer să ne îngrijim însă să-l descoperim şi să-l scoatem la iveală. În acest scop se cer următoarele mijloace:
1. Acest dar se descoperă printr-o împlinire cu multă trudă a poruncilor (lui Dumnezeu) astfel încât cu cât mai mult vom împlini poruncile Lui, cu atât mai mult acest dar îşi va arăta măreţia şi strălucirea.
2. Acesta se manifestă şi se descoperă prin neîncetata chemare a Domnului Iisus ori, altfel spus, prin neîncetata pomenire a Domnului.
Primul mijloc este puternic, dar cel de-al doilea este şi mai puternic, astfel că primul primeşte de la el deplina sa putere. Pentru aceasta, dacă cu sinceritate dorim să descoperim sămânţa harului ascunsă întru noi, să ne grăbim să ne obişnuim cât mai degrabă cu lucrarea inimii, să avem în inima noastră un singur lucru – rugăciunea –, fără să ne închipuim cu mintea vreun oarecare chip, şi atunci ea va lumina inima noastră şi va arde în ea nespusa iubire către Domnul”. Atunci rugăciunea va curge în inima noastră precum un pârâu primăvara – fără constrângere şi fără pierzătoarea răspândire.
Rugăciunea nerăspândită, după cuvintele Sfântului Teofan Zăvorâtul, este dar al lui Dumnezeu, care se dă celor ce îl caută cu osârdie. Ca să o primeşti trebuie să arăţi nevoinţe proprii, unite cu multă silinţă. Însă, cu toate nevoinţele tale pline de silinţă, tot nu o vei dobândi pe aceasta, până ce Dumnezeu nu ţi-o va da. Iar aceasta este o lege dată după buna rânduială a lui Dumnezeu. Iată de ce trebuie, atunci când singuri ne îndeletnicim îndeosebi cu rugăciunea, să nu uităm să ne rugăm, iar Dumnezeu ne va da darul rugăciunii, după cum a spus Sfânta Ana, mama Sfântului Prooroc Samuil: Cel ce dă rugăciunea celui ce se roagă (I Împăraţi 2, 9).
Sfântul Teofan concretizează ce fel de nevoinţe se cuvine să depunem ca să ajungem la rugăciunea neîmprăştiată: nu trebuie să îngăduim gândurilor să rătăcească după bunul plac. În acest scop, trebuie să ne întrebuinţăm de voia noastră. Dacă ele fără de voie rătăcesc, îndată trebuie să le întoarcem înapoi, ocărându-ne pe noi şi scârbindu-ne de răspândirea noastră, cu frângerea inimii pentru îngăduirea neorânduielii în rugăciune. Sfântul Ioan Scărarul spune că este nevoie ca, plini de silire, să voim să întoarcem gândurile care rătăcesc şi să închidem mintea noastră în cuvintele rugăciunii. Sfântul Ioan Gură de Aur sfătuieşte ca, în cazul răspândirii, să ne întoarcem şi să citim rugăciunea de acolo de unde am încetat să îi urmărim sensul şi chiar să repetăm de câteva ori rugăciunea întru care ne-am răspândit, până ce, mai apoi, vom reuşi să o spunem cu mintea adunată. Lupta sistematică cu răspândirea minţii va fi tratată în capitolul următor.
După învăţătura Sfinţilor Părinţi, îndeletnicirea după dreptar întru rugăciune conduce către spor duhovnicesc încet, dar sigur, precum trupul unui copil care este sănătos şi se hrăneşte bine, şi care, pe nesimţite, dar sigur, creşte. Pravila de temelie în viaţa duhovnicească este de a nu-ţi închipui că ai sporit mult întru aceasta.
,,Trebuie să ştim – scrie Sfântul Teofan – că urcuşul spre desăvârşire este nevăzut de râvnitorul evlaviei. Se cuvine să ne nevoim cu sudoarea feţei, ca şi cum lucrarea noastră ar fi fără roade. Harul îşi lucrează ale sale întru ascuns. Vederea omului, ochiul omenesc, mănâncă binele. Omului i se cuvine doar una: să-şi vadă nevrednicia. Calea către desăvârşire este calea către conştiinţa că eu sunt orb şi sărac şi gol; în legătură nemijlocită cu aceasta stă frângerea duhului, cât şi simţământul durerii şi întristării pentru propria noastră necurăţie, descoperită înaintea lui Dumnezeu ori – altfel spus – pocăinţa neîncetată.
Simţământul de pocăinţă se distinge prin semnele adevăratei nevoinţe. Cel ce se îndepărtează de acesta şi îl pune pe fugă acela se îndepărtează de cale. La temelia şi începutul noii vieţi stă pocăinţa. Ea trebuie să fie legată de creşterea acesteia şi să se maturizeze împreună cu ea. Maturizarea se leagă de cunoaşterea nevredniciei şi păcătoşeniei noastre: ea se adânceşte având simţământul frângerii inimii şi pocăinţei, lacrimile fiind măsura izbânzii, iar plânsul neîncetat semn al curăţiei iminente.
Dacă omul se dedă însă slavei deşarte şi începe îndată să vadă întru nevoinţa sa de rugăciune oarecare izbânzi, însoţite mai cu seamă de vedenii, acesta este un semn limpede al înşelării demonilor. Un asemenea lucru se petrece cel mai adesea cu aceia care nu aşază simplitatea inimii, frica de Dumnezeu şi binecuvântata smerenie la temelia nevoinţelor lor de rugăciune, ci se conduc de iubirea de cinste, părerea de sine şi slava deşartă”.
Ca să ne păzească de asemenea amăgiri, Sfântul Nil Sinaitul interzice explicit ca în timpul rugăciunii să ni-L reprezentăm pe Dumnezeu în vreun anume fel. ,,În chip nematerial păşeşte către Cel Nematerial, sfătuieşte el, şi te vei uni cu El”.
Demonii folosesc cu îndrăznire slava deşartă a nevoitorilor ca să-i facă să cadă. În timpul rugăciunii, ei zugrăvesc în închipuirea acestora felurite lumini şi chipuri şi îi fac să cugete că iată, de acum, ei au avansat mult în rugăciune şi s-au învrednicit chiar de vedenii. Sfântul Nil sfătuieşte: ,,Nicicum să nu doreşti şi să nu cauţi să vezi în timpul rugăciunii vreun chip ori vreo reprezentare, să nu doreşti să vezi în chip simţit îngeri, ori puteri, ori pe Hristos, ca să nu-ţi pierzi judecata şi să nu primeşti pe lup drept păstor şi să nu te închini vrăjmaşilor demoni !”
,,Dacă te rogi împotriva unui oarecare gând şi observi că el îndată şi uşor se topeşte, judecă cum s-a făcut aceasta ca să nu fii răpus în luptă şi să cazi în înşelare, ori să ajungi să devii trădător al tău. Uneori se întâmplă următoarele: demonii îţi insuflă oarecare gânduri şi te îndeamnă să te rogi împotriva lor, să li te împotriveşti şi ei îndată fug. Procedează astfel ca să te prindă în mreaja înşelării duhovniceşti prin gândul înălţării de sine, cum că ai început deja să-ţi birui gândurile şi să-i înfricoşezi pe ei”.
,,Trebuie să ştii – spune Sfântul Nil – şi următoarea viclenie a demonilor. Uneori ei se împart pe cete. Unii vin cu sminteala, iar când tu cauţi ajutor, intră alţi demoni, în chip îngeresc, şi-i izgonesc pe primii, ca să te înşele cu gândul că ei sunt îngeri adevăraţi şi să cazi în înşelare de sine, că eşti vrednic de aceasta”.
Înfricoşătoare este lupta cu demonii. Ei cu nimic nu pot să fie biruiţi în afară de smerenia noastră, fapt pentru care Dumnezeu ne trimite binecuvântatul Său ajutor.
În răutatea lor împotriva noastră, demonii recurg la felurite tactici. Când văd că nu ne pot prinde în mreaja slavei deşarte, se slujesc de aşa-numita înfricoşare diavolească. Din pricina acestei înfricoşări au pătimit îndeosebi sihaştrii, care au petrecut în singurătate pe de-a întregul într-o viaţă plăcută lui Dumnezeu, purtând un necruţător război cu demonii şi luând asupră-şi neîncetata nevoinţă a rugăciunii. În mijlocul rugăciunii, li se arătau uneori fiare însetate de sânge, ori vedeau că împotriva lor se ridică sabie cu aprig tăiş, ori vedeau foc mistuitor în chilia lor. Sfântul Nil sfătuieşte pe asemenea mucenici ai nevoinţei rugăciunii să nu se teamă de vedeniile vrăjmaşului, căci ele nu sunt înfricoşătoare pentru adevăraţii împlinitori ai fricii de Dumnezeu. Cele mai puternice mijloace împotriva vedeniilor sunt curăţia, nădejdea în atotputernicia lui Dumnezeu, frica de Dumnezeu şi binecuvântata şi duhovniceasca bărbăţie, care este rezultat al încrederii în Dumnezeu.
,,Străduieşte-te, pe cât îţi este cu putinţă, să petreci întru curăţie şi în bărbăţie – învaţă Sfântul Nil –, şi năvălirea vrăjmăşească a demonilor nu se va atinge de sufletul tău … Că Îngerilor săi va porunci pentru tine, ca să te păzească (Psalmi 90, 11). Acestea, în chip nevăzut, vor abate de la tine orice lucrare a vrăjmaşului”. ,,În timpul unor asemenea ispite, foloseşte rugăciunea neîncetată, stăruitoare şi scurtă”.
Să ne temem de Dumnezeu, nu de demoni, sfătuieşte acelaşi Sfânt Părinte şi lămureşte: ,,Dacă stai la rugăciune înaintea lui Dumnezeu, Atotţiitorul, Făcătorul şi Proniatorul, de ce atât de înfricoşat eşti înaintea Lui, încât lăsând frica nebiruită a lui Dumnezeu, te temi de muşte şi ţânţari ? Ori nu auzi ce spune proorocul: De Domnul Dumnezeul tău să te temi (A Doua Lege 10, 20) ?”
Cel ce se nevoieşte după dreptar în rugăciune, cel care a biruit teama de demoni, care nu s-a dedat la înşelările lor cele viclene, care se conduce întru îndeletnicirea sa cu rugăciunea după simplitatea inimii, smerenie, frica de Dumnezeu şi evlavie, care, în ciuda oricărei piedici a demonilor care încearcă să facă neroditoare nevoinţa rugăciunii, se sileşte pe sine către rugăciune, acela neîncetat şi fără întârziere va spori din rugăciunea cea din afară către cea lăuntrică, de la rugăciunea împrăştiată către cea neîmprăştiată, de la rugăciunea stearpă către cea din inimă şi el poate să ajungă astfel până la acele vârfuri ale rugăciunii pe care Sfântul Nil Sinaitul le descrie astfel: ,,Când mintea ta aprinsă de setea de Dumnezeu, încetul cu încetul, ca şi când s-ar rupe de trup, se îndepărtează de toate gândurile născute din închipuirile cele simţite ori de amintirile întinate, şi prin aceasta se umple de evlavie şi de bucurie, atunci poţi cugeta că ea s-a apropiat de hotarele rugăciunii”.
Dumnezeu, în chip proniator, dă celor care se îndeletnicesc smeriţi întru rugăciune să guste uneori harul şi dulceaţa ca, văzând din experienţă că nevoinţa lor nu este zadarnică, să se întărească duhovniceşte. Unui lucrător osârdnic al rugăciunii i s-a dat de pildă să simtă un neobişnuit simţământ al dulceţii prezenţei vii a lui Dumnezeu peste tot în lume. Acest simţământ l-a umplut de atâta dragoste către întreaga zidire, încât el a fost gata, plin de umilinţă şi de bucurie, să sărute pământul. Iar Sfântul Simeon Noul Teolog, care a fost străin de orice slavă deşartă şi prin viaţa lui duhovnicească dreaptă şi plină de silire a ajuns la cea mai adâncă smerenie, s-a învrednicit să guste şi cea mai mare bucurie a rugăciunii.
,,O, minune ! – scrie el, nu spre lauda sa, ci spre sporirea şi întărirea noastră – ce cuvânt poate să exprime acesta, care este … mai înalt decât orice cuvânt ! Am văzut lumina, fără de lumină şi şezând în chilie am văzut înlăuntrul meu pe Ziditorul lumii şi am vorbit cu El; şi m-am umplut de dragoste către El; şi am rămas în această contemplare a lui Dumnezeu şi, unit cu El, m-am ridicat mai sus decât cerul. Unde era atunci trupul ? Nu ştiu. Domnul mă iubeşte şi mă primeşte întru Sine şi mă ascunde la pieptul Său şi, fiind în cer, în acelaşi timp este şi în inima mea şi eu Îl văd şi aici şi acolo ! Atotţiitorul mă face nu doar asemenea îngerilor, însă mă şi deosebeşte cu întâietate în faţa acestora, pentru că Cel nevăzut şi Cel de neajuns după fiinţă Se face văzut de mine şi Se uneşte cu fiinţa mea. Aceasta este acel lucru despre care ne grăieşte Apostolul: Cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit, nici la inima omului nu s-au suit (I Corinteni 2, 9). Petrecând într-o asemenea stare, nu doar că nu doreşti să mai ieşi din chilia ta, ci chiar ai dori să te ascunzi în străfundurile pământului; iar acolo, departe de lume, să contempli pe Stăpânul şi Ziditorul cel fără de moarte”.
Astfel s-au îndeletnicit şi au izbândit întru rugăciune toţi plăcuţii lui Dumnezeu. Astfel pot şi trebuie să se îndeletnicească şi toţi creştinii, fie feţe duhovniceşti, fie mireni. Aparte de aceasta, în orice împrejurări trăiam – fie în mânăstire, fie în adâncă însingurare, fie în vâltoarea vieţii acestei lumi –, noi cu toţii suntem datori să intrăm în permanenţă în inimă şi cu osârdie să avem părtăşie cu Dumnezeu ca să nu pierim, îndepărtaţi fiind de El, căzând în mrejele celui viclean. Dacă noi toţi trebuie să plătim datoria noastră morţii şi să părăsim această lume ca să ne arătăm pe lumea cealaltă la Judecată, este limpede că toţi trebuie să ne pregătim pentru întâlnirea noastră cu Dumnezeu. Ce vom grăi atunci cu El dacă nu ne-am deprins cu aceasta încă de aici ? Iar convorbirea cu El o deprindem prin rugăciune. Cel ce se îndeletniceşte aici întru rugăciune şi ajunge, cu umilinţă din inimă, să grăiască cu Părintele Ceresc, unul ca acela nu va amuţi într-o teamă fără de răspuns, atunci când se va afla la Judecată înaintea Lui.
Viaţa noastră de pe pământ poate fi asemănată cu o călătorie plină de riscuri printr-o pădure seculară întunecată, unde se ascund multe fiare şi poţi întâmpina felurite primejdii. Cum să ne păzim nevătămaţi ? Şi cum să ajungem la scopul propus al călătoriei noastre ? – Este nevoie de multă luare aminte şi de rugăciune neîncetată, plină de osârdie, ca să nu pierim pe cale. Luarea aminte, cât şi rugăciunea neîncetată, va atrage asupra noastră harul lui Dumnezeu, fără de care nu putem să ne izbăvim de rele ascunse şi să ajungem în ţara mult dorită a mântuirii.
Având în vedere primejdiile prin mijlocul cărora ne mişcăm, Sfântul Apostol Pavel ne sfătuieşte: Socotiţi, drept aceea, cum să umblaţi cu pază, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi (Efeseni 5, 15). Neîncetat vă rugaţi (I Tesalonicheni 5, 17). Însuşi Hristos ne învaţă să rămânem întru rugăciunea cea neîncetată: Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită (Matei 26, 41). Ca să ne arate cum să ne rugăm neîncetat, Domnul ne-a lăsat pilda despre văduva care nu a dat pace judecătorului până ce el nu i-a împlinit cererea (potrivit Luca 18, 1-8).
Povăţuirea către rugăciunea neîncetată nu este întâmplătoare. Ea este parte nedespărţită a nevoinţei creştine. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, noi toţi – preoţi, mireni – suntem datori să ne aflăm neîncetat în legătură cu Dumnezeu. Iată ce spune Sfântul Grigorie Palama: ,,Nimeni să nu creadă că doar feţele bisericeşti şi monahii sunt datori să se roage neîncetat, iar mirenii nu. În nici un caz ! Cu toţii, noi, creştinii, avem datoria de a petrece întotdeauna în rugăciune”. Căci rugăciunea este lumina, iar fără lumină nu putem nici să ne mişcăm în siguranţă pe cale, nici în general să trăim. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Precum soarele este lumină pentru trup, tot astfel rugăciunea este lumină pentru suflet … Dacă pentru cel orb este un mare necaz să nu vadă soarele, cu cât este mai mare necazul pentru creştin să nu se roage neîncetat şi să nu îngăduie prin rugăciune lumina lui Hristos în sufletul său ?”
Unii vor spune: cum este cu putinţă să ne rugăm neîncetat ? Nu avem atâtea îndatoriri zilnice ? Suntem ocupaţi cu lucrul nostru prin care ne procurăm hrana. Putem oare să lepădăm toate acestea şi să petrecem toată vremea doar în rugăciune ?
Vom răspunde: rugăciunea neîncetată nu constă în şederea necontenită înaintea icoanelor, ori în a face nenumărate închinăciuni, ori în a lăsa deoparte orice nevoinţă folositoare, ori în permanenta rostire a cuvintelor rugăciunii. Nu. Ea constă într-o dispoziţie de rugăciune, care poate să fie permanentă. Dacă creştinul ştie să se roage, el îşi va crea o asemenea dispoziţie prin îndeletnicirile sale regulate de rugăciune. Şi către ce 
vor conduce acestea dacă nu către obişnuinţa întru rugăciune ? Cel ce se nevoieşte să ajungă la adevărata rugăciune, va ajunge în realitate la bucuria părtăşiei cu Dumnezeu, cu care nu se poate asemăna nici o desfătare pământească. El va gusta cât de bun este Domnul (potrivit Psalmi 33, 8). Va experimenta o dată această bucurie cerească, apoi necontenit va năzui către ea, atent să nu o piardă.
Aşa cum cel ce se îndulceşte de gândurile desfătării păcătoase şi necontenit năzuieşte către acestea, tot astfel cel ce a gustat din desfătările părtăşiei de rugăciune cu Dumnezeu caută să păstreze această părtăşie. Întotdeauna cugetă la Dumnezeu şi astfel îşi crează o dispoziţie de rugăciune. Iar această dispoziţie de rugăciune este chiar rugăciunea neîncetată. Ea este ardere pentru iubirea de Dumnezeu, topire în focul harului celui dumnezeiesc. Este o permanentă sete de Dumnezeu. Cu o asemenea sete s-au osebit toţi plăcuţii lui Dumnezeu. O asemenea jinduire a cercat-o şi Sfântul Prooroc David atunci când a scris: În ce chip doreşte cerbul spre izvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu spre tine Dumnezeule (Psalmi 41, 1). O asemenea sete nu doar că ar putea fi, ci chiar trebuie să fie neîncetată. Este o nevoie stringentă a noastră, fiind aducătoare de mântuire, prin comparaţie cu indiferenţa faţă de Dumnezeu, care este pierzătoare.
Cum dar sfinţii apostoli, cuprinşi de atâtea griji şi nevoinţe, au putut să înfăptuiască rugăciunea neîncetată ? – Prin toate faptele lor ei se gândeau la Dumnezeu şi necontenit aveau părtăşie cu Mântuitorul. Orice săvârşeau ei săvârşeau cu gândul pururea la Dumnezeu, pururea în numele lui Dumnezeu. Această dispoziţie a duhului a fost rugăciunea lor neîncetată.
Tot astfel Sfântul Împărat David, copleşit de atât de multe griji legate de conducerea statului, a putut să se roage neîncetat, după cum este arătată aceasta în cuvintele sale: Mai înainte am văzut pre Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clătesc (Psalmi 15, 8). El grăia adeseori cu Dumnezeu. S-ar putea spune chiar că în fiecare ceas şi-a ridicat mintea la cer. Aceasta i-a creat un binecuvântat obicei, în toate situaţiile – fie plăcute, fie neplăcute –, de a grăi cu Dumnezeu şi de a aştepta ajutor de la El. Spre tine Doamne am nădăjduit … întru dreptatea ta izbăveşte-mă (Psalmi 30, 1), a strigat el către Domnul. Iar în alt psalm al său mărturiseşte: Aşteptând am aşteptat pre Domnul, şi au căutat spre mine. Şi au auzit rugăciunea mea (Psalmi 39, 1-2). Astfel, în desele sale suspine la rugăciune, psalmistul a dobândit darul rugăciunii neîncetate.
Acest dar putem să-l dobândim şi noi; şi dobândindu-l, vom înţelege că el nu constă în lepădarea îndatoririlor noastre pământeşti, ci în necontenitul gând la Dumnezeu, în necontenita şi de neîndepărtat dorinţă ca toate câte le săvârşim să le facem după voia lui Dumnezeu şi nu împotriva Lui. Dacă ne îndeletnicim cu rugăciunea neîncetată, faptele noastre pământeşti nu vor avea de suferit din aceasta, ci, dimpotrivă, vor primi binecuvântare de la Domnul şi se vor săvârşi încă mai minunat cu ajutorul harului lui Dumnezeu pogorât asupra noastră.
Cu privire la obişnuinţa cu rugăciunea neîncetată, Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să ne rugăm nu cu rugăciuni lungi, ci cu rugăciuni scurte şi adeseori. De exemplu, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Cel care se roagă nu trebuie să spună multe cuvinte, ci să se roage necontenit, făcând rugăciuni scurte, însă adeseori, nu cu mari răstimpuri între acestea”. Desigur, aceasta se referă la rugăciunea particulară, nu şi la rânduiala dumnezeieştilor slujbe, care sunt de neatins, acest fapt conducând la sancţiuni din partea Bisericii.
Şi Sfântul Teofan Zăvorâtul este împotriva unei pravile de rugăciune lungi, sterpe şi formale. El recomandă să citim cu luare aminte şi adeseori rugăciuni mai scurte, mai cu seamă dintre cele 24 de rugăciuni ale Sfântului Ioan Gură de Aur, care se află în rânduiala rugăciunilor de seară, cât şi altele asemănătoare acestor scurte chemări de rugăciune, care lucrează cu putere în inimile noastre, mişcând în ele ,,via năzuinţă a rugăciunii către Dumnezeu”. După el, principalul lucru la rugăciune este nu cantitatea, ci calitatea. Sfântul Ignatie Briancianinov scrie în acelaşi duh: ,,Vrednicia rugăciunii constă în calitate, nu în cantitate. Cantitatea este de lăudat atunci când se preface în calitate. Calitatea conduce întotdeauna către cantitate; însă cantitatea conduce către calitate, atunci când cel care se roagă face aceasta cu stăruinţă … Calitatea rugăciunii autentice constă în aceasta: în timpul rugăciunii, mintea să fie cu luare aminte, iar inima să fie în acord cu mintea”.
Rugăciunea neîncetată poate fi înfăptuită cel mai bine după ce omul a trecut de la rugăciunea cantitativă la cea calitativă şi a gustat din puterea şi dulceaţa ei. Împotriva obiecţiilor făcute în ceea ce priveşte rugăciunea neîncetată, cum că este cu neputinţă şi incompatibilă cu îndatoririle de fiecare zi, Sfântul Tihon de Zadonsk lămureşte:
,,A ne ruga întotdeauna şi neîncetat nu înseamnă ca întotdeauna să citim psalmi ori rugăciuni scrise şi să facem închinăciuni, căci aceasta este cu neputinţă. Orice creştin are obligaţia de a-şi îndeplini îndatoririle de fiecare zi. În afară de aceasta, trupul ostenit are nevoie de odihnă şi de somn. A ne ruga întotdeauna înseamnă ca adeseori, în orice lucru, să ridicăm mintea şi inima noastră la Dumnezeu şi cu suspine să cerem de la El îndurare, ajutor şi ocrotire. Pricina rugăciunii neîncetate este următoarea: pentru că satana şi slugile sale cele rele croiesc în toată vremea viclenii împotriva noastră şi pentru că trupul, de asemenea, pofteşte împotriva duhului, iar noi nu putem singuri să ne împotrivim unor asemenea vrăjmaşi, pentru aceasta trebuie să ne luptăm împotriva lor cu rugăciunea şi cu ajutorul primit prin ea de la Dumnezeu … Fie că suntem aşezaţi, fie că stăm în picioare, fie că ne aflăm pe cale, fie că ne odihnim, ori săvârşim ceva cu mâinile noastre în însingurare, ori împreună cu alţii, putem să ne rugăm. Căci întotdeauna – în orice loc şi în toate faptele noastre –, fie că mâncăm, fie că bem, fie în convorbiri plăcute lui Dumnezeu – putem să ne ridicăm la Dumnezeu mintea şi inima noastră ca să-I grăim Lui cu smerenie şi credinţă despre nevoile noastre şi să cerem îndurare de la El”.
Ca să fie plăcută lui Dumnezeu rugăciunea lăuntrică neîncetată, se cere să avem o dispoziţie de pocăinţă şi o sinceră năzuinţă către El. Atunci va fi îndeajuns să spunem în inima noastră o scurtă chemare: ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” şi vom fi în părtăşie cu cerul.
Dar dacă suntem ocupaţi cu o nevoinţă a minţii, ori cu asemenea nevoinţă care presupune pe de-a întregul luarea aminte a noastră şi nu ne îngăduie să repetăm în mintea noastră nici măcar scurta rugăciune a lui Iisus, atunci, având întotdeauna în conştiinţa noastră pe Dumnezeu şi nevăzuta Lui prezenţă, putem din când în când să ridicăm inima noastră spre înalt cu ajutorul acestor două mici şi făcătoare de minuni cuvinte de rugăciune: ,,Doamne, miluieşte”. Ce înseamnă acestea ? – Sfântul Ioan de Kronstadt le explică astfel: ,,Acesta este strigăt al celui vinovat şi osândit la moarte, care se roagă să fie miluit de mânia dreptei Judecăţi … Strigăt al fiinţei care se căieşte şi mărturiseşte cu tărie intenţia sa de a se îndrepta şi de a începe o nouă viaţă. Acesta este strigătul celui păcătos gata să miluiască pe alţii, care a primit nemăsurată îndurare de la Dumnezeu”.
Puternicul conţinut de pocăinţă al acestei scurte rugăciuni este nespus de lucrător atunci când se naşte din inimă. Un adânc suspin legat cu aceasta poate să atingă cerul şi să reverse asupra noastră îndurarea lui Dumnezeu.
După aceasta, să ne continuăm lucrul nostru. În acest mod este cu putinţă să ne rugăm şi în timpul lucrului, şi în timpul odihnei, şi în însingurare, şi în prezenţa altor oameni, şi acasă, şi afară din casă, şi când suntem sănătoşi, şi atunci când suntem bolnavi.
Unii creştini, epuizaţi ori bolnavi fiind adeseori, nu sunt în stare să-şi facă pravila de rugăciune înaintea sfintelor icoane, fiind constrânşi să se roage în pat. Alţii însă, în alte osebite împrejurări, trebuie să spună rugăciunea în taină, ca să nu fie observaţi de ochii care nu doresc înfăptuirea binelui. Pentru aceasta, conştiinţa lor îi chinuie tot timpul şi ei se întreabă dacă nu au săvârşit un păcat cu asemenea rugăciune, pentru că nu s-au ocupat de poziţia evlavioasă de din afară. Asemenea tulburări a avut şi un monah neputincios. El şi-a săvârşit pravila sa de rugăciune stând aşezat pentru că îl dureau picioarele. Întreaga zi s-a nevoit cu rugăciunea neîncetată în acest chip. Cercetat de un duhovnic, monahul bolnav a împărtăşit cu acesta îndoiala sa. Stareţul l-a liniştit, spunându-i: ,,Îţi aminteşti oare ce este scris în Sfânta Scriptură ? Dă-mi fiule inima ta (Pildele lui Solomon 23, 25). Acolo nu se spune: Fiule, dă-mi piciorul tău”. Aceasta l-a liniştit pe deplin pe monah.
Iar Fericita Sinclitichia cu înţelepciune sfătuieşte: ,,Când ne este dată vreo boală nu trebuie să ne plângem că pentru neputinţa şi boala trupului nu putem să stăm la rugăciune şi să cântăm psalmi, căci toate pătimirile cele trupeşti slujesc la dezrădăcinarea poftelor. Şi postul, şi metaniile ne sunt prescrise ca să biruim satisfacţiile păcătoase. Iar că boala înăbuşă aceste patimi nu mai este nevoie să grăim. Prin ea, ca printr-o puternică lucrare a unui leac, se nimicesc manifestările cele pierzătoare. În aceasta constă adevărata nevoinţă – să răbdăm în boală şi să facem rugăciuni de mulţumire către Întrutotbunul Dumnezeu. Dacă suntem lipsiţi de vedere, să suportăm aceasta fără cârtire, căci prin orbirea noastră pierdem organele lăcomiei şi, în acelaşi timp, prin ochii lăuntrici primim luminarea harului. Dacă nu auzim, să mulţumim lui Dumnezeu că am pierdut pe deplin auzul deşertăciunilor. Dacă slăbesc mâinile noastre, avem înlăuntrul nostru mâini pregătite de lupta cu vrăjmaşul. Dacă boala a slăbit pe de-a întregul trupul nostru, din aceasta se naşte sănătatea în omul cel lăuntric”.
Din aceste gânduri înţelepte rezultă că omul poate să se roage neîncetat, fie sănătos, fie bolnav, fie drept, fie stând la pat. Purtarea cu răbdare a acestor vătămări trupeşti nespus de grele este egală cu neîncetata rugăciune plină de har; şi precum răbdarea fără cârtire, tot astfel osârdnica rugăciune năzuieşte către un scop mântuitor – înfrânarea patimilor noastre. Pentru aceasta, ele au aceeaşi valoare înaintea lui Dumnezeu. Bolile şi neputinţele trupeşti nu ne împiedică de la rugăciunea neîncetată, ci, dimpotrivă, pot uneori să o înteţească dacă sufletul celui bolnav năzuieşte sincer către mântuirea întru Hristos.
Sfântul Vasilie cel Mare zugrăveşte, pe fundalul fiecărei zile, neîncetata rugăciune în acest chip: ,,Nu doar în cuvinte să aşezăm sensul rugăciunii, ci, înainte de toate, în dispoziţia sufletească, rugându-ne întotdeauna, în toate situaţiile, din toată inima. Dacă stai la masă, roagă-te. Dacă a trecut nevoia de hrană, nu te opri din a lua aminte la Binefăcător. Dacă te îmbraci, îndoieşte dragostea ta de Dumnezeu, care ne-a dat cu ce să ne îmbrăcăm … Dacă a trecut ziua, mulţumeşte Aceluia care ne-a dăruit soarele ca să ne săvârşim lucrul de peste zi. De asemenea, noaptea ai alte pricini pentru rugăciune. Nu trebuie să petreci întreaga noapte dormind. Nu îngădui ca jumătate din viaţa ta să treacă fără de folos prin nesimţirea somnului ! Dimpotrivă, vremea nopţii tale să fie împărţită între somn şi rugăciune. În acest chip, neîncetat să te rogi”.
După înţelegerea Sfinţilor Părinţi, rugăciunea neîncetată nu este doar cu putinţă, ci chiar necesară. Dacă rugăciunea este – după cum după dreptate o numesc unii – ,,respiraţie a sufletului” –, ea trebuie să fie neîncetată, ca să menţină viaţa noastră cea duhovnicească. Aşa cum noi respirăm neîncetat, tot astfel trebuie ca neîncetat să ne şi rugăm. Închipuiţi-vă că cineva ne spune: ,,Respiraţi neîncetat !” Oare îi vom replica noi că aceasta este cu neputinţă, deoarece suntem ocupaţi cu multe alte lucruri ? Oare respiraţia neîncetată nu este o condiţie a existenţei noastre ? Ea asigură buna săvârşire şi a celorlalte lucruri ale noastre. Altminteri, nici că se poate să nu respirăm în permanenţă ! Câtă vreme avem suflare întru noi, suntem vii, iar dacă vom înceta să respirăm, vom muri. Prin urmare, dacă vrei să trăieşti, respiră neîncetat. Aceasta trebuie să se spună şi despre rugăciune.
Aşa cum pentru sănătatea noastră fizică este nevoie să respirăm aerul adânc, tot aşa pentru sănătatea noastră duhovnicească este nevoie ca în anumite ceasuri ale zilei să ne rugăm mai adânc şi mai cu osârdie. Aceasta poate să se facă cel mai bine dimineaţa, după ce ne trezim din somn, şi seara înainte de culcare, când orice creştin este dator să-şi facă rugăciunile de dimineaţă şi de seară. Şi în timpul zilei însă omul trebuie să trăiască pentru suflet şi să-şi ridice mintea şi inima prin rugăciune la Dumnezeu. Înainte şi după orice masă, creştinul trebuie neapărat să se roage. Aşa trebuie să facă înainte şi după orice lucru, cât şi la ieşirea din casă ori la întoarcerea acasă.
Pentru respiraţia fizică este nevoie de aer curat. Astfel, şi la rugăciune omul trebuie să curăţească atmosfera duhovnicească din jurul său de gândurile cele necurate trupeşti, de pierzătoarele dorinţe ale desfrânării, de simţămintele neplăcute lui Dumnezeu, precum răutatea, mânia, mândria, ura şi răzbunarea; de patimile care ne ucid duhovniceşte, precum zavistia, osândirea aproapelui, cruzimea, bucuria de răul altuia etc. Pentru că atmosfera otrăvită din suflet otrăveşte rugăciunea şi ucide zborul acesteia.
Despre binecuvântatele daruri ale rugăciunii celei neîncetate, Sfântul Ignatie Briancianinov scrie: ,,Prin rugăciunea neîncetată nevoitorul ajunge la sărăcia cu duhul (smerenie). Învăţând să ceară lui Dumnezeu neîncetat ajutor, treptat el va înceta să-şi pună nădejdea în sine însuşi. Dacă săvârşeşte ceva în care izbândeşte, el vede în aceasta nu realizarea sa, ci îndurarea lui Dumnezeu, pentru care necontenit se roagă Lui. Neîncetata rugăciune conduce către sporirea credinţei, căci cel care se roagă neîncetat începe încetul cu încetul să simtă prezenţa lui Dumnezeu. Această simţire poate să crească şi să sporească în aşa măsură, încât ochiul minţii să vadă pe Dumnezeu şi lucrările Lui proniatoare mai clar decât ochiul fizic, care vede lucrurile materiale din această lume …
Rugăciunea neîncetată nimiceşte viclenia, îl conduce pe om la sfânta simplitate, desprinde mintea de felurite gânduri neplăcute lui Dumnezeu, de urzirea de planuri păcătoase în privinţa sa şi în privinţa aproapelui, îl aşază în smerite gânduri … Cel care se roagă neîncetat pierde treptat obiceiul de a se lăsa pradă visării, răspândirii şi grijilor deşarte. În cele din urmă, el poate să ajungă până la acea inimă curată de copil, care este poruncită în Evanghelie. Cu rugăciunea neîncetată se nimicesc curiozitatea, fariseismul, neîncrederea, dispreţul. De la aceasta, toţi oamenii încep să ni se pară buni, iar din această dispoziţie a inimii către oameni se naşte dragostea pentru ei. Cel ce se roagă neîncetat petrece în permanenţă cu Domnul, dobândind frica de Dumnezeu. Frica îl conduce la curăţie, iar curăţia la dragostea de Dumnezeu. Şi dragostea de Dumnezeu umple templul său cu darurile Duhului”.
,,Închipuieşte-ţi – scrie un alt autor – că omul, în fiecare zi, ar împlini doar această poruncă a lui Dumnezeu, de a se ruga neîncetat. Prin ea el ar împlini toate poruncile, căci dacă ar săvârşi această rugăciune neîncetat, în toate faptele şi în toate îndeletnicirile sale, şi ar chema în taină dumnezeiescul nume al Mântuitorului Hristos – fie şi fără căldură sufletească şi osârdie la început, silit chiar – el nu ar avea vreme de convorbiri deşarte, de osândire a aproapelui, de petrecere a timpului întru desfătări păcătoase ale simţurilor. Întotdeauna, orice gând rău al lui ar întâlni piedici în repetarea ritmică a rugăciunii. Ar scurta ori ar nimici multa grăire şi grăirea deşartă. Orice răutate fără zăbavă ar curăţi-o cu puterea binecuvântată a acestei dese chemări a numelui lui Dumnezeu. Deasa îndeletnicire cu rugăciunea ar îndepărta sufletul de faptele păcătoase şi l-ar atrage … către unirea cu Dumnezeu”.
Iată, acestea sunt minunatele roade ale rugăciunii neîncetate. Cât de mult pierde cel credincios dacă nu năzuieşte să fie în neîncetată părtăşie de rugăciune cu Dumnezeu ! În vechime, nu doar monahii, ci şi creştinii de rând se îndeletniceau cu rugăciunea neîncetată. Prin ea, aceştia ajungeau la desăvârşire. Astăzi însă nu doar creştinii de rând, ci şi multe feţe bisericeşti nu ştiu ce este rugăciunea neîncetată. Mai mult, numeroşi oameni în veacul nostru materialist nu doar că sunt străini de rugăciunea neîncetată, dar nu se roagă în nici un chip. De ce se întâmplă una ca aceasta ? Pentru că ei socotesc rugăciunea nefolositoare fie din pricina toropelii lor duhovniceşti, fie din pricina pierderii credinţei în Dumnezeu.
Nevoia de a ne ruga nu este fizică, nu ne constrânge, aşa cum este de pildă nevoia de a respira. Dumnezeu ne-a dat libertate duhovnicească. Putem să ne rugăm dacă voim; putem să nu ne rugăm, dacă nu voim. De noi ţine aceasta. Dar trebuie să ştim că cel care nu se roagă este mort pentru Dumnezeu, este mort pentru viaţa duhovnicească şi nu va moşteni părtăşia dorită cu Dumnezeu a vieţii celei veşnice a celor ce viază duhovniceşte.
Dumnezeu a rânduit astfel viaţa că şi fără de rugăciune ni se dau cele necesare existenţei noastre de aici. De bunătatea îndurării Sale, revărsată în fiecare zi asupra lumii materiale, se folosesc şi cei care se roagă, şi cei care nu se roagă. Dumnezeu pre soarele său îl răsare preste cei răi şi preste cei buni, şi plouă preste cei drepţi şi preste cei nedrepţi (Matei 5, 45). Dacă se petrece astfel cu darurile cele materiale, nu tot aşa se întâmplă cu cele duhovniceşti. Pentru cele de pe urmă rugăciunea este absolut necesară. Fără rugăciune, omul nu poate să sporească duhovniceşte, să se îmbogăţească întru virtuţi, să sporească în har şi în sfinţenie, să se apropie de Ziditorul său, nici să dobândească veşnica mântuire a sufletului.
Rugăciunea este plictisitoare, spun mulţi astăzi. Chiar şi aceste cuvinte să le repeţi este atât de plictisitor. Omul nu are cum să nu se automatizeze prin repetări permanente, să nu se transforme într-un automat.
Dar mâncarea nu plictiseşte oare ?, întrebăm şi noi. Nu este aceeaşi acţiune repetată ? Ne transformă oare şi aceasta în automate ? Nu. Cum să explicăm mai bine aceasta ? Prin permanenta poftă de mâncare. Dacă omul are poftă de mâncare, mănâncă cu satisfacţie în fiecare zi; iar aceasta de câteva ori pe zi, şi din hrană primeşte putere. Doar dacă îşi pierde pofta de mâncare, hrana se transformă pentru el într-un chin. Când îşi pierde însă omul pofta de mâncare ? Când este grav bolnav. Aduceţi-i atunci cele mai bune feluri de mâncare, şi ele îi vor fi potrivnice. Nu va putea să suporte nici măcar mirosul lor.
Tot astfel cu rugăciunea, această minunată hrană cerească a sufletului. Când îşi pierde omul pofta să se roage ? Când este bolnav duhovniceşte. Sfinţii, aceşti oameni sănătoşi cu duhul, nu s-au săturat niciodată de rugăciune. Şi aceasta nu i-a prefăcut în automate. Dimpotrivă, le-a dat puteri morale uriaşe. I-a prefăcut pe ei din oameni obişnuiţi în cei mai mari înţelepţi ai lumii şi făcători de minuni şi le-a sporit setea de părtăşie cu Dumnezeu. Orice nouă convorbire cu Dumnezeu îi îndulcea nespus. Ei au fugit de tumultul lumii, de deşertăciune, chiar şi de bucuriile vieţii, ca să poată neîncetat să se afle într-o dulce convorbire cu Ziditorul. Ei au socotit rugăciunea înaintea mâncării, înaintea somnului şi înaintea satisfacerii oricărei alte trebuinţe pământeşti, fără să vorbim de satisfacţiile prisositoare ale vieţii. Şi ei au fost cu desăvârşire drepţi căci nici o hrană pământească, nici o ocupaţie pământească, nici chiar cele mai înalte dintre acestea nu pot să înlocuiască rugăciunea şi să dea cuiva marile bunuri duhovniceşti pe care ea le oferă. Fără rugăciune nu este cu putinţă să devii apropiat al lui Dumnezeu, străin de păcat, bogat în virtuţi, sărac în vicii, slab întru rău şi puternic întru bine.
Omul zilelor noastre, orientat spre cele materiale, a pierdut dorinţa de a se ruga, căci el crede întru sine şi nu în Dumnezeu. Nădăjduieşte întru sine şi nu în Dumnezeu. Se iubeşte pe sine şi nu pe Dumnezeu; îi place de sine însuşi şi nu de Dumnezeu. Necredinţa, plăcerea de sine şi robirea către cele mai mari patimi – iată resorturile vieţii lui. În îndepărtarea lui de Dumnezeu, el piere duhovniceşte. Nedorinţa de a se ruga arată boala lui duhovnicească adâncă. Cum poate fi ajutat oare ?
Boala trupească se lecuieşte prin cercetarea medicului şi prin luarea medicamentelor prescrise. Boala sufletească, păcătoşenia, se lecuieşte prin cercetarea duhovnicului şi, după spovedania cuvenită, primirea leacurilor duhovniceşti ce-i sunt prescrise. Iar acestea sunt: lepădarea de păcate, înfrânarea pe viitor de orice rău, postul, nevoinţa întru trezvie şi curăţirea de gândurile rele, păzirea simţurilor de păcat, milostenia, citirile duhovniceşti, deasa convorbire cu Dumnezeu, mersul la biserică, deasa şi sincera spovedanie şi îndeosebi primirea sfintei împărtăşanii, care nu în zadar este numită de Sfântul Ignatie Teoforul ,,leac al nemuririi”. Cel ce întrebuinţează cu credinţă şi cu smerenie aceste minunate leacuri se va însănătoşi îndată şi va dobândi din nou dorinţa de a se ruga.
VII. Cum să ne rugăm atunci când simţim răceală sufletească ?
Unul dintre cei mai primejdioşi vrăjmaşi ai omului este răcirea (indiferenţa) duhovnicească. Dacă inima este indiferentă faţă de Dumnezeu, viaţa noastră duhovnicească este ameninţată; la fel rugăciunea, ca cea mai vie expresie a ei. Atunci omul începe să se stingă duhovniceşte. Iar dacă devine indiferent pe deplin, el moare duhovniceşte. Morţii sunt reci. Iată de ce trebuie să ne păzim în mod deosebit de indiferenţa duhovnicească.
Cum se arată aceasta ? Episcopul Teofan Zăvorâtul ne lămureşte prin următoarele cuvinte: ,,Răcirea se petrece astfel: începe prin uitare … Omul uită binefacerile lui Dumnezeu, de Dumnezeu Însuşi şi de mântuire. Uită şi primejdia de a rămâne fără Dumnezeu; pomenirea morţii dispare. Într-un cuvânt, dispare întreaga noastră latură duhovnicească. Aceasta este pricinuită atât de vrăjmaşi, cât şi de răspândirea gândurilor din pricina faptelor (deşarte) şi îndeosebi a părtăşiei cu lumea. Atunci, toate cele duhovniceşti sunt trecute cu vederea, inima se răceşte şi simţirea celor duhovniceşti este întreruptă. Inima se arată fără vreun simţământ. Şi când se întâmplă una ca aceasta, împreună cu ea vin şi tristeţea, şi lipsa de grijă.
Ca urmare a acestora, ocupaţiile duhovniceşti se amână pentru altă vreme, ori chiar dispar pe de-a întregul, şi începe vechea negrijă de dinainte şi o viaţă plină de tristeţe, prin uitarea de Dumnezeu şi prin plăcerea de sine. Chiar dacă aceasta nu are la arătare nimic întristător, Dumnezeu nu mai este însă prezent. O astfel de viaţă este pustie. Dacă vreţi 
să nu cădeţi într-o asemenea prăpastie, păziţi-vă de primul pas: uitarea. Pentru aceasta, amintiţi-vă întotdeauna de Dumnezeu şi de lucrurile Lui. Aceasta va menţine întru voi un simţământ cald către aceste lucruri – din unul ori din altul permanent încălzindu-se râvna. Aceasta este viaţa cea adevărată !”[2]
Răcirea duhovnicească îmbracă diverse forme. Lipsa de simţire şi neluarea aminte faţă de rugăciune află întotdeauna îndreptăţire atunci când apare întristarea. Însă astfel de îndreptăţiri nu se susţin în ochii lui Dumnezeu. Pentru omul care le-a zămislit ele se arată păgubitoare. Astfel, dacă ni se întâmplă să simţim răceală faţă de rugăciune, nu trebuie să căutăm îndreptăţire pentru întristarea noastră, ci să ne amintim din ce pricină am căzut, apoi să ne pocăim, luând aminte prin ce anume am părăsit dragostea cea dintâi faţă de Dumnezeu (a se vedea Apocalipsis 2, 4-5).
Iată câteva din formele în care se arată pierzătoarea răcire duhovnicească:
1. Unii credincioşi, conduşi chipurile de o aşa-zisă stare pozitivă şi nu de una negativă faţă de rugăciune, nu se roagă atunci când nu au o dispoziţie fierbinte de rugăciune, în răcirea lor duhovnicească petrecând zile şi săptămâni şi poate chiar luni şi ani fără de rugăciune. Deviza lor este: ,,Roagă-te doar atunci când simţi că inima ta este deschisă către rugăciune, iar când aceasta este închisă nu încerca să te rogi. Aceasta îţi va rămâne străină de rugăciune”. Oare procedează drept asemenea creştini ?
Marele rugător şi făcător de minuni al veacului nostru, Sfântul Ioan de Kronstadt respinge asemenea puncte de vedere. ,,Spun: dacă nu ai poftă, nu te ruga ! Vicleană înţelepciune trupească … Încetează să te rogi şi pe de-a întregul te vei lăsa de rugăciune. Trupul una ca aceasta doreşte ! Însă Împărăţia lui Dumnezeu cere străduinţă (a se vedea Matei 11, 12). Fără constrângere de sine către bine nu te vei mântui”[3].
Rugăciunea este înrudită cu virtuţile; şi, pentru că este înrudită cu acestea, ea cade sub incidenţa lor. Când omul este cuprins de un oarecare viciu, oare este el slobod de îndatorirea de a lupta cu el ? Nu, cu desăvârşire ! Dimpotrivă, pentru sărăcia stării sale, el trebuie încă mai puternic să se împotrivească patimii ce l-a cuprins şi să năzuiască spre virtutea potrivnică acesteia. Astfel, când omul este cuprins de ispita indiferenţei şi a lenevirii faţă de rugăciune, nu trebuie să rămână într-o astfel de stare prea mult, ci să biruiască lenea şi indiferenţa printr-o constrângere de sine către rugăciune. Şi cu silirea voii să biruiască patimile, chemând desigur în ajutor harul lui Dumnezeu. Astfel, la lipsa unei dispoziţii de rugăciune omul trebuie cu silirea voii să se ridice de pe patul lenevirii şi să se constrângă către rugăciune, ocărându-se pe sine pentru aceasta, iar Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătită o asemenea luptă de dobândire a obiceiului rugăciunii şi de creare a unui duh de rugăciune.
După Sfântul Ioan Scărarul, rugăciunea este ,,izvor al virtuţilor”[4] şi ,,oglindă a sporirii duhovniceşti”. Şi pentru că rugăciunea naşte virtuţile şi singură îşi ia întărire din acestea, creştinul trebuie să se îngrijească de dobândirea rugăciunii aşa cum s-ar îngriji de dobândirea unei vieţi virtuoase. Iar aceasta se face cu trudă, cu sudoare, cu luptă şi cu silirea voii.
La Sfântul Isaac Sirul citim că păcătosul care este înfrânt de oarecare patimă pierzătoare nu trebuie nici să aştepte, nici să se dedea lenevirii, nici să abandoneze lupta. ,,Acela care alunecă – scrie Sfântul Isaac –, să nu uite dragostea Părintelui său ceresc şi, chiar dacă se întâmplă ca el să cadă în cele mai felurite păcate, nu trebuie să înceteze să se îngrijească de bine şi nici să refuze să meargă înainte. Ci biruit, din nou să se apuce de luptă împotriva potrivnicilor săi (demonii) şi în fiecare zi să aşeze temelia zidirii surpate până chiar la ieşirea din această lume, aşa cum ne arată cuvântul cel proorocesc: Nu te bucura asupra mea vrăjmaşa mea, că am căzut şi mă voiu scula, că de voiu şedea întru întuneric, Domnul mă va lumina (Miheea 7, 8).
Un asemenea om nicicum să nu înceteze lupta până la moarte şi până ce are în el suflare să nu-şi dea sufletul să fie biruit, chiar înfrânt. Şi dacă barca lui se sfărâmă în fiecare zi şi întreaga povară se afundă, el să nu înceteze să se trudească, până ce, mai apoi, văzându-i nevoinţa, Domnul Se va milostivi de smerenia acestuia şi-i va trimite mila Sa, dându-i puteri să înfrunte cu îndrăzneală şi cu răbdare săgeţile aprinse ale vrăjmaşului. Aceasta este înţelepciunea dăruită de Dumnezeu. Aşa devine înţelept cel bolnav care nu-şi pierde nădejdea … Însă vai monahului care, schimbându-şi făgăduinţa sa, îşi calcă conştiinţa şi dă mâna prieteneşte cu diavolul, ca să se poată acela lăuda că l-a aruncat într-un păcat mic ori mare !
Cu ce ochi va sta el înaintea Judecătorului când prietenii lui, care au atins curăţia, îl vor întâmpina cu acea curăţie de care el s-a despărţit, ca să apuce pe calea pierzării ? Se va vădi că a pierdut acea încredere pe care o au înaintea lui Dumnezeu preacuvioşii, cât şi acea rugăciune care iese din inima curată şi care se înalţă mai presus decât puterile îngereşti şi care biruieşte orice, până ce primeşte cele cerute şi cu bucurie se întoarce la acelea pe care gura le-a grăit ! Dar cel mai înfricoşător este că, dacă el s-a despărţit de aceştia aici şi a apucat pe o altă cărare, Hristos îl va despărţi de ei în acea zi, când norul cel sfânt va purta trupurile celor strălucitori în curăţie şi le va aşeza înaintea porţilor cereşti”.
Fără trudă şi sudoare nu există virtute. Fără trudă şi silirea voii nu există rugăciune. Sfântul Isaac Sirul scrie că un stareţ duhovnicesc i-a spus: ,,Fiecare rugăciune, în care trupul nu se trudeşte şi inima nu se întristează, este asemenea rodului de nepurtat de pântece, pentru că o asemenea rugăciune nu are suflet întru sine”. Sufletul rugăciunii se arată în silirea voii. În astfel de siliri se aprinde flacăra duhului rugăciunii, care pune pe fugă orice indiferenţă duhovnicească.
2. Unii creştini se plâng însă de faptul că, străduindu-se să se roage regulat, nu reuşesc totuşi să ajungă la o rugăciune plină de căldură duhovnicească. Rugăciunea lor se răspândeşte în permanenţă, inima lor rămâne rece, împietrită, fără simţire şi rugăciunea se arată astfel nelucrătoare. Şi ei se întreabă: are rost o asemenea rugăciune ?
Cu nedumeriri precum acestea unii creştini au mers la cunoscutul stareţ de la Optina, Sfântul Ieroschimonah Iosif, urmaş al vestitului Sfânt Ambrozie de la Optina şi au primit următorul răspuns adânc şi ziditor: ,,Să nu ne răspândim deloc în timpul rugăciunii este cu neputinţă pentru noi, oamenii păcătoşi, însă trebuie să ne străduim după puterile noastre să ne adunăm mintea zăvorând-o în cuvintele rugăciunii, adică ea să pătrundă fiecare cuvânt de rugăciune. De răcire duhovnicească şi de împietrire nu trebuie să ne tulburăm prea mult, ci trebuie să continuăm să ne silim spre rugăciune, socotindu-ne nevrednici de mângâiere şi umilinţă. Dacă rugăciunea este rece, nu trebuie să conchidem că ea nu este plăcută lui Dumnezeu. Uneori, o asemenea rugăciune se socoteşte chiar ca nevoinţă a omului, dacă el se smereşte şi se ocărăşte pe sine întru toate înaintea lui Dumnezeu”.
Marelui stareţ Varsanufie (secolul al VI-lea) i-a fost aşezată spre dezlegare următoarea nedumerire: ,,Când te rogi ori te îndeletniceşti cu cântarea de psalmi, şi nu simţi puterea celor rostite pentru lipsa de simţire a inimii tale, ce folos poţi avea dintr-o asemenea rugăciune ?” Răspunsul stareţului a fost următorul: ,,Chiar de nu ai simţi puterea celor pe care le grăieşti, demonii o simt însă pe aceasta, iau aminte şi se cutremură. Pentru aceasta, nu înceta să te îndeletniceşti în cântarea de psalmi şi în rugăciune şi, încetul cu încetul, cu ajutorul lui Dumnezeu, lipsa ta de simţire se va preface întru simţire”.
3. Alţi creştini, căutând însă îndreptăţire pentru neluarea aminte a lor faţă de rugăciune, fie din pricina oboselii de zi cu zi, fie din prea multa ocupare, fie din pricina feluritelor probleme pământeşti, spun: ,,Nu am vreme de rugăciune ! Întreaga zi sunt ocupat cu nevoinţe, întâlniri, fapte, convorbiri, angajamente. Seara mă întorc acasă sleit de puteri. Şi, dacă doresc să mă rog, rugăciunea fuge din mintea mea. Nu mi se cuvine chiar deloc puţină odihnă ? Cum, după asemenea trudă din timpul zilei, să petrec şi seara în truda rugăciunii ? Când mă mai odihnesc ? Este nevoie şi de odihnă trupească”.
Asemenea gânduri preocupă nu puţini creştini, iar aceştia, încurajaţi de părutele lor închipuiri, se roagă superficial ori nu se roagă deloc şi se grăbesc să se culce ca să se odihnească. Însă, procedând astfel în fiecare zi şi lipsindu-se de harul rugăciunii, ei întâmpină înfricoşătoare pagube duhovniceşti. Unor asemenea creştini Sfântul Ioan de Kronstadt le spune: ,,Nu trebuie să te plângi de a face o rugăciune din inimă chiar şi atunci când întreaga zi ai petrecut-o în nevoinţă. Ia aminte să nu arăţi nici cea mai mică întristare către sfânta rugăciune, ci pe de-a întregul arată inima ta Domnului … Ia aminte să nu aşezi trupul înaintea lui Dumnezeu, ci lasă la o parte pentru El odihna cea trupească. Începând să-ţi împlineşti pravila de rugăciune, împlineşte-o cu conştiinţă deplină şi nu săvârşi lucrarea lui Dumnezeu cu inimă îndoită … Râvna Domnului nu va răbda vicleana ta plăcere de sine. El te va da diavolului şi diavolul nu va da linişte inimii tale pentru trecerea cu vederea pe care ai arătat-o Aceluia care este adevărata linişte a inimii tale … Orice rugăciune nesinceră îndepărtează inima de Dumnezeu … Urmăreşte cuvintele rând cu rând: dacă spui repede rugăciunea pentru odihna cea trupească, ca să te odihneşti chipurile mai degrabă, vei pierde şi liniştea trupească, şi pe cea sufletească”.
Aceste sfaturi ale Sfântului Ioan de Kronstadt pot să se arate foarte aspre pentru mulţi care sunt obosiţi din pricina îndatoririlor vieţii. Asprimea este însă dictată aici de grija părintească de a nu se lenevi creştinii pe motivul unei mari preocupări şi a oboselii, astfel încât ei să treacă cu vederea cea mai importantă şi duhovnicească îndatorire – rugăciunea. Acelora care, într-adevăr, sunt potopiţi de probleme pământeşti de neînlăturat şi sunt cu adevărat obosiţi, Sfântul Serafim de Sarov le arată o mare compătimire, recomandându-le o foarte scurtă şi uşoară pravilă de rugăciune, numită după numele său – pravila Sfântului Serafim de Sarov. Aceasta este următoarea: trezindu-se dimineaţa, fiecare creştin, şezând înaintea sfintelor icoane, să spună rugăciunea ,,Tatăl nostru” de 3 ori în cinstea Preasfintei Treimi; apoi cântarea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu ,,Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te” tot de 3 ori; şi, în cele din urmă, Simbolul de credinţă o dată. Împlinind această pravilă, fiecare creştin să se ocupe de lucrul la care a fost aşezat ori chemat.
În timpul lucrului, fie acasă, fie pe cale, să spună domol: ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Dacă este însă înconjurat de alţi oameni, să spună în minte în timpul lucrului: ,,Doamne miluieşte” şi aşa să continue până la prânz. Înainte de prânz, să repete din nou pravila de dimineaţă pe care am arătat-o mai înainte. După prânz, îndeplinindu-şi datoria, fiecare creştin să spună domol: ,,Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine păcătosul” ori ,,Doamne Iisuse Hristoase, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” şi să continue aceasta până la culcare. Pregătindu-se de somn, orice creştin să se roage din nou după pravila de dimineaţă. După aceasta, mergând la culcare, să se însemneze pe sine cu semnul sfintei cruci.
,,Ţinând această pravilă – spune Sfântul Serafim –, poţi să ajungi la măsura desăvârşirii creştine, căci aceste rugăciuni însemnate sunt temelia creştinătăţii: prima rugăciune, lăsată nouă de Însuşi Domnul, este model al oricărei rugăciuni; cea de-a doua a fost lăsată nouă de Arhanghelul Gavriil din cer, ca vestire către Preasfânta Fecioară Maria, Maica Domnului; iar Simbolul de credinţă conţine întru sine, pe scurt, toate dogmele mântuitoare ale credinţei creştine”.
Acelora care, din felurite pricini, nu au fost în stare să împlinească nici această mică pravilă, Sfântul Serafim le dădea sfaturi să o spună mereu în orice situaţie – şi la lucru, şi pe cale şi chiar aşezat. Dar când dispune de mai multă vreme, un astfel de om trebuie să adauge şi alte rugăciuni folositoare de suflet, cât şi citirea de canoane, acatiste, psalmi, pasaje din Evanghelie şi din Apostol.
Astfel, omul poate să-şi alcătuiască pravila de rugăciune ţinând seama şi de oboseala sa, însă nu trebuie să o înlăture, ci în toate împrejurările să se străduiască să extragă maxim folos din ea.
Într-adevăr, nu este uşor să te rogi atunci când eşti obosit, însă, dacă îţi birui lenea, să ştii că pentru osârdia ta Dumnezeu îţi va da şi sănătate, şi puteri, şi somn adânc binecuvântat …, iar tu, chiar şi cu mai puţină odihnă, vei dobândi mai multă voioşie decât dacă îţi faci voia ta în detrimentul rugăciunii şi al îndatoririlor religioase.
Nu se cuvine să uităm nici acest lucru: adeseori vrăjmaşul mântuirii se foloseşte de oboseala noastră ca să ne abată de la rugăciune pentru că ştie cât har se dobândeşte prin aceasta. Astfel să biruim noi insuflările cele diavoleşti ! Domnul va socoti, fără îndoială, ca îndoită mare nevoinţă osârdia la rugăciune a celui ostenit şi el poate să aibă şi mai mare folos din rugăciune, luptând cu silinţă împotriva oboselii sale, decât din acea rugăciune liniştită şi fără suflet, pe care o rosteşte, făcând voia trupului său prin hrană din destul şi linişte.
Rugăciunea, din experienţă, în general, nu este un lucru uşor. Şi dacă suntem obosiţi, şi dacă nu suntem obosiţi, mintea este atrasă din destul de dispoziţia noastră trupească, de mulţimea grijilor noastre deşarte, de atracţiile îndulcirilor noastre pământeşti şi, mai cu seamă, este luptată de îndârjita lucrare potrivnică a diavolului. Nu în zadar truda rugăciunii este numită de Sfinţii Părinţi nevoinţă a rugăciunii. Mai cu seamă, la început, la exersarea întru rugăciune, este nevoie de multă silire a voii, de adunare a minţii şi veghere a inimii, până ce se ajunge la adevărata înălţime a rugăciunii. Cunoscând din experienţă aceste greutăţi, Sfântul Macarie cel Mare a spus: ,,Omul trebuie să se silească pe sine către rugăciune, dacă nu are rugăciune duhovnicească. Iar Dumnezeu, văzând că omul într-atât se nevoieşte şi împotriva dorinţei inimii lui cu silire se trudeşte, îi va da lui adevărata rugăciune duhovnicească”. Însă, până atunci, este nevoie de nevoinţă, nevoinţă şi iar nevoinţă !
Unii fraţi l-au întrebat pe Avva Agaton care nevoinţă în viaţa monahicească este cea mai plină de osteneală. El le-a răspuns: ,,Iertaţi-mă ! Eu găsesc că nevoinţa rugăciunii este mai ostenitoare decât toate celelalte nevoinţe. Când omul doreşte să verse înaintea lui Dumnezeu rugăciunea sa, atunci vrăjmaşii demoni se grăbesc să-l îndepărteze de ea pentru că ştiu că nici o nevoinţă nu este într-atât de înfricoşătoare pentru ei precum este rugăciunea înălţată către Dumnezeu din tot sufletul. În orice altă nevoinţă …, oricât ar fi aceasta de încordată, monahul află oarecare liniştire. Rugăciunea însă cere mare luptă până la ultima suflare”.
Dacă aşa stau lucrurile cu rugăciunile monahilor, cu cât este mai ostenitoare rugăciunea pentru mirenii răspândiţi în mii de lucruri ale vieţii de zi cu zi ! Acest lucru nu trebuie să deznădăjduiască însă pe cei credincioşi. Ei trebuie să ia aminte că Însuşi Domnul îi ajută pe aceia care ard de dorinţa de a se ruga Lui cu adevărat. Cu ajutorul lui Dumnezeu, cele cu neputinţă sunt cu putinţă, iar cele de neatins se pot împlini. Dumnezeu va da adevărata rugăciune celor care o doresc pe ea din inimă.
Schimonahul Vasilie, învăţător al vrednicului de pomenire stareţ şi Sfânt Paisie Velicikovski, sfătuia astfel: ,,Fiecare păcătos poate să se mântuiască prin pocăinţă, credinţă şi rugăciune, chiar şi cel mai neputincios, chiar şi acela care robeşte patimilor sale şi se apleacă înaintea oricărei năvăliri a vrăjmaşului, chiar şi cel mai slab, care în fiecare zi încalcă poruncile lui Dumnezeu, însă în fiecare zi îngenunchează înaintea lui Dumnezeu cu o rugăciune din inimă, cu osândire de sine, ducând lupta cu sine însuşi şi care se căieşte şi într-un asemenea război petrece până la sfârşitul vieţii sale, căzând şi ridicându-se, fiind biruit şi biruind, cerând însă ziua şi noaptea să fie apărat de vicleşugul vrăjmaşului diavol”.
Ce exprimă cuvintele ,,Doamne miluieşte”, dacă nu puternica încredinţare a sufletului credincios că Dumnezeu poate să ierte fiecare păcat şi să miluiască pe orice păcătos care se pocăieşte ? Aceste cuvinte înseamnă: ,,Doamne, fie-Ţi milă de mine, păcătosul, cel vrednic de plâns”. Această scurtă rugăciune, alcătuită din doar câteva cuvinte, nimiceşte toate planurile diavolului, de îndată ce omul o rosteşte din inimă. Dumnezeu a dat, în general, rugăciunea ca pe unul dintre cele mai lesnicioase mijloace de mântuire.
În sfânta Lui slavă, Ziditorul doreşte ca oamenii să păşească spre El. Nici un om, păcătos fiind, nu este vrednic de El. Dacă Dumnezeu nu ar fi binevoit, în dragostea Sa, să cheme pe cei păcătoşi la Sine şi dacă El nu le-ar fi dat posibilitatea de pocăinţă, nici unul dintre muritori nu ar fi putut, mai cu seamă după păcătuire, să intre în părtăşie de rugăciune cu El. Însă El Însuşi grăieşte astfel: Şi mă cheamă pre mine în ziua necazului tău, şi te voiu scoate şi mă vei preaslăvi (Psalmi 49, 16). Eu sunt, eu sunt, cel ce şterg fărădelegile tale pentru mine, şi păcatele tale, şi nu le voiu pomeni. Iar tu adu-ţi aminte în rugăciune … ca să te îndreptezi (Isaia 43, 25-26). De vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voiu albi; iar de vor fi ca roşeala, ca lâna le voiu albi (Isaia 1, 18). Am şters ca un nor fărădelegile tale, şi ca o ceaţă păcatele tale; întoarce-te la mine în rugăciune şi te voiu mântui pre tine (Isaia 44, 22).
Şi dacă lucrurile stau astfel, trebuie oare să ascultăm de demonii care ne insuflă simţământul nevredniciei ? Dumnezeu însă tocmai pe cei nevrednici îi cheamă la El. El le propune mântuirea celor păcătoşi. Nu pentru aceasta oare a venit Mântuitorul – ca să caute şi să mântuiască pre cel pierdut (Luca 19, 10) ? Nu pentru aceasta El adeseori a amintit: Nu au trebuinţă cei sănătoşi de doftor, ci cei bolnavi (Marcu 2, 17). Nu am venit să chem pre cei drepţi, ci pre cei păcătoşi la pocăinţă (Matei 9, 13) ? Dacă diavolul cel mincinos spune: ,,Voi sunteţi nevrednici, nu vă rugaţi !”, Hristos, Adevărul, cheamă tocmai pe cei nevrednici la Sine ca să le ierte păcatele şi să-i înalţe în vrednicia lor de dinainte, de cine vom asculta ?! Nu este limpede oare că trebuie să ascultăm de Hristos şi nu de diavolul ? Hristos ne cheamă, chiar şi nevrednici fiind, să ne rugăm Lui ! Cum putem să dispreţuim această mare îndurare ? Cum putem să trecem cu vederea patimile Sale ? Să ne mărturisim păcatele, arătându-I durerile noastre zdrobite, şi El ne va arăta rănile Sale cele dumnezeieşti, ne va apropia şi ne va mângâia astfel: ,,Pentru voi cei nevrednici Mi-am vărsat Sângele Meu ! Oare vă voi lepăda pe voi, când voi pentru Mine vărsaţi lacrimi ? Credeţi în dragostea Mea şi Eu vă voi tămădui !”
La Sfântul Tihon de Zadonsk întâlnim următoarele cuvinte pline de duioşie, prin care Hristos cheamă la Sine sufletul cel păcătos:
,,De ce M-ai părăsit, omule ? De ce te-ai întors de la Mine, Cel care te iubesc ? De ce te-ai alipit de vrăjmaşul Meu ? Adu-ţi aminte că pentru tine M-am pogorât din cer. Adu-ţi aminte că pentru tine M-am îmbrăcat cu trup. Adu-ţi aminte că pentru tine M-am smerit. Adu-ţi aminte că pentru tine am răbdat grăire de rău, scârbire, insulte, necinstire, răni, scuipări, pălmuiri, batjocură. Adu-ţi aminte că pentru tine am fost socotit cu cei fără de lege. Adu-ţi aminte că pentru tine am murit cu moarte plină de ocară. M-am pogorât din cer, ca să te înalţ la cer. Am sărăcit, ca să te îmbogăţesc. Am primit răni, ca să te tămăduiesc. Am murit, ca viaţă să-ţi dau. Tu ai greşit, iar Eu am luat păcatul tău asupră-Mi. Tu eşti cel vinovat, iar Eu am primit pedeapsa. Tu eşti datornicul, iar Eu am plătit datoria ta. La acestea M-au împins însă dragostea Mea, îndurarea Mea. Nu am putut răbda ca tu să pătimeşti această necinstire. În loc ca tu să Mă iubeşti pe Mine, iubeşti păcatul ! În loc să Îmi slujeşti Mie, slujeşti patimilor tale ! Ce ai găsit tu întru Mine care să te îndepărteze ? De ce nu voieşti să vii la Mine ? Fericirea o cauţi ? – Toată fericirea se află la Mine. Neamul bun cauţi ? – Cine este însă de neam mai bun decât Fiul lui Dumnezeu şi al Sfintei Fecioare Maria ? Înălţare voieşti ? – Cine este mai înalt însă decât Împăratul cerurilor ? Slavă vrei ? – Cine este mai proslăvit decât Mine ? Bogăţie cauţi ? – Întreaga bogăţie este la Mine. Înţelepciune cauţi ? – Eu sunt Înţelepciunea lui Dumnezeu ! Prietenie voieşti ? – Cine este însă mai plin de dragoste decât Mine, care Mi-am pus sufletul pentru toţi ? Ajutor cauţi ? – Cine te va ajuta, în afară de Mine ? Doctor cauţi ? – Cine te va vindeca, în afară de Mine ? Mângâiere întru întristare cauţi ? – Cine te va mângâia, în afară de Mine ? Odihnă cauţi ? – Întru Mine vei afla odihna sufletului tău. Pace cauţi oare ? – Eu sunt Pacea sufletului tău. Viaţă cauţi ? – La Mine este izvorul vieţii. Lumină cauţi oare ? – Eu sunt Lumina lumii. Adevărul îl cauţi ? – Eu sunt Adevărul. Calea o cauţi ? – Eu sunt Calea. Călăuzitor către cer cauţi ? – Eu sunt adevăratul Călăuzitor ! De ce nu voieşti să vii la Mine ? Nu îndrăzneşti să păşeşti ? – Dar de cine altcineva este mai uşor să te apropii ? Îţi este greu să ceri ? – Dar cine a cerut vreodată cu credinţă de la Mine şi nu i-am dat ? Păcatele nu te lasă ? – Eu pentru păcătoşi am murit însă. Ori te tulbură mulţimea greşalelor ? – Însă îndurarea Mea este şi mai mare ! Veniţi către mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi, şi eu vă voiu odihni pre voi (Matei 11, 28)”.
Cea mai de preţ şi cea mai înduioşătoare în credinţa noastră este descoperirea dumnezeieştii iubiri căreia îi este milă fără de margini de păcătoşii care se pocăiesc. Această iubire atotiertătoare ne cheamă şi astăzi. Ea se dă doar cu o singură condiţie: să ne pocăim din inimă. Această pocăinţă trebuie să fie adâncă, sinceră, simţitoare. Aceasta cere să nu ne ascundem păcatele precum Cain şi să nu rămânem cu otrava întru noi, ci să ne mărturisim precum David, ca să fim iertaţi.
Doar sincera pocăinţă restabileşte legătura noastră cu Dumnezeu. Doar aceia care pot să se roage cu sinceritate şi plini de har pot gusta fericirea dumnezeieştii iertări, după cuvintele psalmistului: Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele (Psalmi 31, 1). Cele mai alese pilde de pocăinţă ni le dau vameşul care prin rugăciunea sa smerită şi plină de pocăinţă a devenit din nevrednic vrednic, şi fiul risipitor care pentru pocăinţa sa, întors la tatăl, a fost primit cu multă iubire în casa părintească. El s-a pregătit ca, nevrednic de îndurare, să devină precum unul dintre argaţi, un lucrător simplu, o slugă, un rob, dar a fost primit ca un fiu şi i s-a întors vrednicia de dinainte.
Acelora care se plâng că nu pot să se roage cu rugăciune lăuntrică neîmprăştiată, pentru că, fiind oameni lumeşti, sunt ocupaţi cu multe, înalte şi de răspundere fapte, Sfântul Teofan Zăvorâtul le spune că şi pentru ei este cu putinţă rugăciunea lăuntrică neîmprăştiată, dacă dobândesc frica de Dumnezeu: ,,Frica de Dumnezeu va atrage luarea aminte şi conştiinţa lor către inimă şi-i va face să stea în inima lor cu evlavie înaintea lui Dumnezeu. Câtă vreme există în inimă frica de Dumnezeu, starea duhovnicească înaintea lui Dumnezeu nu va înceta. Cineva spune însă: ‘Multele fapte mă împrăştie !’ nu te vor face acestea să cazi în împrăştiere; dobândeşte numai frica de Dumnezeu ! La starea cea duhovnicească înaintea lui Dumnezeu, ori la permanenta pomenire a lui Dumnezeu, împiedică nu faptele, ci nelucrarea şi lucrarea cea rea. Îndepărtează-te de cele deşarte şi de faptele cele rele, lăsând doar cele datorate, şi vei vedea că împlinirea celor datorate nu doar că nu îndepărtează de Dumnezeu, ci, dimpotrivă, atrage mintea şi inima către El. Şi una, şi alta sunt la fel după rodire şi cer aceeaşi atitudine duhovnicească. Pe care dintre ele ai începe să le săvârşeşti, întotdeauna întoarce-te către Dumnezeu, ca să ceri de la El ajutor şi să afieroseşti slavei Lui fapta ta. Trezindu-te dimineaţa, să stai cu tărie înaintea lui Dumnezeu în inima ta, în timpul rugăciunilor de dimineaţă; apoi mergi la lucrul pe care ţi l-a rânduit Dumnezeu, fără să rupi de El simţământul cel lăuntric şi conştiinţa ta; şi vei putea astfel ca prin puterile sufletului şi trupului tău să săvârşeşti cu izbândă faptele tale, iar cu mintea şi cu inima să rămâi împreună cu Dumnezeu”.
Ca să dobândim obişnuinţa de a rămâne cu Dumnezeu, Sfântul Nil Sinaitul ne sfătuieşte să întrebuinţăm neîncetata, ,,scurta, însă încordata rugăciune”. Dacă şi atunci inima noastră rămâne rece, să împlinim sfatul Sfântului Ioan de Kronstadt, care spune: ,,Când bagi de seamă că inima ta este rece şi te rogi fără dorinţa de a te ruga, fără tragere de inimă, opreşte-te şi înfierbânteaz-o printr-o oarecare cugetare vie ca, de pildă, prin 
cugetarea la starea ta vrednică de plâns, la sărăcia ta duhovnicească, la netrebnicia şi la orbirea ta, ori la gândul marilor binefaceri de fiecare clipă ale lui Dumnezeu către tine şi către neamul omenesc, şi după aceea începe să te rogi cu un simţământ cald, fără să te grăbeşti. Dacă nu izbândeşti să-ţi faci toate rugăciunile la timp, nu este mare pagubă; din rugăciune fierbinte şi fără grabă vei primi folos neasemuit mai mare decât dacă ai fi citit toate rugăciunile, însă grabnic şi fără simţire, căci socotesc mai bine să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea decât zeci de mii de cuvinte (potrivit I Corinteni 14, 19). Dacă rugăciunea îndelungă – scrie Sfântul Ioan de Kronstadt – nu se potriveşte cu aprinderea duhului, mai bine să o scurtăm, însă ea să fie fierbinte. Adu-ţi aminte că un cuvânt al vameşului, spus dintr-o inimă fierbinte, l-a îndreptăţit pe el. Dumnezeu ia aminte nu la multele noastre cuvinte, ci la starea inimii. Mai importantă decât orice este credinţa vie a inimii şi căldura întru pocăinţa pentru păcate”.
Pentru încălzirea inimii reci mult foloseşte via cugetare la apropierea de Dumnezeu şi a sfinţilor. ,,Un ciob gros de sticlă – scrie tot Sfântul Ioan de Kronstadt – doar atunci aprinde … hârtia ori altceva care poată să ardă, când noi îl aşezăm astfel încât razele soarelui, adunate într-un punct al sticlei, să cadă deasupra unui punct pe obiectul ce dorim să fie aprins. Atunci, toate lucrează pe de-a întregul asupra lui şi acesta ca şi când ar fi chiar soarele în miniatură se aşază deasupra acelui lucru. Tot astfel rugăciunea sufletului, doar atunci se încălzeşte şi devine vie şi înflăcărată prin puterea Soarelui celui duhovnicesc, Dumnezeu, când noi cu minţile noastre ca printr-o lupă îndreptăm asupra inimii ca asupra unui centru duhovnicesc al fiinţei noastre acest soare duhovnicesc. Tot astfel să luăm aminte la Maica Domnului, la îngeri şi la sfinţi. Apleacă asupra inimii tale chipurile lor, aşa cum sunt cu toate puterile şi sfinţenia lor, şi, când inima ta primeşte lumina lor întru tine, cu cea mai mare putere posibilă, atunci aceasta se va aprinde de la lucrarea dragostei lor de foc.
În trecut, când la sat nu erau chibrituri, femeile bătrâne ascundeau seara cărbuni în cenuşă, pentru ca ziua următoare să aprindă din nou focul cu cărbunele păstrat, în care pâlpâia încă o scânteie. O bătrână lua atunci cărbunele şi începea să sufle. Scânteia se mărea. Bătrâna îşi îndoia osârdia sa, sufla, sufla până ce în sfârşit cu acel cărbune aprindea o hârtie, iar cu aceasta surcelele uscate, şi iată, focul era aprins”.
Aşa se întâmplă şi cu focul rugăciunii. În sufletul aceluia care iubeşte rugăciunea există o oarecare scânteie de rugăciune. Ea poate să pâlpâie sub cenuşa grijilor de fiecare zi, a oboselii zilnice şi a mulţimii lucrurilor deşarte. Adevăratul creştin, chiar atunci când are o dispoziţie de indiferenţă, se sileşte către rugăciune. El se roagă şi se tot roagă, aprinde scânteia, până ce, mai apoi, primeşte jarul rugăciunii mult dorit. În cazul dat, ajută mult ocărârea de sine şi pocăinţa, doi factori subiectivi esenţiali.
Dar şi anumiţi factori obiectivi pot să acţioneze cu multă putere pentru aprinderea focului duhovnicesc în suflet, ca de pildă vrăjmăşiile, scârbele şi necazurile în viaţă care, la prima vedere, par că îndepărtează de rugăciune. Acestea pot să îndepărteze însă doar pe cel slab legat de Dumnezeu. Pe acela care cu sinceritate Îl iubeşte şi Îl caută pe El, acestea pot încă mai mult să-l facă lucrător în vremea unui necaz. Necazurile sunt precum vânturile: sting flăcările slabe şi aprind focul cel puternic.
Răceala inimii, plăcerea de sine, îmbuibarea, beţia, luxul, toate frivolităţile posibile şi plăcerile păcătoase se arată duşmani de moarte ai rugăciunii. Am putea să exprimăm aceasta în următorul chip: greutăţile în viaţă fac rugăciunea mai uşoară, iar uşurătatea vieţii face rugăciunea grea. Pentru aceasta, Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să nu cârtim împotriva necazurilor în viaţă. Ele ne sunt trimise de pronia dumnezeiască spre binele nostru, iar noi trebuie să le folosim ca să aprindem prin ele jarul rugăciunii în inima noastră.
Sfântul Ioan Gură de Aur sfătuieşte să biruim răceala inimii şi lenea folosind chiar vrăjmăşiile din viaţa noastră. După el, rugăciunea trebuie să fie mai puternică în timpul necazurilor. ,,Când apa curge în loc drept – spune el –, ea se răspândeşte de-a latul şi nu poate să năzuiască spre înalt. Dar când mâinile instalatorilor o duc pe conducte înguste, atunci ea poate singură să o ia în sus mai repede decât o săgeată. Tot astfel sufletul omenesc, atunci când se bucură de mare libertate, leneveşte şi se răspândeşte. Iar când împrejurările pline de necaz îl strâmtorează, îl înconjoară de ispite, el urcă spre înaltă şi osârdnică rugăciune. Ca să te încredinţezi că aceste necazuri conduc către rugăciune şi că Dumnezeu ascultă mai repede astfel de rugăciuni decât pe altele, ia aminte ce spune proorocul: Către Domnul când m-am necăjit am strigat şi m-au auzit (Psalmi 119, 1). Astfel, necazurile fac rugăciunea noastră mai duhovnicească, mai lucrătoare, mai osârdnică”.
La întrebarea dacă fiecare credincios este capabil de o asemenea rugăciune duhovnicească, stareţul Leonid de la Optina a răspuns: ,,Când Domnul cercetează pe cineva cu grea încercare, cu necaz ori cu moartea unui om drag şi apropiat, acesta se va ruga din toată inima, din tot cugetul şi din toată mintea sa. Prin urmare, izvor al rugăciunii există în fiecare, însă, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, acest izvor izbucneşte fie după adâncire treptată întru sine, fie prin deschiderea cea multă a dumnezeiescului sfredel. Acest dumnezeiesc sfredel, care pătrunde inimile noastre, ca să ţâşnească de acolo adevărata rugăciune, sunt necazurile în viaţă. Ele sunt neînţelese mângâieri ale lui Dumnezeu, dureroase, însă mântuitoare”.
Cunoscând aceasta, să nu ne revoltăm că Dumnezeu îngăduie adesea cele mai dureroase suferinţe în viaţa noastră, ci să luăm aminte că, prin acestea, El vrea să ne înlesnească ridicarea sufletelor către înalt, ca să primim prin mijlocirea rugăciunii acele minunate bunătăţi, pe care Domnul jinduieşte să ni le dea şi pe care demult le-a pregătit în veşnicie celor ce-L iubesc pe El.
Am văzut că pentru a fi rugăciunile noastre lucrătoare este nevoie să ne silim mintea în timpul săvârşirii lor spre adunarea gândurilor, iar inima noastră către simţăminte potrivite rugăciunii. Lipsa adunării gândurilor duce la împrăştierea minţii, iar împrăştierea stinge orice flacără a rugăciunii şi împiedică inima noastră să se umilească în convorbirea de rugăciune cu Dumnezeu. Astfel, rugăciunea devine rece, neroditoare şi noi ne vătămăm din destul.
Răspândirea în rugăciune se întâlneşte însă nu doar la mireni, ci şi la oamenii duhovniceşti. Este o boală de obşte a neamului omenesc căzut în păcat. Ea asaltează atât pe creştinii obişnuiţi, cât şi pe aceia care şi-au afierosit întreaga viaţă doar rugăciunii. Şi nu doar astăzi duhul rugăciunii nu este la înălţime. Chiar şi în veacurile binecuvântate de demult, când au existat mari rugători, unii monahi, mai cu seamă cei începători, erau biruiţi adesea de împrăştierea minţii. Pentru aceasta, învăţătorii lor trebuiau să-i prevină mai dinainte cu tot dinadinsul asupra acestui mare rău. De pildă, Sfântul Nil Sinaitul scrie:
,,Este bine să rămânem neîncetat întru rugăciune şi să ne îndeletnicim cu ea mintea noastră, să grăim cu Dumnezeu. Se întâmplă oare aceasta cu noi ? Adeseori, abătându-ne de la cuvintele rugăciunii, pornim după gândurile care ne atrag şi nici nu ne lepădăm de ele, nici nu ne întristăm pentru ele, ceea ce ar fi fost un semn al neînţelegerii cu voia noastră … Chiar dacă la vedere arătăm un chip al rugăciunii – căci, îngenuncheaţi, părem pentru cei din jur că ne rugăm –, cu gândul însă ne arătăm atraşi ca spre binecuvântată convorbire cu prietenii noştri şi cu mânie grăim cele rele cu vrăjmaşii noştri, ne ospătăm
cu oaspeţii, înălţăm case, sădim pomi, călătorim, ne ocupăm cu negoţul, cu mare grijă rânduim cele ale Bisericii … şi cu toate câte ne arată gândul ne învoim într-atâta, pe cât patimilor noastre le este plăcut să rânduim către aceasta inima noastră. Iar rugăciunea cere ca mintea să fie curată de orice gând străin şi să nu îngăduie la sine nimic care nu are legătură cu rugăciunea, chiar dacă ar fi acel lucru bun”.
Una dintre cele mai de seamă pricini ale rugăciunii împrăştiate este marea noastră legătură cu lucrurile pământeşti. Domnul Iisus Hristos a spus: Că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră (Matei 6, 21). Dacă comoara noastră se află în cer, la Dumnezeu, noi ne vom gândi în timpul rugăciunii la cer. Dacă însă comoara noastră este pe pământ, inima noastră întru totul se va pleca spre acesta.
Înainte cu mulţi ani, la Mânăstirea Rila se nevoia un foarte bun şi duhovnicesc stareţ – schimonahul Pavel. Fără să fie învăţat, el avea o fire foarte înţeleaptă, având cunoaşterea scrierilor Sfinţilor Părinţi şi darul înainte-vederii. Închinătorii aduceau la Sfântul Ioan de Rila multe daruri – cămăşi, ciorapi, prosoape, care mai apoi se împărţeau fraţilor. Iar schimonahul Pavel îşi primea partea sa. El însă împărţea îndată totul lucrătorilor săraci din mânăstire.
Când a fost întrebat de ce face una ca aceasta şi nu păstrează nimic pentru sine, el a răspuns: ,,Pentru că lucrurile de prisos îl împiedică pe monah la rugăciune. Inima se leagă de ele şi se înstrăinează de Dumnezeu. Dacă începe să îngrămădească aici multe lucruri, va începe să se gândească mai mult la ele decât la Dumnezeu. Unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră – a spus Domnul”.
În legătură cu aceste cugetări, părintele Pavel ne-a povestit următoarea pildă: ,,Pe când eram copil, aveam un câine mare şi frumos, Karamancio. Mama îi arunca în curte resturi de mâncare şi oase. Eu îl iubeam şi aveam grijă de el. Acesta mânca toată mâncarea şi, săturându-se, lua un os mare şi îl îngropa în grădină. Stătea aproape de el ca să se încălzească la soare. Închidea ochii şi se prefăcea că doarme. Eu am văzut însă că tot privea cu un ochi spre osul îngropat. Acolo îi era comoara, acolo îi era inima ! Găinile care se plimbau prin curte şi căutau ceva să ciugulească au ajuns până în locul în care se afla ascuns osul. De cum au început să scurme acolo, Karamancio a sărit ca ars şi lătrând a început să le pună pe fugă. Mama s-a mirat de ce Karamancio lătra la găini. Nu mai făcuse aşa altădată. Eu ştiam însă pricina: Karamancio îşi păzea osul ascuns ! … Astfel se întâmplă şi cu mine: dacă încep să îngrămădesc lucruri de prisos, inima mea va fi atrasă de ele şi se va îndepărta de Dumnezeu”.
Adevăraţii monahi iubesc neagonisirea prin curate gânduri duhovniceşti, din dragoste de Dumnezeu. Ei se tem să nu fie împătimiţi către felurite lucruri pământeşti şi să se îndepărteze de legătura lor cu Dumnezeu şi de dulcea convorbire de rugăciune cu El. Atracţiile cele păcătoase împiedică duhul rugăciunii. Ele răspândesc mintea şi ucid rugăciunea. Cu aceasta se arată potrivnice lui Dumnezeu. Aşa se întâmplă atât cu monahii, cât şi cu mirenii. Pentru aceasta, creştinul nu trebuie să se lege de nimic pământesc dacă doreşte să aibă o dreaptă legătură de rugăciune cu Dumnezeu.
Pentru fiecare dintre noi sunt valabile cuvintele din Sfânta Evanghelie: Nimeni nu poate a sluji la doi domni, că sau pre unul va urî şi pre altul va iubi, sau de unul se va ţine şi de altul nu va griji; nu puteţi lui Dumnezeu a sluji şi lui mamona (Matei 6, 24).
Experienţa duhovnicească arată că orice împătimire către un lucru anume de pe pământ răceşte inima faţă de îndeletnicirile duhovniceşti şi ucide dispoziţia de rugăciune. Cel ce iubeşte vreun lucru mai mult decât pe Dumnezeu, în mod firesc îl socoteşte pe acesta înaintea lui Dumnezeu şi nu mai simte atracţie spre rugăciune. Dacă se aşază înaintea icoanelor, el spune rugăciuni doar cu gura, iar cu duhul se află în altă parte, acolo unde se află lucrurile dragi lui.
După rugăciune, cel mai adesea se cunoaşte cine iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu şi cine doar cu cuvântul Îl cinsteşte, inima sa fiind departe de El (potrivit Isaia 29, 13; Matei 15, 8). Sfântul Maxim Mărturisitorul a grăit în chip minunat: ,,Cel ce iubeşte sincer pe Dumnezeu se roagă neîmprăştiat şi cel ce se roagă neîmprăştiat Îl iubeşte sincer pe Dumnezeu. Nu poate să se roage neîmprăştiat acela care este legat de cele pământeşti. Prin urmare, nu iubeşte pe Dumnezeu acela a cărui minte este legată de lucrurile pământeşti”.
Cunoscând aceasta, Sfinţii Părinţi au sfătuit pe fiecare să nu vieţuiască doar după interesele pământeşti, ci să cugete cât mai adesea la patria cea de sus, urmând sfatul Sfântului Apostol Pavel: Cele de sus gândiţi, iar nu cele pământeşti (Coloseni 3, 2).
Aici trebuie să aducem o lămurire importantă. Grăind împotriva patimilor pământeşti, noi nu vrem să spunem că ocupaţiile pământeşti şi interesele noastre sunt un păcat. Nu ele sunt păcat, ci împătimirea către acestea. Omul poate să nu posede nimic, însă, dacă este împătimit către cele pământeşti, este ca şi cum ar păcătui prin posedarea acestora, nu prin neposedarea lor. Pe de altă parte, omul poate să aibă multe averi şi inima lui să nu fie legată de acestea, ci neîncetat să bată pentru Dumnezeu.
Monahii se leapădă de toate cele pământeşti, ca să slujească mai uşor lui Dumnezeu. Oamenii cu familie nu pot să se lepede de lucrurile pământeşti care le sunt de trebuinţă. Însă ei trebuie să lepede orice împătimire către acestea, adică orice prefacere a lucrurilor pământeşti în idoli, înlocuind astfel pe Dumnezeu. Cel mai bine a dezlegat această chestiune în legătură cu lucrurile pământeşti Sfântul Apostol Pavel. Cercetând viaţa noastră de aici din perspectiva veşniciei, către care cu toţii în mod inevitabil ne apropiem şi pentru care trebuie să ne pregătim, el sfătuieşte: Iar aceasta zic fraţilor, că vremea de acum scurtă este; să fie … şi cei ce cumpără, ca şi cum nu ar stăpâni. Şi cei ce se folosesc cu lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi; că trece chipul lumii acesteia (I Corinteni 7, 29-31).
În acest duh ne îndrumă şi maica noastră Biserica, care la fiecare liturghie ne cheamă să ne ridicăm inimile către înalt (,,Sus să avem inimile !”). Ea cere aceasta, căci patimile pământeşti pironesc sufletul către pământ şi nu-i dau voie să se înalţe spre cele de Sus. Iar ele într-atât îl amorţesc, că sufletul se arată ca un rob jalnic al lucrurilor sortite să ne slujească, nu să ne fie stăpânitoare. Chiar de ne-am ridica pentru puţine clipe avânturile duhovniceşti către cer, sufletul robit de lucruri se întoarce din nou către pământ şi uită frumuseţile duhovniceşti ale virtuţilor, cu mulţumire săpând iarăşi în praful idolilor iubiţi de pe pământ. În loc ca printr-o rugăciune sinceră să-şi îmblânzească şi să-şi înfrâneze patimile, cel împătimit de cele pământeşti lasă patimile sale să lege rugăciunea lui şi ea se arată întotdeauna răspândită, lipsită de viaţă, fără suflet, nelucrătoare.
Ca să înceteze patimile omeneşti şi felurite alte legături păcătoase către pământ a mai fi o piedică a părtăşiei în rugăciune cu Dumnezeu, trebuie să ne lepădăm de acestea. Sfântul Nil ne previne: ,,Dacă Moisi, la apropierea de rugul ce ardea, a fost oprit să păşească mai departe, până ce nu-şi scoate încălţările picioarelor sale (potrivit Ieşirea 3, 5), cu atât mai mult cum poţi tu să doreşti pe Acela care este mai înalt decât orice simţământ, şi să fii cu El grăitor-împreună, fără să te slobozeşti de orice gând păcătos ?”
Cu multă osteneală putem însă şi noi, oamenii obişnuiţi, încurcaţi în deşertăciunile vieţii, să ajungem până la rugăciunea curată, lăuntrică şi nerăspândită. Una ca aceasta nu este cu neputinţă. Se cer doar nevoinţă, luptă cu păcatele şi neîncetată luare-aminte de sine, căci noi suntem născuţi în această lume nu ca să rămânem permanent aici, ci prin viaţa cea vremelnică să ne pregătim pentru veşnicie.
După Sfântul Maxim Mărturisitorul, există ,,două stări mai înalte ale rugăciunii curate: una care se întâlneşte la oamenii care duc o viaţă activă, iar cealaltă la oamenii care duc o viaţă contemplativă. Prima se naşte în suflet din frica de Dumnezeu şi din nădejdea cea bună, iar cea de-a doua din dragostea de Dumnezeu şi din curăţia cea de negrăit. Semn al primei stări este atunci când omul, slobozindu-şi mintea de toate gândurile cele lumeşti, săvârşeşte rugăciunile sale fără împrăştierea minţii şi tulburare, simţind ca şi când Însuşi Dumnezeu se află înaintea lui, aşa cum se şi întâmplă de fapt. Semn al celei de-a doua stări este atunci când mintea, în năzuinţa ei către rugăciune, este răpită de nemăsurata lumină a lui Dumnezeu şi nu se mai simte defel pe sine, nici altceva din lucrurile prezente, în afară de Unicul Dumnezeu, care îi trimite această luminare cu dragoste. Aflându-se în această stare, cel ce caută să înţeleagă cuvintele descoperirii lui Dumnezeu primeşte cunoştinţe curate şi luminoase despre El”.
Desigur, aici trebuie îndată să spunem că cea de-a doua stare a rugăciunii, plină de har şi asemenea îngerilor, este cu putinţă doar pentru cei mai mari nevoitori, care s-au lepădat de toate cele pământeşti pentru dragostea lui Dumnezeu. Doar aceştia au ajuns până la rugăciunea contemplativă. Aceasta nu este pentru noi, păcătoşii, căci nu stă în puterile noastre. Însă putem şi noi să ne apropiem de rugăciunea cea desăvârşită şi curată, fără de împrăştiere, a primului chip, printr-o viaţă creştină activă, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, prin pocăinţa neîncetată, prin trezirea în noi a temerii de Domnul şi prin curăţia inimii de orice lucru neplăcut Lui.
,,Ceea ce iubeşte fiecare – continuă Sfântul Maxim Mărturisitorul – aceea întotdeauna doreşte să dobândească. Tot ceea ce-l împiedică în legătură cu aceasta omul îndepărtează ca să nu se lipsească de cele dorite. Tot astfel cel care iubeşte pe Dumnezeu, cu o rugăciune curată năzuieşte spre El, îndepărtând de la sine toată patima care îi pune piedici pe cale”.
Unii privesc cu uşurătate la răspândire şi nu cugetă că săvârşesc mare păcat atunci când se roagă fără adunarea gândurilor care este de neapărată trebuinţă. Se întreabă ei însă: Dacă te rogi împrăştiat, ce folos ai din rugăciunea ta ? Apropie ea oare de Dumnezeu ? Îi conduce ea către mântuirea cea veşnică ? Îl înduplecă pe Dumnezeu către acelea pe care ei le cer ? Îi face ea mai buni ? Conştiinţa bună recunoaşte că rugăciunea împrăştiată nu este un câştig. Vremea petrecută într-o asemenea rugăciune este pierdută. Ba mai mult, se dovedeşte că o asemenea rugăciune nu este nevoinţă, ci păcat. Mai cu seamă atunci când omul nu ia aminte la sine, nu se ocărăşte pe sine pentru îngăduirea răspândirii minţii, nu suspină cu pocăinţă că a trecut cu vederea cele ce ţin de Dumnezeu şi nu arată silire ca să se îndrepte.
Să nu creadă cel care se roagă cu răspândirea minţii că va primi ceva din rugăciunea sa ! Dacă un copil cere de la mama sa cu mintea în altă parte vreun lucru, iar după o clipă porneşte într-o altă direcţie şi uită de lucrul amintit, fireşte că nu-l va primi. Tot astfel nu primesc de la Dumnezeu darurile cele duhovniceşti aceia care grăiesc cuvintele rugăciunii în mod automat şi cu multă împrăştiere a minţii, astfel că, atunci când sunt întrebaţi pentru ce s-au rugat, nu-şi amintesc nimic din grăirea mecanică a cuvintelor rugăciunii. Dacă omul însuşi nu se aude în timpul rugăciunii, cum vrea atunci ca Dumnezeu să-l audă pe el ?
Noi trebuie în mod hotărât să ne luptăm cu răspândirea minţii noastre. În legătură cu aceasta, mult ar putea să ne fie de ajutor încredinţarea vie că la rugăciune ne aflăm înaintea lui Dumnezeu Însuşi. Sfântul Vasilie cel Mare scrie: ,,Dacă acela care se află înaintea întâistătătorului său şi grăieşte cu el stă cu mare frică şi nu îngăduie nimic din cele din afară, nici din cele dinlăuntru, ca ochii săi sufleteşti să rătăcească, ca nu cumva să se primejduiască, nu cu atât mai mult trebuie ca noi cu frică şi cu cutremur să stăm înaintea lui Dumnezeu şi să năzuim pe de-a întregul cu mintea către El şi nu către orice altceva ? Căci El vede nu precum oamenii – doar omul dinafară –, ci pătrunde şi în cele lăuntrice”.
Sfântul Simeon Noul Teolog lămureşte: ,,Atunci când oamenii discută între ei ştiu despre ce este vorba, iar cei care vorbesc ştiu ce vorbesc; şi acei care ascultă înţeleg cele pe care le ascultă. Neînţelepţie vădită ar fi să nu avem cuvenita luare-aminte atunci când grăim cu altcineva. Însă, dacă stăm înaintea lui Dumnezeu, dacă grăim cu El şi ne rugăm, dar nu luăm aminte la cele ce le grăim, ce nădejde de mântuire putem să avem, chiar dacă multă vreme am petrece în rugăciune şi am slavoslovi lui Dumnezeu ziua şi noaptea cu cugetul răspândit ?!”
Dumnezeu ascultă doar acele rugăciuni prin care cel care se roagă, grăindu-le pe ele, înţelege ceea ce spune … Rugăciunea rostită doar cu gura – fără cuget şi simţire – poate doar să mânie pe Dumnezeu. Pentru aceasta, după insuflarea părintească a Sfântului Simeon Noul Teolog, tot cel care se roagă fără luare-aminte este dator să se pocăiască, ,,să suspine şi să plângă, ca făcând astfel să se şi îndrepte”.
,,Stăruie – scrie Sfântul Ioan Scărarul – să-ţi întorci gândul tău care se abate de la rugăciune întotdeauna către aceasta şi să-l închizi pe el în cuvintele rugăciunii. Dacă el (gândul tău), pentru nepriceperea ta, este neputincios şi cade în răspândire, din nou să-l ridici întru cuvintele rugăciunii. Căci nestarea este o însuşire a minţii noastre. Însă Dumnezeu, care poate ca totul să aşeze la locul său, poate şi mintea noastră să o întărească. Dacă neîncetat te nevoieşti în această lucrare, va ajunge la tine Acela care aşază hotare mării, şi minţii tale îi vei spune în rugăciunea ta: ‘Până aici mergi, şi de aici înainte nu mai merge !’ Nu este cu putinţă să se lege duhul, însă unde este Făcătorul acestui duh, acolo totul se supune Lui”.
Unii, rugându-se fără să aibă mintea adunată, nu se tulbură de răspândirea lor, pentru că gândurile lor, aplecate către rugăciune, nu au fost păcătoase şi necuvioase, ci legate de viaţă, obişnuite şi chiar folositoare. Ei socotesc că, în timpul rugăciunii, doar gândurile pătimaşe sunt de osândit. Sfinţii Părinţi însă nu cugetă astfel. ,,În timpul rugăciunii – povăţuieşte Sfântul Ioan Scărarul – nu cugeta nici măcar la gândurile duhovniceşti de trebuinţă. Altfel, te vei lipsi de cele mai bune”. Aceasta înseamnă că în timpul rugăciunii nimic nu este mai important pentru noi decât însăşi rugăciunea. Roada ei este mai preţioasă decât roada a orice îndeletnicire duhovnicească. Căci gândul năzuind către Dumnezeu, printr-o convorbire de rugăciune, este mai minunat, mai scump şi mai folositor decât toate celelalte gânduri ale noastre, care pot să se nască în conştiinţa noastră. Iată de ce nu trebuie să lăsăm rugăciunea pentru alte ocupaţii şi să ne lăsăm răspândiţi în timpul săvârşirii ei, atraşi de gânduri străine ori – Doamne, fereşte ! – de gânduri păcătoase.
Adunarea minţii şi a gândului evlavios, legat cu umilinţa inimii şi o stare de pocăinţă, este singurul mod plăcut lui Dumnezeu de binecuvântată convorbire cu El. Către o asemenea rugăciune aleargă îngerii ca să o întărească pe ea. ,,Ştii – scrie Sfântul Nil Sinaitul – că îngerii ne îndeamnă către rugăciune, stau cu noi bucuroşi şi împreună cu noi se roagă pentru noi. Dacă deznădăjduim şi primim gânduri potrivnice, prin aceasta îi întristăm nespus. Căci reiese că ei cu osârdie se trudesc pentru noi, iar noi înşine nu dorim să ne rugăm lui Dumnezeu pentru noi, ci trecem cu vederea datoria rugăciunii şi, lăsând deoparte şi pe ei, şi pe Dumnezeu, grăim cu demonii cei necuraţi”.
Pricinile răspândirii minţii noastre sunt în principal acestea trei:
1) întristarea sufletului nostru;
2) legătura noastră către lucrurile pământeşti şi păcate şi
3) demonii şi vrăjmăşia lor întunecată împotriva noastră.
Iar metodele de luptă trebuie să fie potrivite cu aceste trei pricini.
1) În cazul în care sufletul, din pricina întristării, slăbeşte din încordarea sa şi din adunarea gândurilor, atunci când el îşi îngăduie să pomenească felurite lucruri necuvioase, când este atras fără judecată de acestea şi se ocupă îndelung cu ele, trece de la o rătăcire la alta, până ce mai apoi se avântă în cele mai îngreţoşătoare şi de ruşine gânduri, atunci – spune Sfântul Vasilie cel Mare – noi trebuie să alergăm ,,să îndepărtăm această împrăştiere a sufletului, nevoindu-ne către o mai mare adunare şi o mai deasă luare aminte a minţii şi în fiecare clipă să ne ocupăm sufletul neîncetat cu cugetarea la acelea care sunt mai de preţ”.
Aici, pe lângă silirea voii spre luarea aminte la cuvintele rugăciunii, ajută mult şi frica de Dumnezeu. Gândeşte-te la Dumnezeu înaintea căruia stai în timpul rugăciunii şi pe care tu greu Îl mânii prin neluarea aminte faţă de El. Aceasta îţi va înlesni adunarea întru sine. Străduieşte-te să iei aminte că în acea clipă tu te afli la judecată, înaintea lui Dumnezeu, şi că vei fi osândit în veci dacă nu dobândeşti îndurarea Lui. Aceasta poate să-ţi frângă inima. Cheamă în inima ta, cu un simţământ plin de teamă, simţire şi evlavie, recunoştinţa şi devotamentul către Binefăcătorul tău cel ceresc de fiecare zi – şi gândurile tale păcătoase, simţămintele tale care nu-I plac lui Dumnezeu şi dorinţele tale păcătoase îndepărtează-le.
Sfântul Mitropolit Filaret al Moscovei sfătuieşte astfel: ,,Cu luare aminte să stăm de strajă minţii noastre şi simţirii noastre, ca să nu cădem de la rugăciune în gânduri deşarte, în dorinţe păcătoase, în răspândirea simţirilor noastre şi în felurite amintiri şi impresii, aşa cum în vechime patriarhul Avraam a alungat păsările cele răpitoare de la jertfa sa”.
2) Dacă păcatele ne chinuie şi patimile ne fac să ne răspândim, să alergăm să ne spovedim şi să ne străduim să o rupem cu acestea. Aşa ne vom linişti şi vom putea iarăşi să ne rugăm adunat. Rugăciunea este ocupaţia noastră de fiecare zi. Dacă nu o rupem cu păcatele, ele ne vor munci şi vor tulbura rugăciunea noastră. Dacă vom arăta îndurare către patimi, acestea se vor arăta crunte faţă de noi. Să arătăm asprime către firea noastră ce se cufundă în rele aplecări şi în legături păcătoase, să le retezăm pe acestea cu tăişul unei hotărâri puternice de a sluji lui Dumnezeu şi prin această ,,asprime” vom arăta milă către noi înşine.
,,Într-adevăr, omul trebuie să se taie în două pe sine cu voia sa – spune Sfântul Isihie al Ierusalimului. El trebuie să devină lui însuşi un vrăjmaş neîmpăcat. Legătura pe care ar putea să o aibă un om către acelea care cu asprime l-au necăjit şi obidit, tot astfel, şi încă şi mai rea legătură trebuie să avem către noi înşine, dacă dorim să împlinim cea mai mare şi întâia poruncă, cea a fericirii smereniei”.
Fără smerenie, rugăciunea este de neconceput. ,,Smerenia însă greu se dobândeşte – scrie Sfântul Teofan Zăvorâtul. Poţi să te socoteşti smerit fără să ai nici umbră de smerenie. Doar cu un cuget nu vei putea să te smereşti. Cel mai bun, singurul drum drept către smerenie este ascultarea şi tăierea voii proprii. Fără aceste lucruri, poţi să sporeşti într-o satanică mândrie în sine, arătând doar o imagine a smereniei în cuvinte şi în purtarea cea dinafară. Smerenia se dobândeşte cu faptele smereniei, ci nu prin cuvinte. Dacă ţi se întâmplă să osândeşti în gând pe cineva pentru vreun oarecare păcat, străduieşte-te să taci şi chiar în gândurile tale să cauţi să nu-l osândeşti, amintindu-ţi cât de mari sunt propriile tale păcate pentru care meriţi tu însuţi să fii osândit – şi astfel te vei apropia de smerenie.
Dacă eşti umilit, rabdă şi te vei îndeletnici astfel cu smerenia. Dacă te laudă cineva pentru ceva, nu te lega de nada slavei deşarte, ci îndată cugetă la nelegiuirile tale ascunse, care te ruşinează înaintea îngerilor şi te ascunde sub aripa fericitei smerenii. Dacă nu ţi se acordă undeva atenţie, ci te înjosesc, străduieşte-te să rabzi acea obidă, spunând că nu meriţi nici o atenţie, şi te vei linişti întru smerenie. Dacă te linguşeşte cineva că eşti virtuos, gândeşte-te la viciile tale, care sunt cunoscute de tine şi de Dumnezeu, şi te vei păzi de mândrie. Dacă ţi se întâmplă ispită, nevoie, necaz – nu cârti, ci întâmpină necazul ca pe ceva meritat şi vei spori întru răbdare şi smerenie.
Toate aceste fapte ale smereniei nasc adevărata smerenie. Foloseşte-te de toate întâmplările neplăcute din viaţa ta ca să te smereşti pe tine însuţi. Iar când prin aproapele tău Dumnezeu te înjoseşte şi te smereşte, nu te întrista de aceste lecţii de smerenie. Dacă lepezi de la tine aceste lecţii de smerenie, în chip proniator îngăduite de Dumnezeu, care îţi sunt de mare folos, nicicând nu vei deprinde această virtute de căpătâi.
Folosindu-ne însă de întâmplările neplăcute din viaţă ca să ne smerim, să nu uităm să ne rugăm lui Dumnezeu. El este Acela care ne dăruieşte adevărata şi binecuvântata smerenie. Iată dar, săvârşind faptele smereniei şi rugându-ne lui Dumnezeu pentru aceasta, vom dobândi adevărata smerenie. Şi, ajungând la smerenie, vom ajunge la har. Iar cu ajutorul harului, datoria care ni s-a poruncit nu putem oare să o săvârşim ? Toate le pot întru Hristos, cel ce mă întăreşte (Filippeni 4, 13), spune Sfântul Apostol Pavel”.
Dacă ne smerim, într-adevăr, vom putea cu ajutorul harului dumnezeiesc să ajungem la adâncă frângere a inimii înaintea Lui şi să ne rugăm cu luare aminte plină de evlavie şi cu sinceră pregătire a voii pentru ascultare. Atunci şi umilinţa poate să umple inima noastră, şi lacrimile pot să se arate în ochii noştri, şi sfânta hotărâre pentru o luptă fără compromis cu păcatele poate să ne umple inima. Toate acestea vor întări năzuinţa după rugăciune. Atunci vom dobândi şi ascultare, şi blândeţe, şi răbdare. Atunci vom înţelege ce înseamnă luarea aminte la minunatul sfat al Sfântului Ioan Scărarul, care glăsuieşte: ,,Cere cu plâns, caută cu ascultare, bate cu îndelunga răbdare ! Căci doar aşa cel care cere va primi, cel care va căuta va afla şi celui care bate i se va deschide”.
Atunci, chiar dacă ni s-ar întâmpla, ca oameni neputincioşi, să ne răspândim cu mintea, din nou ne vom pocăi din inimă pentru neluarea aminte îngăduită faţă de Dumnezeu, ne vom întoarce către acel loc al rugăciunii de unde a început răspândirea noastră şi vom continua mântuitoarea convorbire cu Dumnezeu. Şi Domnul ne va ierta, văzând că împrăştierea noastră nu este din pricina grijii de multe ori pentru legătura pătimaşă către ceva păcătos, ci din neputinţă omenească. Atunci, chiar şi de am cădea în vreun oarecare păcat, nu vom pieri, căci rugăciunea noastră ne va fi puternică strajă şi întărire pururea în calea duhovnicească, după cuvintele Scării: ,,Cel ce neîncetat ţine toiagul de fier al rugăciunii nu se va împiedica. Dacă însă aceasta i se întâmplă, nu va cădea desăvârşit”.
3) Cum se biruieşte răspândirea minţii pricinuită de demoni ? La această întrebare Sfântul Vasilie cel Mare răspunde astfel: ,,Când diavolul începe să rânduiască vicleşugurile sale şi când se sileşte să aducă în cel ce se linişteşte şi petrece în tăcere, în liniştea sufletului său, gândurile sale precum săgeţile aprinse, căutând pe neaşteptate să-l înfierbânte şi să nască în el amintiri neîncetate şi obişnuinţă către acelea care cândva l-au atras, atunci cu bărbăţie şi cu luarea aminte încordată trebuie să îndepărtăm asemenea atacuri. Cu cât mai multă luare aminte şi veghere a trupului se cer nevoitorului, pe cât este el aplecat de loviturile asaltatorului”.
În acelaşi duh scrie Sfântul Nil Sinaitul: ,,Diavolul zavistuieşte pe omul care se roagă şi întrebuinţează orice viclenii ca să tulbure prin aceasta luarea lui aminte. El naşte neîncetat în amintirea lui gânduri despre felurite lucruri, iar prin trup pune în mişcare toate patimile ca să împiedice nevoinţa rugăciunii şi înălţarea la Dumnezeu”.
Examinând strategia puterilor întunecate, Sfântul Nil Sinaitul ne explică: ,,Când demonii văd că mintea cuiva are osârdie şi râvnă să se roage aşa cum trebuie, ei aduc gânduri despre ceva, de care chipurile ar avea nevoie şi aduc patima. Nu mult după aceasta, ei trezesc amintirea despre acelaşi lucru, aducând în minte cugetarea la el. Astfel, neaflând o rezolvare a ispitei, vin dosădirea şi scârba. După aceasta, când osârdnicul râvnitor al rugăciunii începe să se roage din nou, el îşi aduce aminte de cele cugetate şi de dezlegarea la care în zadar a aspirat. Aceasta o săvârşesc demonii ca să facă rugăciunea fără roadă”. Ca să se înlăture o asemenea primejdie, Sfântul Nil sfătuieşte: ,,Nevoieşte-te să faci mintea ta surdă şi mută şi atunci vei putea să te rogi aşa cum se cuvine”.
În cele din urmă, Sfântul Nil descrie răutatea diavolului împotriva râvnitorilor nevoinţei: ,,După ce întrebuinţează multe viclenii şi nu izbândeşte să împiedice rugăciunea cea cu osârdie, preavicleanul demon îşi slăbeşte asalturile, iar când cel care se roagă uită rugăciunea sa, el se răzbună. Ori îi înfierbântă mânia cu care nimiceşte acea minunată dispoziţie care se dobândeşte prin rugăciune, ori îl înfierbântă cu o oarecare patimă dobitocească şi astfel îşi bate joc de mintea lui” … ,,Orice luptă pe care o duc împotriva noastră duhurile necurate nu se dă pentru nimic altceva, decât pentru rugăciunea cea 
duhovnicească. Pentru că aceasta este lucrare potrivnică lor şi de nerăbdat, iar pentru noi este de folos şi mântuitoare. Pentru ce demonii doresc să trezească în noi patimi precum: plăcerea pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginţi, mânia, reaua amintire şi altele ? Ca să îngreuneze mintea cu acestea şi să nu ne putem ruga aşa cum se cuvine. Căci patimile firii noastre neînţelepte, începând să se arate, nu îngăduie minţii să lucreze cu înţelepciune”.
Toate aceste observaţii l-au condus pe Sfântul Nil la următoarea concluzie duhovnicească: ,,După ce te-ai rugat aşa cum se cuvine, aşteaptă ceea ce nu se cuvine şi stai bărbăteşte păzindu-ţi roada ta. Încă de la început aceasta îţi este sarcina. Să lucrezi şi să păzeşti (potrivit Facerea 2, 15). Pentru aceasta, lucrând (asupra rugăciunii), să nu laşi fără pază pe acelea pe care le-ai dobândit cu trudă. Altfel nu vei avea nici un folos din rugăciune”.
În general, Sfinţii Părinţi sfătuiesc: când simţi în timpul rugăciunii că răspândirea ta, cât şi mişcările trupeşti şi preaputernice ale gândurilor păcătoase vin nu din grija de multe a sufletului tău, ci din zavistia demonilor, să nu te descurajezi şi să nu încetezi să te rogi ! Dimpotrivă, sporeşte luarea aminte în rugăciune, săvârşeşte lucrarea ta binecuvântată, însă păzeşte şi cele dobândite. Smereşte inima ta în convorbirea cu Dumnezeu, satură-te cu hrana părtăşiei cu Dumnezeu şi nu-ţi întoarce luarea aminte către demoni. Când te rogi cu osârdie, ei nu pot să se apropie de tine, deoarece pentru aceştia este de nerăbdat focul rugăciunii. Ia aminte doar la una: să nu-ţi pricinuieşti tu însuţi răspândirea. Căci răspândirea adusă de tine îţi va pricinui rele mult mai mari decât răspândirea venită de la demoni.
Semn sigur în această privinţă – că răspândirea este pricinuită de demoni şi nu vine de la tine – este neînvoirea ta cu gândurile care se împrăştie. Semn despre aceasta este încă lupta ta hotărâtă împotriva răspândirii gândurilor. Semn despre aceasta este şi durerea ta, faptul că scârbeşti prin rugăciunea ta necurată pe Dumnezeu. Demonii se năpustesc asupra ta, însă ei nu pot să rămână până la sfârşitul rugăciunii osârdnice celei împotrivitoare din partea ta. Sfântul Ioan Scărarul spune: ,,Dacă tu te rogi neîncetat Împăratului celui ceresc împotriva duşmanilor sufletului care se năpustesc asupra ta … îndrăzneşte ! Nu-ţi va trebui prea multă nevoinţă. Vrăjmaşii tăi îndată se vor îndepărta de la tine pentru că aceste duhuri necurate nu doresc să primeşti prin rugăciune cununile luptei împotriva lor. Arşi de aceste rugăciuni ca de foc, ei vor fugi de la tine”.
Astfel, plăcuţii lui Dumnezeu au biruit răspândirea gândurilor. Tot astfel şi noi, asemănându-ne lor, să dobândim biruinţe în lupta pentru rugăciune cu mintea adunată.
IX. Condiţii ca rugăciunea noastră să fie ascultată
Pentru ca rugăciunea noastră să fie ascultată trebuie neapărat ca ea să răspundă anumitor condiţii.
1. Prima dintre acestea este să o împlinim cu o credinţă sinceră în Dumnezeu. Dacă rugăciunea este o convorbire cu Ziditorul, este limpede că omul trebuie să aibă o raportare dreaptă la El, ca Dumnezeu personal, viu şi care aude rugăciunile noastre.
Mulţi, astăzi, când este vorba de credinţă, spun: ,,Noi nu contestăm faptul că există o Putere”. Însă cum este acea Putere ei nu-şi dau osteneala să afle. Această credinţă generală şi nedefinită în ceva neclar într-o asemenea Putere nu este nicicum îndeajuns ca să-l facă pe om un adevărat credincios şi să-l înveţe să se roage. Şi electricitatea este o putere, şi aceasta o mare putere în natură, însă cine se roagă la electricitate ? Şi cine aşteaptă să fie auzit de ea ?! Nu, credinţa noastră în Dumnezeu trebuie să fie luminoasă, limpede, dreaptă, dreptslăvitoare, adică aşa cum ne învaţă Sfânta Scriptură, atunci când ne insuflă că fără de credinţă nu este cu putinţă a bineplăcea lui Dumnezeu (Evrei 11, 6). Doar credinţa, luminoasă, din inimă, dreaptă şi puternică într-un Dumnezeu în Treime ne aşază într-o vie părtăşie cu El, Făcătorul universului, Proniatorul oricărei făpturi şi Mântuitorul sufletelor noastre păcătoase. Fără o asemenea credinţă nu există o legătură cu Părintele nostru cel ceresc.
Şi dacă în lumea fizică un semnal al unui emiţător radio trimis dintr-un loc anume poate să se audă în aceeaşi clipă într-un alt colţ al globului pământesc, cu cât mai repede poate să ajungă rugăciunea până la Dumnezeu, cu condiţia ca ‘emiţătorul’ sufletului credincios să fie îndreptat în acea direcţie.
Multe pot să fie vătămările ‘aparatului’ nostru duhovnicesc de rugăciune. Însă cea mai primejdioasă dintre ele – şi chiar fatală – este îndoiala în credinţă. Dacă ea pătrunde în minte şi se sălăşluieşte în inimă, aceasta poate însemna sfârşitul rugăciunii. Dacă îndoiala rodeşte însă în necredinţă, atunci se tulbură pe deplin întreaga viaţă duhovnicească, încetează orice legătură cu Dumnezeu şi omul rămâne în întunericul îndepărtării de Dumnezeu. Pentru aceasta, omul trebuie să se păzească din destul de îndoială şi necredinţă. Înainte de rugăciune, el trebuie să izgonească din inima sa orice clătinare în credinţă, amintindu-şi că sămânţa îndoielii este semănată de diavol. Vrăjmaşul mântuirii noastre ne insuflă puţinătatea credinţei ori chiar necredinţa, ca să ne rupă de rugăciune. Deci dacă simţim că îndoiala s-a strecurat în mintea noastră, să ne frângem inima şi să spunem cuvintele: Crez, Doamne, ajută necredinţei mele (Marcu 9, 24) şi atunci să începem să ne rugăm.
Sfântul Ioan de Kronstadt ne îndeamnă fierbinte să păşim cu grabă către rugăciune până ce nu am ajuns la ceaţa îndoielii: ,,Dacă nu ai credinţă tare şi plină de îndrăzneală în Cel Preabun, în Preaputernicul Dumnezeu, nu te grăbi să te rogi Lui ca să-ţi dăruiască vreun bine, altfel diavolul te va vătăma şi te va răni cu puţina credinţă ori cu necredinţa, spre a nu fi împlinită rugăciunea ta şi tu vei pleca de la faţa lui Dumnezeu ruşinat, umilit şi întunecat”.
În lupta cu îndoiala pot să ne ajute următoarele sfaturi ale Sfântului Ioan de Kronstadt:
a) noi ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască bunurile care există, pe care El le-a făcut pentru noi, pe care fie le-am pierdut, dacă le-am avut, fie putem să le primim, dacă nu le-am avut până acum, căci El este Ziditorul a toate şi ca un Domn Atotputernic poate să ne dea toate;
b) noi cerem lucruri cu putinţă, dar la Dumnezeu chiar cele cu neputinţă sunt cu putinţă. La aceasta, El este bun şi îndurător şi este gata să ne dea ceea ce cerem.
Sfântul Ioan de Kronstadt adaugă la bunătatea şi atotputernicia lui Dumnezeu şi înţelepciunea Lui, care poate, dăruind, să aleagă pentru noi acel bine care este mai bun şi mai potrivit stării noastre sufleteşti şi trupeşti.
,,Este rău – spune Sfântul Ioan de Kronstadt – dacă chiar în timpul rugăciunii inima ta se arată neputincioasă în credinţă şi nu rămâne în ea; atunci nu cugeta că vei primi acel lucru pentru care te rogi lui Dumnezeu; nu cugeta, deoarece tu L-ai scârbit pe Dumnezeu, iar Dumnezeu nu dă darurile Sale celor care L-au scârbit. Domnul a spus: Şi toate, oricâte veţi cere întru rugăciune, crezând, veţi lua (Matei 21, 22); aceasta înseamnă că dacă cereţi fără credinţă, cu îndoială, nu veţi primi. Dar dacă aveţi credinţă şi nu vă îndoiţi – cum spune Domnul – puteţi să mutaţi chiar munţii din locul lor (potrivit Matei 21, 21) … Astfel, orice om trebuie să ceară cu credinţă şi nicicum să se îndoiască, după cuvintele Sfântului Apostol Iacov: Să ceară cu credinţă, nimic îndoindu-se. Pentru că cel ce se îndoieşte, asemenea este cu valul mării care de vânturi se aruncă şi se învăluieşte. Ca să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Domnul (Iacov 1, 6-7).
Inima care se îndoieşte că Dumnezeu poate să dea cele cerute este certată pentru îndoiala ei. Aceasta întru boală se topeşte şi este chinuită de îndoială … Îndoiala este hulă împotriva lui Dumnezeu, ea este înşelare plină de cutezanţă a inimii ori a celui care s-a cuibărit în inimă, duhul minciunii, potrivnic duhului adevărului. Teme-te de aceasta ca de un şarpe plin de otravă … Adu-ţi aminte că în timpul rugăciunii Dumnezeu aşteaptă de la tine un răspuns clar la întrebarea care se află în sufletul tău: crezi oare că poate să facă aceasta ? Da, trebuie să răspunzi din adâncul inimii tale: crez, Doamne (Marcu 9, 24). Şi atunci îţi va fi după credinţa ta”.
2. A doua condiţie este nădejdea. Adevărata credinţă naşte nădejdea. Cel ce se roagă cu credinţă puternică nu poate să nu aprindă întru sine via nădejde că Dumnezeu îl va auzi şi că îi va împlini rugăciunea. Nădejdea este un lucru important, ieşit din comun, în viaţa de rugăciune a creştinului. De ea atârnă osârdia rugăciunii. Pentru aceasta, cea mai importantă grijă a noastră trebuie să fie, pe lângă credinţă, creşterea şi sporirea nădejdii în inima noastră.
Dar cum creşte şi sporeşte nădejdea ? Aceasta pare de neobservat în afară, însă este un proces sesizabil sufletului credinciosului sincer. Când omul cugetă asupra atotputerniciei lui Dumnezeu, a bunătăţii şi îndurării Sale, când cu credinţă fierbinte îşi aminteşte de minunatele făgăduinţe ale lui Dumnezeu şi rugându-se cu puternică încredinţare că Dumnezeu poate să dea ceea ce cere de la El pentru că este Atotputernic, că El doreşte să ne dea aceasta, pentru că este bun şi că, în cele din urmă, ne va da, fără doar şi poate, pentru că este îndurător – omul nu poate să nu se întărească în nădejde. În acest duh, Sfântul Ioan de Kronstadt sfătuieşte astfel: ,,Când te rogi Domnului …, crede că pe cât îţi este ţie de uşor să cugeţi la vreun bine, tot atât de uşor Îi este Domnului să ţi-l dăruiască”. Cu asemenea nădejde tare trebuie să ne rugăm !
Sfântul Ioan de Kronstadt scrie: ,,Bunătatea lui Dumnezeu este scârbită când cel ce continuă să se roage Lui nu nădăjduieşte să primească de la El pe acelea pe care le cere. Aşa cum oamenii aleargă să ceară îndurare de la vreun oarecare om înalt şi bogat, a cărui îndurare toţi o cunosc şi care în multe situaţii a arătat că are o inimă compătimitoare, tot astfel merg de obicei la El cu încredinţare tare şi cu mare nădejde că vor primi ceea ce doresc. Astfel, în rugăciune nu trebuie să ne îndoim, nici să ne împuţinăm cu sufletul”.
Dacă în ciuda acestei nădejdi nu primim cele cerute, să nu ne clătinăm în nădejdea noastră, ci cu tărie să credem că rugăciunea ne este ascultată, că ea nu a fost făcută în zadar, că Dumnezeu a împlinit-o însă în felul Său, că El ştie mai bine decât noi ceea ce ne este mai de folos şi că prin refuzul Său văzut, în chip nevăzut însă ne dă tocmai acele bunuri care încă mai mult ne apropie de El şi de veşnica mântuire, ca de pildă smerenia şi răbdarea. El nici bunurile pământeşti nu ni le refuză dacă vede că noi, într-adevăr, avem nevoie de acestea, că nu ne legăm strâns de ele, nu le socotim înaintea veşnicelor bunătăţi şi nu le vom întrebuinţa spre vătămarea mântuirii noastre.
Ca să aibă izbândă rugăciunea noastră de cerere, condusă cu puternică nădejde, trebuie, după Sfântul Ioan de Kronstadt, înainte de toate să ne străduim să trăim în sfinţenie şi întru dreptate, să împlinim voia lui Dumnezeu, să fim blânzi, smeriţi, sinceri, fiind încredinţaţi că acelea pe care le cerem le-am primit deja din dreapta Atotputernicului Dumnezeu.
,,La Dumnezeu – spune Sfântul Ioan de Kronstadt – totul este cu putinţă să fie dăruit în afară de rău, care este caracteristic doar diavolului; cuvântul sau cererea ta este deja o garanţie de credinţă, că împlinirea va fi înfăptuită. Pentru Domnul, totul este cu putinţă; pentru Domnul, gândul este deja faptă, dacă El binevoieşte să-l împlinească. Acest bine pe care îl ceri există deja pentru tine în cuvânt şi doar în faptă el nu este încă înfăptuit. … Cu puterea lui Dumnezeu toate se înfăptuiesc prin bunătatea Lui cea fără de margini şi prin puterea prin care El devine neîncetat un izvor curgător, atât al vieţii, cât şi al oricărui dar al vieţii. El este Dumnezeul darurilor, Dumnezeul milostivirii şi al îndurării”.
Cel ce păşeşte cu o asemenea nădejde către Dumnezeu nu va fi ruşinat.
3. Cea de-a treia condiţie ca rugăciunea noastră să fie ascultată este dragostea de Dumnezeu. Cum trebuie să fie această dragoste, ne-a spus Mântuitorul: Să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău şi din toată tăria ta (Marcu 12, 30). Şi cum să împlinim cu fapta această poruncă ne învaţă tot minunatul sfânt din Kronstadt. La întrebarea cum să iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi din toată făptura noastră, el răspunde astfel:
,,Din toată inima, aceasta înseamnă fără vreo îndoială, fără să ne împărţim între iubirea de Dumnezeu şi iubirea către lume. Dacă te rogi, roagă-te nu cu inimă îndoită, nu te lăsa atras de gândurile deşarte şi de împătimirile vieţii: fii pe de-a întregul întru Dumnezeu, fii în iubirea Lui cu întreg sufletul tău, adică nu doar cu una dintre puterile sufletului tău, nu doar cu mintea, fără participarea inimii şi a voii: cu toată tăria ta, nu doar superficial sau cu osârdie înjumătăţită. Când stai să împlineşti o oarecare poruncă a lui Dumnezeu, împlineşte-o cu osârdie până la a curge sudoare şi sânge, până la a-ţi da viaţa ta, dacă este nevoie, nu cu lenevie şi fără tragere de inimă”.
Dragostea, în general, ne apropie de Părintele nostru ceresc pentru că Dumnezeu dragoste este (I Ioan 4, 8). Aceasta o ştie diavolul şi aceasta îi este nespus de neplăcut. Iată de ce acesta a cugetat un mijloc viclean, cu ajutorul căruia să ne îndepărteze de dragostea lui Dumnezeu. Acest mijloc viclean Sfântul Ioan de Kronstadt îl descrie astfel: ,,Urâtorul vrăjmaş se osteneşte să nimicească dragostea şi iubirea: dragostea către Dumnezeu şi către aproapele – cu dragostea către lume, către părutele ei bunătăţi …, şi către obiceiurile ei cele pierzătoare de suflet şi potrivnice lui Dumnezeu – cu dragoste trupească, cu dragoste către bogăţie, cinste, satisfacţii şi felurite desfătări. Pentru aceasta, să stingem întru noi orice iubire către lume şi să aprindem dragostea de Dumnezeu şi către aproapele prin jertfa de sine”.
,,Cu dragostea de Dumnezeu şi de aproapele eu aparţin cerului, sunt ceresc; prin grijile cele deşarte, şi mai cu seamă prin patimile lumeşti, eu aparţin pământului, sunt pământesc, diavolesc. Doamne şi Stăpânul vieţii mele, dă-mi mie, robului Tău, duhul dragostei !”
Întreaga viaţă duhovnicească a creştinului trebuie să fie îmbibată cu o dragoste sinceră de Dumnezeu. Mai cu seamă rugăciunea are nevoie de o dragoste de foc, ca ea să fie aprinsă. Poţi să ai o oarecare credinţă, însă dacă îţi lipseşte dragostea faţă de Atoatedăruitorul Stăpân tu eşti paralizat de orice chip al rugăciunii. Şi diavolii cred în Dumnezeu, însă nu se roagă Lui, deoarece nu Îl iubesc.
Se întâlnesc printre noi oameni care cred în Dumnezeu, însă nu se roagă Lui pentru că … se supără pe El ! Ei se ceartă cu Dumnezeu, stau în vrajbă cu El, obidiţi de ceva, cârtesc fie pentru neizbânzile din viaţă, fie pentru loviturile soartei şi ei Îl judecă pe Dumnezeu. Până când nu se împacă cu Părintele ceresc, până când nu Îl vor iubi din nou cu toată făptura lor, ei nu pot să aducă rugăciunile lor către El.
4. Cea de-a patra condiţie pentru a primi un răspuns bineplăcut la rugăciune este aceea de a ne ruga pentru folosul cel adevărat, iar nu pentru lucruri care sunt de prisos în viaţa noastră, vătămătoare mântuirii noastre şi nevrednice de măreţia lui Dumnezeu. Trebuie să ne amintim că Dumnezeu nu conlucrează la dobândirea unor asemenea dorinţe neînţelepte, a căror înfăptuire ar duce către pieirea noastră.
Pentru ce trebuie să ne rugăm ? Unii dintre Sfinţii Părinţi purtători de duh au aflat de nefolos rugăciunile chiar pentru lucruri înţelese de la sine, precum sănătatea şi bunăstarea pământească. Toţi însă, fără excepţie, sunt împotriva rugăciunii celei neînţelepte prin care se cer de-a dreptul lucruri vătămătoare ori de prisos, precum averile, slava omenească, putere şi altele. Cere Împărăţia lui Dumnezeu – îndeamnă Sfântul Vasilie cel Mare – şi orice altceva care slujeşte la susţinerea trupului El îţi va da ţie, după cum spune: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi acestea toate se vor adăuga vouă (Matei 6, 33). Subliniind că nici chiar pentru sănătate nu trebuie să ne rugăm, Sfântul Vasilie lămureşte:
,,Dumnezeu Însuşi, care te-a creat, Se îngrijeşte de mântuirea ta şi ştie ce este de folos pentru fiecare, chiar de ai fi sănătos sau bolnav. Aşa cum ţi-a poruncit, cere doar Împărăţia lui Dumnezeu, căci de cele de trebuinţă trupului tău Se îngrijeşte El Însuşi. Împăratul nostru este preaslăvit şi suferă dacă cineva cere de la El lucruri mărunte. Pentru aceasta, să nu-L necăjim cu rugăciunea noastră. Roagă-te dar, părăsind ceea ce nu este vrednic de Împăratul Dumnezeu, cerând cele vrednice de Dumnezeu; şi nu înceta până ce nu vei primi”.
Sfântul Isaac Sirul spune acelaşi lucru: ,,Nu fi nesăbuit în cererile tale, ca să nu scârbeşti pe Dumnezeu. … Fii înţelept în rugăciunile tale, ca să te învredniceşti de slavă. Cere cele de mult preţ de la Acela care dă cu mărinimie. Solomon a cerut înţelepciune şi a primit împreună cu ea şi împărăţia cea pământească, pentru că înţelept a cerut de la marele Împărat. Elisei a cerut îndoit har al duhului faţă de acela care a fost învăţător al lui şi rugăciunea lui nu a rămas neîmplinită. Cel ce cere de la împărat ceva cu totul lipsit de importanţă micşorează cinstea acestuia. Israil a cerut un lucru puţin important (hrană în pustie) şi a aţâţat mânia lui Dumnezeu. El a lăsat contemplarea faptelor lui Dumnezeu şi a înfricoşatelor Lui minuni, şi s-a gândit să satisfacă dorinţa pântecelui său cea plină de pofte. Şi au mâncat şi s-au săturat foarte, şi pofta lor le-au plinit lor; nu s-au lipsit de pofta lor. Încă mâncarea fiind în gura lor (Psalmi 77, 33-34).
Nu cere de la Dumnezeu cele pe care El Însuşi, chiar fără cererea ta, ţi le dă în purtarea Lui de grijă – şi acestea le dă nu doar celor iubiţi ai Săi, ci şi acelora care sunt străini de cunoaşterea lui Dumnezeu, căci este spus: Rugându-vă să nu grăiţi multe ca păgânii (Matei 6, 7). Cele trupeşti le caută neamurile – a zis Domnul –, însă voi îngrijiţi-vă nu de cele ce veţi mânca ori cu ce vă veţi îmbrăca, căci Tatăl vostru ştie că aveţi nevoie de toate acestea (potrivit Matei 6, 25-32). Fiul nu cere de la tatăl său pâine, ci aspiră spre ceea ce este mai de seamă şi mai scump în casa tatălui său. Doar pentru neputinţa omului, Domnul a rânduit să cerem pâinea cea spre fiinţă, însă vezi ce a poruncit acelora care petreceau întru ştiinţă şi în duh sănătos. Lor le-a spus: Nu vă îngrijiţi de hrană, nici de îmbrăcăminte, căci dacă Domnul Se îngrijeşte de cele necuvântătoare, de păsări şi de făpturile neînsufleţite, cu atât mai mult vă poartă vouă de grijă. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi acestea toate se vor adăuga vouă (Matei 6, 33).
Împărăţia lui Dumnezeu se ia printr-o viaţă virtuoasă; de aceea, rugându-ne pentru Împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să ne rugăm Domnului să ne ajute în lupta pentru dobândirea virtuţilor. Iată ce comoară trebuie să cerem de la Dăruitorul a toate ! Fără a fi de prisos pentru noi, ori de nefolos sufletesc, ori nevrednice de Dumnezeu, virtuţile sunt, dimpotrivă, de foarte mare trebuinţă inimii creştinului, cele mai mari ,,achiziţii” ale mântuirii noastre şi cele mai plăcute lucruri dobândite de la Dumnezeu. Pentru îmbogăţirea noastră întru ele, Domnul conlucrează cu noi întru totul. Nu pentru dobândirea unor oarecare bunuri pământeşti deşarte, ci pentru dobândirea virtuţilor este spus: Cereţi şi se va da vouă, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi se va deschide vouă (Matei 7, 7).
Dumnezeu vrea să ne vadă împodobiţi cu acele scumpe şi duhovniceşti bijuterii: bunătatea, smerenia, dragostea, înfrânarea, răbdarea şi altele asemenea, care ne ridică deasupra firii animalice şi ne fac asemănători Fiului Său cel ceresc. A ne ruga pentru slobozirea din felurite patimi şi pentru dobândirea virtuţilor este o datorie a noastră neîncetată. Dumnezeu aude o asemenea rugăciune şi, la stăruinţa noastră vie, o împlineşte neapărat.
,,Este cu neputinţă – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – ca aceia care cer de la Dumnezeu curăţie, dreptate, blândeţe, să nu primească ceea ce cer. Cereţi – grăieşte Scriptura – şi se va da vouă, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi se va deschide vouă (Matei 7, 7)”. Dumnezeu Se bucură de asemenea rugăciuni. Cum să nu le împlinească ?!
Însă, cerând virtuţi, noi nu trebuie să cugetăm că Dumnezeu ni le va da de-a gata, fără nici o sforţare din partea noastră. ,,Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă” – glăsuieşte o zicală populară înţeleaptă. ,,Ajută pe Dumnezeu şi te va ajuta !” – spune o altă zicală. Nevoieşte-te, iar Proniatorul Se va grăbi să te ajute ! – grăiesc plăcuţii lui Dumnezeu. ,,Dă sânge şi ia duh” – scrie Sfântul Petru Damaschinul. Dacă nu te osteneşti tu însuţi, nicicând nu vei dobândi vreo oarecare virtute. Aceasta este învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu. La aceasta ne îndeamnă Sfinţii Părinţi.
Un tânăr monah era mult luptat de patima desfrânării. Atunci a mers la un sfânt stareţ cu rugămintea de a se ruga pentru ca el să fie izbăvit de această grea şi necontenită luptă. Stareţul l-a compătimit şi şapte zile întregi s-a rugat cu osârdie pentru el. Când în cea de-a opta zi tânărul frate s-a arătat din nou la stareţ, cu mirare a cunoscut că fratele nu a primit nici un fel de uşurare. În noaptea următoare, încă şi cu mai mare osârdie a început să se roage stareţul pentru acel frate. Atunci, diavolul însuşi, care îl ispitea pe tânărul monah, a stat înaintea stareţului şi i-a spus: ,,Crede-mă, stareţe, că încă din prima zi când tu ai început să te rogi pentru el, l-am lăsat. Însă el însuşi este pentru sine diavol ispititor, căci aprinde trupul său cu multă mâncare şi băutură şi cu somn fără de măsură”. Astfel, cel care cu mâna sa dreaptă izgoneşte pe diavol, iar cu stânga îi face semn să se întoarcă, nicicând nu se va slobozi de el.
Dacă Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că nu este cu putinţă să nu primim virtuţile atunci când ne rugăm pentru ele, nu vrea să spună prin aceasta că Dumnezeu ni le va da de-a gata, fără ca noi să ne străduim să le dobândim, fără să dezrădăcinăm din noi patimile care se opun lor. El arată limpede în cuvintele sale că dumnezeiescul ajutor nu aduce folos fără propria stăruinţă a omului. Potrivit învăţăturii sale, două lucruri sunt necesare pentru dobândirea virtuţilor: să te osteneşti tu însuţi şi să te rogi lui Dumnezeu pentru ajutor.
,,Nu este îndeajuns – spune el – propria stăruinţă a omului, dacă el nu primeşte ajutor de Sus şi, pe de altă parte, noi nu vom primi nici un folos din ajutorul de Sus dacă nu există întru noi stăruinţa proprie. Virtutea se înfăptuieşte din aceste două lucruri. Dumnezeu nu vrea să fim delăsători şi pentru aceasta nu săvârşeşte El Însuşi totul; tot astfel, nu Îi este plăcut să nădăjduim doar în noi înşine”.
Dacă Dumnezeu nu dă cele mai iubite daruri ale Lui – virtuţile – aceluia care doar se roagă pentru ele, fără să se ostenească să le dobândească cu fapta, cu atât mai puţin va da fiilor Săi neînţelepţi cele vătămătoare mântuirii şi bunurile cele de prisos sufletului.
Sfântul Grigorie Dialogul se exprimă foarte limpede în privinţa celor care cer de la Dumnezeu slavă, bogăţie, satisfacţii pământeşti şi alte lucruri nefolositoare, deşarte şi nemântuitoare, că ei ,,cu propriile lor rugăciuni se luptă împotriva Ziditorului”. O asemenea rugăciune se preface pentru ei în păcat, rugându-se pentru lucruri neîncuviinţate ori chiar oprite de Acela căruia se roagă.
Ca să explice cum poate fi ascultată rugăciunea noastră, Sfântul Grigorie Dialogul aduce aminte de cuvintele Domnului spuse apostolilor: Până acum nu aţi cerut nimic întru numele meu; cereţi şi veţi lua (Ioan 16, 24). Sfântul subliniază că pentru a primi cele cerute trebuie să ne rugăm în numele lui Iisus. Ce înseamnă să te rogi în numele lui Iisus ? Iisus înseamnă Mântuitor – ,,În numele Mântuitorului se roagă acela care cere ceva ce ţine cu adevărat de mântuire”, şi nu acela care cere lucruri care nu sunt încuviinţate de Mântuitorul.
Apostolii au fost până la Cincizecime oameni slabi, pământeşti şi rătăcitori. În timpul Cinei celei de Taină, ei încă nu crescuseră îndeajuns cu duhul ca să ceară veşnica mântuire pentru sufletele lor. Încă aşteptau bunătăţi pământeşti deşarte: împărăţie, întâietate. Pentru aceasta au fost mustraţi atunci de Hristos: Nu ştiţi ce cereţi (Matei 20, 22). Anume pentru aceasta Mântuitorul îi învaţă să ceară în numele Lui mântuire. De aici se vede că doar acela ştie ceea ce cere – prin faptul că cere de la Mântuitorul mântuire.
Dumnezeu refuză să împlinească rugăciunile deşarte. Dacă uneori împlineşte şi dorinţele cele neînţelepte, aceasta o face fie ca să atragă la Sine pe cei neîntăriţi în credinţă, fie ca să arate pe rugătorii cei nesăbuiţi.
5. Cea de-a cincea condiţie este să ne rugăm neapărat cu smerenie, cu dispoziţie de pocăinţă şi cu conştiinţa împăcată. Potrivit Sfinţilor Părinţi, şi drepţii au nevoie ca în fiecare zi să se pocăiască, dacă nu pentru păcatele lor de acum, atunci pentru păcatele trecute. Ei înşişi simt aceasta şi se roagă uneori cu pocăinţă şi smerenie. Cu atât mai mult noi, care umplem zi de zi inima noastră cu păcate, trebuie să stăm la rugăciune cu adâncă frângere a inimii şi cu sinceră pocăinţă, ca să primim pace în conştiinţa noastră.
Doar sincera pocăinţă împacă sufletele noastre păcătoase cu Dumnezeu şi asigură părtăşia de rugăciune cu El. Fără pacea cu Dumnezeu, nu există adevărată rugăciune. Cum se dobândeşte această pace cu Dumnezeu ? Sfântul Teofan Zăvorâtul explică: ,,Nu poţi să te afli în pace cu Dumnezeu fără pocăinţă neîncetată. Sfântul Ioan Teologul impune o astfel de condiţie de pace cu Dumnezeu: inima noastră să nu ne osândească cu ceva (potrivit I Ioan 3, 21). Dacă nu ai ceva (care te îngreunează) în conştiinţa ta, poţi să ai îndrăzneală şi trecere la Dumnezeu cu o simţire plină de pace; iar în situaţia inversă pacea se surpă. Omul are conştiinţa liniştită prin conştientizarea păcatelor sale, dar iată că, după acelaşi apostol, noi nicicând nu suntem fără păcat şi acesta este un fapt atât de neîndoielnic, încât acela care gândeşte şi simte altceva se amăgeşte pe sine (potrivit I Ioan 1, 8). Prin urmare, nu există nici o clipă în care omul să nu aibă ceva pe conştiinţa sa – cu voie sau fără voie – şi astfel nu există nici o clipă în care să nu fie încălcată pacea lui cu Dumnezeu. De aceea, omul are absolută nevoie să-şi curăţească conştiinţa ca să se afle în pace cu Dumnezeu.
Conştiinţa se curăţeşte însă prin pocăinţă. Prin urmare, trebuie ca neîncetat să ne pocăim, căci pocăinţa curăţeşte orice necurăţie din suflet şi-l face pe om curat. De vom mărturisi păcatele noastre, credincios este şi drept ca să ne ierte nouă păcatele, şi să ne curăţească pre noi de toată nedreptatea (I Ioan 1, 9). O astfel de pocăinţă constă nu doar în cuvinte – Doamne, iartă-mă ! Doamne, miluieşte-mă ! Aici este nevoie de toate lucrările care conduc la iertarea păcatelor – ci de conştientizarea faptului că suntem necuraţi în gând, privire, cuvânt, aplecare rea sau altceva rău: conştiinţa că suntem vinovaţi şi fără de răspuns şi că nu avem nici o îndreptăţire; şi apoi de rugăciunea pentru a primi iertare de la Domnul, până ce vom avea pace în duhurile noastre. În privinţa marilor păcate, acestea trebuie să le spovedim îndată înaintea părintelui duhovnic şi să primim iertare, căci fără iertare nu se împacă duhul nostru doar cu o pocăinţă obişnuită de fiecare zi. În acest chip, datoria pocăinţei neîncetate nu este nimic altceva în afară de datoria de a menţine conştiinţa curată şi fără să ne reproşeze ceva”.
Permanenta pocăinţă creează o atitudine de pace duhului. Ea ajută să ne rugăm în chip plăcut şi smerit lui Dumnezeu. Mândra aşezare la rugăciune este potrivnică lui Dumnezeu, doar cererea smerită Îl face îndurător. Aceasta o învăţăm din pilda lui Hristos despre vameş şi fariseu. Urmările mântuitoare ale rugăciunii atârnă exclusiv de smerenie, căci acesta este un minunat magnet, care atrage harul lui Dumnezeu. La Sfântul Isaac Sirul întâlnim următoarea cugetare: ,,Nu este primită la Domnul rugăciunea aceluia care nu se socoteşte pe sine păcătos”.
Am văzut în capitolul trecut cum se dobândesc smerenia, silirea de sine spre smerenie şi cum trebuie să chemăm cu osârdie ajutorul lui Dumnezeu. Fără ajutorul lui Dumnezeu, nimeni nu poate să ajungă la smerenia cea plină de har.
Mitropolitul Inochentie al Moscovei lămureşte în chip minunat această chestiune: ,,Sfântul Duh dă adevărata smerenie. Chiar cel mai înţelept om, dacă nu are întru sine Sfântul Duh, nu poate să se cunoască aşa cum trebuie, căci fără ajutorul lui Dumnezeu el nu poate să vadă starea lăuntrică a sufletului său. Iar Sfântul Duh, sălăşluindu-Se în inima omului, îi arată orice sărăcie şi slăbiciune lăuntrică a lui, păcătoşenia sufletului şi inimii sale şi îndepărtarea sa de Dumnezeu. Îi arată toate păcatele sale, lenea, neprivegherea în privinţa mântuirii altora, lăcomia întru cele mai nelacome chipuri ale virtuţilor, iubirea de sine, acolo unde chiar el nu a zărit-o. Pe scurt, Sfântul Duh arată totul în adevărata lumină. Atunci omul începe să se smerească cu o smerenie autentică, începe să-şi piardă nădejdea în propriile puteri şi virtuţi şi se socoteşte pe sine cel mai rău dintre oameni. Sfântul Duh îl învaţă pe om adevărata rugăciune, care este plăcută lui Dumnezeu. Aceasta a avut-o în vedere Sfântul Apostol Pavel, atunci când a scris: Duhul împreună ajutorează nouă întru slăbiciunile noastre, pentru că de ce ne vom ruga, precum se cade nu ştim; ci singur Duhul se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite (Romani 8, 26).
,,Izbânda în viaţa duhovnicească se arată într-o tot mai mare conştientizare a netrebniciei noastre – scrie Sfântul Teofan Zăvorâtul. Dacă cineva începe să acorde importanţă în legătură cu ceva anume, lucrul lui a pornit strâmb … Sufletul care şi-a însuşit ceva valoros este precum corbul care a scăpat brânza”. Pentru aceasta, după Sfântul Teofan, omul trebuie ,,să se desăvârşească întru neluarea aminte la faptele lui bune şi la nevoinţele lui”. Dacă uităm faptele noastre bune, Dumnezeu ne va aminti de ele la Înfricoşata Judecată şi, spre bucuria noastră, ni le va arăta aievea. Însă, dacă noi le scoatem în evidenţă înaintea altora în această viaţă, Dumnezeu le va lepăda ca netrebnice de mântuirea noastră, pentru că ele se arată pătrunse de slavă deşartă şi mândrie.
Creştinul înţelept este smerit şi cel smerit se arată înţelept, căci ascunde faptele bune pe care le are sau, altfel spus, le uită pe deplin, socotind pe de-a întregul că nu le are. Însă tocmai în acest chip le păzeşte pe ele de jaf şi de surparea cea lăuntrică. Cel mândru însă, plin de o falsă conştiinţă a vredniciei sale, uită păcatele lui, pentru care nu se pocăieşte, ci scoate în evidenţă calităţile sale, pe care le pierde astfel.
6. Cea de-a şasea condiţie este nu doar de a vorbi lui Dumnezeu, ci şi de a asculta ceea ce ne spune Dumnezeu. Cererile noastre personale suferă adeseori din pricina faptului că noi nu le înfăţişăm cu dumnezeieşti cuvinte, cuprinse în cuvântul lui Dumnezeu. Înainte de orice altceva, noi trebuie să ne rugăm pentru următoarele: să ne dea Dumnezeu putere să împlinim acelea pe care El ni le-a dat ca datorie şi să ne facă ascultători de sfânta Lui voie. 
Dacă ajungem până acolo ca cel care se roagă nu doar să vorbească lui Dumnezeu, ci totodată să-L asculte pe El, nu vor mai fi piedici la împlinirea rugăciunii noastre. Căci cel ce ascultă se cuvine ca întotdeauna să fie ascultat.
Pentru ce şi cum trebuie să ne rugăm, ne învaţă cel mai bine Domnul Iisus Hristos în rugăciunea ,,Tatăl nostru”. El aşază pe primul loc cererile: să se sfinţească numele lui Dumnezeu, să vină Împărăţia lui Dumnezeu, să se facă voia lui Dumnezeu. Ce arată aceste cereri ? Pe scurt, dorinţa lui Dumnezeu de a conlucra cu rugăciunea şi cu fapta noastră pentru înfăptuirea planurilor Lui. Iar acestea sunt: preaslăvirea numelui Său, lucru care nu-I este de trebuinţă, ci este spre folosul nostru; venirea Împărăţiei Lui, apropiere care pe noi ne face fericiţi; înfăptuirea voii Lui, prin care noi ajungem la mântuire.
În rugăciunile noastre, noi suntem înclinaţi doar să cerem de la Dumnezeu, să căutăm bunătăţi pentru noi înşine, să cerem ca El să împlinească dorinţele noastre, fără să ne socotim datori să împlinim şi noi pe ale Lui. În acest caz se petrece o despărţire între noi şi Dumnezeu. Mântuitorul ne învaţă că nu trebuie să se întâmple una ca aceasta. Noi trebuie să fim, prin harul lui Dumnezeu, una cu Dumnezeu. Atunci, orice vom cere de la El vom primi, căci aceasta va fi în conformitate cu planurile lui Dumnezeu, în armonie cu poruncile lui Dumnezeu şi pe deplin mântuitor pentru noi. De vom cere ceva după voia lui, ne aude pre noi (I Ioan 5, 14), scrie Sfântul Ioan Teologul.
Când noi cerem în mod conştient şi cu înţelegere un asemenea lucru de la Dumnezeu, după voia Lui, atunci devenim aliaţi ai lui Dumnezeu în împlinirea înaltelor şi mântuitoarelui Lui scopuri pentru noi. Atunci noi suntem ostaşi credincioşi ai Lui, luptători ai planului Lui mântuitor împotriva planurilor distrugătoare ale potrivnicului diavol. Astfel, dacă omul ascultă de Dumnezeu, şi Dumnezeu îl ascultă pe om.
Binecuvântarea unei asemenea armonii depline cu Dumnezeu, ca urmare a unei ascultări neîngrădite, este de nedescris în minunatele sale urmări.
Când nu cauţi folosul tău egoist, atunci totul se întoarce în folosul tău. Când asculţi ceea ce Dumnezeu îţi inspiră şi te rogi după cum voieşte El, atunci vei primi acelea care sunt cele mai bune pentru tine şi ceea ce tu însuţi ţi-ai fi dorit să se petreacă cu tine. Iată şi dovada în acest sens. Dacă numele lui Dumnezeu se proslăveşte prin faptele, nevoinţele şi ostenelile tale, numele tău se va proslăvi prin aceasta, căci Dumnezeu Însuşi a făgăduit: Pre cei ce mă vor mări pre mine îi voiu mări (I Împăraţi 2, 31).
Dacă te rogi şi te osteneşti pentru venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, vei deveni un cetăţean fericit al acestei Împărăţii a bucuriei încă din mijlocul scârbelor acestei lumi. Dumnezeu este împăratul celor credincioşi Lui. Ei I se supun, iar El le dă împărăţia pentru aceasta (potrivit Luca 12, 32) care, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, nu este mâncare şi băutură; ci dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt (Romani 14, 17). Ei trăiesc în mijlocul nedreptăţilor, dar sunt drepţi; ei trăiesc cu cei ce urau pacea (Psalmi 119, 6), dar poartă în inima lor pacea de neluat, pacea adâncă a lui Hristos (potrivit Ioan 14, 27). Ei trăiesc în mijlocul necazurilor (potrivit Ioan 16, 33), dar sunt întotdeauna plini de bucurie (potrivit II Corinteni 6, 10); ei trăiesc în lumea păcatului adânc, dar Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul lor (potrivit Luca 17, 21).
Dacă împlineşti voia lui Dumnezeu, prin păzirea poruncilor celor dumnezeieşti, vei ajunge până la dragostea lui Dumnezeu, aşa cum a spus Hristos ucenicului Său preaiubit: Aceasta este dragostea lui Dumnezeu, ca poruncile lui să păzim (I Ioan 5, 3). Dragostea lui Dumnezeu te va face fericit încă din această lume şi vei pregusta bucuria cea de nedescris care te aşteaptă în veacul viitor.
Fiii credincioşi ai lui Dumnezeu, care din tot sufletul se roagă să se facă voia lui Dumnezeu, spun întotdeauna: ,,Doamne, învaţă-ne să Te ascultăm întru toate, şi în acelea care ne sunt plăcute, şi în acelea care ne sunt neplăcute. Învaţă-ne să urmăm rânduielile Tale, care ni se potrivesc cu adevărat şi care sunt potrivnice intereselor noastre egoiste pământeşti. Învaţă-ne să ne supunem voia, care este păcătoasă şi nedesăvârşită, voii Tale celei sfinte, care este întru totul desăvârşită şi înţeleaptă şi care doreşte nu moartea păcătosului, ci mântuirea lui”.
Doar acela care se roagă, fiind gata să asculte pe Dumnezeu, va fi ascultat. El îşi afirmă credincioşia faţă de Dumnezeu prin faptele sale; pentru aceasta încearcă cu fapta mila lui Dumnezeu, care îl izbăveşte de vicleniile satanei, după cum este spus: Credincios este Domnul, care va întări pre voi, şi vă va păzi de cel viclean (II Tesalonicheni 3, 3). Un astfel de om se va mântui. Însă cel care se roagă, dar nu ascultă de Dumnezeu şi nu împlineşte voia Lui, nu va fi ascultat, nici mântuit. Nu tot cel ce îmi zice mie: Doamne ! Doamne ! va intra întru împărăţia cerurilor, ci, cela ce face voia Tatălui meu, care este în ceruri (Matei 7, 21). Ascultă pe Dumnezeu, ca să te asculte Dumnezeu. Dacă te rogi doar în cuvinte, dar trăieşti în nedreptate, nu vei gusta iubirea Celui Preadrept. Ieşi din nedreptatea ta şi cheamă pe Dumnezeu în ajutor. Despre aceasta vorbesc cuvintele apostolilor: Să se depărteze de la nedreptate tot cel ce numeşte numele lui Hristos (II Timotei 2, 19).
Cel ce împlineşte voia lui Dumnezeu şi cel care nu o împlineşte se vădesc mai cu seamă în vreme de ispită. Aşa cum în vremea unui examen devine limpede cine a învăţat şi cine nu, tot aşa în vremea examenului celui duhovnicesc se arată cine iubeşte pe Dumnezeu şi cine nu. Cel ce rabdă cercetările duhovniceşti iese din ele mult îmbogăţit, înţelepţit de har şi întărit în rugăciune. El are îndrăzneala de a sta înaintea lui Dumnezeu şi se roagă cu încredinţare Lui. ,,În afară de ispită – spune Sfântul Isaac Sirul – nu se poate primi îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu … Înainte de cercare, omul se roagă lui Dumnezeu ca un străin, iar când este cercat şi arată dragoste de Dumnezeu, fără să îngăduie întru sine o schimbare, atunci el se socoteşte de Dumnezeu ca prieten sincer, care chiar Îl are pe El datornic, căci pentru împlinirea voii lui Dumnezeu a dus război cu vrăjmaşul Lui şi l-a biruit”. Numai cel care ascultă de Dumnezeu se poate ruga Lui cu îndrăzneală: Doamne auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea (Psalmi 142, 2).
,,Întreaga Sfântă Scriptură mărturiseşte – după cuvintele Avvei Isaia – că nu se cuvine ca omul să fie ascultat de Dumnezeu dacă nu se roagă Lui cu nevoinţă şi cu osteneala trupului, în mijlocul lipsurilor şi cu inima înfrântă şi smerită”, adică dacă trăieşte în negrijă, în delăsare duhovnicească şi în păcate.
Fiecare păcat ucide dispoziţia de rugăciune, căci înstrăinează de Cer. Fiecare păcat împiedică părtăşia cu Dumnezeu, căci ridică o barieră între inimă şi Dumnezeu. Îndepărtează această barieră şi vei restabili rugăciunea ! Leapădă-te de păcatele tale şi Dumnezeu nu Se va lepăda de tine ! Cugetând la aceste adevăruri, Sfântul Vasilie cel Mare scrie: ,,Dacă cineva, pentru nestatornicia sa, se dedă la dorinţele sale păcătoase şi se predă pe sine vrăjmaşilor, Dumnezeu nu-i ajută şi nu ascultă rugăciunea lui, pentru că în acest fel singur, mai dinainte, s-a făcut pe sine străin de Dumnezeu prin păcat. Cel ce doreşte să aibă parte de ajutorul lui Dumnezeu, acela nu uită de datoria sa. Celui ce nu uită de datoria sa nicicând nu i se va lua ajutorul lui Dumnezeu. Nu se cuvine să ajungem până acolo încât să ne osândească propria noastră conştiinţă şi într-o asemenea stare să chemăm ajutorul lui Dumnezeu”.
Aceste înalte cugetări ale Sfântului Vasilie sunt conforme cu cuvintele Sfântului Ioan Teologul, care scrie: Iubiţilor, de nu ne va arăta pre noi vinovaţi inima noastră, îndrăznire avem către Dumnezeu. Şi orice vom cere, vom lua de la dânsul, pentru că păzim poruncile lui, şi cele plăcute înaintea lui facem (I Ioan 3, 21-22).
7. Cea de-a şaptea condiţie este de a sta înaintea lui Dumnezeu, fiind gata de a ierta tuturor toate. Nu vor fi împlinite rugăciunile acelora care se roagă lui Dumnezeu să le ierte păcatele, dar ei înşişi nu se pleacă să ierte păcatele aproapelui lor. Domnul spune: De îţi vei aduce darul tău la altar, şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă acolo darul tău înaintea altarului şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău, şi atunci venind adu darul tău (Matei 5, 23-24).
Minunată cugetare asupra acestor cuvinte aflăm la Sfântul Nil Sinaitul: ,,Dumnezeu nu primeşte pe cel ce vine la altar cu darul său, până ce nu vede că s-a împăcat cu fratele său, care are ceva împotriva lui. Ia aminte şi tu ce socotinţă trebuie să ai atunci când aduci tămâie plăcută lui Dumnezeu pe altarul rugăciunii ! Pentru că pomenirea de rău întunecă stăpânirea minţii rugătorului şi se ascunde în tămâia rugăciunilor lui”. Dacă nu te împaci cu fratele tău, darul tău de rugăciune va fi adus în zadar. Domnul Iisus Hristos ne previne în mod categoric: Când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi asupra cuiva, ca şi Tatăl vostru cel din ceruri să ierte vouă greşelile voastre (Marcu 11, 25).
De aici reiese limpede că şi cele mai folositoare rugăciuni pentru noi – cele de pocăinţă, prin care ne rugăm pentru ceva foarte plăcut lui Dumnezeu – pentru iertarea păcatelor noastre nu se cuvine să fie ascultate, până ce nu răspund condiţiilor arătate. Acesta este un punct de vedere îmbrăţişat şi de psihologie. De cum îţi închizi inima ta spre îndurarea aproapelui şi cu asemenea închidere a inimii te rogi lui Dumnezeu ca să-Şi reverse mila Sa asupra ta, chiar de ar dori El să Se îndure de tine, nu are cum să pătrundă mila Lui în inima ta zăvorâtă.
Dacă vrem a fi miluiţi, împlinirea rugăciunilor noastre cere o astfel de condiţie: să arătăm noi înşine milă către aproapele nostru. Este limpede că nicicând Dumnezeu nu va împlini acele rugăciuni nesăbuite prin care ,,creştinii”, clocotind de răutate, se roagă ca Dumnezeu să pedepsească pe duşmanii lor, să-i surpe şi să-i nimicească. Nu ! Dumnezeu nu va împlini asemenea rugăciuni pline de păcat, nu va asculta asemenea ,,credincioşi” necuraţi, după cum El Însuşi ne încredinţează: De veţi înmulţi rugăciunea voastră, nu voiu asculta pre voi (Isaia 1, 15). Unui astfel de om rugăciunea i se socoteşte nu ca nevoinţă plăcută lui Dumnezeu, ci ca un păcat greu (potrivit Psalmi 108, 6). La întrebarea: de ce în multe rânduri nu se cuvine ca rugăciunile noastre să fie ascultate ?, Fericitul Augustin răspunde astfel: ,,Deoarece suntem răi şi ne rugăm rău pentru lucruri rele”.
8. Cea de-a opta condiţie ca rugăciunile noastre să fie împlinite este să ne rugăm cu inima înfrântă şi, pe cât se poate, cu lacrimi. Lacrimile de pocăinţă sunt un factor foarte important în nevoinţa rugăciunii.
Există felurite chipuri de lacrimi: unele se nasc din întristarea firească după un adormit care ne-a fost drag, altele dintr-o bucurie mare neaşteptată, iar altele sunt urmare a trăirilor sentimentale, ca urmare a jignirilor ori a mâniei lipsite de puterea de răzbunare etc. Toate aceste chipuri de lacrimi nu au înaintea lui Dumnezeu nici o valoare. Doar lacrimile de pocăinţă sunt plăcute lui Dumnezeu. Aceasta o aflăm din viaţa Dreptului Andronic şi a soţiei sale, Sfânta Atanasia. Trăind ei plăcut înaintea lui Dumnezeu, se îndeletniceau cu felurite virtuţi şi se bucurau de doi copii minunaţi. Dumnezeu însă, Care adeseori încearcă pe cei plăcuţi ai Săi, le-a trimis o grea ispită. Când copiii au crescut şi au ajuns unul de 12 ani, iar celălalt de 10 ani, pe neaşteptate au murit din pricina unei boli. Tatăl a întâmpinat acest necaz cu tăria Dreptului Iov, însă mama acestora a rămas nemângâiată.
După ce pământul a înghiţit pe cei doi prunci ai lor, ei au căzut deasupra mormintelor săpate de curând şi voiau să moară acolo lângă copiii lor. Au plâns cu amar până la capătul puterilor. În timpul nopţii, li s-a arătat Sfântul Mucenic Iulian, care a spus: ,,O, femeie, de ce nu laşi să se odihnească în pace cei îngropaţi aici ?” Ea i-a spus printre lacrimi că acolo se aflau cei doi copii ai ei, pe care îi pierduse în aceeaşi zi. Mucenicul a certat-o domol: ,,De ce plângi pentru ei ? Mai bine ar fi să plângi pentru păcatele tale atâta !” După aceasta, a mângâiat-o, încredinţând-o că fiii ei sunt la Hristos, astfel că ea s-a ridicat şi a căpătat curaj, simţindu-se tămăduită de scârba sa cea pământească. Şi a hotărât ca din acea zi, cu adevărat, să-şi plângă păcatele sale cu lacrimi de pocăinţă dragi lui Dumnezeu. Iar soţul ei şi-a afierosit viaţa pe de-a întregul lui Dumnezeu, la care au mers după ce au săvârşit calea cea pământească plăcută lui Dumnezeu.
Mare vedere duhovnicească este aceea de a înţelege că nici o lacrimă nu poate să se asemene cu valoarea lacrimilor de pocăinţă şi de smerenie ! Doar asemenea lacrimi pot să prefacă mânia lui Dumnezeu în îndurare. După Sfântul Ioan Gură de Aur, nimic nu este în stare să curăţească păcatele într-atâta precum lacrimile cele de pocăinţă. Acestea bucură Cerul, spală sufletele de petele patimilor, curăţesc rugăciunea din destul şi o fac roditoare, sting focul gheenei; mai apoi, ele sunt o mărturie în privinţa inimii înfrânte şi zdrobite. Iar această inimă este cea mai dragă lui Dumnezeu. Despre o asemenea inimă se spune că Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18).
Sfântul Ioan de Kronstadt cugetă în chip minunat asupra inimii înfrânte. El scrie: ,,De ce Dumnezeu nu va urgisi inima înfrântă ?” Şi răspunde: ,,Pentru că aceasta anume este spartă, crăpată şi necurăţia din ea s-a scurs ca dintr-un vas sfărâmat, plin cu murdărie. Sărmană este inima noastră necurată, murdară după fire pe de-a întregul. Într-o asemenea situaţie, în ea, de obicei, se adaugă necurăţie după necurăţie. Vai acelui om care nu-şi zdrobeşte inima păcătoasă prin ocărârea de sine ! Care este semnul că inima este zdrobită ? … Acela că ochii varsă lacrimi (de pocăinţă). Inima este vas al păcatelor … Prin lacrimi, din ea se revarsă necurăţia. Iată de ce în lucrarea mântuirii noastre sunt preţuite atât de mult lacrimile, fiindcă sunt semn al sănătăţii sufletului”.
Cum să nu bucure asemenea lacrimi pe Dumnezeu şi cum să nu fie ascultată rugăciunea stropită de acestea ?! Marii drepţi, întreaga lor viaţă au plâns. Şi cu cât au vărsat lacrimi, cu atât au devenit mai curaţi. Sfântul Împărat David mărturiseşte despre sine astfel: Spăla-voiu în toate nopţile patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voiu uda (Psalmi 6, 6); Făcutu-s-au lacrimile mele mie pâine ziua şi noaptea (Psalmi 41, 3). Dacă drepţii au plâns, cu cât mai mult ar trebui să plângem noi, păcătoşii, ca să căpătăm îndurarea lui Dumnezeu ?! Lacrimile de pocăinţă nu sunt zadarnice. Cuvântul lui Dumnezeu ne încredinţează despre aceasta: Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera (Psalmi 125, 6).
9. Cea de-a noua şi cea mai importantă condiţie ca rugăciunea noastră să fie ascultată şi să aducă adevărată roadă duhovnicească este următoarea: după ce am plâns înaintea lui Dumnezeu, în nevoinţele noastre, după ce ne-am rugat din inimă să fie împlinită rugăciunea noastră, trebuie să ne supunem judecăţilor de nepătruns ale lui Dumnezeu în privinţa noastră şi să cerem să se facă, la urma urmelor, nu voia noastră, ci voia Lui. Căci pentru noi nu există nimic mai bun decât voia lui Dumnezeu. Mântuitorul Însuşi ne-a dat o pildă dumnezeiască de smerenie înaintea voii Tatălui. În Grădina Ghetsimani, El S-a rugat înaintea patimilor Sale astfel: Părinte, de voieşti, să treacă paharul acesta de la mine; însă nu voia mea, ci a ta să fie (Luca 22, 42).
Pentru nedesăvârşirea noastră, voia noastră naşte în noi nedesăvârşire, şi uneori dorinţe de-a dreptul vătămătoare pentru a căror împlinire ne rugăm cu patimă, fără să conştientizăm că mergem împotriva propriului nostru folos duhvovnicesc. Iar pentru lucrurile folositoare pentru noi, care sunt adeseori tristeţile, bolile, ispitele, înjosirile şi neizbânzile, care smeresc mândria noastră şi ne conduc către pocăinţă şi mântuire – pentru ele nicicând nu ne gândim să ne rugăm. Dumnezeu însă, ca un Părinte plin de grijă, însetează să ne lecuiască de mândrie şi de iubirea de sine – aceste piedici fatale pentru mântuire –, doreşte să ne păzească de încântarea de sine şi de uitarea de sine în părutele noastre izbânzi şi Se străduieşte să ne conducă la fericita părtăşie cu Sine Însuşi.
Voia Lui nu este precum voia noastră, după cum El Însuşi a mărturisit prin proorocul: Nu sunt sfaturile mele ca sfaturile voastre, nici căile mele, ca căile voastre, zice Domnul. Ci cât este cerul departe de pământ, aşa sunt departe căile mele de căile voastre, şi cugetele mele de cugetele voastre (Isaia 55, 8-9). Noi ne dorim binele, însă adeseori, în spatele acestui bine se ascunde răul. Iar Dumnezeu ne trimite răul, un părut rău, cum ar fi ispitele în viaţă, bolile, suferinţele, neizbânzile, pagubele şi altele asemenea, pe care El le întoarce pentru cei răbdători şi smeriţi în cel mai mare bine.
Sfinţii Părinţi au ştiut aceasta şi au sfătuit să nu căutăm în rugăciune lucruri care sunt părut bune, ci să ne plecăm capetele înaintea Proniei lui Dumnezeu, care ne conduce către adevăratul bine al sufletelor noastre. ,,Când ceri ceva de la Dumnezeu – învaţă Sfântul Efrem Sirul –, cere nu în aşa fel încât să primeşti neapărat de la El cele cerute, ci înfăţişează aceasta lui Dumnezeu şi voii Sale. De pildă, te strâmtorează adesea gânduri murdare şi te întristezi pentru aceasta şi vrei să-L rogi pe Dumnezeu să te slobozească de această luptă. Însă, frate, nu arareori aceasta îţi este de folos. Şi aceasta se întâmplă adeseori cu tine ca să nu te înalţi, ci să fii smerit. Aminteşte-ţi de unul dintre marii apostoli (Sfântul Apostol Pavel), căruia i s-a dat îmbolditor trupului, Îngerul satanei, ca să-l bată peste obraz (potrivit II Corinteni 12, 7). Şi pentru ce una ca aceasta ? Ca să nu se înalţe. Dacă unui asemenea bărbat i-a fost dată o lecţie ca să nu se înalţe, cu atât mai mult noi, neputincioşii şi care ne socotim ceva (potrivit Galateni 6, 3), trebuie să răbdăm chinul, tirania păcatului, ca să nu ne înălţăm !
Tot astfel, dacă ei, care au împărtăşit o asemenea întristare ori strâmtorare, nu se rugau neîncetat să se izbăvească din unele ca acestea, căci şi aceasta nu arareori aducea folos …, ia aminte că tu adesea, ca om, socoteşti ceva folositor pentru tine, dar aceasta în realitate îţi este vătămător. Astfel, dacă laşi voia ta şi te hotărăşti să mergi după voia lui Dumnezeu, te vei păzi de primejdii. Mulţi au ajuns până la acele care le doreau fierbinte, iar mai apoi s-au căit şi nu de puţine ori au căzut în mari necazuri. Ascultă ce spune apostolul: De ce ne vom ruga, precum se cade nu ştim (Romani 8, 26). Astfel, ceea ce este folositor pentru noi ştie numai Dumnezeu. Pentru aceasta, Lui arată-I totul ! Iar aceasta nu ca să fii oprit să-ţi întorci cererile tale către Dumnezeu. Dimpotrivă, te sfătuim să te rogi pentru toate ! … Dar iată cum: ‘Când te rogi şi deschizi înaintea Lui ceea ce ai în inimă, spune-I astfel: Nu voia mea, ci a ta să fie (Luca 22, 42); Descoperă spre Domnul calea ta, şi nădăjduieşte întru dânsul, şi el va face (Psalmi 36, 5)’. De aceea, dacă ceri ceva de la Dumnezeu, stai cu tărie în cererea ta şi descoperă înaintea Lui nevoile tale, spunând: ‘Stăpâne, dacă este voia Ta să se petreacă aceasta, împlineşte-o ! … Dar dacă Tu nu doreşti aceasta, nu îngădui să se săvârşească ea, Dumnezeul meu ! Doar întăreşte şi păzeşte sufletul meu ca să fie în stare să rabde această lipsire !”
Asemenea gânduri întâlnim şi la Sfântul Tihon de Zadonsk: ,,Ceea ce este vătămător şi ceea ce este folositor pentru cel bolnav, una ca aceasta o ştie doar medicul. Noi toţi suntem înaintea lui Dumnezeu bolnavi ori asemenea copiilor care nu ştiu ceea ce le este de folos. Adeseori cerem lucruri care pot să pricinuiască moartea sufletelor noastre. Iar Dumnezeu, ca un Părinte îndurător, nu doreşte una ca aceasta; astfel, El nu doreşte să dea fiilor Săi piatră în loc de pâine ori şarpe în loc de peşte (potrivit Luca 11, 11). Iată de ce, cerând bunătăţile cele vremelnice, trebuie să ne rugăm în următorul chip: ‘Doamne, dacă este plăcut sfintei Tale voi şi folositor mie, dă-mi cele pentru care mă rog ! Dar dacă nu este, facă-se voia Ta !’”
Aşa se cuvine să ne rugăm şi nu la întâmplare atunci când cerem bunătăţile cele veşnice: iertarea păcatelor noastre, îndreptarea vieţii noastre şi mântuirea sufletelor noastre. Pentru că în astfel de situaţii, aşa cum ni se descoperă în Cuvântul lui Dumnezeu, sunt valabile cuvintele: Aceasta este voia lui Dumnezeu, sfinţirea voastră (I Tesalonicheni 4, 3). În toate celelalte situaţii, când ne rugăm pentru lucrurile cele pământeşti, trebuie să aşezăm toate înaintea Proniei lui Dumnezeu. Foarte folositor ne va fi să învăţăm şi să spunem adeseori următoarea minunată rugăciune a vestitului Sfânt Filaret al Moscovei:
,,Doamne, eu nu ştiu ce să cer de la Tine. Doar Tu ştii ce îmi este de folos. Tu mă iubeşti mai mult decât sunt în stare să mă iubesc eu însumi. Părinte, dăruieşte robului Tău ceea ce eu însumi nu pot să cer ! Nu îndrăznesc să Te rog ceva, nici spre cruce, nici pentru mângâiere, ci doar stau înaintea Ta. Inima mea Îţi este deschisă. Vezi nevoile mele aşa cum eu nu le văd. Ia aminte la mine şi arată întru mine îndurarea Ta ! Ceartă-mă pe mine şi mă tămăduieşte, smereşte-mă şi mă înalţă. Cu evlavie şi fără grai stau înaintea sfintei Tale voi şi înaintea lucrărilor Tale proniatoare cele de neatins pentru mine. Gata sunt pentru jertfă de sine pentru Tine şi pe de-a întregul mă predau Ţie. Nu am altă dorinţă în afară de dorinţa de a împlini voia Ta. Învaţă-mă să mă rog şi Tu Însuţi roagă-Te înlăuntrul meu !”
O asemenea rugăciune, izvorâtă din adâncul inimii, mult trebuincioasă în viaţa noastră pământească va primi de la Dumnezeu cele mai mari bunătăţi pentru sufletul nostru şi va da posibilitatea omului să se desăvârşească întru cele duhovniceşti.
X. De ce Dumnezeu, adeseori, nu împlineşte rugăciunile noastre ?
Mulţi creştini se plâng: ,,Mă rog după pravilă, însă nu simt că Dumnezeu mă ascultă” … Această plângere merită să fie examinată mai îndeaproape.
Omul se roagă ca să primească ceva. Drept urmare, el trebuie să vadă ce face ca rugăciunea lui să nu fie împlinită. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Uneori, trebuie să ne amintim că suntem datori nu doar să ne rugăm pur şi simplu, ci să ne rugăm astfel ca să fim ascultaţi”. Se întâmplă că şi după ce am împlinit condiţiile pentru a izbândi în rugăciunile noastre să nu avem totuşi un răspuns din partea cerului. Cum trebuie să explicăm tăcerea lui Dumnezeu ?
În capitolul de faţă vom lămuri astfel de lucruri, de o nespusă fineţe. ,,Rugăciunea – explică Sfântul Ioan Gură de Aur – este neîndestulătoare pentru primirea celor dorite dacă nu o săvârşim aşa cum Îi este plăcut lui Dumnezeu. Şi fariseul s-a rugat, însă nu a primit vreun folos. Şi evreii s-au rugat, dar Dumnezeu nu S-a întors către rugăciunile lor, deoarece nu s-au rugat aşa cum trebuia … Dar de ce ar fi nevoie ? Ar fi nevoie de tânguiri, lacrimi, suspinări, de îndepărtare de oamenii plini de vicii, de teamă şi îngrijorare faţă de judecata lui Dumnezeu … Ca să fim ascultaţi de Dumnezeu, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: 1) să fim vrednici să primim cele cerute; 2) să ne rugăm potrivit legilor lui Dumnezeu; 3) să ne rugăm neîncetat; 4) să nu cerem nimic deşert; 5) să cerem cele de folos; 6) să împlinim cele ce ni s-au poruncit. În acest chip, mulţi au fost ascultaţi: Cornelie sutaşul a fost auzit pentru viaţa lui cea bună (potrivit Faptele Apostolilor 10, 4); femeia hananeeancă pentru rugăciunea ei stăruitoare (potrivit Marcu 7, 25-29); Solomon pentru înalta cerere a rugăciunii sale (potrivit III Împăraţi 3, 11); vameşul pentru smerenia sa (potrivit Luca 18, 14)”.
Dând aceste importante lămuriri care, în general, sunt în concordanţă cu cele examinate în capitolul precedent în privinţa condiţiilor pentru ascultarea rugăciunii, Sfântul Ioan Gură de Aur, într-alt loc, mângâind pe nevoitorii rugăciunii neîmplinite, subliniază că este mai bine uneori ca omul să nu fie ascultat, căci nu întotdeauna cererea noastră este de folos pentru sufletele noastre. ,,Iată de ce – conchide Sfântul Ioan Gură de Aur –, dacă nu vom fi ascultaţi, să preaslăvim pe Dumnezeu şi pentru acest fapt”.
Prin urmare, dacă ne rugăm cu sinceritate şi suntem înţelepţiţi de experienţa duhovnicească sănătoasă, vom înţelege că nu este cu putinţă să nu fim auziţi într-un fel sau altul. Se întâmplă ca Dumnezeu să nu îndeplinească direct cele cerute în rugăciunea noastră. Însă aceasta nu înseamnă că El a dispreţuit rugăciunea noastră. Dimpotrivă, El nu ne dă întotdeauna ceea ce cerem, iar aceasta este mult mai bine decât ceea ce cerem de la El, deşi pare uneori că nu ne dă nimic sau chiar că ne lipseşte de ceva.
De pildă, tu ceri sănătate, iar Dumnezeu îţi trimite spre încercare boală. De unde această neconcordanţă ? Credincioşii creştini smeriţi ştiu de ce Dumnezeu procedează astfel. Ei sunt adânc convinşi de cuvintele Scripturii: Că pre care iubeşte Domnul, îl ceartă (Evrei 12, 6) şi nu cârtesc în boală, ci caută să descopere taina binecuvântării lui Dumnezeu în aceasta. Căci Dumnezeu nu trimite boala fără un scop anume, ci ca să ne dăruiască o binefacere duhovnicească prin aceasta. Noi suntem bolnavi de păcat. Prin boala trupească, Dumnezeu o 
lecuieşte pe cea sufletească. Străduieşte-te ca atunci când eşti bolnav să descoperi îndurarea lui Dumnezeu în certarea trimisă ţie. Astfel nu doar că nu te vei supăra de încercarea vremelnică a lui Dumnezeu, ci vei săruta cu evlavie mâna care te-a certat.
Dacă s-a luat de la tine pentru o vreme sănătatea, Dumnezeu te-a tămăduit duhovniceşte de păcate şi-ţi dă posibilitatea să te îmbogăţeşti cu cele mai scumpe virtuţi – răbdarea şi smerenia –, fără de care nimeni nu poate să-şi mântuiască sufletul şi să moştenească Împărăţia cerurilor (potrivit Matei 5, 3; Luca 21, 19). Luându-ţi ceva pentru puţină vreme – sănătatea vremelnică –, Dumnezeu îţi dă ceva măreţ: veşnica Împărăţie a cerurilor. Iar acesta este indiscutabil un mai mare bine. Pentru El, sfinţii apostoli, iar după aceştia mii şi mii de bărbaţi şi femei, au lăsat toate: case, fraţi, surori, tată, mamă, soţie, copii, averi etc, ca să urmeze lui Hristos (potrivit Matei 19, 27-29). Sfinţii mucenici şi-au jertfit chiar viaţa ca să dobândească cerul. Căci acesta nu se dobândeşte fără necazuri şi jertfă (potrivit Faptele Apostolilor 14, 22). Cel ce a plecat pe calea lepădării de sine nu a rămas dezamăgit: pierzând oarecare valori vremelnice, care mai devreme ori mai târziu şi fără aceasta vor fi pe deplin pierdute la părăsirea acestei lumi, a dobândit veşnicele bunătăţi, iar pe acestea nimeni nu i le poate răpi (potrivit Matei 6, 19-20).
Să luăm un alt exemplu: tu te rogi pentru izbânda într-un oarecare lucru, iar Pronia lui Dumnezeu te împiedică să-ţi atingi scopul. Una ca aceasta te amărăşte. Dar tu nu încetezi să superi pe Dumnezeu. Rabdă şi te smereşte şi atunci vei vedea în ultimă instanţă că neizbânda ta a fost spre bine. Multe întâmplări în viaţă ne învaţă că dintr-un părut rău se naşte un bine şi, pe de altă parte, dintr-o dorinţă fierbinte a binelui se naşte nu arareori un mare rău.
Sfântul Nil Sinaitul mărturiseşte: ,,În multe rânduri, în rugăciune, am cerut să mi se dea ceva care mi se părea bun şi am stăruit în cererea mea silind cu neînţelepciune voia lui Dumnezeu, dar nu am arătat lui Dumnezeu aceasta, ca El să rânduiască mai bine pe cele care El Însuşi vede că ne sunt de folos. Primind însă cele cerute, am căzut în mare scârbă, căci nu am dorit să se facă totul după voia lui Dumnezeu, iar cele cerute s-au arătat pentru mine nu aşa cum am gândit. Ce bine mai mare poţi să afli în afară de Dumnezeu Însuşi ? Să-I arătăm Lui toate câte ne privesc şi ne va fi bine, căci Binele este în mod firesc Dăruitor al darurilor celor bune”.
Nespus de pilduitor este cazul cu creştina Cleopatra şi fiul ei Ioan. Ei trăiau în Egipt în timpul necuratului împărat Maximian, un crunt prigonitor al creştinilor. Printre mulţi mucenici din acea vreme a suferit pentru Hristos şi tânărul şi viteazul conducător de oşti Uar. El a fost dus la cercetare şi cu cutezanţă a mărturisit credinţa sa, după care a fost dat la fiare, ucis şi azvârlit, fără să fie îngropat, afară din cetate spre hrană câinilor. Cleopatra a izbutit să ia trupul lui mult-pătimitor şi să-l aducă la casa sa, socotindu-l o mare comoară. Câţiva ani mai târziu, când prigoana a încetat pe deplin, ea a strămutat moaştele Sfântului Uar în Palestina, unde a înălţat o biserică în cinstea lui. După sfinţirea bisericii, ea a îngenuncheat înaintea raclei cu sfintele moaşte şi s-a rugat aşa: ,,Pătimitorule pentru Hristos, te rog, cere mie de la Dumnezeu ceea ce este plăcut Lui şi de folos mie şi pentru singurul meu fiu”.
În aceeaşi noapte, fiul a murit. Cleopatra a fost uimită de necazul care i s-a întâmplat. După multe lacrimi şi plâns nemângâiat, a intrat în biserică, a căzut înaintea moaştelor Sfântului Uar şi, începând să cârtească, a strigat: ,,Aşa trebuia oare să-mi răsplăteşti pentru grija mea faţă de tine, o, plăcutule al lui Dumnezeu ? Ai luat pe singurul meu fiu, ai luat nădejdea mea ! Cine va vedea de mine la anii bătrâneţii ? Cine îmi va îngropa trupul ? Ah, mai bine singură să fi murit decât să văd mort pe fiul meu atât de tânăr, ofilit precum o floare ruptă mai înainte de vreme ! …” A plâns ea îndelung, îndelung a tot căinat, până ce mai apoi, din multă neputinţă, a aţipit. Şi iată că i s-a arătat Sfântul Uar ţinând de mână pe fiul ei. Amândoi străluceau precum soarele, hainele lor erau albe ca zăpada, şi aveau brâuri aurite şi cununi nespus de frumoase pe capetele lor.
Sfântul Uar i-a spus: ,,O, femeie, pentru ce mă superi ? Nu am uitat faptele tale bune şi am împlinit rugăciunile tale. Mai apoi, m-am rugat la Dumnezeu ca să ierte păcatele tuturor din neamul tău ! După aceea, am luat pe fiul tău ca ostaş al Împăratului ceresc. Oare nu tu însăţi te-ai rugat şi ai cerut de la Dumnezeu să împlinească ceea ce Îi este plăcut Lui şi folositor fiului tău ? Eu m-am rugat Bunului Dumnezeu şi iată, fiul tău este acum unul dintre cei care stau înaintea prestolului lui Dumnezeu. Dacă vrei, ia-l, dacă nu mai doreşti să slujească Împăratului ceresc !” Iar Ioan se ţinea de Uar şi a spus ca şi cum ar fi fost în această lume: ,,Nu asculta pe maica mea, nu mă întoarce în lumea plină de nedreptăţi şi de nelegiuiri ! Te rog, nu mă lăsa !” După aceasta, s-a întors către mama sa: ,,De ce plângi, maică ? Sunt în oştirea veşnicului şi celui fără de moarte Împărat Hristos ! Mi s-a dat împreună cu îngerii cereşti să stau înaintea Lui. Şi tu doreşti acum să mă întorci din acea împărăţie luminoasă către tina cea pământească ?” Atunci, mângâiată duhovniceşte, Cleopatra a strigat fierbinte: ,,Ia-mă şi pe mine cu tine, ca să fiu şi eu cu voi !” Însă Sfântul Uar i-a răspuns: ,,Şi acum, vieţuind pe pământ, tu eşti cu noi. Mergi în pace ! Iar când va veni vremea şi Domnul va porunci, vom veni să te luăm”.
Cu aceasta, vedenia s-a sfârşit. Cleopatra s-a deşteptat, cutremurată de cele văzute şi s-a simţit plină de o bucurie neobişnuită. Şi-a şters lacrimile, a mers acasă, a împărţit averea sa săracilor, s-a lepădat de lume şi a început să vieţuiască pe lângă biserica Sfântului Uar, nevoindu-se în post şi în rugăciune neîncetată. Iar după 7 ani ea a plecat la Domnul.
Astfel, Preaînaltul Dumnezeu, în felul Său dumnezeiesc, a răspuns rugăciunilor ei. Ea a dorit una, El i-a dăruit alta. Ea a dorit ca fiul ei să fie bine rânduit pe pământ, iar Dumnezeu i-a rânduit binele în cer. Ea a cerut puţin, El i-a dat mult. Şi pentru că aceasta nu corespundea intenţiilor ei, Cleopatra a căzut în mare întristare şi a cârtit. Cârtirea ei însă a fost nedreaptă. Dacă tânărul Ioan ar fi primit bunătăţile cele pământeşti, acestea nu ar fi fost trainice. Dumnezeu i-a dat lui cerul, fericirea cea de neluat. Cleopatra a recunoscut aceasta după vedenia care a înţelepţit-o şi apoi a devenit duhovnicească; nu doar că s-a împăcat cu cele pe care Dumnezeu i le-a trimis, ci I-a fost recunoscătoare în chip de negrăit.
De luat aminte, în această pilduitoare întâmplare, că ea se ruga întru totul drept în rugăciunea sa. Cerea să i se dea de Dumnezeu cele care Îi sunt plăcute Lui şi folositoare ei, adică ea cerea să se facă voia lui Dumnezeu. Însă, în ciuda acestei rugăciuni care părea fără reproş la arătare, ea nu corespundea în esenţa ei cu voia lui Dumnezeu. Cleopatra avea dorinţa ei, limpede în mintea sa, voia ei ca fiul să fie şi bine rânduit în această viaţă şi să se poată bucura ea ca mamă în această lume. Pentru aceasta a cârtit.
Cât de des se întâmplă astfel şi cu noi ! Ne rugăm chipurile întru totul drept în rugăciune, spunând chiar cu simţământ şi cu convingere înaintea Părintelui ceresc: ,,Facă-se voia Ta”, şi totuşi, în străfundul sufletului nostru, se află dorinţa noastră, care vrem neapărat să se înfăptuiască. Avem voia noastră, pe care nu dorim să o jertfim pentru voia lui Dumnezeu. Iată, în această fină nesinceritate înaintea lui Dumnezeu se ascunde pricina ca adeseori rugăciunile noastre să nu fie împlinite după cum dorim.
Voia proprie, la vedere ori tăinuită, ne desparte de Dumnezeu. Ea se ridică precum un zid între noi şi Ziditor. Ea ne înstrăinează de Mântuitorul, fiindcă menţine în noi, împotriva voii lui Dumnezeu, atât concepţiile proprii despre Dumnezeu, propriile puncte de vedere, propriile gânduri. Cu alte cuvinte, voia proprie ne lipseşte de folosul rugăciunilor şi ni se arată ca o piedică a împlinirii lor, mai cu seamă când ne îndârjim în părerile noastre.
Sfântul Ioan de Tobolsk scrie: ,,Până când nu ne lepădăm de orice împătimire către iubirea de sine şi voia proprie şi cât timp ne punem împotriva celor care se petrec potrivit voii lui Dumnezeu, până atunci nu putem săvârşi nimic bun şi plăcut lui Dumnezeu. Nici daruri, nici făgăduinţe, nici rugăciuni, nici jertfe, nici prinoase nu sunt primite de Dumnezeu, care Se întoarce de la oamenii ce se împotrivesc voii Lui. Postul este plăcut lui Dumnezeu, milostenia este iubită de Dumnezeu, rugăciunile primesc îndurare doar atunci când toate acestea se săvârşesc nu în chip fariseic, adică nu cu un oarecare scop în afară, care să gâdile slava noastră deşartă, lăcomia, iubirea de stăpânire şi alte asemenea vicii ale noastre, potrivnice voii lui Dumnezeu. Pentru aceasta, Dumnezeu leapădă chiar faptele plăcute Lui – postul, rugăciunea şi binefacerea –, când ele sunt săvârşite cu făţărnicie şi nu după voia Lui, ci spre plăcerea voii proprii”[5].
Voia noastră firească nu este bună înaintea lui Dumnezeu, căci ea este vătămată de căderea în păcat. Ea devine bună abia atunci când este în armonie cu Dumnezeu. Aceasta o subliniază minunat Sfântul Ioan de Tobolsk: ,,Voia nici unui înger şi a nici unui om nu poate fi bună dacă nu este în concordanţă cu voia lui Dumnezeu. Cu cât voia noastră este în concordanţă cu voia lui Dumnezeu, cu atât ea este mai bună şi mai desăvârşită. Şi, pe de altă parte, cu cât ea se supune mai puţin voii lui Dumnezeu, cu atât este mai rea şi mai de nefolos. Voia lui Dumnezeu se lămureşte pentru noi treptat şi mai cu seamă în Legea lui Dumnezeu şi în aşezămintele bisericeşti”.
Mult greşim noi, oamenii cei mărginiţi, care ne facem voia proprie, când nu ne supunem lui Dumnezeu. Poate că dorim binele pentru noi şi pentru aproapele nostru, însă cât de nedesăvârşită şi de greşită este adeseori reprezentarea noastră despre bine ! Poate dorinţa noastră spre bine să fie asemenea dorinţei lui Dumnezeu, care ne dă cele care sunt adevăratul bine ? Nu întotdeauna ştim ce este cu adevărat bine, dar Dumnezeu ştie aceasta cu desăvârşire. În afară de aceasta, chiar dacă ştim ce este adevăratul bine pentru noi, nu suntem în stare să-l atingem singuri. Iar Dumnezeu, care este Atotputernic, ştie în mod absolut şi fără de greşeală ce este bine pentru noi. El este gata să ne ajute în realizarea lui, dacă noi cu înţelepciune, cu smerenie şi cu supunere ne vom pleca către aceasta.
Noi socotim că suntem doritori ai binelui pentru noi înşine, dar adeseori se vădeşte că suntem propriii gropari. Nu există Doritor mai credincios şi mai puternic al binelui nostru ca Dumnezeu. În buna Lui dorire, El ne conduce întru toate către mântuire, păzindu-ne nu doar de relele cele din afară, ci şi de aplecările noastre rele lăuntrice, care ne împiedică pe calea mântuirii. Iar faptul că Dumnezeu ne păzeşte de noi înşine nu este puţin lucru, căci, după învăţătura Sfinţilor Părinţi şi în special după Sfântul Ioan Gură de Aur, noi suntem cei mai mari duşmani ai noştri.
Când greşim cu voia noastră, noi ne putem vătăma aşa cum nici unul dintre vrăjmaşii noştri – fie om, fie chiar satana – nu este în stare să ne vatăme. Aceia care, după insuflarea diavolului, ne obijduiesc, ne clevetesc, ne vorbesc de rău, ne rănesc şi ne prigonesc, nu pot să vatăme mântuirea noastră, dacă noi suntem veghetori şi ne păzim de păcat. Ei se vatămă pe ei înşişi, pentru că săvârşesc lucruri oprite de Dumnezeu. Sufletul cel ce păcătuieşte, acela va muri [pentru nedreptatea sa] (Iezechiil 18, 20), spune Sfânta Scriptură.
O dovadă în acest sens, că vătămătorii cei din afară nu pot vătăma sufletul credincios şi veghetor, sunt nevoitorii, mucenicii şi sfinţii. Cu cât erau mai mult vătămaţi, cu atât se ridicau mai mult duhovniceşte şi străluceau întru virtute, prin răbdarea lor. Dacă noi, prin obide, clevetiri şi răutăţi, păcătuim şi fierbem de mânie şi ne dedăm simţămintelor celor rele, aceasta se întâmplă din pricina mândriei şi iubirii noastre de cinstire, din pricina aşezării noastre pământeşti şi trupeşti, din pricina răutăţii şi puţinei noastre credinţe, pentru nesupunerea noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de sfintele Lui porunci.
Domnul nostru Iisus Hristos ne învaţă: Iubiţi pre vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pre cei ce vă blestemă pre voi, bine faceţi celor ce vă urăsc pre voi, şi vă rugaţi pentru cei ce vă supără şi vă gonesc pre voi (Matei 5, 44). Cei care păzesc această poruncă primesc folos de la cei mai mari vrăjmaşi. Întru totul după dreptate grăieşte Sfântul Ioan Gură de Aur atunci când spune: ,,Orice obijduit primeşte vătămare nu de la alţii, ci de la sine însuşi”. Dacă cineva, cu o dispoziţie neprietenească spre noi, ne scârbeşte, ne cleveteşte ori ne răneşte, iar noi răbdăm şi ne rugăm pentru el, prin ,,răul” pe care el a căutat să ni-l pricinuiască, vom primi mare bine – iertarea păcatelor şi mântuire sufletească. Dumnezeu, în chip proniator, îngăduie uneori să fim vătămaţi de aproapele, ca să avem motiv de iertare, ca aşa cum iertăm noi, şi Dumnezeu să ne dea iertare.
Din această perspectivă – a relelor pricinuite nouă din afară şi a feluritelor ispite – acestea se arată educative şi mântuitoare, dacă noi le îndurăm cu smerenie, blândeţe, răbdare şi nerăutate. Dacă însă, prin întrebuinţarea rea a libertăţii voii şi pe motivul păcătuirii altora faţă de noi începem să săvârşim păcate, răspunzând răului cu rău, atunci ne vom pricinui singuri cel mai mare rău. Cel care ne desparte de Dumnezeu nu este vrăjmaşul nostru, ci păcatul nostru. În duhul acestor gânduri, Sfântul Nil Sinaitul spune: ,,Fericit este să rabzi răul, iar să-l săvârşeşti este vrednic de plâns, căci cel care rabdă este moştenitor al lui Hristos, iar cel care îl săvârşeşte este împreună moştenitor cu diavolul”.
Voia lui Dumnezeu doreşte întotdeauna binele nostru. Voia noastră însă, tulburată de păcat, nu are mereu înaintea ochilor propriul nostru bine. De aici apare ciocnirea între voia noastră şi voia lui Dumnezeu. Suntem atraşi de patimi puternice şi, miopi fiind, socotim adeseori ca bine al nostru lucrurile care sunt pentru noi de fapt cel mai mare rău. De aceea suntem atraşi în păcat şi acesta ne pricinuieşte moarte veşnică.
Dumnezeu a dat poruncile Sale ca să pună o piedică împotriva păcatului şi să mântuiască prin ele pe cei credincioşi din aplecarea lor către rău. Iar oamenii leapădă aceste porunci ca să poată trăi aşa cum vor. Dacă au plecat pe calea păcătuirii, ei nu ştiu să se oprească. Împlinind patimile lor, pe nesimţite se îndepărtează de Dumnezeu şi se dedau slobozi primejdiei de a se îneca în valurile plăcute ale voii proprii. Asemenea oameni nu încetează să creadă în Dumnezeu şi să se roage Lui, însă rugăciunile lor au ca scop nu a plăcea lui Dumnezeu, ci plăcerea de sine.
Plăcerea de sine îl vatămă mult pe om, după cuvintele lui Hristos: Cela ce şi-a aflat sufletul său, îl va pierde pre el, şi cela ce şi-a pierdut sufletul său pentru mine, îl va afla pre el (Matei 10, 39). Iată, această plăcere de sine este piedica cea mai des întâlnită întru împlinirea rugăciunilor noastre.
Sfântul Ioan de Tobolsk arată că nu există necaz mai mare pentru noi decât acela de a aşeza voia noastră împotriva voii lui Dumnezeu. El scrie: ,,Diavolul are doi slujitori ai săi, mai crunţi chiar decât el, care luptă împotriva voii lui Dumnezeu prin voia noastră: aceştia sunt trupul şi lumea. Trupul pofteşte, iar diavolul aprinde dorinţele noastre. Ca ele să nu se stingă, lumea le menţine flacăra prin primirea năravurilor şi obiceiurilor lumeşti. Prin trup se petrec multe căderi în păcat, iar lumea aduce felurite distracţii şi veselii fără rânduială cu insuflarea şi viclenia duhului celui rău”.
Oamenii trăiesc în împrejurări păcătoase. Neavând o credinţă tare în Dumnezeu şi teama că după moarte vor răspunde înaintea judecăţii Lui pentru faptele lor, ei petrec cu uşurinţă în satisfacţii trupeşti şi în distracţii, abătându-se pe nesimţite de la datoria lor creştinească şi pătându-şi conştiinţa. Dispoziţiile lor trupeşti le stăpânesc într-atât de mult minţile, încât nu arareori ajung până acolo încât pierd din vedere limita între ceea ce este îngăduit şi ceea ce nu este îngăduit, între virtute şi păcat.
Adeseori veţi auzi pe unii creştini că îşi închipuie cele mai urâte păcate trupeşti şi cele mai potrivnice nelegiuiri şi satisfacţii ca pe ceva firesc, ca ,,fire”, fără să cugete la simplul adevăr, cunoscut până şi de păgâni, că legea rânduită de Dumnezeu de a se perpetua neamul omenesc nu are nimic în comun cu desfrânarea şi cu preadesfrânarea. Ei fie uită, fie nu cunosc pe de-a întregul această diferenţă clară între cununie şi desfrânare pe care o face Sfântul Apostol Pavel atunci când scrie: Cinstită este nunta întru toate, şi patul nespurcat; iar pre curvari şi pre preacurvari va judeca Dumnezeu (Evrei 13, 4). Nunta este ,,fire”, iar preadesfrânarea este păcat !
Oamenii se dedau la chefuri şi veselii fără de rânduială ca să-şi petreacă vremea cât mai distraşi, şi pentru aceste veselii lumeşti ei uită pe Dumnezeu şi sfânta Lui lege. Ei ucid treptat în ei înşişi tot ceea ce este sfânt, până când ajung la prăpastia unde îi aşteaptă pieirea veşnică. Domnul însă nu doreşte moartea păcătosului, ci îndreptarea lui (potrivit Iezechiil 33, 11). Şi, mânat de dragoste, El adeseori păzeşte pe cei rătăciţi în alergarea lor după păcat, trimiţându-le boli, vrăjmăşii, felurite griji mari, pagube materiale, întâmplări legate de moarte, ori îngăduind oamenilor răi să-i întristeze, să-i clevetească, să le facă rău, să-i prigonească etc.
Alergând după desfătări, când sunt loviţi de Pronie se încruntă, cârtesc, se supără pe Dumnezeu că i-a pedepsit fără nici un motiv şi nespus de greu şi sunt gata chiar să hulească pe Făcătorul lor, să se lepede de credinţă şi să se afunde în păcate încă mai mari. În realitate, ei ar fi trebuit să se smerească şi să mulţumească lui Dumnezeu pentru că nu le-a dat să trăiască nepedepsiţi în păcat. El i-a pedepsit ca să-i facă să ia aminte şi să se păzească de pieire. Din pricina plăcerii de sine aceasta este însă de neîndurat. Ei doresc să nu fie împiedicaţi să păcătuiască. Nu pot să rabde limitările poruncilor lui Dumnezeu. Pentru aceasta şi cârtesc.
Nefericiţi orbi duhovniceşte, ei nu văd binefacerea lui Dumnezeu în pedeapsă. Orbirea lor este o consecinţă a neînfrânatei plăceri de sine. Păcătoşenia îi împiedică să-şi vadă vina. Pentru aceasta, cei vinovaţi Îl învinuiesc pe Dumnezeu.
Aşa se produce o stranie confuzie duhovnicească. Din nesupunerea faţă de voia lui Dumnezeu, se ajunge până la învinuirea lui Dumnezeu cum că El nu Se supune atunci când Îl rugăm să împlinească cererile noastre. Cei supuşi judecăţii încep să judece pe Judecătorul, cei nedrepţi aduc reproşuri Celui Preadrept întru nedreptatea lor. În această dispută cu Dumnezeu, cei păcătoşi îşi închipuie că ei au dreptate, nu Dumnezeu. Însă toţi cei cu mintea plină de patimi şi de mândrie vor înţelege că această ciocnire de concepţii diferite nu este în folosul păcătoşilor şi al făpturii nesupuse, ci spre vătămare.
Ce vedem în viaţă ? În loc să-şi îndrepte nedreptatea lor, cei nesupuşi voii lui Dumnezeu se îndârjesc în voia de sine şi luptă împotriva Proniei lui Dumnezeu. Ei află vină în Domnul ! Însă în ce constă vina lui Dumnezeu ? ,,În aceea – răspunde Sfântul Ioan de Tobolsk – că dispoziţiile lui Dumnezeu sunt potrivnice voii noastre ori, mai exact, voii de sine, fiindcă noi socotim Judecata lui Dumnezeu nedreaptă. Se petrece însă în realitate una ca aceasta ? Îndreaptă-te pe tine şi atunci vei vedea adevărul de la care te-ai abătut şi vei înţelege că Dumnezeu este drept, nu tu. O, rea voire omenească ! Tu socoteşti omul drept, iar pe Dumnezeu nedrept. Dar ce om socoteşti tu că este drept ? Pe tine însuţi, căci atunci când întrebi: ce-am făcut ?, te socoteşti pe tine drept”.
Când omul se luminează duhovniceşte şi trăieşte în supunere faţă de voia lui Dumnezeu, ochii lui se îndreaptă şi văd clar lucrurile care li se păreau până atunci înceţoşate şi contradictorii. Omul încetează astfel să cârtească în ispite şi în necazuri, în pierderi şi în întâmplări legate de moarte, căci simte în fiecare lucru binele Proniei lui Dumnezeu, care-l fereşte de rău şi îl conduce către îndreptare şi pocăinţă. ,,Cel înţelept – spune Sfântul Ambrozie al Milanului – nu se întristează în bolile trupeşti şi nu se supără atunci când se află în necazuri, ci în întâmplările cele întristătoare rămâne cu suflet binevoitor şi răbdător, pentru că nu în bucuriile cele desfătătoare şi trupeşti constau fericirea şi împlinirea lui. Acestea sunt atinse doar prin conştiiinţa curăţită de orice păcat”.
Proniatorul nostru este preaînţelept Tămăduitor al sufletelor. El năzuieşte ca prin medicamentele amare ale încercărilor să ne conducă la bucuria însănătoşirii şi la acea stare a dreptăţii prin care omul poate să guste bucuriile Raiului şi să vadă cât de bun este Domnul (potrivit Psalmi 33, 8).
Cel ce caută Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui (potrivit Matei 6, 33), se va deprinde, precum Iov, să primească nu numai binele de la Dumnezeu, ci şi să rabde răul (potrivit Iov 2, 10) şi, ceea ce este mai important, să mulţumească pentru toate, după porunca Sfântului Apostol Pavel: Întru toate mulţumiţi; căci aceasta este voia lui Dumnezeu întru Hristos Iisus spre voi (I Tesalonicheni 5, 18).
În porunca întru toate mulţumiţi, cuvântul toate cuprinde atât binele, cât şi vrăjmăşiile. Prin urmare, este de trebuinţă să mulţumim şi atunci când Dumnezeu ne miluieşte cu bine, şi când El ne lecuieşte cu vrăjmăşii; şi atunci când ne dă fericire, şi când ne trimite necazuri. Cel mulţumitor se foloseşte şi de una, şi de cealaltă ca să crească duhovniceşte şi să se îmbogăţească în virtuţi aşa precum o plantă se foloseşte atât de soare, cât şi de ploaie ca să crească. Binefacerile lui Dumnezeu îl însufleţesc pe bunul creştin cu dragoste către Ziditor, iar necazurile îl deprind cu smerenia şi cu răbdarea. Pentru adevăratul urmaş al lui Hristos nu există rău în afară de păcat şi diavol. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă în chip minunat: ,,Întotdeauna a mulţumi este însuşire a sufletului înţelept. Ai pătimit vreun rău ?, însă acesta nu va fi spre răul tău dacă vrei. Mulţumeşte lui Dumnezeu şi răul se va preface în bine”.
Cel ce mulţumeşte se îndeletniceşte cu una dintre cele mai înalte rugăciuni – rugăciunea de mulţumire. Dumnezeu Se bucură de o astfel de rugăciune, mai cu seamă atunci când omul este mulţumitor pentru necazurile pe care le întâmpină. Dacă Dumnezeu nu ne cheamă la o asemenea înaltă rugăciune de mulţumire pentru răul îndurat, cum să răsplătească sufletului mulţumitor şi smerit cu cel mai mare bine ? Este nevoie însă de bărbăţie, adâncă credinţă şi smerenie neclătită ca să mulţumeşti pentru faptul că Dumnezeu ţi-a refuzat băutura plăcută ca să-ţi dea medicamentul cel amar. Este nevoie de înţelepciune creştinească şi de aşteptare întru răbdare, ca să nu cârteşti că Dumnezeu nu împlineşte cererile tale vătămătoare de suflet, şi prin refuz, după bunătatea Sa, îţi pregăteşte ceva mai mare şi mai de folos.
Cugetând asupra acestei spinoase chestiuni – că Dumnezeu adeseori nu împlineşte rugăciunile noastre –, noi trebuie să lămurim pe deplin aceasta prin nepreţuitele cugetări ale Sfinţilor Părinţi.
Uneori, Dumnezeu zăboveşte să împlinească anumite rugăciuni ale noastre, nu pentru că nu doreşte să dea binele pământesc pentru care ne-am rugat, ci pentru că doreşte să arate în sufletele noastre cele mai înalte calităţi creştine, cum ar fi: nelăcomia, statornicia şi credincioşia. Dumnezeu urmăreşte să ne îndrepte, să ne facă tari în înţelepciune, aşadar să nu ne împlinească îndată rugăciunea, ca nu cumva să pătimim vreo pagubă duhovnicească pe lângă câştigul material. Binele dobândit grabnic nu este preţuit îndeajuns, cu toate că este atât de scump nouă. Uşurinţa dobândirii lui micşorează valoarea acestuia în ochii oamenilor.
Mulţi se laudă: ,,Dumnezeu mi-a dat îndată cutare lucru pentru care m-am rugat. El a auzit rugăciunile mele. Pentru aceasta Îl iubesc”. De obicei, astfel de oameni nu sunt tari în credinţă şi adeseori cad în descurajare, cârtire şi deznădejde de îndată ce nu primesc lucrul pentru care se roagă. Iar Dumnezeu cere de la noi să-I fim credincioşi întotdeauna, şi atunci când ne copleşeşte cu bunătăţi, şi atunci când le ia pe acestea de la noi.
Calităţile sufleteşti – tăria, statornicia, credincioşia, smerenia şi răbdarea – nu se dobândesc uşor. Ele sunt roadă a nevoinţelor pline de silinţă. Din pildele sfinţilor vedem că ei au fost statornici în credincioşia lor către Dumnezeu chiar în cele mai grele ispite datorită virtuţilor lor pline de tărie, dobândite cu nevoinţe de mulţi ani, cu sudoare şi rugăciuni stăruitoare. Multă dreptate are Sfântul Ioan Scărarul când scrie: ,,Doar bunurile pământeşti pe care le dobândim cu mulţime de rugăciuni şi în decursul multor ani sunt trainice, doar acestea dăinuiesc”.
Uneori, Dumnezeu nu împlineşte rugăciunile noastre ca să ne tămăduiască lenea ascunsă întru noi. Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă: ,,Nu spune: eu m-am rugat mult, însă nu am fost ascultat, căci şi aceasta adeseori îţi este spre folos. Dumnezeu ştie că tu eşti leneş şi fără de grijă şi că dacă primeşti cele de nevoie nu te vei mai ruga. Pentru aceasta, pentru nevoi te aşezi adeseori să vorbeşti cu El şi să petreci vremea ta în rugăciune … Rămâi în rugăciune şi nu-ţi îngădui să leneveşti ! Rugăciunea poate să săvârşească multe lucruri. Pentru aceasta, păşeşte către ea nu ca spre un lucru de mică importanţă !”
În acelaşi duh învaţă Sfântul Efrem Sirul: ,,Dacă Dumnezeu zăboveşte să împlinească cele cerute, nu trebuie să ne scârbim. Dăruitorul este preaînţelept. El ia aminte şi la cele cerute, şi la timp; şi dacă vede că cele cerute nu sunt de folos pentru acest timp şi că ele ar fi de folos mai târziu, lasă împlinirea acestora pentru o anumită vreme. Deşi pentru rugător
aceasta este un chin – că nu s-a împlinit rugăciunea lui în acel moment –, Dăruitorul, după un anumit timp, îl va mângâia cu cele de folos”.
Pentru aceasta, mult greşesc acei creştini care, după ce s-au rugat puţin şi nu au primit nimic, sunt gata să se lase de rugăciune şi de credinţă. Este drept ca nicicând să nu ne lepădăm de rugăciune, nici de Dumnezeu, ci să continuăm să ne rugăm în permanenţă, cercetându-ne sufletele, dacă totul este în ordine întru ele şi dacă noi avem smerenia cuvenită, credinţă, tărie, nădejde, dragoste, osârdie, adunare a gândurilor şi stăruinţă. Poate că Dumnezeu cugetă să zăbovească în împlinirea rugăciunilor noastre, ca să ne facă încă mai mult să înaintăm în virtutea mântuitoare a rugăciunii fierbinţi (potrivit Luca 18, 1-7).
Experimentând aceasta în viaţa duhovnicească, Sfântul Nil Sinaitul scrie: ,,Nu te întrista că nu primeşti de la Dumnezeu ceea ce ceri. El vrea să-ţi facă o şi mai mare binefacere astfel, ca tu să continui cu răbdare să te rogi Lui. Căci ce este mai înalt decât aceasta – să porţi o neîncetată convorbire cu Dumnezeu şi să te afli în părtăşie cu El ?!”
Un astfel de gând exprimă şi Sfântul Ioan Scărarul: ,,Când te rogi multă vreme şi nu vezi roadă, nu spune că nimic nu ai primit din rugăciunea ta, căci însuşi statul la rugăciune este un câştig … Că ce bine poate să fie mai înalt decât acela de a te apropia de Dumnezeu şi de a fi în părtăşie neîntreruptă cu El ?” În acelaşi duh Sfântul Ioan Gură de Aur lămureşte nespus de înţelept folosul rugăciunii tocmai în situaţiile în care noi cugetăm că nu avem folos dintru aceasta. El afirmă că rugăciunea este un mare bine dacă o însoţim cu simţământul recunoştinţei în toate situaţiile, adică dacă noi învăţăm să mulţumim lui Dumnezeu nu doar atunci când primim cele cerute, ci şi atunci când nu le primim.
Potrivit lui, dacă ne smerim înaintea Proniei de nepătruns a lui Dumnezeu, atunci şi din rugăciunea neîmplinită vom avea tot mare dobândă. Dumnezeu uneori – şi când dă cele cerute, şi când nu le dă – săvârşeşte şi una, şi cealaltă tot spre binele nostru. Dacă primeşti, folosul este limpede. Dacă nu primeşti, folosul este tăinuit, însă el există. Dacă îl descoperi, vei vedea că poartă în el un bine nu mai mic decât folosul la vedere, căci îmbogăţeşte sufletul tău cu comorile nevăzute ale virtuţilor cereşti – smerenia, supunerea faţă de voia lui Dumnezeu, răbdarea, lepădarea de sine, nelăcomia şi altele asemenea, care conduc către Împărăţia lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur exprimă acest paradox astfel: ,,Dacă ai primit sau nu cele pentru care te rogi, tu ai primit totuşi cele de trebuinţă prin faptul că nu ai primit. Dacă ai izbândit sau nu, tu totuşi ai izbândit prin aceea că nu ai izbândit. Uneori este mai de folos să nu primeşti. Dacă pentru noi adeseori ar fi mai folositor să primim, fără îndoială, Dumnezeu ne-ar fi dat cele cerute. Dar pentru faptul că nu primeşti – şi aceasta cu folos pentru tine – înseamnă că primeşti. Să nu cârtim la întârzierea acelora pe care le cerem, ci mai degrabă să arătăm în cazul dat o mare tărie şi răbdare … Neţinând seama dacă vom primi cele cerute sau nu, să fim stăruitori în cererea noastră şi să mulţumim nu doar când izbândim, ci şi când nu izbândim. A nu primi – când Dumnezeu vrea aceasta – nu este mai puţin preţios ca atunci când primim, deoarece noi înşine nu ştim ce este folositor pentru noi, aşa cum El ştie aceasta”.
,,Te vei minuna – continuă acelaşi – că nu ştim ceea ce ne este de folos ! Şi Sfântul Apostol Pavel, acest mare bărbat, învrednicit de mari descoperiri, nu a ştiut să ceară cele de folos pentru sine. Văzându-se înconjurat de ispite nespuse, el s-a rugat pentru izbăvirea de acestea şi nu o dată, nu de două ori, ci în mai multe rânduri … Şi nu a primit cele cerute. Să vedem cum a răbdat acesta. A cârtit el ? A căzut el în descurajare ? A deznădăjduit ? Nu. Ce i-a spus Domnul ? I-a spus: Destul este ţie darul meu; că puterea mea întru neputinţă se săvârşeşte (II Corinteni 12, 9). Dumnezeu nu doar că nu l-a slobozit din necazurile care îl strâmtorau, ci i-a îngăduit să rămână întru ele.
Însă de unde se vede că el nu a cârtit împotriva acestora ? Ascultă ce spune chiar Pavel, când a cunoscut că aceasta este plăcut lui Dumnezeu: Deci cu dulceaţă mă voiu lăuda mai mult întru neputinţele mele (II Corinteni 12, 9). Nu doar că a dorit – spune – să se slobozească de aceste necazuri, ci chiar cu mare bucurie se lăuda întru ele. Vezi oare câtă recunoştinţă se află în acest suflet ? Vezi oare care este dragostea lui către Dumnezeu ? Ascultă încă ce spune el: De ce ne vom ruga, precum se cade nu ştim (Romani 8, 26), adică noi, ca oameni, nu putem să ştim totul cu de-amănuntul. De aceea trebuie să aşezăm toate înaintea Făcătorului … Şi să primim cu mare bucurie totul aşa cum rânduieşte El; să privim nu la faptul că acum sunt întâmplări pline de vrăjmăşie, ci la ceea ce este plăcut lui Dumnezeu. El ştie mai bine decât noi ce ne este de folos. Ştie şi cum să rânduiască mântuirea noastră”.
Rugăciunea sinceră întotdeauna dă roadă mântuitoare. Zburând către cer, ea nicicând nu se întoarce goală de acolo, ci întotdeauna ne aduce ceva nepreţuit, pe care îl vom înţelege în clipa în care putem să conştientizăm cât de mare este îndurarea lui Dumnezeu şi folosul de mai apoi. Neîndoios, noi trebuie să nădăjduim la una din două: fie că Dumnezeu ne va trimite ceea ce cerem, fie, dacă ne va refuza cele cerute, ne va da în schimbul acestora altceva, care ne este în realitate mai de folos şi mântuitor, fără ca noi să conştientizăm acum aceasta. Dacă El a dat pe Fiul Său să moară pentru noi, fără ca noi să-L rugăm aceasta, nu ne va dărui El oare şi toate celelalte (potrivit Romani 8, 32), mai cu seamă când Îi cerem cu smerenie ?
Dându-ne nouă, El ne învaţă să mulţumim. Refuzându-ne, El ne învaţă să răbdăm. Mulţumirea este unire cu Dumnezeu, iar răbdarea este mântuire. Toate acestea trebuie să le amintim ca să nu cădem în împuţinare sufletească şi în cârtire, în cazurile în care cu credinţă şi după toată rânduiala ne rugăm şi nu primim nimic. Să ştim că de fapt primim mult, chiar dacă nu primim cele cerute, fiindcă Mântuitorul este cu noi şi ne păzeşte de pieire. Oare nu a spus El: Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului; amin (Matei 28, 20) ? El este cu noi mai cu seamă atunci când Îl chemăm cu nădejde şi cu dragoste. Va veni ziua în care ne vom încredinţa pe deplin de acest fapt şi ne vom bucura neîncetat că ne-am rugat cu stăruinţă chiar în cazurile în care, la vedere, părea că nu am primit ceva.
O creştină se plângea duhovnicului ei: ,,Multe necazuri se petrec în viaţa mea, nu am mai avut zi senină între atâtea necazuri ! Şi acum, cu toate că în fiecare zi mă rog lui Dumnezeu, sufăr tot mai mult. Parcă Domnul nici nu mă aude. El ajută parcă mai mult celor care nu se roagă, ori nici nu cred în El. De ei are grijă, iar eu mă rog şi nu am nici un fel de folos. Uneori, ajunsă într-o descurajare cumplită, încep să strig: Doamne, mă auzi ?”
Preotul i-a răspuns: ,,Nu gândeşti drept, spunând că Dumnezeu nu te aude şi nu te ajută. El te iubeşte. Tu trăieşti până astăzi cu harul Lui. El aude rugăciunile tale. Nu există rugăciuni neascultate, chiar dacă unele nu sunt împlinite. Dacă zăboveşte să-ţi ajute imediat în ceea ce doreşti este pentru faptul că Dumnezeu vrea să-ţi ajute în chip dumnezeiesc, să-ţi ajute astfel ca tu mâine, când vei fi mai înţeleaptă, mai duhovnicească, să fi dorit să nu fi fost ajutată ! Acum doreşti să te izbăveşti de suferinţele vremelnice – şi pentru aceasta te rogi cu osârdie –, iar Dumnezeu vrea ca prin suferinţe să te izbăvească de suferinţele cele veşnice. El îţi pregăteşte mare bucurie în cer, bucurie de care te-ai fi lipsit dacă nu ai fi avut parte de binecuvântate suferinţe şi dacă ai fi fost atrasă de bucuriile păcătoase cele pământeşti, aşa cum fac cei necredincioşi.
Nu gândi că Dumnezeu ajută mai cu seamă celor care L-au uitat cu totul şi chiar se leapădă de El. Bunăstarea lor pământească este spre pieirea lor. Acum, sunt zavistuiţi pentru ea, iar mai apoi ei vor zavistui. Rabdă până la capăt şi vei vedea îndurarea lui Dumnezeu în suferinţele tale vremelnice, cât şi judecata lui Dumnezeu pentru fericirea lor pământească. Suferinţele, cât şi bucuriile tale vor lua sfârşit. Apoi, care va fi soarta celor necredincioşi dacă nu s-au pocăit ? Şi, pe de altă parte, care va fi bucuria ta cea de negrăit dacă nu ai îndurat fără cârtire suferinţa până la capăt cu credinţă în Dumnezeu şi cu mulţumire către minunata Lui Pronie ?
Dumnezeu nu a procedat astfel doar cu tine. El a fost adeseori neîndurător, în chip tainic, şi cu cei mai apropiaţi plăcuţi ai Săi, sfinţii. Părând că nu împlineşte îndată rugăciunile lor, El a dorit să încerce credincioşia, răbdarea şi statornicia lor în rugăciune. Ştim că dobândirea cu uşurinţă nu valorează prea mult şi nici nu ne păstrează veghetori. Prin amânarea împlinirii rugăciunilor lor, El a dorit să-i înveţe să preţuiască din destul cele primite prin rugăciune şi să păzească aceasta ca pe lumina ochilor”.
Spunând astfel de cuvinte, preotul a continuat: ,,Un monah, care avea darul de a-şi vedea îngerul păzitor, a căzut în mare păcat şi a fost pedepsit de Dumnezeu cu pierderea acestui dar. Greu întuneric a căzut peste sufletul său ! Vreme de 49 ani el s-a pocăit înaintea lui Dumnezeu cu nemângâiată întristare, luptându-se cu gânduri de deznădejde. Abia în al 50-lea an l-a văzut iarăşi pe îngerul său şi l-a întrebat cu lacrimi în ochi: De ce m-ai lepădat de la faţa ta ?’ Îngerul i-a răspuns: M-am îndepărtat de la ochii tăi pentru păcatul tău, însă nu am plecat. În chip nevăzut am fost alături de tine păzindu-te aşa cum mi-a poruncit Dumnezeu.
Şi Sfântul Antonie cel Mare a petrecut mulţi ani în încercări de nedescris şi într-o cumplită luptă cu demonii, în mijlocul pustiei celei întristătoare. Demonii îi pricinuiau mari necazuri şi îl răneau adeseori. El se ruga însă lui Dumnezeu adeseori, dar Dumnezeu părea că nici nu-l aude. Aşa a petrecut multă vreme. În cele din urmă, i s-a arătat o lumină minunată. Atunci Sfântul Antonie a simţit prezenţa Mântuitorului şi a strigat: Unde ai fost, Bunule Iisuse ? Unde ai fost până acum ? De ce nu ai venit mai degrabă ca să lecuieşti rănile mele ? Şi a auzit glas: Aici am fost, însă aşteptam să văd bărbăţia ta. Iar acum, pentru vitejia ta în luptă, întotdeauna te voi ajuta !
Astfel, Domnul este şi cu tine, i-a spus preotul creştinei care pătimea, încurajând-o. El nu te lasă. Ascultă rugăciunile tale, iar la timpul potrivit te va face sănătoasă. Tu roagă-te numai ! Fii credincioasă Lui şi nu deznădăjdui ! Ia aminte că cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit, nici la inima omului nu s-au suit, acestea au gătit Dumnezeu celor ce îl iubesc pre dânsul (I Corinteni 2, 9).
Femeia a plecat de la preot încurajată şi mângâiată. Ea a continuat cu osârdie să se roage, în ciuda faptului că nu a primit răspuns la rugăciunile sale; s-a întărit însă întru nădejdea sa că Dumnezeu va răspunde nevoilor ei duhovniceşti şi trupeşti în cel mai bun chip, atunci când va veni vremea.
(…) Să încheiem aceste cugetări asupra rugăciunii cu un model de rugăciune de dimineaţă, rugăciune alcătuită de ultimii stareţi de la Optina, al cărei cuprins impresionează profund inima neliniştită a credinciosului de astăzi:
Doamne !
Dă-mi să întâmpin cu suflet liniştit toate pe care mi le va aduce ziua de astăzi. Dă-mi să mă predau voii Tale cu totul. Povăţuieşte-mă întru toate şi mă întăreşte în tot ceasul în această zi. Oricâte voi primi astăzi, învaţă-mă să le primesc cu suflet liniştit şi cu adâncă încredinţare că în toate se află sfânta Ta voie. Fii călăuzitor al tuturor faptelor, cuvintelor şi simţămintelor mele. În toate întâmplările neprevăzute să nu uit că totul este trimis de Tine. Învaţă-mă ca după dreptate şi în chip înţelept să mă port cu toţi membrii familiei mele, fără să tulbur sau să amărăsc pe cineva. Doamne, dă-mi putere să îndur osteneala acestei zile şi toate întâmplările din ea. Călăuzeşte voia mea şi învaţă-mă să mă rog, să cred şi să nădăjduiesc, să rabd, să iert şi să iubesc. Amin.
XI. Rugăciunea pentru aproapele
Aşa cum ne rugăm cu osârdie pentru noi înşine, pentru bunăstarea şi pentru veşnica noastră mântuire, tot astfel trebuie să ne rugăm şi pentru aproapele nostru. Există creştini care se dau în lături atunci când este vorba de aceasta, invocând motivul că nu sunt vrednici. ,,Oare suntem noi într-atât de desăvârşiţi în rugăciune, ca să putem să ne rugăm pentru aproapele ?” În opinia lor, rugăciunea pentru aproapele este o datorie a creştinilor desăvârşiţi.
Este îndreptăţit un asemenea punct de vedere ? Categoric, nu ! Despre aceasta poate să ne convingă următoarea cugetare: dragostea către aproapele – această poruncă desăvârşită – a fost lăsată ca datorie fiecărui creştin, nu doar celor desăvârşiţi. Aşa cum dragostea este o datorie pentru fiecare, tot aşa rugăciunea pentru aproapele, ca una dintre manifestările dragostei faţă de aproapele, este o datorie pentru fiecare creştin, indiferent pe ce treaptă duhovnicească s-ar socoti el.
Când Dumnezeu te îndatorează să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi, El nu Se uită la desăvârşirea şi la vrednicia ta. Pur şi simplu ţi-o cere, cu toate că cunoaşte păcătoşenia şi nevrednicia ta. El îţi dă o atât de înaltă poruncă ţie, nevrednicul, ca să te facă prin ea vrednic; fiind nedesăvârşit în dragoste, dacă stăruieşti să-l iubeşti pe aproapele tău, treptat te vei desăvârşi în această înaltă virtute şi din nedesăvârşit – cu harul lui Dumnezeu întărit fiind – vei deveni cu adevărat desăvârşit. Astfel, atunci când te rogi pentru aproapele întru împlinirea poruncii: Vă rugaţi unul pentru altul (Iacov 5, 16), tu, cu toate că eşti nevrednic, devii din ce în ce mai vrednic – dacă nu te vei deda la alte păcate şi mai ales la pierzătoarea mândrie. Pentru rugăciunea ta plină de dragoste către aproapele, Dumnezeu te va ridica din nevrednicia ta către vrednicie.
Aceasta o lămureşte Sfântul Ioan Gură de Aur atunci când afirmă: ,,Nu spune: ‘Nu pot să mă rog. Sunt nevrednic’. Arătând pricina nevredniciei tale, tu însuţi arăţi cât este de trebuincios pentru tine să te rogi. Eşti nevrednic ? Dacă eşti aşa, foloseşte rugăciunea ca leac împotriva răului ! … Conştiinţa ta nu îţi îngăduie să priveşti cu încredinţare la cer ? Însă aceasta i-a slujit şi vameşului chiar ca folos. Ceea ce tu socoteşti piedică pentru rugăciunile tale aceasta le sfinţeşte”.
Îndemnând astfel către rugăciune pe cei nevrednici, Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă tuturor să se roage pentru aproapele, din supunere faţă de legea dragostei. Dragostea se arată în compătimire, în bucuria împreună, în întărirea morală şi în ajutorul vădit. Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, şi plângeţi cu cei ce plâng (Romani 12, 15). Acest îndemn – a lua parte din inimă la soarta fraţilor şi surorilor – se referă şi la rugăciunea noastră pentru ei. În virtutea dragostei, noi trebuie să privim la căderile şi izbânzile lor la fel ca la ale noastre şi chiar să le vedem mai importante decât propriile poticneli şi izbânzi, după sfatul Sfântului Apostol Pavel: Nimeni al său să nu caute, ci fiecare al altuia (I Corinteni 10, 24).
Dumnezeu a rânduit atât de minunat legile morale, încât cel ce caută folosul aproapelui află şi folosul său. Iar cel care, condus de egoism, răutate, invidie ori de alte impulsuri josnice, încercând să zădărnicească folosul aproapelui, va zădărnici prin aceasta folosul său şi va ajunge el însuşi la vătămare duhovnicească. O mare pagubă îşi pricinuieşte pe nesimţite şi acela care, mişcat de închipuirea lui nedreaptă, că ar fi nevrednic, refuză să se roage pentru aproapele, prin aceasta ajungând să nu aducă folos nici aceluia şi nici lui însuşi. Sfântul Ioan Scărarul sfătuieşte: ,,Când cineva îţi cere să te rogi pentru el, să nu îl refuzi, chiar dacă nu ai dobândit încă darul rugăciunii. Căci, adeseori, credinţa aceluia care cere [rugăciunea altuia] îl mântuieşte şi pe acela care se roagă pentru el cu frângerea inimii”.
În Vieţile sfinţilor se istoriseşte că o creştină îl ducea pe copilul ei bolnav în braţe, căutând pentru el undeva ajutor. Pe cale, copilul a murit. Nefericita maică a fost doborâtă de această durere. S-a întâlnit atunci în calea sa cu o desfrânată. Mama îndată a aşezat copilul mort în braţele acestei femei păcătoase, a căzut la picioarele ei şi cu lacrimi fierbinţi a rugat-o să facă rugăciune către Dumnezeu pentru copil. Desfrânata s-a minunat de această cerere neaşteptată şi i-a mărturisit acelei mame că ea este păcătoasă, că nu are nici o trecere înaintea lui Dumnezeu şi că nu îndrăzneşte nici să-şi ridice ochii la cer. Mama însă, în necazul ei, ieşită din minţi, o ruga neîncetat pe desfrânată să se roage ca Domnul să-i întoarcă viaţa copilului ei.
Atunci desfrânata, îndreptându-şi faţa către răsărit, a suspinat din adâncul sufletului, a vărsat lacrimi şi a spus: ,,Doamne, nu sunt vrednică să privesc la înălţimea cerului din pricina mulţimii păcatelor mele, nici să rostesc preasfântul Tău nume cu buzele mele cele întinate, însă amintindu-mi de desfrânata din Evanghelie care a plâns la picioarele Tale, îndrăznesc şi eu să Te rog: varsă acum asupra noastră darul îndurării Tale. Silită de această roabă curată a Ta, Te rog pentru copilul ei nevinovat, dăruieşte-i lui viaţa ! Dacă eu, ticăloasa şi nemilostiva păcătoasă, am milă de el, cu atât mai mult Tu, Cel milostiv după fire, vei avea îndurare de făptura Ta !” După această rugăciune, copilul a înviat. Uimită fiind de minune, desfrânata a lăsat viaţa păcătoasă şi s-a dus la o mânăstire, unde întru adâncă pocăinţă şi-a plâns toate păcatele şi s-a mântuit.
Cuvintele Sfântului Ioan Scărarul amintite mai sus îşi află adeverire deplină în cazul dat. După cum se poate vedea, rugăciunea celor nevrednici, mai cu seamă când aceasta este plină de dragoste către aproapele, poate uneori să facă minuni. Însă, chiar de nu este însoţită de minuni, ea săvârşeşte în chip nevăzut o mare binefacere către acela care o înalţă cu smerenie şi cu dragoste la cer.
În Patericul egiptean citim: ,,Un frate oarecare a mers la un stareţ înainte-văzător şi l-a rugat: ‘Roagă-te pentru mine, părinte, căci sunt neputincios !’ Stareţul i-a răspuns spunându-i fratelui un cuvânt al Sfinţilor Părinţi: ‘Cine varsă în mâinile sale mir ca să ungă pe cel slab, acela mai întâi se unge de unsoarea mirului. Tot aşa acela care se roagă pentru fratele, înainte de a-i aduce lui folos, el însuşi primeşte folos prin semnul dragostei arătat. Să ne rugăm, frate, unul pentru altul ca să ne tămăduim, căci apostolul ne încredinţează astfel: Vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi (Iacov 5, 16)’”.
Rugăciunile pentru aproapele pot fi felurite. Să examinăm câteva dintre acestea.
1. Rugăciunile părinţilor pentru copiii lor
Există oare un lucru mai firesc decât acesta: ca mama şi tatăl să se îngrijească prin rugăciune de copiii lor ? Ei le doresc binele, doresc să-i crească aşa cum se cuvine. Doresc să le ofere o educaţie solidă, să le rânduiască bine viaţa, să-i vadă întotdeauna sănătoşi, bucuroşi, plini de virtute şi de cinste. Însă nu totul atârnă de buna lor dorinţă. Copiii pot să apuce pe o cale greşită, să refuze orice educaţie, să devină desfrânaţi, să cadă şi să se înece în mocirla păcatelor. Părinţii credincioşi simt toate acestea. Ei ştiu că fără Dumnezeu nu pot să-i păzească pe copiii lor, astfel că se roagă cu osârdie pentru ei, străduindu-se să aprindă credinţa în sufletele acestora.
Fericite sunt acele familii în care părinţii sunt credincioşi, iar copiii sunt crescuţi întru credinţă ! Acolo părinţii se roagă pentru copiii lor, iar copiii se roagă pentru părinţii lor. Acolo Dumnezeu ţine cârma corabiei familiei şi o îndreaptă către limanul cel ceresc. Acolo Hristos ajută în boli şi în necazuri. Acolo Sfântul Duh acoperă şi în bucurii, şi în necazurile ce se ivesc.
S-a îmbolnăvit, de pildă, copilul. Medicul îşi împlineşte datoria. Însă primejdia atârnă în continuare deasupra plăpândei făpturi a lui Dumnezeu. Părinţii conştientizează foarte bine acest fapt. Lacrimile mamei şi ale tatălui care plâng înaintea icoanelor ajută nu arareori. Dumnezeu îl întoarce pe copil la viaţă. Recunoştinţa către El este una fără de sfârşit.
Însă se poate întâmpla şi altfel: copilul să moară. Atunci, în adânca lor durere, precum într-o noapte întunecată, sub luminarea credinţei, licăreşte steaua nădejdii că Dumnezeu a luat acel suflet nevinovat în împărăţia cea luminoasă a vieţii celei fără de moarte, alături de îngeri şi de drepţi. Părinţii se mâhnesc că sunt lipsiţi de odrasla lor scumpă şi că moartea copilului a deschis o rană vie în sufletele lor. Ştiu însă unde se află copilul lor adormit, pentru că ei cred şi pentru aceasta tânjesc după el, însă nu precum aceia care nu au nădejde (I Tesalonicheni 4, 13).
O mamă creştină istoriseşte: ,,Dumnezeu mi-a dat doi copilaşi. Cel mai mic, o fetiţă, s-a îmbolnăvit şi a murit. Am fost străpunsă de o durere adâncă. Doream ca copilul meu să trăiască. Nu am putut să mă împac cu această durere şi am început să-L necăjesc pe Dumnezeu că S-a purtat fără de milă cu mine. Atunci, Dumnezeu mi-a dat un vis minunat: am văzut-o pe fetiţa mea în Rai împreună cu îngerii şi am auzit un glas: ‘Iată unde se află copilul tău !’ Deodată, acest tablou s-a schimbat şi am văzut-o pe fetiţa mea ajunsă mare. Era o fată frumoasă. M-am bucurat mult şi am dorit să ajung la ea. Ceva înfricoşător m-a ţintuit însă pe loc. Am văzut că în odaia în care se afla fetiţa mea a intrat un bărbat care dorea să o necinstească. Înfricoşată, nu am putut să strig. Iute, după aceasta, în cameră a intrat un alt bărbat cu un cuţit şi l-a înfipt în capul copilului meu. Înfiorată, am ţipat şi am auzit un glas: ‘Iată de la ce am izbăvit-o pe fata ta !’ M-am cutremurat şi m-am trezit. Inima era încă plină de spaima celor trăite. M-am ridicat din pat şi I-am mulţumit lui Dumnezeu. Am simţit atunci că rana din sufletul meu s-a vindecat”.
În trecut, când părinţii se rugau cu osârdie pentru copiii lor şi îi creşteau în frica lui Dumnezeu, în credinţă şi în evlavie, copiii le răsplăteau cu dragoste şi cu rugăciune pentru ei. Însă, pe măsură ce părinţii au încetat să se mai roage pentru copiii lor şi să-i crească în credinţa creştină ortodoxă, şi copiii au încetat să-i mai cinstească pe părinţi şi să li se supună.
Există cazuri în care părinţii îi cresc pe copii în credinţă şi în virtute. Sub influenţa străzii însă, a duhului de necredinţă din societate, nu arareori copiii se leapădă de credinţă, încetează să asculte sfaturile cele bune, apucă pe o cale rea şi devin cei mai mari vrăjmaşi ai părinţilor lor. Mamele îşi frâng mâinile, plâng, se roagă, însă copiii îşi bat joc de aceasta şi îşi văd de ale lor. Ce-ar fi de făcut în cazul dat ? Oare să se lepede şi maicile de credinţă pentru că nu văd un ajutor cât mai grabnic de la Dumnezeu ? Nu ! Ele trebuie să continue să se roage, nădăjduind că, mai devreme ori mai târziu, Dumnezeu le va auzi.
Sfânta Monica, mama Fericitului Augustin, s-a rugat ani mulţi pentru fiul ei rătăcit, fără să vadă vreo izbândă întru aceasta. Atunci, ea s-a adresat episcopului locului, care a mângâiat-o şi în chip proorocesc i-a spus: ,,Nu se poate ca fiul unor asemenea lacrimi ale mamei să fie lăsat de Dumnezeu să piară !” Şi, într-adevăr, după o vreme, Fericitul Augustin s-a întors la Hristos şi şi-a afierosit întreaga viaţă Lui, devenind unul dintre marii dascăli ai Bisericii.
Din păcate, rare sunt întâmplările în care copiii se întorc la Dumnezeu încă din timpul vieţii părinţilor, sub influenţa rugăciunilor lor fierbinţi, a lacrimilor amare şi a sfaturilor bune. Cei mai mulţi fii şi cele mai multe fiice, fiind atraşi de satisfacţiile unei vieţi uşuratice, îşi dispreţuiesc părinţii doborâţi de necazuri şi astfel îi bagă în mormânt. Există însă cazuri când, după moartea părinţilor, unii copii se pocăiesc şi-şi îndreaptă viaţa. Părinţii se duc din această viaţă cu ochii deschişi … Greaua pierdere cutremură însă inimile tinere care îşi amintesc de dragostea părintească, de jertfelnicie şi virtute. Sămânţa bună, semănată odinioară în sufletele lor, încolţeşte abia acum şi dă rodul cel bun.
,,Mult prea târziu !” – vor spune unii. Niciodată nu este prea târziu, câtă vreme omul se pocăieşte. Târzie este pocăinţa după moartea celui vinovat. ,,Dar părinţii nu se pot bucura de pocăinţa copiilor lor !” Aceasta nu este adevărat, vom răspunde, căci se spune că mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte (potrivit Luca 15, 7). Prin ,,cer” se înţeleg nu doar îngerii lui Dumnezeu, ci şi oamenii drepţi care s-au dus dincolo, printre care se pot afla şi părinţii credincioşi, chinuiţi, care au trăit atâtea amaruri şi necazuri din partea copiilor lor neascultători, care le-au răspuns lor cu rău la bine. Oare o asemenea dragoste neinteresată nu va primi ca răsplată Împărăţia cerurilor ?! Părinţii plecaţi la cer, după moartea lor, sunt vii la Dumnezeu şi se bucură nesfârşit, chiar dacă îndreptarea copiilor lor este una târzie.
Un mare scriitor, care în tinereţea sa a fost necredincios, a pierdut-o pe iubita sa mamă. Vestea morţii l-a aflat departe de ea. Când a citit ultima ei scrisoare, în care mama îl sfătuia să se întoarcă la Dumnezeu, a fost cutremurat de acest glas, venit parcă de dincolo de mormânt. ,,Am plâns … şi am crezut !” – scrie el. Din acea clipă, şi-a afierosit marele dar al scrisului spre slava credinţei în Dumnezeu.
În vremurile noastre atât de confuze se întâlneşte şi alt fenomen: copiii cred în Hristos şi îmbrăţişează poruncile Lui, suferă din pricina necredinţei părinţilor lor, îi învaţă cele ale credinţei şi se roagă cu osârdie pentru întoarcerea lor la Dumnezeu. Şi cât de mare este bucuria în familia în care copiii îi răsplătesc pentru faptul că i-au născut trupeşte, prin aceea că ei folosesc la naşterea lor duhovnicească.
2. Rugăciunea pentru rude şi pentru aproapele, pentru cei ce pătimesc şi păcătuiesc, pentru păstori şi învăţători
Nu este nevoie să stăruim asupra acestei chestiuni, cum că fiecare creştin trebuie să se roage din inimă pentru sănătatea şi bunăstarea rudelor şi a celor apropiaţi, aşa cum se roagă pentru propria sănătate şi bunăstare. O asemenea rugăciune îl va ridica pe creştin din egoismul său plin de cruzime, îi va da biruinţă asupra acestuia şi îl va păzi de ispita doririi de rău şi a invidiei.
Cum să ne rugăm pentru aproapele ne arată propria conştiinţă. Trebuie să ne rugăm pentru alţii aşa cum ne rugăm pentru noi înşine. Aşa cum dorim să cerem în rugăciune binele pentru noi înşine, tot aşa trebuie să fim gata să cerem de la Dumnezeu binele pentru alţii. Aşa cum dorim mântuirea sufletului pentru noi înşine, tot aşa trebuie să ne rugăm pentru mântuirea aproapelui.
Sfântul Ioan de Kronstadt aminteşte că în rugăciunile sale pentru aproapele creştinul trebuie să ceară de la Dumnezeu, întâi de toate, bunătăţile duhovniceşti, izbăvirea de păcate şi mântuirea sufletului, iar după aceasta şi bunătăţile vremelnice, trebuincioase vieţii de pe pământ:
,,Când observi la aproapele tău nedesăvârşiri şi patimi, roagă-te pentru el. Dacă vezi un oarecare frate mândru şi tulburat, care se raportează cu dispreţ şi cu mândrie la tine ori la alţi oameni, roagă-te pentru el ca să-i lumineze Dumnezeu mintea, ca să-i încălzească inima cu focul harului Său. Dacă vezi un om rău, roagă-te: ‘Doamne, fă-l pe acest rob al Tău să fie bun prin harul Tău !’ Dacă vezi un iubitor de argint, spune: ‘Comoara cea neputrezită şi bogăţia cea fără margini dă-o acestui rob al Tău …, ca să cunoască înşelăciunea bogăţiei şi faptul că tot ceea ce este pământesc este deşertăciune, umbră şi vis !’ Când vezi un zavistuitor, roagă-te: ‘Doamne, luminează mintea şi inima acestui rob al Tău, ca să cunoască darurile Tale cele mari, cele multe şi fără de margini, pe care le primeşte de la nespusa Ta îndurare, căci orbit de patima lui, el a uitat de Tine şi de darurile Tale şi priveşte cu ochi viclean la bunătăţile robilor Tăi !’
Când vezi pe cineva beat, spune în inima ta: ‘Doamne, ia aminte cu îndurare către acest rob al Tău, care este înşelat de ispita desfătării trupeşti ! Dă-i lui să cunoască dulceaţa înfrânării, a postului şi a darurilor duhului, ce izvorăsc dintru acestea !’ Când vezi pe cineva atras de îmbuibare, care îşi pune întreaga fericire întru aceasta, spune: ‘Doamne, Tu, care eşti hrana noastră cea mai dulce, curăţeşte de întinăciunea pântecelui pe acest rob al Tău, care a devenit trup pe de-a întregul şi este străin de duhul Tău ! Dă-i lui să cunoască dulceaţa hranei Tale celei duhovniceşti, dătătoare de viaţă, care este Trupul şi Sângele Tău, cât şi a Cuvântului Tău, sfânt, viu şi lucrător !’Astfel, şi în alte situaţii asemănătoare, roagă-te pentru toţi care îţi greşesc şi nu îndrăzni să dispreţuieşti pe cineva pentru păcatul lui ori să-l urăşti, căci prin aceasta doar se vor mări rănile celor care greşesc”.
Noi trebuie să ne rugăm pentru toţi creştinii ortodocşi care trăiesc în întreaga lume, căci cu toţii suntem, după cuvintele Sfântului Tihon de Zadonsk, ,,un trup duhovnicesc, având un preabinecuvântat Cap – Hristos –, şi suntem luminaţi şi învăţaţi de unul şi acelaşi Duh al lui Dumnezeu (potrivit Romani 12, 5). Şi astfel, ca mădulare duhovniceşti alcătuind un singur trup duhovnicesc, suntem datori să ne ajutăm unul altuia prin rugăciune. Aşa cum în trupul material mădularele se îngrijesc unul de celălalt, tot aşa noi, rugându-ne unul pentru altul, trebuie ca într-un glas să strigăm către Părintele ceresc mânaţi de credinţă şi de dragoste: ‘Tatăl nostru care eşti în ceruri’ şi celelalte”.
Sfântul Tihon din Zadonsk (1724-1783), episcop al Voronejului şi al Eleţkului
Sfântul Ioan de Kronstadt învaţă: ,,Când stai la rugăciune, străduieşte-te mai ales să te rogi pentru alţii mai mult decât pentru tine însuţi. Închipuieşte-ţi cât mai viu că toţi sunt împreună cu tine ca un singur trup, căci suntem unul altuia mădulare (Efeseni 4, 25). Roagă-te pentru toţi aşa cum te rogi pentru tine, cu multă sinceritate şi căldură. Neputinţele şi bolile lor socoteşte-le ca neputinţele şi bolile tale; neştiinţa lor duhovnicească, păcatele şi patimile lor, ca neştiinţă, păcate şi patimi ale tale; ispitele lor, năpastele şi necazurile cele în multe chipuri ca ispite, năpaste şi necazuri ale tale. Tatăl ceresc, Părintele preabun al tuturor priveşte cu mare bunăvoinţă către o asemenea rugăciune”.
Trebuie să mai spunem că păstorii sunt datori să se roage pentru toţi fiii lor duhovniceşti, iar mirenii pentru păstorii lor. Să nu creadă mirenii că nu este de datoria lor să-i pomenească în rugăciuni pe învăţători şi pe părinţii lor duhovniceşti. Dacă Sfântul Apostol Pavel, care cu asemenea căldură şi îndrăzneală plină de har s-a rugat pentru creştinii încredinţaţi lui (potrivit Coloseni 1, 9), a simţit nevoia rugăciunilor lor pentru el (potrivit Coloseni 4, 3; I Tesalonicheni 5, 25; II Tesalonicheni 3, 1), cu atât mai mult noi, păstorii de rând, plini de păcate, avem nevoie de ajutorul rugăciunii păstoriţilor noştri.
Marele Apostol al neamurilor scria tesalonicenilor: Rugaţi-vă fraţilor, pentru noi, ca cuvântul Domnului să curgă şi să se slăvească, ca şi întru voi; şi ca să ne izbăvim de oamenii cei răi şi vicleni (II Tesalonicheni 3, 1-2). Apostolul Pavel s-a smerit înaintea creştinilor de rând şi a cerut întărirea lui prin rugăciune ca să propovăduiască pretutindeni taina cea mântuitoare a lui Hristos (potrivit Coloseni 4, 3). Noi, păstorii de astăzi, care am pierdut sarea harului celui dumnezeiesc mult mai mult decât Sfântul Apostol Pavel avem nevoie de rugăciunea fiilor noştri duhovniceşti, fie pentru izbânda faptei celei dumnezeieşti, fie pentru propria mântuire. Propovăduirea noastră suferă de neajunsul exemplului personal. Nu suntem drepţi în viaţa noastră particulară şi adeseori devenim sminteală pentru mireni. Urmând să dăm socoteală pentru toate acestea, trebuie să ne punem de acord că ne este nespus de trebuincioasă rugăciunea pentru a deveni mai destoinici pentru chemarea noastră, ca să secerăm mai bune izbânzi în ogorul cuvântului lui Dumnezeu.
3. Rugăciunea pentru cei care s-au lepădat de credinţa ortodoxă
Aşa cum suntem datori să ne rugăm pentru cei care au apucat pe o cale greşită, tot aşa trebuie să ne rugăm şi pentru acei fraţi şi acele surori care s-au îndepărtat de singura credinţă mântuitoare – credinţa ortodoxă – ori chiar pe de-a întregul au căzut de la ea. Sfântul Ioan Gură de Aur îi sfătuia pe contemporanii săi să se roage pentru întoarcerea neamurilor şi a ereticilor, desigur, a acelora dintre ei care au fost atraşi pe o cale greşită nu dintr-o rea împotrivire faţă de adevărul dreptei credinţe. Căci cei care s-au împotrivit cu bună ştiinţă adevărului erau cel mai adesea de neîntors din pricina mândriei lor. Iar cei care s-au îndepărtat prin pilda cea rea şi din neştiinţă pot să se înţelepţească. La întrebarea: trebuie oare să-i urâm pe vrăjmaşii dreptei credinţe şi pe slujitorii feluriţilor idoli şi zei mincinoşi ?, el răspunde: ,,Nu pe ei să-i urâm, ci învăţătura lor; nu pe om, ci fapta păcătoasă şi voia stricată. Omul este făptura lui Dumnezeu, iar rătăcirea este lucrarea diavolului”.
Bineînţeles, rugându-ne pentru cei rătăciţi, în nici un caz nu trebuie să intrăm în părtăşie de rugăciune cu ei surpând astfel legiuirile bisericeşti care interzic părtăşia de rugăciune cu ereticii (canoanele apostolice 10 şi 45). Altfel, şi noi putem să ne vătămăm din pricina ereziei lor, iar aceasta este moarte pentru sufletele noastre. Aici trebuie cu osebire discernământ. Să păzim credinţa ortodoxă ca pe lumina ochilor, însă pe cei care s-au abătut de la ea să nu-i dispreţuim, ci să-i tânguim ca pe cei rătăciţi. Să dorim mântuirea lor cea veşnică şi într-un astfel de cuget să-L rugăm pe Dumnezeu să-i întoarcă pe calea cea mântuitoare a dreptei credinţe.
Să ne rugăm pentru ei, însă nu împreună cu ei. Să nu avem părtăşie de rugăciune cu ereticii, căci mai uşor se alunecă în erezie decât se păşeşte întru nevoinţa cea strâmtă a credinţei celei dreptmăritoare. Dacă într-un coş se află mere sănătoase şi printre ele unul singur este vătămat, cele sănătoase nu pot să-l schimbe pe cel vătămat prin sănătatea lor, însă acesta poate să le vatăme pe cele sănătoase. Tot aşa prin părtăşia cu ereticii în faptele credinţei. Iată de ce o asemenea părtăşie este categoric oprită. Maica Biserică cu multă grijă ia aminte la fiii ei cei căzuţi şi în slujba de obşte se roagă astfel pentru ei: ,,Doamne …, uneşte cu Sfânta, Apostoleasca şi Soborniceasca Ta Biserică pe cei ce s-au depărtat de la dreapta credinţă şi care, întunecându-se cu eresurile, se află întru pierzare, luminându-i cu strălucirea cunoştinţei Tale”.
Nu trebuie însă ca numele celor căzuţi de la dreapta credinţă şi, în general, al ereticilor să se scrie pe pomelnic la săvârşirea tainelor şi slujbelor bisericeşti. Cei ce au căzut de la Biserica Ortodoxă şi-au îndepărtat inimile de la harul mântuitor al lui Dumnezeu care se dăruieşte prin sfintele taine şi prin slujbe. Din acest motiv, acesta nu poate să fie mântuitor pentru ei, nu pentru că dreapta cea îndurătoare a Celui Preaînalt s-a schimbat, ci pentru că a fost respinsă de reaua voie faţă de adevărurile de credinţă. Aici, atotputernicia lui Dumnezeu, neîncălcând voia cea liberă a omului şi izvorul stăpânirii de sine întru alegerea între bine şi rău, se arată pierzătoare pentru el. Dumnezeu grăieşte către fiecare din noi: ,,Fără de tine te-am făcut, însă fără tine nu pot să te mântuiesc”.
4. Rugăciunea pentru vrăjmaşi şi pentru aceia care ne obijduiesc şi ne prigonesc
Acesta este unul dintre cele mai importante chipuri ale rugăciunii în care creştinii, cu osebită osârdie, trebuie să se îndeletnicească pentru propria mântuire şi pentru mântuirea aproapelui. Hristos Însuşi ne-a poruncit: Iubiţi pre vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pre cei ce vă blestemă pre voi, bine faceţi celor ce vă urăsc pre voi, şi vă rugaţi pentru cei ce vă supără şi vă gonesc pre voi (Matei 5, 44). O asemenea rugăciune este osebit de preţioasă pentru sufletele noastre fiindcă ne apropie de Dumnezeu şi ne face asemenea Lui. Prin ea, noi devenim fii ai Părintelui ceresc, care nici pe hulitorii de Dumnezeu, nici pe cei necredincioşi nu-i lipseşte de grija Lui cea proniatoare. Pre soarele său îl răsare preste cei răi şi preste cei buni, şi plouă preste cei drepţi şi preste cei nedrepţi (Matei 5, 45).
Minunându-se că Dumnezeu este atât de îndurat şi îndelung-răbdător faţă de vrăjmaşii Săi, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Vezi în câte rânduri, în fiecare zi, se spun hule împotriva lui Dumnezeu, în câte rânduri Îl necăjesc, nu doar cu cuvântul, ci şi cu fapta. Şi cum răspunde Dumnezeu ? Oare a întunecat soarele ? Oare a sfărâmat cerul ori a clătinat pământul, oare a secat marea ori a nimicit izvoarele apelor ? Câtuşi de puţin ! Dimpotrivă, El a lăsat soarele să strălucească, a slobozit ploaie, a dat roade, în fiecare an trimite hrană celor hulitori de Dumnezeu, prigonitorilor, şi aceasta nu o zi, nu două, nu trei, ci întreaga lor viaţă. Aseamănă-te Lui şi tu, după puterile tale omeneşti ! … Roagă-te pentru vrăjmaşii tăi şi te vei asemăna Părintelui tău cel ceresc, care Se află în ceruri”.
Ca să ne întărim în rugăciunea pentru vrăjmaşi, Sfinţii Părinţi ne amintesc pilda lui Hristos, care S-a rugat pe cruce pentru cei ce L-au răstignit: Părinte, iartă-le lor; că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34); amintindu-ne nouă şi pilda Sfântului Arhidiacon Ştefan, care, murind ucis fiind cu pietre, a cerut milă pentru chinuitorii săi: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta (Faptele Apostolilor 7, 60). Tot aşa noi trebuie să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri dacă dorim să ne înălţăm cu duhul până la Cel care Se află în ceruri.
Creştinul înţelept vede în vrăjmaşul său nu atât un neprieten, cât o jertfă nefericită a diavolului, care de viu l-a aprins în împlinirea voii lui (potrivit II Timotei 2, 26). Înşelat de el şi vrăjmăşindu-se cu aproapele său, pe sine însuşi se vatămă şi se arată jalnic vrăjmaş al sufletului său. Înainte să vatăme cu ura pe aproapele său, el se ucide pe sine, asemănându-se unei albine întărâtate. Când aceasta înţeapă pe cineva, moare. Tot astfel stau lucrurile cu omul rău: când plin de mânie înţeapă cu limba lui ascuţită pe aproapele său, se vatămă pe sine, devine mort pentru bine, moare pentru frăţie şi dragoste. Şi este de mirare aceasta, că cel înţepat de albină, care a suferit înţepătura cu răbdare, poate prin aceasta să primească chiar folos pentru sănătatea sa, otrava albinei acţionând tămăduitor, mai cu seamă în cazuri de reumatism sau alte boli de rând ?! Ea poate, de asemenea, chiar să-l pună pe omul slăbit pe picioare. Tot aşa otrava vrăjmaşilor se arată a fi tămăduitoare pentru creştinul răbdător şi plin de dragoste. Ea îl lecuieşte de slăbănogirea duhovnicească. Vom lămuri cum se poate înţelege aceasta.
Vindecarea obidelor, amărăciunilor, neajunsurilor şi nedreptăţilor nu acţionează însă mecanic, precum otrava unei albine, ci potrivit cu voia liberă a omului. Dacă cel care este scârbit primeşte aceasta cu blândeţe, răbdare şi nerăutate, va avea mare folos duhovnicesc. Însă, dacă întoarce amărăciunea cu amărăciune, este ca şi cum ar azvârli leacul primit şi urmează în acest chip să piară în patimile sale. Astfel trebuie să luăm bine aminte: cel care se răzbună pierde, iar cel care rabdă câştigă. Răutatea altora doar atunci lecuieşte păcatele noastre când o răbdăm fără cârtire, cu smerenie, cu conştiinţa că pentru păcatele noastre merităm să se întâmple aceasta cu noi. Suportarea cu răbdare a ispitelor ne va face încă mai întăriţi duhovniceşte, încă mai puternici întru bine, încă mai de nerănit întru rău.
Astfel, prin răbdarea răutăţii celorlalţi, omul îşi lecuieşte sufletul de mândrie şi de felurite alte patimi. Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19) ne învaţă Domnul.
Dumnezeu a făgăduit să ne ierte păcatele dacă şi noi iertăm păcatele săvârşite împotriva noastră (potrivit Matei 6, 14). Rugăciunea pentru vrăjmaşi presupune ca nu doar noi să iertăm păcatele lor, ci şi să cerem de la Dumnezeu milă şi mântuire. Iar dacă ceri mântuire pentru vrăjmaşul tău, aceasta înseamnă că vei ajunge la mântuirea sufletului. Astfel, rugăciunea pentru vrăjmaşi se întoarce către biruinţa asupra ispitelor venite din partea răutăţii altora. O asemenea biruinţă nu poate să nu bucure sufletul. Acum devine limpede înţelesul cuvintelor apostolice: Toată bucuria să socotiţi, fraţii mei, când în multe feluri de ispite cădeţi; ştiind că lămurirea credinţei voastre lucrează răbdare. Iar răbdarea lucru desăvârşit să aibă, ca să fiţi desăvârşit şi întregi, şi întru nimic lipsiţi (Iacov 1, 2-4).
Cât de minunate sunt legile dumnezeieşti ! Poţi să te desăvârşeşti în două chipuri potrivnice: şi când te nevoieşti întru bine, şi când rabzi răul. Dispoziţia plină de vrajbă a oamenilor împotriva ta, atunci când te prigonesc, este îngăduită de Dumnezeu cu un singur scop, ca să te desăvârşeşti întru virtute. Fără împresurarea vrajbei plină de ură asupră-ţi, nu ai fi putut să sporeşti într-o asemenea răbdare mântuitoare şi în smerenia îngerească. Vrăjmaşii îţi dau prilejul să te îndeletniceşti în cele mai de seamă virtuţi – suportarea cu răbdare a obidelor, întoarcerea cu smerenie a răului cu bine, dragostea către cei care vrăjmăşesc împotriva ta şi rugăciunea pentru ei.
Văzând în aceştia nu într-atât neprieteni, cât ajutători fără de voie întru nevoinţa desăvârşirii de sine, atunci din cercare te vei convinge că răul pricinuit ţie, prin suportarea lui plină de răbdare, îţi aduce cel mai mare bine. Acesta te lecuieşte de boala diavolească a iubirii de cinste şi de mândrie. Tu cu greu te poţi smeri singur. Dacă rabzi însă cu blândeţe dispreţul, neluarea în seamă, amărăciunea şi necinstirea din partea altcuiva, aceasta îţi va sluji precum chinina împotriva mândriei, această boală aducătoare de moarte. Cât de înţelept a surprins aceasta un sfânt stareţ, care a spus: ,,Nu îi învinuiesc pe aceia care mă dispreţuiesc, ci îi socotesc binefăcătorii mei. Eu nu îl dau la o parte de Doctorul sufletelor, care dă sufletului meu plin de slavă deşartă medicamentul înjosirii !”
Cu totul altfel stau lucrurile cu acela care te dispreţuieşte: el săvârşeşte un păcat şi va răspunde pentru aceasta înaintea lui Dumnezeu. Tu însă nu lua pricină pentru păcatul lui ca să greşeşti, ci rabdă răul, şi prin răul altuia te vei slobozi de răul tău. Păcatul altuia săvârşit faţă de tine, dacă este suportat cu răbdare şi cu nerăutate, te va izbăvi de păcatele tale faţă de Dumnezeu. Şi atunci cu tine se va petrece un lucru cu adevărat minunat: din grădina răului tău vei aduna roadele binelui !
Sfântul Ioan Gură de Aur grăieşte: ,,Cel ce rabdă răul, în acela nu locuieşte răul, pentru că nu el l-a izvodit, ci l-a primit din afară, iar prin răbdarea lui l-a întors întru bine. Dar cel care a săvârşit răul, întru el rămâne rana răului”.
Deprinde-te să urmezi această preaînaltă pravilă a înţelepciunii creştine, şi atunci din cercare te vei încredinţa că cel răbdător se arată înfăptuitor al binelui, iar cel care vrăjmăşeşte cu răutate păgubaş. Multă dreptate au Sfinţii Părinţi când spun: ,,Este de plâns nu acela care rabdă răul, ci acela care îl pricinuieşte. Dacă rabzi răul, una ca aceasta te va conduce către Împărăţia cerului, iar dacă pricinuieşti răul aceasta te va conduce la gheenă …”. Cel ce înţelege toate acestea nu poate să nu se roage pentru vrăjmaşii săi, plângând pentru pieirea lor.
Rugăciunea pentru vrăjmaşi nu arareori duce la câştigarea vrăjmaşilor ca prieteni şi la mântuirea sufletului lor. Însă, chiar dacă nu ajunge până acolo, cel ce se roagă pentru vrăjmaşi iese cu mare dobândă din raportarea sa cu dragoste la ei. Una ca aceasta au cercat-o creştinii care s-au trudit întru cele duhovniceşti. ,,Dacă cineva te obideşte – citim în Pateric –, tu blagosloveşte-l ! Dacă se împacă cu tine, amândurora vă va fi bine. Dar dacă nu se împacă, el va primi de la Dumnezeu pedeapsă, iar tu binecuvântare”.
Din punct de vedere al desăvârşirii personale, mult mai important este să ne rugăm pentru vrăjmaşi decât pentru prietenii noştri, pentru că din rugăciunea pentru vrăjmaşi avem mult mai mare folos decât din rugăciunea pentru prieteni. În acest sens, Mântuitorul Iisus Hristos spune: Că de iubiţi pre cei ce vă iubesc pre voi, ce plată veţi avea ? Au nu şi vameşii aceeaşi fac ? (Matei 5, 46). Iubiţi pre vrăjmaşii voştri, … şi vă rugaţi pentru cei ce vă supără şi vă gonesc pre voi (Matei 5, 44). Pentru aceasta, să nu uităm ca în fiecare zi să ne rugăm neapărat pentru vrăjmaşii noştri.
5. Rugăciunea pentru cei adormiţi
Fiecare dintre noi avem adormiţi dragi, de care ne leagă simţăminte adânci de devotament şi iubire. Noi considerăm că cei adormiţi sunt vii. În această credinţă ne întăreşte cuvântul dumnezeiesc: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov. Nu este Dumnezeu, Dumnezeu al morţilor, ci al viilor (Matei 22, 32). Hristos descrie ca viu cu adevărat pe Avraam în pilda despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr (potrivit Luca 16, 19-31). Şi ştim că cuvântul Lui este adevărul. La Schimbarea la Faţă a Domnului s-au arătat Dreptul Moisi, adormit demult, şi Sfântul Prooroc Ilie, luat la cer (potrivit Matei 17, 3). Hristos
i-a spus Martei: Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede întru mine, de va şi muri, viu va fi; şi tot cela ce este viu şi crede întru mine, nu va muri în veac (Ioan 11, 25-26).
În acelaşi duh scrie şi Sfântul Apostol Pavel: De am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi via împreună cu dânsul (Romani 6, 8). Apostolul este încredinţat de nemurirea sufletului şi de viitoarea înviere a trupurilor morţilor (potrivit I Corinteni 15, 20-53) şi pentru aceasta cu îndrăzneală plină de bucurie spune: Mie a vieţui este Hristos, şi a muri, dobândă (Filippeni 1, 21). El jinduieşte să se slobozească de legăturile pământeşti şi să fie cu Hristos, pentru că aceasta este cu mult mai bine pentru el (potrivit Filippeni 1, 23).
Înţeleptul Solomon. Frescă din Biserica Sfântul Dimitrie, Patriarhia din Pecs
Înţeleptul Solomon, încă din Vechiul Testament, socoteşte făptura noastră pământească şi toate satisfacţiile trecătoare ca deşertăciune şi goană după vânt (potrivit Eclisiastul 1, 2-17). El are multe cugetări profunde asupra vieţii de aici, scriind: Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune (Eclisiastul 1, 2; 12, 8). Taina soartei vremelnice şi veşnice a omului o descrie inspirată de Sus în aceste cuvinte: Şi mai înainte de ce se va întoarce ţărâna în pământ, precum a fost, şi duhul se va întoarce la Dumnezeu, la cel ce l-au dat pre el (Eclisiastul 12, 7). La finalul cugetărilor sale, spune: Sfârşitul cuvântului tot, auzi-l; teme-te de Dumnezeu, şi poruncile lui le păzeşte, că aceasta este tot omul. Că toată fapta o va aduce Dumnezeu la judecată, cu tot lucrul trecut cu vederea, ori bun, ori rău fie (Eclisiastul 12, 13-14).
Concluzia acestei învăţături este aceasta: ommul nu este o făptură necuvântătoare, ca să săvârşească tot ceea ce doreşte fără a răspunde de faptele sale. El nu poate să greşească fără a fi pedepsit. Şi pentru că în această lume, adeseori, faptele noastre rămân fără răsplată, judecata lui Dumnezeu, nesăvârşită aici, va fi săvârşită în cealaltă lume. Pe bună dreptate, Sfântul Ioan Gură de Aur trage următoarea concluzie: ,,Dacă există o lege morală, unde va fi răsplata celui păcătos, dacă nu există înviere şi iad ?”
Astfel grăieşte întru adevăr Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel învaţă Sfinţii Părinţi. De acolo ne adăpăm şi noi cu cele mai de seamă temeiuri despre nemurirea sufletului omenesc.
Însă, în afara Cuvântului lui Dumnezeu şi învăţăturii Sfinţilor Părinţi, noi, credincioşii, avem de partea noastră cercarea şi luarea aminte de fiecare zi. Ce realizăm prin această cercare şi prin aceste observaţii ? Mulţi dintre cei apropiaţi, în clipele de dinaintea morţii, mărturisesc că văd lumea cealaltă, cât şi pe rudele şi pe cunoscuţii lor răposaţi mai înainte. Aceşti apropiaţi ai noştri, chiar dacă au minţit în viaţa lor, ca oameni cu slăbiciuni, nu pot fi suspectaţi că mint în ultimele clipe ale vieţii pământeşti, beneficiile din minciunile lor fiindu-le absolut străine; ei văd atunci prin ochii conştiinţei lor orice înşelăciune a bunurilor păcătoase vremelnice.
Cu siguranţă grăiesc adevărul, văzând pe rudele lor adormite ca fiind vii. Înaintea vederii duhovniceşti li se arată, într-adevăr, ţărmurile patriei noastre cereşti, la fel cum înaintea vederii acelora care călătoresc pe mare, la apropierea de celălalt ţărm, încep dintr-odată să se creioneze dealurile, pomii, casele şi oamenii ieşiţi în port. Apropiaţii care mor nu mint că văd tabloul lumii de dincolo, căci ei nu sunt ca noi, aflaţi încă pe valurile acestei lumi pământeşti, nevăzând nimic dintru cele nemuritoare; au plutit deja pe oceanul acestei vieţi şi se pregătesc să coboare pe ţărmul veşniciei.
Cei mai obişnuiţi oameni mărturisesc despre asemenea vederi în clipele de dinaintea morţii. Dar şi mulţimea sfinţilor ne-a lăsat amintiri ale minunatelor vederi de dinainte de moarte. În faţa Sfântului Întâi Mucenic şi Arhidiacon Ştefan cerurile s-au deschis în ultimele clipe ale vieţii sale pământeşti şi el a văzut Raiul şi pe Fiul lui Dumnezeu stând de-a dreapta Tatălui (potrivit Faptele Apostolilor 7, 55-56). El nu s-a înşelat atunci când a spus că vede aceasta. Morala lui, care îl mişca să ierte celor ce-l ucideau greul lor păcat şi din toată inima să se roage lui Dumnezeu pentru ei prin cuvintele: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Faptele Apostolilor 7, 60), nu ar putea să admită vreo înşelăciune, insuflată de cel rău.
Însă nu doar celor ce mor li s-au descoperit tainele vieţii de dincolo. Unii sfinţi şi oameni evlavioşi, cu mult înainte de moartea lor, au avut uneori, după bunăvoinţa lui Dumnezeu, descoperiri despre viaţa de dincolo. Sfântul Serafim de Sarov, Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, Sfântul Sisoe cel Mare şi mulţi alţii, asemenea Sfântului Apostol Pavel (potrivit II Corinteni 12, 2-4), au văzut încă din viaţă împărăţia veşnicei bucurii. Alţii au avut descoperiri despre chinurile iadului, iar alţii au vorbit cu sfinţi etc.
Răposata doctoriţă Şahanova, specialistă în psihiatrie, mi-a relatat personal despre unul dintre apropiaţii săi, domnul Rosenkampf, profesor de origine rusă, de la Universitatea din Sofia, că pe patul de moarte stătea de vorbă, în deplină cunoştinţă, cu colegii săi – profesorul de boli nervoase, domnul Nicolai Mihailovici Popov şi domnul Ianişevski, tot de origine rusă. În convorbirea lor le-a spus pe neaşteptate: ,,Ne-am înşelat gândind că nu există o altă lume”. ,,Pe ce bază să conchidem asta ?” – l-a întrebat domnul Popov. Răspunsul a fost: ,,Iată, eu acum stau de vorbă cu voi. Staţi în faţa mea, iar eu stau în faţa voastră. Însă voi nu vedeţi cine mai stă în spatele vostru. Eu văd însă. Mama şi tata ! Cât de puţină credinţă am avut gândind că nu există o altă lume … Ea există însă”.
Unii oameni au cunoscut chiar data morţii lor. Astfel, vrednicului de pomenire Mitropolit Filaret al Moscovei i s-a arătat în vis tatăl lui, care răposase de mult, şi i-a spus să ţină minte şi să se gândească la numărul 19 (ca dată). Peste două luni – pe 19 noiembrie 1867 –, după ce a slujit sfânta liturghie şi s-a împărtăşit cu sfintele lui Hristos Taine, cunoscutul sfânt a trecut la cele veşnice.
Acestea sunt fapte care nu pot fi contestate, căci se întâlnesc adesea în familii din întreaga lume. Scriitorul, poetul şi satiristul Stoian Mihailovski, în ceasul de dinaintea morţii, după ce s-a împărtăşit cu sfintele taine, la puţină vreme a spus: ,,Mă cheamă heruvimii. Îi văd şi îi aud cum cântă !” Spunând aceasta, a început să cânte lin ,,Sfinte Dumnezeule” şi astfel şi-a dat duhul[6].
Este cu neputinţă oare la atâta întocmire duhovnicească minunată a omului şi la atât de puternică năzuinţă a lui după viaţă, ca totul să se termine întru moarte ? Dacă trupul stricăcios al omului este atât de minunat alcătuit, că fiecare organ al lui, fiecare funcţie sunt hărăzite să atingă un oarecare ţel, aceasta îngăduie oare sufletului, mult mai preţios, nemuritor, întru om, să se lipsească de un asemenea scop ? Poeţi, filozofi, gânditori, oameni de ştiinţă, genii – toţi mor cu o nepotolită sete după nemurire. Iar aceasta arată că omul nu este hărăzit doar pentru viaţa de aici. Trupul îmbătrâneşte, însă sufletul niciodată, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: De s-ar şi strica omul nostru cel dinafară, dar cel dinlăuntru se înnoieşte din zi în zi (II Corinteni 4, 16). Aceasta osebit de viu au simţit-o sfinţii. La sfârşitul vieţii sale, Sfântul Serafim de Sarov a spus: ,,Viaţa mea s-a frânt, dar cu duhul eu mă simt ca un nou-născut. Trupul meu însă este mort deja”[7].
Credinţa noastră, că scumpii noştri adormiţi viază cu duhul, este susţinută de asemenea de mai multe dovezi ale logicii şi psihologiei. Noi îi iubim pe cei adormiţi deoarece ei există şi după moartea lor şi sunt vii la Dumnezeu. O mamă îşi iubeşte copilul în chip jertfelnic. Însă mai mult îl iubeşte după ce el moare. Ce om raţional şi simţitor va învinui pe maicile pline de amărăciune şi ieşite din minţi, atunci când continuă să-i iubească pe copiii lor ca şi cum ar iubi pe copiii vii şi cu mai multă înţelepciune se îngrijesc de ei ?
Cei care resping nemurirea creează o artă a absurdului, susţinând că omul nu ar iubi pe cineva. Credincioşii în Hristos nu cad însă sub incidenţa acestui absurd, căci ei ştiu că iubesc sufletele care au existat, trecute în altă lume. Ei ştiu şi sunt încredinţaţi că oamenii nu mor în veac, precum animalele, deoarece Făcătorul tot veacul [veşnicia] l-au dat în inimile lor (Eclisiastul 3, 11).
Preacinstita monahie Emilia, vrednică de toată crezarea, vieţuitoare la Mânăstirea Kazanlâk, mi-a povestit, pe 4 decembrie 1963, următoarea întâmplare:
,,Într-o tânără familie s-a născut o fetiţă. Au numit-o Penka. Tatăl ei era necredincios şi nu a dat nici un prilej ca fiica lui să fie botezată. Când a împlinit 4 ani, ea a murit. Toţi cei din casă au fost cutremuraţi de această grea pierdere. Nu după mult timp, tatăl a văzut-o pe fetiţă într-o grădină minunată împreună cu alţi copii, jucându-se plină de veselie. Grădina era înconjurată cu un gard. În afara grădinii, printre pietre şi mărăcini stăteau alţi copii şi cu greu priveau către cei care se jucau în grădină. Văzându-l pe tatăl ei, Penka s-a întors către el şi i-a spus:
Dragostea noastră către cei apropiaţi, plecaţi în cealaltă lume, se arată în mod firesc în rugăciunile noastre pentru ei. Nu există om care să fi trăit pe pământ şi să nu fi greşit. Dar nu sunt puţini aceia dintre cei care au părăsit această lume şi care mult greşind, puţin s-au căit. Putem noi oare să-i ajutăm pe ei ? Putem şi suntem chiar datori. Prin osârdnicele noastre rugăciuni pentru ei şi prin milosteniile noastre întru pomenirea lor, noi putem să le aducem o oarecare uşurare. Un ajutor aparte primesc adormiţii noştri din liturghiile pentru cei răposaţi săvârşite întru pomenirea lor.
,,Nu în zadar – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – apostolii au rânduit să fie pomeniţi cei adormiţi la săvârşirea înfricoşătoarelor taine (sfânta liturghie). Ei au ştiut că prin aceasta cei adormiţi primesc mare folos. Când întregul popor şi soborul de preoţi stau cu mâinile înălţate şi când înainte se află Jertfa cea înfricoşătoare (sfânta euharistie), cum să nu Se milostivească Dumnezeu, rugându-ne pentru ei ? Aceasta o spun despre aceia care şi-au săvârşit viaţa întru credinţă. Lui Dumnezeu Îi este plăcut să ne ajutăm unul pe celălalt”.
Creştinii ortodocşi ştiu aceasta şi, după tradiţie, fac pomeniri regulate pentru scumpii lor adormiţi – rugăciuni, liturghii, panihide şi împărţiri de colivă, pâine şi altele, de ,,bogdaproste” (Dumnezeu să-L ierte). Însă nu toţi se raportează întru cunoştinţă la aceste sfinte tradiţii. Pentru ce se împarte milostenie spre pomenirea celor adormiţi şi de ce se împarte mâncare ? Oare morţii au nevoie de mâncare ? Nu, însă sufletele lor au nevoie de hrana duhovnicească a iubirii şi milosteniei. Ele se bucură atunci când întru pomenirea lor sunt hrăniţi cei săraci, îmbrăcaţi cei goi, ajutaţi cei aflaţi în nevoi materiale şi mângâiaţi cei care suferă … Dăruind săracilor, noi Îi dăruim lui Hristos (potrivit Matei 25, 35-36). Iar El ştie cum să răsplătească şi celor vii, şi celor morţi. Pe lângă aceasta, atunci când arătăm dragoste către cei care suferă şi împărţim pomană, intrăm într-o părtăşie reală, greu de descris în cuvinte, cu cei adormiţi ai noştri şi le arătăm prin dragostea către cei săraci o tainică binefacere.
În testamentul său, Sfântul Efrem Sirul scrie: ,,Pomenirile făcute de cei vii ajută pe cei morţi. Nu aţi remarcat că atunci când se maturizează vinul cel viu (strugurii) în vie, fierbe şi cel mort în vasul de lut ? Şi dacă … bulbul dezrădăcinat, care creşte în casă, îşi dă greu duhul, parcă simţind că altul viu creşte în câmpie, nu ar trebui cu atât mai mult să simtă cei adormiţi atunci când se săvârşeşte pentru ei pomenire ?”
Că cei adormiţi se bucură mult când se împarte milostenie întru pomenirea lor – şi aceasta nu oricui, ci doar săracilor –, ne vom încredinţa din istorisirea următoarei întâmplări, relatată personal de Maria Horozova din oraşul Bansko.
,,În anul 1949 am rămas văduvă. Nu după mult timp, m-am mutat în Mânăstirea Dreanovo. Mă simţeam nespus de nefericită – văduvă, cu 3 copii mici, singură, fără vreo cunoştinţă, fără bani. Dumnezeu însă, care este apărător al văduvelor şi Părinte al săracilor, căruia m-am încredinţat atât pe mine, cât şi soarta copiilor mei, nu ne-a lăsat să murim de foame. El a săvârşit o minune cu noi.
Îmi aduc aminte această întâmplare: în ianuarie 1950, într-o zi, cea mai mare dintre fetiţele mele mi-a spus:
– Mamă, alţi copii mănâncă unt, găini, iar noi tot fasole şi fasole. Pregăteşte-ne şi nouă ceva bun !
Mi-a venit foarte greu. Însă, dintr-odată, dintr-o pornire de mamă gata să facă totul pentru copiii ei, am spus:
– Bine, voi fierbe o găină. Sâmbătă mă voi duce la Dreanovo şi vă voi cumpăra o găină.
De unde să iau bani şi cum să mă duc până acolo pe un ger cumplit ? Nu mi-era limpede cum ar fi urmat să fac aceasta.
Înainte să vină ziua de sâmbătă, joi a venit la mânăstire un om necunoscut şi a întrebat:
– Unde este văduva cu 3 copii ?
I s-a arătat chiliuţa mea. El a ciocănit la uşă şi mi-a dat ceva înfăşurat într-un ziar, spunând:
Este pentru dumneavoastră. Soţia mea vă trimite această găină.
M-am înfricoşat şi am întrebat:
– Dar cine sunteţi, de unde mă cunoaşteţi ?
Mi-a spus:
– Sunt din satul Ţinka, Dreanovo. Am un fiu adormit. I s-a arătat în această noapte în vis mamei şi i-a spus: ‘Ai atâţia pui frumoşi şi pe nici unul dintre ei nu vrei să mi-l trimiţi !’ ‘Dar cum, fiule, să-ţi trimit, cui să i-l dau ? Oare nu ai murit ?’ El a răspuns: ‘Taie cel mai frumos pui, curăţă-l şi trimite-l văduvei cu 3 copii de la Mânăstirea Dreanovo. Ea îl va pregăti şi voi cina cu ei’.
Am plâns, i-am mulţumit şi omul s-a dus. Şi până astăzi mă cuprind fiori când îmi amintesc de aceasta”.
Biserica, care până la sfârşitul veacurilor se va ruga pentru fiii ei adormiţi, ne învaţă să-i pomenim pe cei apropiaţi care au murit şi pe toţi adormiţii din veac creştini dreptmăritori, atât la liturghie, cât şi în rugăciunile noastre particulare.
Sfântul Serafim de Sarov îi pomenea pe cei adormiţi în chilia sa în acest chip: ,,Pomeneşte, Doamne, sufletele adormiţilor robilor Tăi – strămoşi, părinţi şi fraţi, care odihnesc aici (numele) şi pe adormiţii ortodocşi de pretutindeni. Dă-le lor, Doamne, Împărăţia Ta cea cerească şi părtăşia cu Tine în viaţa cea fără de sfârşit şi fericită şi iartă-le lor, Doamne, toate greşalele cele cu voie şi cele fără de voie”.
Şi noi putem să rostim această rugăciune scurtă atunci când îi pomenim pe cei adormiţi ai noştri în pravila zilnică de rugăciune.
O dată importantă pentru pomenirea celor adormiţi este cea de-a 40-a zi de după moartea lor. Pentru ce această zi este atât de însemnată ? Cum se face aceasta ? După învăţătura Sfintei Biserici, atunci se hotărăşte soarta de dincolo a celor adormiţi. Noi trebuie să ştim aceasta şi 
să participăm cu multe rugăciuni şi cu binefaceri la uşurarea soartei veşnice a apropiaţilor noştri dragi care au adormit.
Despre însemnătatea celei de-a 40-a zi dă mărturie următoarea istorisire din viaţa stareţului sfânt Ambrozie de la Optina:
Sfântul stareţ Ambrozie de la Optina
,,Soţul unei fiice duhovniceşti zăcea pe patul de moarte. Cunoscând aceasta, Sfântul Ambrozie a scris femeii să-i spună soţului ei să se mărturisească şi să se împărtăşească. Ea a făcut întocmai. I s-a făcut şi taina sfântului maslu şi astfel a plecat el din această viaţă pământească. În chinurile de dinainte de moarte, el a spus liniştit soţiei sale: ‘Vine monahul !’
Auzind despre această moarte, Sfântul Ambrozie a scris femeii pline de întristare, rămasă singură cu fiica ei, următoarea scrisoare: ‘Pace vouă şi binecuvântarea Domnului să fie cu voi ! Celui adormit – Împărăţia cerurilor ! El a suferit îndelung şi mult s-a chinuit întru boala sa. Însă pentru petrecerea cu răbdare a bolii i se dăruiesc milă şi iertare de păcate. Voi, acum, sunteţi orfane. Însă este spus: Dumnezeu Însuşi este Tată al orfanilor şi Ocrotitor al văduvelor. Puternic este Domnul să vă apere şi să vă poarte de grijă întru toate şi să vă dăruiască şi slujbă, şi hrană. Chemând asupra voastră pacea lui Dumnezeu şi binecuvântarea Lui, vă las cu sincere doriri de bine, mult păcătosul ieroschimonah Ambrozie’.
Pentru pomenirea de 40 zile a soţului ei, această femeie a mers la Mânăstirea Optina, pentru că era foarte ataşată de Sfântul Ambrozie. În seara celei de-a 40-a zile, înainte de slujba vecerniei, ea s-a dus la stareţ cu rugămintea de a-i cere să-l ajute pe cel adormit. Înaintea chiliei preacuviosului, ca întotdeauna, era mult popor. Mulţimea şi convorbirile atât au tulburat-o pe femeie, încât în singurătatea sa părea că pe de-a întregul uitase de ce venise. Stareţul a ieşit pe neaşteptate atunci la popor, s-a întors către ea şi a privit-o înfricoşat şi cu asprime.
– Ah, înfricoşător – a spus el –, a sosit pronunţarea sentinţei ! Mergi cât mai degrabă şi te roagă în biserică. Şi eu mă voi ruga pentru el.
Femeia a înţeles bine despre ce vorbeşte înainte-văzătorul stareţ şi mult s-a înfricoşat, atât de cuvintele, cât şi de expresia feţei lui. În biserică, ea s-a rugat în timpul vecerniei şi a plătit, după săvârşirea vecerniei, dumnezeiasca liturghie şi panihidă pentru a doua zi.
Dimineaţa, după dumnezeiasca slujbă, a mers la stareţ. Sfântul Ambrozie a întâmpinat-o cu un chip luminos. Un zâmbet îi strălucea pe faţă şi în ochi. Înainte ca ea să reuşească să se închine la picioarele lui, el, plin de bucurie, i-a atins în trei rânduri capul şi i-a spus:
– Este în Împărăţia cerurilor ! Este în Împărăţia cerurilor ! Este în Împărăţia cerurilor !
Credincioasa a simţit că marelui stareţ i s-au descoperit tainele lumii de dincolo. Întreaga lui faţă strălucea de veselie cerească. Această veselie s-a revărsat şi în sufletul ei”.
Minunate cugetări pe această temă – cu ce simţăminte trebuie să ne rugăm pentru apropiaţii noştri adormiţi – întâlnim şi la marele povăţuitor contemporan, Sfântul Ioan de Kronstadt: ,,Când stai la rugăciune pentru sufletul unui adormit – scrie el –, roagă-te pentru acesta ca pentru sufletul tău, cu cea mai adâncă credinţă, cu cel mai sincer simţământ, ca să se roage şi pentru sufletul tău cu un asemenea sincer simţământ când vei muri tu. Cu aceeaşi măsură cu care veţi măsura, se va măsura vouă (Luca 6, 38). Închipuieşte-ţi în acea vreme bunătatea cea fără de sfârşit a Celui care a pătimit şi a înviat pentru noi şi roagă-L, spunând astfel: ‘Doamne Iisuse Hristoase, Tu ai spus cu preacinstitele Tale buze: Veniţi către mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi, şi eu vă voiu odihni pre voi (Matei 11, 28). Iată, acest rob (ori roabă), pe calea morţii vine la Tine chinuit de lupta cu patimile, cu lumea şi cu diavolul. Odihneşte-l în loc luminos, în loc cu verdeaţă, în loc plin de pace, unde se află toţi drepţii’.
Să ne amintim de această minunată rugăciune şi să o repetăm cât mai des”.
6. Rele întrebuinţări ale rugăciunilor pentru aproapele
Când ne rugăm pentru noi înşine nu trebuie să cerem bunuri pământeşti, satisfacţii păcătoase şi felurite lucruri deşarte. Aşa să fie pravila noastră şi la rugăciunea pentru aproapele. Toate rugăciunile noastre trebuie să fie potrivit voii lui Dumnezeu. Atât pentru noi, cât şi pentru aproapele nostru nu este folositor să cerem ceva potrivnic voii lui Dumnezeu. Aceasta trebuie să o ştim, ca să nu întrebuinţăm rău rugăciunea noastră pentru aproapele. Dacă pentru a plăcea oamenilor ne rugăm pentru aproapele nostru cu rugăciuni care nu-I plac lui Dumnezeu, putem să-l vătămăm şi pe el, şi pe noi înşine.
În vechime, trăia un oarecare cioplitor în piatră, pe nume Evloghie, un creştin cu adevărat minunat. Tot ceea ce el dobândea împărţea celor săraci. Văzându-l un monah, a fost uimit de nevoinţa lui şi a început să se roage lui Dumnezeu: ,,Doamne, dă-i bogăţie lui Evloghie ! El este îndurat şi bun cu cei săraci. Va şti cum să împartă banii”. Ca să se arate întreaga neînţelepciune a acestei rugăciuni, Dumnezeu a împlinit-o. Evloghie a aflat o mare comoară ascunsă în pământ, s-a dus îndată la Ţarigrad, a cumpărat un palat strălucitor, a devenit un om cunoscut şi a trăit întru desfătare. El a uitat şi de săraci, şi de Dumnezeu, şi de mântuirea lui.
Văzând la ce cădere a ajuns Evloghie prin înălţarea lui în viaţă, monahul s-a căit de rugăciunea lui necugetată şi a început să se roage fierbinte lui Dumnezeu să ia bogăţia de la Evloghie şi să-i întoarcă modestia şi viaţa de virtute de dinainte. Furtună s-a iscat atunci asupra soartei lui Evloghie. Împăratul a început să-l prigonească. Evloghie a fugit din Ţarigrad ca să-şi scape viaţa şi s-a întors la vechea lui îndeletnicire de cioplitor în piatră. Cu multă trudă a continuat să-şi câştige hrana, căindu-se fierbinte de lăsarea căii celei dumnezeieşti în timpul bunăstării sale celei pământeşti. Săracii au devenit iarăşi prieteni dragi lui. Din nou a început să împartă în fiecare zi masa lui cu aceştia şi astfel şi-a mântuit sufletul.
Având în vedere asemenea împrejurări, nu se cuvine ca noi să cerem pentru aproapele ceva care este potrivnic voii lui Dumnezeu şi nefolositor sufletului. De multă judecată avem trebuinţă ca să nu greşim înaintea lui Dumnezeu prin rugăciuni nedrepte pentru aceia care cer de la noi milă şi compătimire în sărăcia lor, în boli şi în felurite alte necazuri.
Suntem oameni trupeşti şi de aceea în rugăciunile noastre cerem mai cu seamă lucrurile pământeşti. Creştinii sporiţi duhovniceşte însă cunosc înălţimea bunătăţilor duhovniceşti spre deosebire de cele pământeşti şi de aceea, înainte de toate, le cer pe ele atât pentru sine, cât şi pentru cei apropiaţi şi dragi.
O creştină foarte sporită, văzând că fiica ei nu merge pe calea cea dreaptă, s-a rugat: ,,Doamne, dă-i ei necazuri ca să se smerească şi să nu piară ! Să sufere şi să Te cunoască ! Dacă este nevoie, trimite-i chiar boală ca să-şi vină în sine şi să se întoarcă la Tine !”
Desigur, aceasta nu înseamnă că noi trebuie să îndemnăm la un asemenea înalt chip al rugăciunii şi rea întrebuinţare şi să începem să ne rugăm pentru răul aproapelui. Înţeleapta maică, sporită duhovniceşte, condusă de dragoste, a cerut necazuri vremelnice pentru fiica ei, ca acestea să o izbăvească de relele cele veşnice. Dacă noi, străini de această dragoste şi grijă de maică, dorim rele vremelnice pentru aproapele nostru, conduşi de simţăminte nu tocmai bune pentru el, atunci prin această rugăciune rea ne atragem noi înşine relele cele veşnice. Vom încheia prezentul capitol cu examinarea celui mai greşit chip al rugăciunii:
7. Rugăciunea ca Dumnezeu să ne răzbune pe vrăjmaşii noştri
Pare incredibil că pot exista asemenea chipuri monstruoase de ‘rugăciune’ – rugăciune hrănită de cele mai rele simţăminte din suflet, rugăciunea de răzbunare, rugăciunea pentru revărsarea nefericirii asupra capetelor propriilor duşmani, rugăciunea de ‘binecuvântare’ a răutăţii noastre, rugăciunea de cerere a izbânzii în întunecata faptă a crudei răzbunări proprii. Oricât ar părea de necrezut însă, asemenea rugăciuni există, aşa cum există blesteme în numele lui Dumnezeu.
Mulţi oameni, în mânia lor, îi blestemă pe vrăjmaşii lor şi doresc să fie atinşi de cele mai mari nefericiri. Unii spun: ,,Dumnezeu să-i omoare !” Alţii: ,,Să li se usuce mâinile !” Alţii: ,,Să dea Dumnezeu să nu aibă parte de vreun bine pe lume !” Alţii: ,,Să ajungă şchiopi !”, iar alţii: ,,Să orbească !” etc. Şi aceasta o spun oamenii credincioşi, care ştiu că ni s-a poruncit nu doar să nu blestemăm, ci şi când suntem vorbiţi de rău să-i binecuvântăm pe aceia care ne blestemă (potrivit Matei 5, 44).
Sub influenţa diavolului, omul păcătos poate să ajungă până la cele mai incredibile vătămări şi rele întrebuinţări ale credinţei. El poate să prefacă rugăciunea lui din mijloc de apropiere de Dumnezeu în mijloc de îndepărtare de El; din mijloc de cerere a îndurării şi iertării în mijloc de atragere a mâniei celei drepte a lui Dumnezeu; din mijloc de sporire întru smerenie, răbdare şi blândeţe într-un mijloc de tulburare a inimii, a celei mai întunecate răutăţi şi răzbunări. Un asemenea om grăieşte chipurile în rugăciune cu Dumnezeu, însă colaborează în realitate cu diavolul.
Sfântul Ioan Gură de Aur, martor la asemenea rugăciuni rele în timpul său, le descrie astfel: ,,Mulţi cad cu faţa la pământ, lovesc cu fruntea lor podeaua, varsă lacrimi fierbinţi, suspină adânc şi arată mare râvnă, însă întrebuinţează toată această aprindere şi osârdie împotriva propriei mântuiri. Ei Îl roagă pe Dumnezeu nu pentru păcatele lor … ci plini de râvnă se năpustesc asupra vrăjmaşilor lor. Ei fac precum aceia care îşi ascut sabia, însă o întrebuinţează nu împotriva vrăjmaşului, ci se vatămă cu aceasta pe ei înşişi”.
Orice râvnă la rugăciune a unor asemenea creştini, întunecaţi şi neînţelepţi, este afierosită diavolului şi este aprinsă de el. Unii Îl scârbesc pe Dumnezeu prin neluarea aminte la rugăciune şi îşi zădărnicesc astfel mântuirea prin rugăciunea cea neînţeleaptă. Ei se roagă la Dumnezeu astfel (după cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur): ,,Răzbună-mă pe vrăjmaşii mei ! Arată că şi pentru mine există Dumnezeu !” O, rugăciune neînţeleaptă ! Nu vor cunoaşte că pentru noi atunci există Dumnezeu, nu când ne răzbunăm, arătăm răutate şi încălcăm dumnezeieştile porunci, ci când suntem smeriţi, liniştiţi, blânzi. Unele ca acestea le doreşte Dumnezeu când spune: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri (Matei 5, 16).
Nu înţelegi oare – întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur – că dacă te rogi pentru răul vrăjmaşilor tăi la Dumnezeu Îl scârbeşti pe Domnul ? Vei spune: ‘Cum Îl scârbim pe Dumnezeu ?’ Iată cum: El a spus: Rugaţi-vă pentru vrăjmaşii voştri, şi a hotărât această dumnezeiască poruncă (potrivit Matei 5, 44). Iar tu doreşti acum de la Legiuitor să încalce chiar poruncile Lui; tu Îl rogi să intre în contradicţie cu Sine. Pe Acela care ţi-a interzis să te rogi pentru răul vrăjmaşilor tăi, tu Îl rogi să te asculte tocmai când te rogi ca răul să atingă pe vrăjmaşii tăi ! Una ca aceasta nu este rugăciune, ci scârbire a Legiuitorului”.
Într-o altă predică a sa, vorbind despre acelaşi lucru, Sfântul Ioan Gură de Aur spune tulburat: ,,Ce faci, omule ? Te duci să ceri îndurarea lui Dumnezeu, dar ceri rău pentru alţii ! Dacă tu nu ierţi, nici tu nu vei fi iertat. Tu nu numai că nu ierţi, dar şi pe Dumnezeu Îl rogi să nu ierte ! Dacă nu se iartă acelora care nu iartă, cum s-ar ierta celor care şi pe Dumnezeu Îl roagă să nu ierte ? … Tu ar fi trebuit să procedezi cu totul altfel: să te rogi pentru vrăjmaşii tăi, ca să poţi cu îndrăznire să te rogi şi pentru tine însuţi. Dacă tu te rogi pentru ei, chiar dacă nu ai spune nimic de propriile păcate, toate ai împlinit. ‘Adu-ţi aminte – spune Dumnezeu – cum am poruncit să ierţi. Iar tu Mă rogi să fiu părtaş cu tine în încălcarea rânduielilor Mele. Cugeţi tu oare cum se bucură şi se veseleşte diavolul atunci când aude asemenea rugăciuni ?’”
Arătând nebunia unui asemenea chip de rugăciune, Sfântul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre amărăciunea celui care însetează să se răzbune asupra aceluia care l-a scârbit pe el, care şi pe Dumnezeu Îl cheamă în ajutor într-o asemenea necurată faptă: ,,Unul ca acesta Îi spune lui Dumnezeu: ‘Vatămă-l !’, iar cu aceasta este ca şi cum I-ar spune: ‘Patima mea să fie, Doamne, şi a Ta ! Răutatea mea să Te cuprindă şi pe Tine !’
Nu poate exista o purtare mai hulitoare de Dumnezeu decât aceea de a-L ruga pe Legiuitorul cel ceresc, care opreşte păcatul, să înceapă să te ajute la săvârşirea păcatului. Nu-ţi ajunge oare că tu eşti robit de diavolul, dacă doreşti încă şi ca Dumnezeu să săvârşească voia diavolului ? Cugetă ce sacrilegiu nebunesc doreşti ! Dacă există rugăciuni care nu sunt binecuvântare, ci greu păcat (potrivit Psalmi 108, 6), acestea sunt rugăciunile cele mai rele, ce sunt îndreptate împotriva vrăjmaşilor”.
Hristos a venit să nimicească vrajba (potrivit Efeseni 2, 15). Nu pot fi urmaşi ai lui Hristos aceia care o urmează pe ea. Dacă dorim ca Dumnezeu să audă rugăciunile noastre şi să ne mântuiască, haideţi să ucidem în inima noastră orice simţământ al vrajbei.
XII. Piedici diavoleşti pe calea rugăciunii
Vorbind despre rugăciune şi despre influenţa ei plină de har asupra sufletului omenesc trebuie să amintim mai pe larg şi despre piedicile diavoleşti în calea săvârşirii nevoinţei rugăciunii. Acestea sunt piedicile pe care noi, creştinii obişnuiţi, pentru împietrirea noastră duhovnicească, de obicei nu le socotim diavoleşti. Însă Sfinţii Părinţi, aceşti luptători plini de har în ogorul duhovnicesc, au arătat limpede lucrările ascunse ale puterilor întunericului pentru folosul nostru, ca să le cunoaştem şi să ne străduim să le biruim.
Nimic nu-i tulbură pe diavoli într-atât ca rugăciunea noastră sinceră, căci ea îl scoate pe om de sub influenţa lor pierzătoare şi-l uneşte cu Dumnezeu. Doar aceasta ar fi îndeajuns ca să lămurească pentru ce diavolii încearcă să ne împiedice de la rugăciune.
În multe chipuri sunt răutăţile lor. Ei predispun către lene şi răceală faţă de rugăciune. Ei ne insuflă în taină din când în când să lăsăm, pentru una ori pentru alta, pravila de rugăciune pe care orice creştin este dator ca în fiecare zi fără preget să o săvârşească. Ei ne insuflă adeseori printr-o oboseală vădită ori prin piedici obiective, prin indispoziţie şi felurite ocupaţii cu alte lucruri puţin importante, să nu ne rugăm. Ei pricinuiesc uneori chiar boli neaşteptate, doar-doar vor zădărnici convorbirea noastră de rugăciune cu Dumnezeu.
Cunoscând aceste viclenii diavoleşti, Sfântul Ioan Scărarul ne previne: ,,Cel ce săvârşeşte un oarecare lucru şi continuă să se ocupe cu el, atunci când vine ceasul de rugăciune, începe să fie batjocorit de demoni. Căci aceşti furi atunci îl îndreaptă la acestea – prin petrecerea vremii în îndeletniciri – să fure de la el ceasurile de rugăciune”.
Creştinul trebuie să ia aminte la vicleniile demonilor dacă doreşte să nu lase nevoinţa rugăciunii. Simţind că în spatele lenei lui, în spatele nedoririi lui, în spatele oboselii lui ori în spatele simţământului lui de boală şi indispoziţie se tăinuiesc vrăjmaşii mântuirii noastre, el trebuie ca degrabă să fie cu luare aminte, asemenea omului pândit de un prieten rău, şi să se ocupe de cel care doreşte să-l îndepărteze de rugăciune, de diavol. Biruindu-şi lenea şi rugându-se din toată inima, el însuşi va vedea cum oboseala se va topi, căci există vreme şi pentru alte lucruri, iar indispoziţia şi durerile lui, până ce se încheie rugăciunea, vor trece.
Într-o istorisire de demult se spune despre un nevoitor următoarele: Odată, când a sosit vremea săvârşirii pravilei de rugăciune, el a simţit că pe neaşteptate l-a cuprins o puternică fierbinţeală. Semnele erau neîndoielnice: era cuprins de fierbinţeală, dar şi de fiori reci. Credea că-i plesneşte capul. Atunci şi-a spus: ,,M-am îmbolnăvit, până la urmă tot voi muri. Însă, înainte să mor, să mă ridic şi să-mi spun rugăciunile”. Cu aceste gânduri, el s-a silit să se ridice de pe pat şi să săvârşească cuvenita pravilă de rugăciune. Când a săvârşit-o, spre mirarea lui, fierbinţeala îi trecuse deja … Atunci a înţeles şireteniile diavolului şi a făgăduit să nu se lase niciodată înşelat de vicleniile insuflate de acesta.
De obicei, armă diavolească împotriva nevoinţei rugăciunii se arată a fi feluritele gânduri, care apar în mintea noastră în timpul săvârşirii acesteia. ,,Diavolul este viclean – spune Sfântul Ioan Gură de Aur –, el ştie că în timpul rugăciunii noi ajungem la mari izbânzi şi de aceea vine la noi tocmai în acea vreme. Adesea, noi zăcem în pat fără nici o grijă şi fără să ne gândim la nimic. De îndată însă ce ne ridicăm la rugăciune, pe loc năvălesc asupra noastră nenumărate gânduri. Diavolul se trudeşte astfel să ne lipsească de roadele rugăciunii”.
Sfântul Vasilie cel Mare exprimă cugetări asemănătoare. După el, împrăştierea din timpul rugăciunii, prin cea mai paşnică dispoziţie din parte noastră, este adeseori urmare a tristeţii noastre personale, dar este şi lucrare a diavolului, care prin săgeţile sale îndreaptă împotriva noastră felurite închipuiri neplăcute lui Dumnezeu. Ce trebuie să facă creştinul când simte că nu de la sine slăbeşte în timpul rugăciunii, ci o oarecare putere întunecată îi trimite felurite amintiri şi gânduri pline de ruşine ? El trebuie cu mare sforţare duhovnicească şi cu luare aminte să respingă ispitele care îl năpădesc şi să fie asemenea unui luptător care izbândeşte să respingă loviturile vrăjmaşului, nu altfel, ci doar cu atentă îndeletnicire şi urmărire a mişcărilor lui şi cu iuţi şi hotărâtoare lovituri împotrivă.
,,Dacă în chiar timpul rugăciunilor vrăjmaşul începe să-ţi insufle visări necurate, sufletul să nu înceteze să se roage – sfătuieşte Sfântul Vasilie cel Mare – şi să nu socotească ca fiind ale sale acele şoapte viclene ale vrăjmaşului, acele fantasme ale nesecatei lui viclenii. Judecând că arătarea gândurilor păcătoase se întâmplă cu noi pentru impertinenţa celui înşelător, sufletul cu încă şi mai mare putere să se smerească înaintea lui Dumnezeu şi să-L roage să surpe îngrădirea vicleană ridicată de gândurile necuvioase din minte. Dar dacă această silire a gândurilor continuă pentru îndrăzneala celui care se luptă cu noi, şi într-un asemenea caz sufletul nu trebuie să ajungă până la deznădejde, nici să cedeze în mijlocul nevoinţei rugăciunii, ci să rămână cu răbdare întru rugăciune până ce Dumnezeu va vedea tăria noastră şi ne va lumina cu harul Duhului, care va izgoni pe cel potrivnic, va curăţi şi va umple mintea noastră cu dumnezeiască lumină şi va da minţii noastre puterea de a sluji lui Dumnezeu cu bucurie în mijlocul liniştii celei tulburate”.
Aici este locul să lămurim una dintre cele mai importante chestiuni: cea a gândurilor de hulă care năpădesc, de obicei, în timpul rugăciunii şi cel mai adesea asupra evlavioşilor creştini.
După unanima convingere a Sfinţilor Părinţi, gândurile de hulă ce vin pe neaşteptate sunt lucrare a zavistnicilor demoni. Aceşti vrăjmaşi nu pot să rabde osârdnica părtăşie a oamenilor cu Dumnezeu. Încercând să întrerupă rugăciunea şi nereuşind să ajungă la aceasta, ei trimit ca nişte săgeţi către unii oameni gânduri pline de hulă, ca să tulbure, să încurce şi să ducă la deznădejde pe râvnitorii nevoinţei rugăciunii. Cei care se luptă cu aceste gânduri de hulă se plâng că nu pot nici să se uite la icoane fără cele mai neplăcute gânduri lui Dumnezeu, având mintea la acestea. Asemenea lucruri se petrec şi la atingerea de moaştele anumitor sfinţi. Şi pentru că aceste năvăliri li se întâmplă adesea, ei deznădăjduiesc de mântuirea lor şi se socotesc a fi vrednici de iad.
Însă unii ca aceştia nu ştiu că îşi bat joc de ei demonii, încercând să-i doboare. Aceste gânduri rele câteodată îşi ating scopul: de a abate de la rugăciune, mai cu seamă atunci când au de-a face cu cei neîntăriţi în viaţa duhovnicească şi neştiutori în această privinţă. Asemenea suflete neîncercate, necunoscând viclenia demonilor şi dând atenţie gândurilor de hulă care-i năpădesc, îşi închipuie atunci când se roagă că aceste gânduri sunt ale lor, că ei înşişi săvârşesc păcatul de neiertat al hulei împotriva Sfântului Duh, că Dumnezeu i-a părăsit şi că pentru ei nu mai există mântuire. Lăsând însă rugăciunea, tocmai prin aceasta se fac bucurie demonilor.
Spre mângâierea şi întărirea duhovnicească a tuturor celor care pătimesc din pricina unui asemenea fel al năvălirilor diavoleşti, Sfântul Dimitrie al Rostovului a adunat multe materiale de la Sfinţii Părinţi în ziditoarea sa scriere Doctorie duhovnicească şi ne propune acolo următoarele cugetări mântuitoare: pentru neştiinţă, cei năpădiţi de gânduri hulitoare se socotesc ca cei mai de plâns dintre oameni şi vrednici de pieire desăvârşită. Dacă ei şi-ar fi dat seama limpede că gândurile hulitoare izvorăsc nu din inimile lor, ci le sunt trimise din afară, nu ar fi deznădăjduit atât de grabnic de mântuirea lor, ci dimpotrivă ar fi răbdat cu mărinimie această neobişnuită ispită, văzând în ea viclenia şi răutatea diavolească.
Sfântul Dimitrie al Rostovului
,,Nu există nici un păcat în gândurile rele – scrie Sfântul Dimitrie al Rostovului –, când voia şi raţiunea omului nu se învoiesc cu acestea, ci le urăsc”. Păcatul este ţinerea gândurilor rele în inimă, învoirea cu astfel de gânduri, convorbirea de bunăvoie cu acestea, îndulcirea cu ele. Dacă toate acestea lipsesc, omul nu este vinovat. Sfântul Marcu Ascetul lămureşte cu înţelepciune: ,,Prin gândurile rele cu care nu ne învoim se arată dragostea de Dumnezeu, nu păcatul. Pentru că nu năvălirea gândurilor este păcat, ci convorbirea cea plăcută a minţii cu ele”.
Omul trebuie să facă deosebirea între gând şi învoirea cu acesta. ,,Când cugetăm la ceva, aceasta încă nu înseamnă că ne-am învoit cu acel lucru – analizează în chip limpede Sfântul Dimitrie al Rostovului. Învoirea are loc atunci când noi iubim gândurile rele, ne îndulcim cu ele, le dorim cu osârdie şi le înmulţim în mintea noastră. Dar dacă noi le urâm, nu le dorim, dar ele însele ne vin în minte, deşi noi ne întoarcem de la ele, acesta este un semn sigur că nu ne-am învoit cu ele, şi atunci nu avem de ce să ne tulburăm în conştiinţa noastră. Dimpotrivă, să ştim că cu atât mai mare este răsplata pe care o primim de la Dumnezeu, cu cât mai puternic ele ne strâmtorează, iar noi răbdăm fără să ne învoim cu ele. La năvălirea gândurilor de hulă, în chip hotărât să le respingem şi vom ajunge la o mai mare apropiere de Domnul.
O plăcută a lui Dumnezeu, care Îl iubea nespus pe Mântuitorul, a fost foarte tulburată de gânduri de hulă pline de întinare. În aceste ispite stăruitoare ea se topea de chin şi se ruga nemângâiată, până ce mai apoi i S-a arătat Hristos şi a izgonit pe demonii cei nevăzuţi. Atunci ea a strigat către Domnul: ,,Unde ai fost până acum, o, preadulce Iisuse al meu ?” El i-a răspuns: ,,Am fost în inima ta”. Nespus de mirată, ea a întrebat: ,,Cum este cu putinţă una ca aceasta, când inima mea a fost plină de gânduri murdare ?” Domnul i-a răspuns: ,,Prin aceasta vei cunoaşte că am fost în inima ta, pentru că tu nu ai avut nici o atracţie către gândurile cele necurate, ci cu putere te-ai străduit să te izbăveşti de ele. Dar, nefiind în stare să ajungi la aceasta, te-ai amărât mult şi astfel Mi-ai făcut loc în inima ta”. Mângâiată, femeia a plâns plină de bucurie.
Cei năpădiţi de gânduri de hulă sunt mucenici fără de voie chinuiţi de diavol. Ei nu doar că nu se învoiesc cu gândurile diavoleşti, nu doar că nu se îndulcesc de ele, ci înfricoşaţi rabdă de teamă, deznădăjduiesc şi adânc pătimesc că se întâmplă cu ei un asemenea lucru. Prin aceasta, ei înşişi arată că gândurile de hulă nu sunt ale lor.
,,Dacă cineva şade legat între hulitorii de Dumnezeu, ascultând cuvintele lor de ruşine împotriva lui Dumnezeu, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a sfinţilor, şi ar dori să fugă ca să nu mai audă, dar nu poate fiindcă este legat, şi nici urechile nu poate să şi le astupe din aceeaşi pricină, ar putea avea el vreun păcat din aceasta, că şi fără să vrea ascultă cuvinte hulitoare ? Nu doar că nu ar avea păcat, ba şi mare plată va primi de la Dumnezeu, căci cu chin în suflet a ascultat hulele împotriva lui Dumnezeu. Într-o asemenea dispoziţie s-a aflat şi dreptul Lot în mijlocul nelegiuiţilor lui concetăţeni din Sodoma. Despre el, Sfântul Apostol Pavel scrie că Dumnezeu l-a izbăvit de la pieire pentru că cu vederea şi cu auzul, dreptul acela vieţuind între dânşii, din zi în zi îşi muncea sufletul cel drept cu faptele lor cele fără de lege (II Petru 2, 8).
Aşa celui năpădit de gânduri hulitoare i se cuvine nu certare, ci laudă că nu s-a învoit cu demonii. Scârba lui arată dragostea de Dumnezeu. Prin această scârbă a lui el trebuie să se mângâie cu cuvintele Domnului: Cu dânsul sunt în necaz (Psalmi 90, 15) şi să nu deznădăjduiască. Dacă nu se învoieşte cu cele şoptite de vrăjmaşul şi pătimeşte că poate prin aceasta să-L amărască pe Dumnezeu, tocmai prin întristarea care este după Dumnezeu (II Corinteni 7, 10) el face loc pentru Domnul în inima sa. Pentru această împotrivire la gândurile hulitoare, îl aşteaptă nu pedeapsă, ci cunună de slavă”.
Este interesant să amintim următoarea cugetare a Sfinţilor Părinţi: gândurile de hulă nu năpădesc pe oamenii afundaţi în păcate de moarte, nici sufletele care petrec fără grijă de mântuirea lor. Demonii nu se ocupă de astfel de oameni pentru că şi fără aceasta îi ţin prin grelele lor păcate sub puterea lor. De gândurile hulitoare pătimesc, de obicei, oamenii temători de Dumnezeu, care prin pocăinţă, nevoinţa rugăciunii şi săvârşirea de fapte ale iubirii doresc să capete mila lui Dumnezeu şi să-şi mântuiască sufletele, dar care pentru o oarecare slăbiciune omenească – înălţare, osândirea aproapelui, înrăire împotriva vrăjmaşilor şi altele asemenea – dau motiv demonilor să-i năpădească.
Este drept să nu ne înfricoşăm de gândurile hulitoare, ci să le dispreţuim şi să le lăsăm deoparte, fără a le acorda atenţie, socotindu-le străine, neţinând de noi. În lupta cu acestea să ne spunem: ,,Nu mă învoiesc cu voi”. Ori, întorcându-ne către demonul care le-a trimis, să spunem: ,,Du-te de la mine, satano ! Asupra capului tău să fie această hulă. Eu nu am nici o părtăşie cu ea”.
Omul nu trebuie să se lupte energic cu gândurile de hulă, nici să se oprească asupra lor, nici să le cerceteze şi să le analizeze. Dimpotrivă, trebuie să le dispreţuiască şi să le îndepărteze prin neluare aminte, asemenea călătorului care nu dă atenţie câinilor care-l latră. Ei latră, însă dacă nu sunt întărâtaţi, îndată tac, fără să-i aducă vreo vătămare. Potrivit Fericitului Augustin, diavolul poate doar să latre, şi nu să muşte. El îi muşcă doar pe cei care îi dau atenţie.
Dacă mergi împotriva vântului, care suflă praf, şi închizi ochii, aceştia nu se vor umple de praf. Astfel poţi să-ţi asiguri mersul tău. Dacă ţi se arată în chip conştient gânduri de hulă în timpul rugăciunii, spune: ,,Nu mă învoiesc cu ele, sunt de la diavol”. Închide ochii tăi lăuntrici la gândurile de hulă şi nu vei suferi din pricina lor. Astfel, continuă calea ta duhovnicească fără tulburare şi roagă-te cu smerenie lui Dumnezeu. Diavolul are în vedere ca prin gândurile hulitoare să te îndepărteze tocmai de rugăciune. Dacă te înfricoşezi de ele acolo unde nu este frică (potrivit Psalmi 13, 5), vei bucura pe diavolul. Nu le acorda nici o atenţie şi-l vei ruşina, şi vei avea biruinţă asupra lui.
Gândurile de hulă sunt uneori foarte obraznice, nu contenesc nicicum, ci îl chinuie stăruitor pe om. Dacă se întâmplă aceasta cu tine, urmează sfatul Sfinţilor Părinţi: nu lupta împotriva lor pe socoteala rugăciunii tale, căci cu îndepărtarea de convorbirea cu Dumnezeu şi atenţia asupra gândurilor hulitoare vei bucura pe demonii care tocmai acest scop au: să rupă legătura ta cu Domnul. După cuvintele Sfântului Ioan Scărarul, acela care doreşte să lupte în acest chip cu gândurile de hulă se aseamănă omului care vrea să prindă fulgerul în braţe. Gândurile de hulă sunt precum fulgerele: strălucesc în conştiinţă şi se topesc. Cum îi vei izgoni pe demoni ? Totuna cum ai pune pe fugă vântul.
Te vei izbăvi de gândurile de hulă îndată ce vei conştientiza cu tărie că nu sunt ale tale, ci demonice, şi le vei dispreţui ca atare. Dar, ca să nu se întoarcă din nou la tine, Sfinţii Părinţi sfătuiesc să te ocărăşti înaintea lui Dumnezeu, să te smereşti, pe nimeni să nu osândeşti şi să nu te mândreşti cu nimic. Trebuie să te rogi lui Dumnezeu să îndepărteze această ispită şi să te izbăvească de diavolul cel hulitor. Dacă nu obţii nici un rezultat, rabdă cu blândeţe şi cu mulţumire năvălirea demonilor, amintindu-ţi că aceasta a fost îngăduită nu de mânia cea dumnezeiască, ci de bunul Proniator, de Dumnezeu, pentru tine, dorind ca astfel să te întărească în ispită, să te facă puternic împotriva demonilor, răbdător în necazuri şi smerit în adâncul inimii.
Să amintim că pentru gândurile necurate nu noi vom da răspuns în Ziua Judecăţii, ci satana care le-a trimis. Nu trebuie să deznădăjduim, nici să ne îngrijorăm într-un anume fel, căci de la deznădejde până la deplina pieire nu este decât un singur pas. Spre acest înfricoşător pas vrea să ne conducă diavolul, însă nu trebuie ca noi să ne prindem în cursele lui.
Mulţi şi-au pierdut echilibrul fiindcă au intrat în panică din pricina gândurilor celor hulitoare. Din pricina neştiinţei duhovniceşti, ei au încetat să se roage, căci tocmai în timpul rugăciunii, după încredinţarea lor, demonii îi năpădeau prin închipuirile de hulă. Unii creştini chiar refuză sfintele taine din această pricină; alţii au încetat să meargă la biserică, ca să nu păcătuiască mai mult; alţii s-au sleit de supărare ori de post peste puteri, fără să primească vreo uşurare. Greşeala tuturor acestora constă în aceea că ei nu văd în aceste ispite vicleniile demonilor, ci le atribuie doar loruşi. Bine procedează cel care nu deznădăjduieşte, ci biruieşte cu bărbăţie tulburarea lăuntrică şi hotărăşte să meargă cu gândurile de hulă la duhovnic. Fără să le arate cu de-amănuntul, ci doar învinuindu-se întru acestea, el află uşurare şi izbăvire.
Un monah a fost strâmtorat de asemenea gânduri vreme de 20 ani pe muchie. În tot acest timp, şi-a silit trupul cu post şi cu priveghere, însă nu a avut nici o izbândă. În cele din urmă, s-a dus la un mare şi sfânt stareţ. Şi pentru că se ruşina de grelele gânduri de hulă, le-a scris pe o hârtie, i-a dat-o stareţului şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui, neîndrăznind să-l privească pe sfânt. Acesta a citit cele scrise, a zâmbit binevoitor şi, ridicându-l de la pământ pe frate, i-a spus: ,,Fiule, pune mâna ta pe capul meu”. Când monahul a făcut aceasta, stareţul a adăugat: ,,Să fie pe capul meu aceste gânduri de hulă ale tale pe care tu le socoteşti păcate. Cu adevărat, ele nu sunt în acest chip. Pentru aceasta nu te tulbura mai mult de ele. Nu te mâhni şi nu le socoti păcate, căci ele sunt înşelare diavolească, care tulbură pe cei neştiutori”. Monahul a simţit atunci că gândurile de hulă l-au lăsat pe dată.
Nesecate sunt uneltirile diavoleşti. Gândurile de hulă sunt doar unul dintre mijloacele de care ei se slujesc pentru a-i îndepărta pe cei credincioşi de mântuitoarea convorbire cu Dumnezeu. Unde nu află ogor prielnic pentru sădirea gândurilor de hulă, ei se slujesc de alte mijloace. Vom examina aici unele dintre acestea, pentru că ele sunt adevărate piedici în calea rugăciunii.
Unde este cu putinţă, demonii aprind mândria satanică în sufletele jertfelor lor şi prin ea îi înstrăinează de orice rugăciune. Ei le inspiră învăţătura mincinoasă că omul nu are nevoie de Dumnezeu, că el este singurul stăpân al vieţii sale, că el este făuritor al soartei sale, că el singur poate să-şi făurească mai bine viitorul, că este înjositor pentru el să se smerească, să cadă în genunchi, să se roage, să plângă, să-şi frângă inima. Toate acestea omul trebuie să le depăşească, să devină vrednic de mândra sa ,,cinste”. Unul dintre cele mai răspândite puncte de vedere a fost cel al nefericitului Nietzsche. El a fost un ateu plin de îndrăzneală, care a visat la un aşa-zis supraom şi a rostit cuvinte de hulă în numele supraomului său: ,,Cum ar putea să existe Dumnezeu şi acest Dumnezeu să nu fiu eu ?” Cuprins de mândrie, Nietzsche a declarat război lui Dumnezeu şi şi-a sfârşit viaţa în chip jalnic, în nebunie.
Omul mândru nu poate să se roage. Chiar de-ar începe convorbirea cu Dumnezeu prin rugăciune, el va începe să se laude, aşa cum se lăuda fariseul din Evanghelie, care zicea: Dumnezeule, mulţumescu-ţi, că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, preacurvari, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori în săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig (Luca 18, 11-12). Ce folos pentru suflet dintr-o asemenea rugăciune înaltă ? Este nebunie să te lauzi înaintea Aceluia care te vede în păcătoşenia ta vrednică de plâns, în timp ce mândria te face orb la ea. Dumnezeu a dat omului şi viaţă, şi sănătate, şi talente, şi toate realizările cele bune. Dacă Dumnezeu ar lua darurile Sale, omul ar rămâne în jalnica sa sărăcie. Însă, stăpâniţi de demoni, cei mândri sunt mereu ,,cu capul mare”. Ei nu văd acest adevăr simplu, că atârnă pe deplin de Dumnezeu, şi continuă să se joace cu ,,desăvârşirea” lor. Şi aceasta înaintea Cui ? Înaintea Celui Atotdesăvârşit ! Însă Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii, şi Domnul va batjocori pre ei (Psalmi 2, 3). Dacă începe însă întru mânia Sa să-i certe, vai lor !
Nu se spune defel în Biblie despre cei păcătoşi că Dumnezeu îi socoteşte potrivnici ai Săi, în afară de cei mândri. Dumnezeu este dragoste şi, în marea Lui bunătate, este îngăduitor cu păcătoşii care se pocăiesc. Doar pe cei mândri nu poate să-i rabde. În legătură cu aceştia, este spus: Domnul celor mândri le stă împotrivă (Iacov 4, 6; Pildele lui Solomon 3, 34). Diavolul vrea să-şi conducă jertfele până la o asemenea lepădare a celor mândri de la Dumnezeu; pentru aceasta îi face să se mândrească şi să lase rugăciunea socotită de nefolos şi, chipurile, înjositoare a vredniciei omeneşti.
Pentru om însă, este deschisă întotdeauna posibilitatea de a o rupe cu diavolul şi de a se pocăi înaintea lui Dumnezeu. Cel mândru poate să conştientizeze păcătoşenia sa ca orice alt păcătos, în general, şi poate să înceapă să înseteze după părtăşia de rugăciune cu Ziditorul. Din această pricină, fireşte, diavolul este nemulţumit. Ce face atunci ? Foarte simplu: schimbă tactica şi începe să atace aplecarea spre Dumnezeu cu săgeţi potrivnice, cu săgeţile cele mai vătămătoare ale părutei smerenii. El începe să insufle celor care se căiesc că pentru păcătoşenia lor nu mai sunt vrednici să stea la rugăciune, că nu au folos din aceasta şi este mai bine să nu se roage.
Înfricoşător de vicleni sunt demonii. Ei aduc asupra oamenilor mândria ca să-i facă nerăbdători, certăreţi, plini de răutate, răzbunători, luptători împotriva lui Dumnezeu; îi aruncă în cele mai mari păcate, iar după ce îi umplu de păcate, tot ei, aceiaşi demoni, le insuflă o părută smerenie, şoptindu-le: ,,Sunteţi foarte păcătoşi, nu mai aveţi îndrăzneală să vă rugaţi. Sunteţi nevrednici să vă ridicaţi la rugăciune, Dumnezeu nu o să vă audă”. În acest chip, dacă reuşesc întru viclenia lor, demonii îi ţin legaţi de ei pe aceia care se apleacă către pocăinţă şi îi supun din nou puterii lor întunecate.
Scara dumnezeieştii suiri la cer, sau Scara raiului
Icoană din secolul al XII-lea, Mânăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai. Sfântul Ioan Scărarul a descris viaţa creştină ca o scară cu 30 trepte. Monahii sunt ispitiţi de demoni şi încurajaţi de îngeri, în timp ce Hristos îi întâmpină la capătul de sus al scării
Trebuie să amintim că Dumnezeu este dragoste şi că este gata întru toate să-i ierte pe aceia care cu pocăinţă se întorc către El, la casa părintească, asemenea fiului rătăcitor (potrivit Luca, cap. 15). A ne întoarce însă la casa părintească înseamnă a ieşi de sub puterea demonilor şi a nu mai asculta şoaptele lor întunecate. Altfel rămânem lângă ei şi ne învârtim pururea în cercul vicios al deznădejdii celei pierzătoare: din păcat către deznădejde, din deznădejde către noi păcate, şi aşa până la pieirea noastră.
Dumnezeu ne cheamă către mişcarea inversă, de la pocăinţă către rugăciune, de la rugăciune către nădejdea mântuirii. Oricât de nevrednic ar fi, cel păcătos trebuie să îmbrăţişeze smerita rugăciune. El trebuie să spună: ,,Este adevărat că sunt păcătos, însă Iisus Hristos a venit să-i mântuiască pe cei păcătoşi. Sunt nevrednic, însă dacă chiar Dumnezeu cheamă prin Fiul Său cel Unul-Născut pe cei nevrednici la pocăinţă, mă voi scula şi eu la rugăciune şi mă voi pocăi”. Aşa sunt lăsate fără putere vicleniile vrăjmaşului.
Oricât de mari ar fi păcatele noastre, trebuie să ne amintim că şi pentru noi există mântuire. Tocmai pentru aceasta s-a dat pocăinţa, tocmai la aceasta slujeşte şi rugăciunea. Cine izbândeşte să iasă din deznădejde îi face de ruşine pe demoni şi ajunge la biruinţă.
Însemnată întru întărirea cugetărilor noastre este povestirea din Patericul Sfântului Ignatie Briancianinov. Un monah din Mânăstirea Enat din Alexandria a săvârşit un păcat greu. După aceasta, conştiinţa a început să-l mustre cu putere şi el a căzut în mare întristare. Ca să-l vatăme desăvârşit, demonii au început să-i insufle gânduri prin care să-l conducă la deznădejde deplină. El însă, ca iscusit şi încercat nevoitor, văzând că întristarea îl biruie, s-a nevoit să-şi întărească inima cu nădejde în milostivirea lui Dumnezeu spunând: ,,Cred că Dumnezeu este nespus de îndurat şi milostiv. El Îşi va arăta bunătatea Sa şi către mine, păcătosul”.
Spunând aceasta, demonii s-au arătat îndată şi au început să obiecteze: ,,De unde ştii tu că Dumnezeu va arăta către tine îndurare ?” Iar monahul le-a răspuns: ,,Cine sunteţi voi ? Şi lucrul vostru este oare să judecaţi dacă am greşit ? Voi sunteţi fii ai gheenei şi întunericului şi pentru voi s-a rânduit veşnica pieire. Dacă Dumnezeu este milostiv şi bun, ce vreţi de la mine ?” După aceste cuvinte, ruşinaţi, demonii au plecat de la frate fără nici un fel de izbândă. Iar el, încredinţându-se milei celei dumnezeieşti, s-a pocăit şi cu ajutorul lui Dumnezeu s-a mântuit.
De luat aminte aici că monahul căzut s-a ridicat îndată şi nu a devenit pradă deznădejdii. El nu a încetat să se roage cu neschimbată şi tare nădejde, crezând că Dumnezeu îl va ierta dacă se va căi din toată inima şi dacă nu va mai repeta păcatul. Cu aceasta, el şi-a întărit sfântul adevăr că Dumnezeu ne pedepseşte nu pentru păcatele noastre, ci pentru îndârjirea noastră întru ele, născută din nepocăinţă, negrijă sau deznădejde. La Dumnezeu există nespusă îndurare. El poate să ierte toate păcatele. Însă dacă cel păcătos nu ia aminte şi nu doreşte să se pocăiască, atunci cum poate Dumnezeu să-l ierte ?
Sfântul Ioan Gură de Aur nu doar că vădeşte minciuna diavolească, cum că cei păcătoşi sunt nevrednici să se întoarcă cu rugăciune către Dumnezeu, ci merge încă mai departe, arătând că cel mai adesea păcătoşii trebuie să se roage neîncetat ca să facă îndurător Cerul şi necontenit să strige către Dumnezeu după milostivire şi îndurare; şi să nu cadă în descurajare pentru faptul că nu sunt auziţi îndată, ci să nădăjduiască în înţelepciunea lui Dumnezeu, care prin această zăbovire îi pregăteşte către o mai mare binefacere.
Sfântul Ioan Gură de Aur dezvoltă această idee că Dumnezeu îi iubeşte mult pe cei ce se căiesc, că propriile suspine la rugăciune ale păcătoşilor sunt mai primite la Dumnezeu decât mijlocirile celor drepţi pentru ei. El expune toate acestea în următoarele cugetări: ,,Eşti nevrednic ? Fă-te vrednic prin stăruinţă (în rugăciune). Şi că nevrednicia poate să se prefacă în vrednicie cu adevărat prin mijlocirea osârdnicei rugăciuni, că Dumnezeu poate mai degrabă să arate milă atunci când noi înşine Îl chemăm decât atunci când alţii Îl roagă pentru noi, şi că El adeseori întârzie darurile Sale nu ca să ne ducă în necazuri şi să ne trimită deşerţi, ci ca să ne arate vrednici încă de mai mari bunătăţi – aceste trei adevăruri eu le voi scrie ca să vă lămuresc …
O hanaaneancă s-a apropiat de Hristos cu rugămintea de a Se milostivi de fiica ei îndrăcită. Ea striga cu mare putere şi spunea: Miluieşte-mă Doamne, Fiul lui David; fiica mea rău se îndrăceşte (Matei 15, 22). Aceasta era o femeie dintr-un alt popor, dintr-un alt pământ, care nu aparţinea poporului evreiesc, socotită nimic altceva decât câine. Ea a fost nevrednică să primească cele cerute. Nu este bine a lua pâinea fiilor şi a o arunca câinilor (Matei 15, 26), îi spune Domnul. Iată însă că prin stăruinţa sa a devenit vrednică. Şi El nu doar că a ridicat-o, după ce a numit-o câine, până la bunul neam de fiu, ci a şi trimis-o cu multe laude, spunând: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie precum voieşti (Matei 15, 28). În cuvintele lui Hristos care spune: Mare este credinţa ta vei afla o minunată mărturie despre măreţia sufletească a acestei femei. Vezi tu oare cum cea nevrednică a devenit vrednică prin stăruinţa sa ?
Hristos şi femeia hanaaneancă
Vrei oare să ştii şi aceasta, că noi Îl plecăm spre îndurare pe Domnul mai mult atunci când singuri ne întoarcem către El decât atunci când ne adresăm prin intermediul altora ? Când ea striga, ucenicii s-au apropiat şi I-au spus: Slobozeşte-o pre ea, că strigă în urma noastră. Iar Hristos le-a răspuns: Nu sunt trimis fără numai către oile cele pierdute ale casei lui Israil (Matei 15, 24). Dar când ea singură s-a apropiat, continuând să strige şi să spună: Adevărat, Doamne, că şi câinii mănâncă din sfărâmăturile ce cad din masa domnilor lor, El i-a arătat îndurarea Sa prin cuvintele: Fie ţie precum voieşti. Vezi tu oare cum El, la rugămintea ucenicilor, a dat înapoi, iar când ea singură a cerut cu credinţă fierbinte, a împlinit rugăciunea ei ?
Tot aşa, la începutul cererii, El nu i-a răspuns nimic; iar după ce ea, o dată, de două ori şi de trei ori a stăruit, El i-a dăruit îndurarea Sa, ca prin aceasta să nască Domnul în noi convingerea că, amânând darul Său, a făcut aceasta nu pentru a o îndepărta pe femeie, ci ca să ne arate nouă tuturor răbdarea ei. Dacă Hristos ar fi vrut să o respingă, nu ar fi răsplătit-o până la sfârşit. Dar pentru că a dorit să arate tuturor însuşirile ei duhovniceşti, El a tăcut. Dacă ar fi împlinit rugăciunea ei îndată, încă de la început, noi nu am fi cunoscut tăria acestei femei. Slobozeşte-o pre ea – spun ucenicii –, că strigă în urma noastră. Iar Hristos parcă le-ar fi răspuns: ,,Voi auziţi glasul ei, însă Eu îi ştiu gândurile, ştiu ce va spune ea şi nu doresc să trec cu vederea comoara ascunsă în gândurile ei, ci aştept şi tac ca să o descopăr şi să o scot la arătare înaintea tuturor”.
Şi astfel, cunoscând toate acestea, să nu ne îndoim că prin stăruinţă vom putea şi noi să devenim vrednici de acelea pe care le cerem … Dacă printr-o astfel de încredinţare, cu inima întristată şi fierbinte şi cu dorinţa puternică de a ne îndrepta păşim către Domnul, atunci, câini de am fi, chiar de am fi săvârşit ceva înfricoşător, ne vom curăţi de propriile păcate şi vom primi atâta îndrăzneală, încât vom fi în stare să mijlocim şi pentru alţii, aşa cum această hanaaneancă a primit nu numai îndrăzneală, ci şi multe laude şi a reuşit ca pe fiica ei să o izbăvească de chinurile de neîndurat ale întunericului.
,,Cel păcătos nu trebuie să lase rugăciunea sa pentru păcatele sale – scrie Sfântul Tihon de Zadonsk. Dacă gândeşti că acum eşti nevrednic să păşeşti la rugăciune către Dumnezeu, când vei fi însă vrednic ? … Când te vei sfinţi, îndrepta şi cu ce ? Unde sunt sfinţenia şi dreptatea noastră ? Hristos este Cel care îndreaptă. Cine este drept înaintea lui Dumnezeu ? Toţi au păcătuit, şi se lipsesc de slava lui Dumnezeu (Romani 3, 23). Cum a fost femeia care a plâns la picioarele lui Hristos ? Desfrânată, păcătoasă. A respins-o Hristos ? Nicidecum. Dimpotrivă, ea a auzit dulcele Lui glas: Iartă-se păcatele ei cele multe … Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace (Luca 7, 47, 50). Nevrednicia ta nu poate să te vatăme cu ceva. Un singur lucru se cere de la tine: să-ţi părăseşti poftele şi să păşeşti cu pocăinţă către Părintele ceresc. Şi unde s-a înmulţit păcatul, acolo a prisosit harul (Romani 5, 20). Cum este cea mai mică picătură înaintea oceanului, aşa sunt păcatele tale faţă de bunătatea nespusă a lui Hristos”.
Sfântul Ioan Gură de Aur, plin de înţelepciune, sfătuieşte: ,,Pentru aceasta nu spune: ‘Sunt păcătos, nu am îndrăzneală, nu cutez să mă rog’. Cel ce cugetă că nu are îndrăzneală, tocmai acela are îndrăzneală; iar cel ce cugetă că are îndrăzneală, acela a pierdut îndrăzneala, asemenea fariseului. Cel ce se socoteşte pe sine ca dat deoparte şi dispreţuit, acela cu osebire va fi ascultat, asemenea vameşului. Ia aminte câte exemple ai în această privinţă: hanaaneanca, vameşul, tâlharul de pe cruce. Dacă fiecare dintre aceştia ar fi spus: sunt păcătos, mă ruşinez şi pentru aceasta nu trebuie să păşesc la rugăciune, nu ar fi primit nimic. Însă, pentru că nici unul nu a luat aminte la mulţimea păcatelor, ci la bogata iubire de oameni a lui Dumnezeu, atunci, adăugând îndrăzneală, a primit încredere, şi fiind păcătos a primit lucruri peste vrednicia lui; şi fiecare a ajuns la acelea pe care le-a dorit. Amintind de toate acestea, să le urmăm. Să ne rugăm neîncetat, cu îndrăzneală, cu încredere, cu bună nădejde şi cu multă osârdie şi vom primi toate câte ne sunt de folos, pentru că Dăruitorul este iubitor de oameni şi nu atâtea dorim noi să primim, pe cât doreşte El să ne dăruiască”.
Deoarece demonii întru toate împiedică rugăciunea, neapărat trebuie să luăm aminte, ca pravilă de obşte, că şi noi trebuie să-i oprim, împotrivindu-te lor, fără doar şi poate, şi nu învoindu-ne cu acelea pe care ei ni le insuflă. Şi precum demonii adeseori aleargă către strategii potrivnice, tot astfel noi trebuie să le stăm împotrivă cu strategiile noastre.
În Pateric se istoriseşte o întâmplare minunată. Un monah oarecare a fost învăţat de un stareţ înţelept către rugăciunea cea binecuvântată a adevăratei pocăinţe. El s-a zăvorât în chilia sa ca să-şi plângă păcatele şi să ceară dumnezeiască îndurare. Căzând cu faţa la pământ, trei zile şi trei nopţi a plâns cu amar înaintea Domnului, suspinând, căindu-se din inimă şi având mare zdrobire a sufletului. După o vreme, demonii, în taină, au început să-l ispitească prin gânduri, insuflându-i mândrie: ,,Te-ai ridicat mult întru cele duhovniceşti. Ai ajuns mare !” Monahul a simţit că acestea sunt uneltiri diavoleşti şi îndată s-a împotrivit ispitei. Întorcându-şi cu smerenie ochii duhovniceşti către păcatele lui de dinainte, a spus: ,,Iată, aici, înaintea vederii mele, sunt toate păcatele pe care le-am săvârşit”.
După aceasta însă, demonii i-au insuflat gândul cel potrivnic, că el mult a călcat poruncile lui Dumnezeu, drept pentru care nu mai are nădejde de mântuire. Văzând că aceasta îl împinge la deznădejde, monahul a început să-şi spună: ,,Mă voi strădui să împlinesc nevrednica mea pocăinţă înaintea lui Dumnezeu şi cred că El îmi va arăta milă”. Când a biruit în acest chip gândurile potrivnice insuflate de duhurile rele, demonii nu l-au lăsat, ci i s-au arătat la vedere şi i-au spus: ,,Tu ne faci să nu mai ştim încotro s-o apucăm”. ,,Cu ce ?”, a întrebat monahul. Demonii i-au răspuns: ,,Când noi te lăudăm, tu fugi către smerenie. Iar când noi îţi insuflăm ‘smerenia’ noastră, atunci te înalţi”.
Concluzia ? Împotrivindu-ne insuflărilor demonilor, cu dreaptă socoteală duhovnicească, niciodată să nu împlinim voia lor, şi ne vom mântui. Dacă aceşti vicleni vrăjmaşi te conduc către înălţarea de sine, aleargă la smerenie, amintindu-ţi păcatele tale; dar dacă ei îţi amintesc de păcatele tale cu scopul de a deznădăjdui şi de a te înstrăina de rugăciune, ‘smerindu-te’ în chip diavolesc, aleargă să te prinzi de cârma nădejdii, şi nu te vei îneca în valurile deznădejdii. Hristos Însuşi este nădejdea noastră (potrivit I Timotei 1, 1), către El să nădăjduim.
Să nu ne mirăm dacă până şi demonii cei mândri vorbesc uneori despre ‘smerenie’. Sfântul Ignatie Briancianinov lămureşte acest lucru: ,,Şi demonii au ‘smerenia’ lor. Această ‘smerenie’ satana o cere de la Dumnezeu-Omul. Atunci când Îi făgăduieşte să-L răsplătească cu cinste şi cu bunătăţi pământeşti, diavolul Îl duce pe Domnul pe un munte înalt şi-I arată împărăţiile lumii într-o clipită, spunându-i: Ţie voiu da stăpânirea aceasta toată şi slava lor, că mie este dată, şi oricăruia voiesc o dau pre ea. Deci, tu de te vei închina înaintea mea, va fi a ta toată (Luca 4, 6-7). Tot aşa chinuitorii le cereau sfinţilor mucenici ‘smerenie’, prin care trebuia să se arate învoirea de a se închina idolilor şi de a se lepăda de Hristos şi făgăduind pentru această ‘smerenie’ să le răsplătească cu bunuri pământeşti îmbelşugate.
Aceeaşi ‘smerenie’ o cere lumea, care acţionează după duhul stăpânitorului acestei lumi. Lumea iubeşte această ‘smerenie’, o preaslăveşte şi o îmbracă cu răsplăţile sale deşarte. Lumea urăşte smerenia lui Hristos, iar sfinţii lui Dumnezeu într-atât au urât diavoleasca smerenie, că au primit toate chinurile, lipsurile şi necazurile, numai şi numai să nu se supună unei astfel de ‘smerenii’. Ei au preţuit siluirile şi moartea de necinste în locul ‘smereniei’ diavoleşti. ‘Smerenia’ propovăduită de înţelepciunea trupească, făţarnica şi falsa sfinţenie, este o ‘smerenie’ diavolească. Demonii insuflă celor ce duc viaţă monahală ‘smerenia’ lor ca să-i conducă prin aceasta la deznădejde, delăsare şi împrăştiere. Aceasta trebuie să o ştie monahii de astăzi; aceasta îi învaţă să deosebească ‘smerenia’ diavolească de smerenia lui Hristos … care aşază nădejdea omului întru Hristos şi este străină de deznădejde. Aceasta nicicând nu se arată în strălucire lumească şi întru izbânzi, ci întotdeauna se află sub semnul crucii lui Hristos şi este urâtă, prigonită, călcată în picioare de mai-marii văzuţi şi nevăzuţi ai acestei lumi”.
În cele din urmă, trebuie să amintim de o altă mare piedică diavolească în calea adevăratei şi mântuitoarei rugăciuni. Aceasta nu se aseamănă celei pomenite mai sus, care împiedică rugăciunea. Aceasta, despre care vorbim, o încurajează aici pe ea. Cum anume ? s-ar putea întreba cineva. Este posibil ca demonii să încurajeze rugăciunea ? Da, este cu putinţă una ca aceasta. O încurajează atunci când văd că prin ea pot încă mai mult să-l îndepărteze pe om de Dumnezeu. Aşa se întâmplă atunci când vedem rugăciunea celor mândri şi a celor căzuţi în înşelare diavolească, ca şi rugăciunea multor oameni căzuţi de la Biserica Ortodoxă în eresuri şi secte. Ei se roagă cu însufleţire, plini de energie, cu multă abnegaţie, şi îi învinuiesc pe ortodocşi că citesc doar formal rugăciuni scrise şi că se roagă anevoios şi fără nici o simţire.
La locul potrivit, noi am examinat rolul simţămintelor în rugăciune şi am spus că rugăciunea fără simţământul participării omului este un mare neajuns, că ea nu conduce la adevărata părtăşie cu Dumnezeu. Însă am amintit totodată faptul că nu orice simţământ este plăcut lui Dumnezeu: simţămintele pline de sentimentalism ucid adevărata nevoinţă, pocăinţa, aşezarea plină de trezvie a sufletului; exaltările duc de-a dreptul către înşelare diavolească, prin înşelare conducând însuşirile sufleteşti ale omului în detrimentul înălţării duhovniceşti.
Ereticii, căzuţi de la Sfânta Biserică, socotesc că, rugându-se, în exaltarea lor aduc slujire lui Dumnezeu (potrivit Ioan 16, 2). În realitate, ei sunt prizonieri ai demonilor, care conduc rugăciunea lor. Ei îi însufleţesc, şoptindu-le că se roagă lui Dumnezeu cu duhul şi cu adevărul (Ioan 4, 23), că rugăciunea lor este curată şi desăvârşită. Ei nu se pot ruga cu duhul şi cu adevărul din două motive: 1) pentru că au căzut de la adevărul păzit cu râvnă în Ortodoxie, şi 2) pentru că sunt stăpâniţi nu de Sfântul Duh, ci de duhul cel rău, care le preface inima într-un cuib al feluritelor patimi ascunse, cu care ei nu se gândesc să lupte, căci nu le văd şi nu le conştientizează. Aceste patimi ale lor nu se arată la vedere, pentru că ei consideră, în mod superficial, că nu le au defel. În realitate însă, ele sunt acolo, moţăie precum şerpii ascunşi într-o văgăună întunecată. Doar dacă ajungi în aceste văgăuni, ei scot capul şi chiar încep să muşte.
Diavolul înadins nu-şi ispiteşte jertfele – pe eretici şi sectanţi – prin patimi, ci le lasă în pace. Încă mai mult le îmbracă în haina curăţiei, smereniei şi dreptăţii, aprinzându-le către osârdnică rugăciune, ca să creeze prin aceasta impresia deplină că ar fi chipurile creştini desăvârşiţi, ca astfel să poată să-i atragă şi pe alţii către vătămătoarea lor credinţă mincinoasă. Iar acest lucru este foarte molipsitor, fiindcă, spre deosebire de Ortodoxie, ei prezintă mântuirea ca pe un lucru foarte lesnicios: doar să te pocăieşti înaintea lui Dumnezeu în particular, nu ai de ce să te mărturiseşti înaintea preotului, şi Dumnezeu te va ierta de toate. Eşti deja mântuit. Nu sunt necesare nevoinţe personale, harul săvârşeşte totul.
Şi ce foloseşte lupta până la sânge cu păcatul (potrivit Evrei 12, 4); ce folosesc nevoinţa, truda, sudoarea, împotrivirea fără cârtire faţă de patimile proprii; la ce bun silirea neîncetată de sine şi împlinirea dumnezeieştilor porunci mântuitoare – şi la împlinirea lor adânca smerenie, pentru care se dă harul lui Dumnezeu; ce nevoie este de privegherea până la sfârşitul vieţii şi simţământul neîncetat că eşti cel mai păcătos dintre cei păcătoşi (potrivit I Timotei 1, 15) ? Toate acestea sunt dispreţuite cu totul de sectanţi. Nici vorbă de acestea la ei. Diavolul şterge în chip stăruitor din conştiinţa lor toate aceste adevăruri, ca să-i ţină prizonieri ai mândriei şi părerii de sine. Cu credinţa mincinoasă că sunt mântuiţi deja, el îi ţine în înfricoşătoarea mulţumire de sine fariseică, din care ei dobândesc îndrăzneala de a-i osândi pe toţi ceilalţi care nu împărtăşesc convingerile lor sectante şi nu se roagă la fel ca ei.
Socotindu-se desăvârşiţi, ei se împotrivesc sfatului apostolic: Nu cele înalte cugetând, ci cu cei smeriţi împreună purtându-vă. Nu fiţi înţelepţi întru voi înşivă (Romani 12, 16). Ajungând uşor la extazul rugăciunii, ei se afundă tot mai mult în cursele rătăcirii. La rugăciunile lor nedrepte se pot aduce cuvintele prooroceşti spuse în numele Domnului: Vor striga către mine, şi nu voiu asculta pre ei (Ieremia 11, 11). Împărtăşind punctul de vedere că mântuirea este doar lucrare a harului dumnezeiesc şi a credinţei, fără participarea personală a omului cu fapta, ei îl contrazic pe Sfântul Apostol Pavel care sfătuieşte: Cu frică şi cu cutremur mântuirea voastră o lucraţi (Filippeni 2, 12), şi se împotrivesc şi Sfântului Apostol Iacov care spune că din fapte se îndreptează omul, iar nu numai din credinţă (Iacov 2, 24).
După ei, moştenirea veşnicei fericiri este ceva deosebit de lesnicios. Crede doar şi o vei primi de la Dumnezeu. Dar Sfântul Apostol Petru spune cu totul altfel: De vreme ce dreptul abia se mântuieşte, cel necredincios şi păcătos unde se va arăta ? (I Petru 4, 18). Ca să arate că nu este îndeajuns doar credinţa fără faptă, Sfântul Apostol Iacov adaugă: Şi dracii cred şi se cutremură (Iacov 2, 19). Diavolul prezintă mântuirea sectanţilor ca ceva foarte uşor, ca să-i tragă de la nevoinţele întru credinţă şi de la împlinirea poruncilor care conduc la mântuire.
Aici ne vine în minte întâmplarea cu o femeie credincioasă, ajunsă în Apus la o mânăstire romano-catolică. Monahiile au întâmpinat-o cu multă căldură, iar când a plecat, ele au salutat-o cu cuvinte dragi: ,,Ne vedem în Rai !” … Cum poate omul să-şi închipuie că Raiul încă de pe acum îi este asigurat ?! Adevăratul creştin trăieşte într-adevăr cu nădejdea
Raiului, însă se simte nespus de nevrednic de acesta, fapt pentru care se pocăieşte întreaga viaţă. Încrederea în sine îi este absolut străină, căci tocmai aceasta îl poate lipsi de Rai.
Avva Agathon
În Vieţile sfinţilor citim următoarele despre marele nevoitor egiptean Avva Agathon, ce ducea o viaţă îngerească: El a fost un foarte virtuos monah si se străduia să trăiască după voia lui Dumnezeu. Când s-a apropiat despărţirea sa de această lume, a stat 3 zile cu ochii deschişi privind în sus. Fraţii din jurul lui l-au întrebat: ,,Părinte, la ce te uiţi ?” El le-a spus: ,,Stau înaintea judecăţii lui Hristos”. Ei însă l-au întrebat: ,,Oare şi tu te temi de judecată ?” Prea cuviosul a răspuns: ,,După puterile mele, m-am străduit să împlinesc poruncile lui Dumnezeu. Eu sunt însă om. Cum pot să ştiu dacă sunt plăcute lui Dumnezeu faptele mele ?” Fraţii i-au spus: ,,Nu nădăjduieşti dară în faptele cele bune pe care le-ai săvârşit ca să placi lui Dumnezeu ?” Sfântul a răspuns: ,,Nu nădăjduiesc, căci una este judecata lui Dumnezeu, iar alta este cea omenească !” Şi spunând acestea, a adormit cu pace.
Cu o asemenea smerenie şi simţământ al nevredniciei a întâmpinat moartea un alt mare plăcut al lui Dumnezeu, Sfântul Sisoe cel Mare. El a ajuns la o astfel de dreptate încât săvârşea minuni şi învia morţi. Şi, în ciuda acestora, se socotea întotdeauna pe sine nespus de păcătos. Când a fost să treacă la cele veşnice, monahii care îl înconjurau au băgat de seamă că faţa lui strălucea ca o zi senină. El a şoptit: ,,Iată, vine Avva Antonie !” Apoi, tăcând puţină vreme, a spus: ,,Iată, se apropie ceata proorocilor !” Şi faţa lui din nou a strălucit, încă mai mult. După aceasta, a tăcut şi a spus mai apoi: ,,Iată, se arată apostolii !” Şi iarăşi, mai mult a strălucit faţa lui. El a început să grăiască cu oaspeţii cei nevăzuţi. ,,Cu cine vorbeşti ?” – l-au întrebat fraţii. Sfântul a răspuns: ,,Iată, îngerii au venit ca să mă ia, însă eu m-am rugat de ei ca să mai rămân puţin să mă pocăiesc”.
Miraţi, fraţii au spus: ,,Părinte, tu nu ai nevoie de pocăinţă !” El le-a răspuns însă: ,,Adevărat vă spun, nu ştiu dacă am pus nici măcar început pocăinţei mele”. Şi toţi fraţii l-au cunoscut că este desăvârşit. Da, el a fost într-adevăr desăvârşit pentru că a avut desăvârşită smerenie, pentru care Dumnezeu dă desăvârşit har (potrivit Iacov 4, 6). Spunând ultimele cuvinte, faţa lui a strălucit ca soarele (potrivit Matei 13, 43), astfel că toţi cei de faţă au căzut în mare frică. Mai apoi, Însuşi Domnul S-a arătat şi a spus: ,,Aduceţi la Mine pe acest vas ales din pustie !” Şi sfântul şi-a dat lui Dumnezeu duhul său. În acea clipă, a strălucit ca un fulger şi întreaga chilie s-a umplut de minunată mireasmă.
Sfântul Sisoe cel Mare la mormântul lui Alexandru cel Mare
Mânăstirea Varlaam, Meteora, secolul al XVI-lea
Sunt două feluri de oameni: unii – drepţi, care se socotesc pe sine păcătoşi, şi alţii – păcătoşi care se socotesc pe sine drepţi. Drepţii, cu cât mai mult săvârşesc poruncile lui Dumnezeu, cu atât mai mult se smeresc şi se socotesc cu sinceritate cei mai nevrednici. Dacă nu ar fi fost smeriţi, ei nu ar fi fost sfinţi, fiindcă ar fi încălcat porunca cea dreaptă a lui Dumnezeu care îl ţine pe om întru smerenie (potrivit Matei 5, 3). Iar cei păcătoşi, cu cât mai mult se îndepărtează de poruncile lui Dumnezeu şi cu cât mai mult le încalcă, cu atât mai mult se mândresc şi se socotesc drepţi. Demonii nu au nimic împotriva rugăciunilor celor mândri şi mulţumiţi de sine, căci, sub forma exterioară a convorbirii cu Dumnezeu, aceştia plac diavolului celui rău.
La Cincizecime, sfinţii apostoli L-au primit de la Hristos pe Sfântul Duh cel făgăduit şi au început să grăiască în felurite limbi. Însă evreii cei necredincioşi, care întotdeauna s-au împotrivit Sfântului Duh (potrivit Faptele Apostolilor 7, 51), au început să-i batjocorească spunând că de must sunt plini (Faptele Apostolilor 2, 13). Aceasta o spuneau nu de la sine, ci învăţaţi de duhul cel rău – diavolul. El îşi bătea joc de apostoli că sunt beţi şi că în stare de beţie grăiesc în felurite limbi. Astăzi, acelaşi diavol dă jertfelor sale – ereticii şi sectanţii – rugăciuni pline de beţie, îmbătându-i cu vinul dulce al înşelării, atrăgându-i în mândrie şi în părere de sine şi imitând în acest fel Cincizecimea cea harică, prefăcând-o în parodie. Tot astfel, antihrist, atunci când va veni, va imita la arătare pe Hristos, însă nu va avea nimic în comun cu El, ci dimpotrivă îi va îndepărta pe oameni de El.
Să ne păzim de această molimă heterodoxă în care lucrează întâistătătorul întunericului, prefăcut în înger al luminii (potrivit II Corinteni 11, 14). Să ne întărim în credinţa ortodoxă, prin rugăciunea dreptmăritoare, plină de trezvie şi de har, şi să nu fim cuprinşi de satana; că nu este să nu ştim amăgiturile lui (II Corinteni 2, 11).
XIII. Roadele adevăratei rugăciuni
Odată botezat în numele Sfintei Treimi, orice credincios devine, după har, locaş al Sfântului Duh, iar după datorie slujitor al lui Dumnezeu. Aceasta o exprimă în chip minunat Sfântul Apostol Petru, care scrie celor credincioşi în Hristos: Voi înşivă ca nişte pietre vii, vă zidiţi casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti (I Petru 2, 5). Sfinţiţi slujitori ai Dumnezeului Celui Viu şi săvârşitori în taină în sensul restrâns al cuvântului sunt doar preoţii. Însă, în sens mai larg, tot creştinul trebuie să fie slujitor al lui Dumnezeu, plăcut al Lui, şi precum aceştia, să aducă Domnului jertfe duhovniceşti în templul inimii lui.
Astfel înţelege, în general, sfinţenia şi Sfântul Apostol Pavel atunci când scrie: Rogu-vă dar pre voi, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să vă puneţi înainte trupurile voastre jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, slujba voastră cea cuvântătoare (Romani 12, 1). Au nu ştiţi că sunteţi casa lui Dumnezeu, şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte întru voi ? (I Corinteni 3, 16). Jertfele duhovniceşti pe care trebuie să le aducem în inima noastră sunt neîncetatele şi evlavioasele rugăciuni.
Abordând aceste înalte gânduri ale întâilor apostoli ai lui Hristos, Sfântul Efrem Sirul sfătuieşte pe orice credincios în acest chip: ,,Fii templu şi preot al lui Dumnezeu ! Slujeşte lui Dumnezeu în templul tău, căci El S-a făcut pentru tine şi Preot, şi Jertfă – Miel de tăiere. Astfel şi tu fii pentru El şi templu, şi preot, şi jertfă. Şi pentru că duhul tău este templu, nu îngădui în el nici o necurăţie !”
Creştinul este dator ca în permanenţă să vegheze asupra sufletului său şi să nu se întineze cu nici un păcat. Nu este nevoie ca el să fie neîncetat în biserică şi să se roage, purtând templul lui Dumnezeu întru sine, ci trebuie ca adeseori să iasă cu mintea din zbuciumul deşertăciunii de fiecare zi la liniştea rugăciunii celei însingurate şi să închidă mintea în odăiţa cea ascunsă a inimii sale (potrivit Matei 6, 6) pentru convorbire evlavioasă cu Dumnezeu. Şi rugăciunea lui va fi auzită astfel de Duhul lui Dumnezeu care locuieşte în el.
Precum biserica, acest sanctuar dumnezeiesc, unde lui Dumnezeu Îi place să locuiască, nu trebuie prefăcută din casă de rugăciune în peşteră de tâlhari (potrivit Matei 21, 13) şi din loc de îmbogăţire duhovnicească în loc de negoţ pământesc, tot aşa sufletul, această locuinţă a Sfântului Duh, nu trebuie să se prefacă din casă a lui Dumnezeu în casă de negoţ, de schimbare plină de ruşine a bogăţiilor cereşti cu bunătăţile păcătoase pământeşti. Dacă se preface într-o asemenea casă, ea va deveni într-adevăr peşteră de tâlhari, locuinţă întunecată a demonilor şi gunoi al patimilor pierzătoare. Acestea sunt sufletele acelor creştini care trăiesc întru negrijă şi lasă pe tâlharii cei duhovniceşti – demonii – să răpească din suflet tot ceea ce este sfânt. Acela care a deschis uşa inimii sale demonilor trebuie să-şi frângă inima, să se pocăiască şi să înceteze să împlinească vătămătoarele lor insuflări. El trebuie să se roage cu osârdie lui Hristos să vină la el şi cu biciul dreptei Sale mânii să izgonească din inima lui demonii adunaţi acolo, şi tot păcatul, şi cele neplăcute lui Dumnezeu.
Când inima se curăţeşte, poate să devină templu al Sfântului Duh şi să trăiască minunea părtăşiei cu Dumnezeu, despre care Sfântul Efrem Sirul scrie: ,,Minunată, de neatins de înaltele Puteri şi de negrăit pentru locuitorii cei de jos este aceasta ! Cel Necuprins de mintea omenească intră în inimă şi locuieşte întru ea ! Ascuns de îngerii de foc, Se descoperă în inimă ! Pământul nu poate să suporte paşii Săi, dar inima curată Îl poartă întru sine ! Cerul este mic pentru palma Sa, dar inima este locuinţa Lui ! Întreaga făptură nu poate să-L cuprindă întru hotarele sale, însă inima cea mică Îl sălăşluieşte întru sine ! Dumnezeu a ales locurile cele mai smerite dintru om ca locuinţă Sieşi ! Iată, omul devine templu al lui Dumnezeu, în care locuieşte Domnul ! Sufletul este templul Lui, iar inima sfânt jertfelnic, unde se aduc jertfe de laudă şi slavoslovii ! Preot se face mintea care stă şi slujeşte acolo”.
Nespus de mari sunt roadele rugăciunii într-un asemenea suflet care se străduieşte să fie cu adevărat templu al Dumnezeului Celui Viu !
1. Prima roadă este curăţirea sufletului de păcate. Noi am ieşit curaţi precum îngerii din baia botezului, însă, pe măsură ce am păcătuit, treptat ne-am îndepărtat de Dumnezeu. Rugăciunea de pocăinţă şi, în special, taina spovedaniei ne apropie din nou de El. Prin lacrimi, prin suspine de pocăinţă, dar mai ales prin frângerea adâncă a inimii pentru săvârşirea păcatelor, omul poate să-L facă milostiv pe Dumnezeu şi să-L roage să-i redea curăţia pierdută a inimii. Prin pocăinţă şi ocărârea de sine, prin înjosirea de sine şi plângerea de sine înaintea duhovnicului, prin călcarea mândriei care ne-a îndepărtat de Dumnezeu şi ne-a apropiat de demoni, prin smerenia şi zdrobirea inimii, omul primeşte
harul lui Dumnezeu. Acesta curăţeşte sufletul de păcate. Oricâte lacrimi am vărsa, ele nu ne vor curăţa dacă nu Se îndură Dumnezeu asupră-ne şi dacă El Însuşi nu ne curăţeşte.
Sfântul Prooroc David a plâns mult înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele sale (potrivit Psalmi 6, 6; 101, 10). Însă nu a nădăjduit nicicum în lacrimile sale, ci şi-a pus cu totul nădejdea în îndurarea lui Dumnezeu. El se ruga astfel: Miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila ta, şi după mulţimea îndurărilor tale, şterge fărădelegea mea … Stropi-mă-vei cu isop, şi mă voiu curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voiu albi … Întoarce faţa ta de către păcatele mele, şi
toate fărădelegile mele şterge. Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele … Dă-mi mie bucuria mântuirii tale, şi cu duh stăpânitor mă întăreşte (Psalmi 50, 1-13).
Pocăinţa lui David
Mânăstirea Pantocrator, secolul al XVII-lea
După cum se vede din aceste suspine de pocăinţă, omul doar se pocăieşte, însă adevăratul Renăscător, Curăţitor şi Mântuitor al sufletului omenesc este Dumnezeu. El este Cel care spală, curăţeşte şi îndepărtează nelegiuirile, înnoind sufletul. El este Preaputernicul Ziditor şi Înnoitor al templului omenesc sfărâmat. Doar El poate să facă minunea ca păcatele săvârşite să se şteargă fără urmă şi să piară de parcă nici nu ar fi existat vreodată ! Şi aceasta face asupra celor care se pocăiesc sincer, întotdeauna, în fiecare zi, în fiecare ceas şi mai cu seamă prin sfânta taină a spovedaniei. Orice rugăciune de pocăinţă spusă sincer şi din toată inima Îl milostiveşte pe Dumnezeu, orice lacrimă de pocăinţă revarsă iubirea lui Dumnezeu.
Prin pocăinţa din partea noastră, Cel Întrutotmilostiv ne sare în ajutor şi ne împacă cu El Însuşi. Atât de mare lucru este iertarea păcatelor, încât psalmistul se minunează de-a dreptul de această arătare plină de har şi îi fericeşte pe toţi cei care ajung la ea (potrivit Psalmi 31, 1). Cutremurat de săvârşirea pocăinţei, el însuşi cu osârdie se foloseşte de ea, se căieşte cu râvnă şi primeşte iertarea. După aceasta, veşnic recunoscător, alcătuieşte psalmi de mulţumire în care Îi grăieşte lui Dumnezeu: Fărădelegea mea am cunoscut, şi păcatul meu nu l-am acoperit. Zis-am: mărturisi-voiu asupra mea fărădelegea mea Domnului; şi tu ai lăsat păgânătatea inimii mele (Psalmi 31, 5-6).
Astfel, pocăinţa întristătoare se preface în dănţuire de mulţumire (potrivit Psalmi 29, 11). Cele care s-au petrecut cu el pot să se petreacă şi cu noi dacă ne pocăim din inimă şi ne rugăm cu adâncă zdrobire.
2. O altă roadă importantă a rugăciunii, mai cu seamă dacă aceasta se săvârşeşte neîncetat şi cu osârdie, este simţirea unei călduri neobişnuite, a simţământului plin de har al prezenţei lui Dumnezeu, Binefăcătorul sufletelor noastre. Sub influenţa rugăciunii de pocăinţă, inima trufaşă se micşorează pe dată înaintea măreţiei lui Dumnezeu; în loc de nădejdea de sine, aceasta primeşte zdrobire şi umilinţă, îndrăzneala de dinainte se împlineşte întru frica de Dumnezeu şi creştinul începe să ia aminte asupră-şi, asupra oricărui cuvânt al său, asupra oricăror priviri, gesturi şi fapte. Sub influenţa acestei schimbări, omul se roagă tot mai adunat şi din ce în ce mai mult este stăpânit de un fior de evlavei, de frângere a inimii şi de luare aminte.
Sfântul Ignatie Briancianinov scrie: ,,Primele roade ale rugăciunii se cuprind în luare aminte şi în umilinţă. Aceste roade se arată înaintea multor altora din toată pravila de rugăciune săvârşită … Din luarea aminte se naşte umilinţa, iar din umilinţă sporeşte luarea aminte. Ele duc la rugăciunea adâncă, însufleţind treptat inima. Ele alungă răspândirea şi visarea”.
Astfel spune şi Sfântul Teofan Zăvorâtul: ,,Roada rugăciunii este adunarea minţii în inimă şi căldura. Aceasta este o lucrare firească. Fiecare poate să ajungă la ea. Dar ca să izbândească întru această îndeletnicire trebuie ca de fiecare dată când se aşază la rugăciune inima să rămână întru totul străină, să fie slobodă întru totul de orice lucru pământesc, astfel încât să nu se înalţe deasupra luării aminte nimic altceva – nici faţă, nici lucru, nici obiect. În această vreme, totul trebuie să se izgonească”.
Astfel, adunarea minţii în inimă şi rugăciunea cu luare aminte, stând în puterea omului, pot să-l pregătească a urca de la treapta de început a rugăciunii la cea de-a doua treaptă, mai înaltă. Prima treaptă este în puterile omului. Fiecare persoană este în stare, prin încordarea voii, să se roage mai mult sau mai puţin adunat, să se lupte cu neputinţele şi să-şi încălzească inima. Neîndoielnic, harul ajută şi aici, fără a-şi vădi însă prezenţa. ,,Pe cea de-a doua treaptă, harul lui Dumnezeu îşi arată simţit prezenţa şi lucrarea sa, unind mintea cu inima şi dând posibilitate omului să se roage fără visare, neîmprăştiat, cu plâns şi căldură în inimă, gândurile păcatului pierzându-şi astfel puterea silnică asupra minţii”. Atunci omul se slobozeşte de lanţurile grele ale legăturilor pământeşti şi zboară cu sete nespusă către lumea de sus, unde i se arată minunate taine şi unde află pe acelea către care a tânjit inima lui.
Sfântul Simeon Noul Teolog istoriseşte despre un tânăr, înţelegându-se prin aceasta că ar fi vorba despre sine, că în scurtă vreme s-a ridicat de la prima la cea de-a doua treaptă a rugăciunii. ,,În Constantinopol – scrie el – trăia un tânăr de 20 ani, pe nume Gheorghe. El era frumos în purtare, şi felul său de vieţuire avea ceva osebit. Pentru aceasta, unii care priveau doar la cele din afară, făceau despre el felurite presupuneri pline de răutate. El a 
cunoscut un monah, om sfânt cu viaţa, căruia i-a descoperit inima sa, spunându-i că jinduieşte mult să-şi 
mântuiască sufletul. Dreptul stareţ l-a învăţat aşa cum trebuie, i-a rânduit nu multă pravilă de rugăciune spre împlinire şi i-a dăruit cartea Sfântului Marcu Ascetul, în care se scrie despre legea duhovnicească.
Sfântul Simeon Noul Teolog
Tânărul a luat acea carte cu atâta dragoste şi evlavie, ca şi când i-ar fi fost trimisă de Însuşi Dumnezeu … Şi o citea cu mare osârdie şi cu luare aminte, iar când a terminat-o a primit mare folos din cugetările scrise acolo. Printre toate acestea, trei mai adânci i s-au întipărit întâi în inima lui: prima – ,,Dacă doreşti leac, iată: îngrijeşte-ţi conştiinţa, să fie curată; ceea ce îţi spune ea, aceea fă şi vei avea folos” (cap. 69); cea de-a doua – ,,Cel ce aşteaptă să primească harul Sfântului Duh înainte de a împlini poruncile lui Dumnezeu se aseamănă robului cumpărat pe bani, care aşteaptă să i se dea libertate în aceeaşi clipă în care a fost cumpărat şi încă se plăteşte pentru el” (cap. 64); cea de-a treia – ,,Cel ce se roagă doar cu buzele şi nu are încă judecată duhovnicească este asemenea orbului care a strigat: Fiule al lui David, miluieşte-mă ! (Marcu 10, 48). Iar cel ce a primit judecată duhovnicească se aseamănă acelui orb care, de cum L-a zărit pe Domnul L-a numit nu fiu al lui David, ci L-a mărturisit ca Fiu al lui Dumnezeu (potrivit Ioan 9, 35-38)” (cap. 13-14).
Aceste trei cugetări mult i-au plăcut tânărului şi el a crezut că prin păzirea conştiinţei, aşa cum îl îndemna prima cugetare, va primi tămăduire în neputinţele sale sufleteşti; prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, cum îl învăţa cea de-a doua cugetare, va primi harul Sfântului Duh; şi prin aceasta, după cum făgăduia cea de-a treia cugetare, va vedea duhovniceşte şi va privi nespusa frumuseţe a Domnului. Înflăcărat de iubire către această frumuseţe, chiar dacă nu o mai văzuse, el înseta mult după ea, cu nădejdea că va veni ziua în care o va vedea.
Prin aceasta, nimic deosebit nu săvârşea în afară de aceea că în fiecare seară, fără să lase împlinirea acelei mici pravile de rugăciune care îi fusese rânduită de stareţ, nicicând nu se aşeza să doarmă.
După o vreme, conştiinţa a început să-l îndemne: ‘Mai fă încă ceva închinăciuni, citeşte încă un psalm şi spune cât poţi de des: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă !’ El şi-a ascultat cu uşurinţă conştiinţa. Orice îl îndemna ea, el împlinea ca şi când Dumnezeu Însuşi i-ar fi poruncit aceasta şi niciodată nu se culca în acea stare în care conştiinţa ar fi putut să-l mustre cu ceva: ‘De ce n-ai făcut aceasta ori aceea ?’ Astfel, el asculta întotdeauna de conştiinţa sa. Iar ea în fiecare zi adăuga din ce în ce mai mult la obişnuita lui pravilă, astfel că nu după multă vreme rugăciunile lui de seară au dobândit durata unei slujbe.
Ziua, el se afla la curtea unui nobil, căci îi era dat să se îngrijească de orice era de trebuinţă oamenilor care trăiau acolo. Iar seara ajungea acasă, unde nimeni nu ştia cu ce se ocupa. Aici, el vărsa lacrimi bogate, făcea multe rugăciuni, se arunca cu faţa la pământ, citea rugăciuni către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cu inima cuprinsă de durere, cu suspine şi cu lacrimi şi, căzând către Hristos Domnul, se ruga înaintea preacinstitelor Lui picioare cerându-I să Se milostivească de el precum odinioară orbul, să-i dea lui vedere ochilor celor duhovniceşti. Pentru că în fiecare seară rugăciunea lui se tot mărea, în cele din urmă el a început să petreacă în rugăciune până la miezul nopţii. În toată vremea rugăciunii, el nu se deda nici la lene, nici la întristare, nici la odihna mădularelor trupului său, nici la întoarcerea ochilor într-o parte ori în sus, ca să privească la ceva, ci stătea nemişcat ca un stâlp.
Odată, când el stătea în acest chip la rugăciune şi spunea mai mult lăuntric decât cu buzele: ‘Doamne, milostiv fii mie, păcătosului’, pe neaşteptate a coborât de sus asupra lui o lumină dumnezeiască strălucitoare şi a umplut întreaga încăpere. Atunci, tânărul a uitat că se afla în odaia sa şi că deasupra lui era acoperiş, căci în toate părţile vedea doar lumină. Nu ştia dacă cu picioarele sale stă pe pământ şi nu cugeta la nimic lumesc, ci pe de-a întregul era afundat în această lumină dumnezeiască, părându-i-se că el însuşi devenise lumină. În acea clipă a uitat de toate şi s-a umplut de lacrimi şi de nespusă bucurie. Apoi, mintea lui s-a ridicat la cer şi acolo a văzut altă lumină, încă mai puternică decât aceea care fusese în jurul său. Şi, spre uimirea lui, i s-a arătat că la capătul acelei lumini stătea stareţul sfânt cel asemenea îngerilor, care îi dăduse împreună cu acea poruncă de rugăciune şi cărticica Sfântului Marcu Ascetul.
Când vedenia a luat sfârşit şi tânărul şi-a venit întru sine, tremura cu totul de bucurie şi de umilinţă şi plângea cu lacrimi pline de smerenie, iar inima lui era toată plină de dulceaţă. Apoi s-a culcat şi a adormit. Însă îndată cocoşul a cântat şi s-a arătat prin aceasta că trecuse de miezul nopţii. După puţină vreme au început să răsune clopotele bisericii. Tânărul s-a sculat ca să citească, după obiceiul său, rânduiala utreniei. Astfel a petrecut el fără somn acea noapte, de mintea lui nemailipindu-se acesta”.
Descriind această întâmplare, Sfântul Simeon Noul Teolog spune că evlaviosul tânăr care trăia în mijlocul lumii şi îşi împlinea datoriile de primitor de oaspeţi şi administrator, nimic osebit nu săvârşea în viaţa sa duhovnicească: nici post istovitor, nici nu dormea pe pământul gol, nici nu purta sac, nici nu trăia departe de lume, după cum fac monahii, ci doar cu sufletul se îndepărtase de această lume şi de rânduielile ei păcătoase, rupând-o cu păcatele, pocăindu-se fierbinte pentru acestea şi cu căldură, neîmprăştiat şi cu credinţă simplă, cu nădejde neclătită şi cu dragoste copilărească către Dumnezeu împlinea mica pravilă de rugăciune rânduită, străduindu-se în viaţa sa să împlinească cele trei cuvinte de temelie din cartea Sfântului Marcu Ascetul.
Pentru sinceritatea lui în îndeletnicirea întru rugăciune şi pentru curăţia conştiinţei sale, Dumnezeu a vrut să-l înalţe de la prima până la cea de-a doua treaptă a rugăciunii, unde a gustat harul bogat al Sfântului Duh. Acesta l-a acoperit cu atâta putere, că el s-a învrednicit să vadă lumina de dincolo, pe care mulţi doresc să o vadă, însă doar puţini o contemplă. Cu această istorisire, Sfântul Simeon Noul Teolog doreşte să ne arate că omul poate şi în lume, nu doar în însingurarea mânăstirii, să placă lui Dumnezeu şi să ajungă la cele mai înalte roade ale rugăciunii, dacă are credinţă deplină, smerenie adâncă şi pocăinţă sinceră.
În continuare trebuie să dăm câteva lămuriri importante. ,,Rugăciunea de pe prima treaptă se numeşte nevoitoare, de pocăinţă, iar rugăciunea de pe cea de-a doua treaptă, mai înaltă – plină de har şi de la sine lucrătoare, rămânând împreună cu aceasta şi pocăinţa, aşa cum trebuie să fie întotdeauna. Sfinţii Părinţi îi cheamă pe toţi creştinii să se îndeletnicească cu osârdie în prima treaptă a rugăciunii şi să stăruie în ea. Ei însă opresc cu asprime … mai înainte de vreme ‘zborul’ şi înălţarea cu mintea către sferele rugăciunii pline de har, când această rugăciune nu ne este dată de Dumnezeu”.
Unii creştini, citind despre marile izbânzi prin rugăciune ale sfinţilor, visează să ajungă la măsura lor. Şi pentru că momeala este mult mai puternică, iar luminarea duhovnicească mult mai slabă, se întâmplă adeseori abateri primejdioase de la prima cale, ajungându-se la mari primejdii. Pentru aceasta, trebuie să-i prevenim pe credincioşii care se îngrijesc de mântuirea lor să nu fie atraşi de imitarea oarbă a sfinţilor şi să nu-şi închipuie că pot să primească prin puterea voii lor rugăciunea plină de har, de sine lucrătoare. Toţi trebuie să ia aminte că ultima nicicând nu a fost şi nu poate să fie izbândă omenească, ci întotdeauna a fost şi va fi dată de bunăvoinţa lui Dumnezeu.
Cunoscutul stareţ sfânt Macarie de la Optina scrie despre aceia care jinduiesc cu slavă deşartă la înaltele daruri ale rugăciunii şi caută fără de judecată vedenii minunate, că fără doar şi poate ei vor cădea în una dintre cele două primejdii: ori vor fi prinşi în înşelarea vrăjmaşului prin trăiri înşelătoare şi visări mincinoase, ori, dacă nu ajung la darurile căutate, se vor lăsa de rugăciune. El continuă preţioasele sale cugetări cu următoarele cuvinte pline de înţelepciune: ,,Sfinţii şi purtătorii de Dumnezeu Părinţi au scris despre marile daruri duhovniceşti nu ca omul să năzuiască fără de judecată spre primirea lor, ci cu scopul ca aceia care nu le au, ascultând despre asemenea daruri înalte şi descoperiri primite de cei vrednici, să conştientizeze adânca lor neputinţă şi astfel, fără de voie, să ajungă la smerenie, care mai mult decât toate nevoinţele şi virtuţile este de trebuinţă pentru cei ce caută mântuirea”.
În acest duh, Sfântul Ioan Scărarul scrie: ,,Ca săracii care privesc comorile cele împărăteşti, şi mai mult îşi conştientizează prin aceasta sărăcia lor, tot aşa sufletul care citeşte despre marile nevoinţe ale Sfinţilor Părinţi se smereşte încă mai mult în cugetele sale”. El învaţă plin de înţelepciune: ,,Să te miri de nevoinţele sfinţilor este de laudă, să ai râvnă este mântuitor, însă să doreşti ca dintr-odată să devii asemănător vieţii lor înseamnă să fii fără judecată şi este cu neputinţă”. Lipsa dreptei socoteli constă aici în mândra preţuire de sine. Păzindu-ne de cea de pe urmă, Sfântul Ioan Scărarul scrie: ,,Cel ce s-a cunoscut pe sine nu poate să fie ţinut (de demoni), să fie prins de ceva care depăşeşte puterile lui, căci el merge pe fericita cale a smereniei”.
Tot astfel învaţă Sfântul Isaac Sirul: ,,Dacă spui că unii părinţi au scris despre aceasta – că există curăţie duhovnicească, sănătate duhovnicească, nepătimire, că există contemplare –, ei au scris despre acestea nu ca să ne îndemne ca mai înainte de vreme să ajungem la astfel de lucruri … Toţi care au avut asemenea intenţii nesănătoase au aflat în mândria lor căderea. Noi trebuie să punem rânduială în inimă prin fapte de pocăinţă şi prin viaţă plăcută Domnului. Iar darurile lui Dumnezeu vor veni de la sine dacă locul în inimă va fi curat şi fără de pată. Sfânta Biserică nu încuviinţează să căutăm mai înainte de vreme darurile înalte ale lui Dumnezeu, căci cei care le primesc pe acestea, în realitate, ajung la mândrie şi la cădere, iar acesta nu este semn că omul Îl iubeşte pe Dumnezeu, ci boală duhovnicească”.
Într-un alt cuvânt, Sfântul Isaac scrie despre două trepte ale vieţii duhovniceşti – cea lucrătoare, necesară tuturor, şi cea contemplativă, la care ajung puţini: ,,Orice om care, înainte de a săvârşi învăţătura primei trepte, doreşte să treacă spre a doua, apropiindu-se de dulceaţa ei, să nu spun din pricina lenei sale, stârneşte mânia lui Dumnezeu, căci fără a-şi omorî mai înainte mădularele lui pământeşti, adică patimile (a se vedea Coloseni 3, 5), fără a-şi lecui neputinţele gândurilor cu îndeletnicirea cu răbdarea înjosirilor crucii, a îndrăznit cu mintea să viseze la slava crucii”.
Cel ce doreşte desfătări fără nevoinţă este leneş întru nevoinţă, plin de plăcere de sine, nu plăcut al lui Dumnezeu. Unul ca acesta lesne cade în înşelare şi în înşelare de sine. Principalul semn al înşelării duhovniceşti constă în aceea că omul ia simţirile ruşinoase ale desfătării şi mângâierile vrăjmaşului drept pline de har şi socoteşte lumina cea înşelătoare ca adevărată. Ca să fie pusă pe fugă vătămarea, în asemenea situaţii, Sfinţii Părinţi sfătuiesc să fie întrebaţi cei cunoscători, care pot să dea răspuns nu doar din dumnezeiasca Scriptură, ci şi din propria experienţă plină de har. Dacă nu se află însă un asemenea bătrân, este mai bine ca omul să nu primească simţirile desfătării suprafireşti, ci să alerge cu smerenie la Dumnezeu şi cu inimă curată să se socotească nevrednic de asemenea răsplată şi vedere.
,,Harul lui Dumnezeu – scrie Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov –, de la sine, când socoteşte el, după bunăvoinţa sa, strămută pe nevoitorul rugăciunii din primul chip al acesteia către cel de-al doilea. Dacă lui Dumnezeu Îi este plăcut să rămână nevoitorul în rugăciunea de pocăinţă cea dintâi, să rămână el întru ea şi să nu caute o stare mai înaltă, ci să fie încredinţat cu tărie că aceasta nu se atinge cu sforţări omeneşti, ci se dăruieşte de la Dumnezeu. Rămânerea întru pocăinţă este zălog al mântuirii. Să fim mulţumiţi de această stare. Să nu căutăm daruri înalte la rugăciune. O asemenea căutare este semn sigur al mândriei şi al părerii de sine; iar aceasta conduce nu către izbândă, ci către cădere şi pieire”.
Prin urmare, trebuie să năzuim către adevărata rugăciune de pocăinţă din inimă a primei trepte, trebuie să ne luptăm cu putere cu aplecările noastre spre păcat; trebuie, după toată căderea, să ne ridicăm din nou şi să continuăm să-L rugăm pe Dumnezeu să ne întărească, şi harul Domnului va lucra în chip nevăzut şi nu ne va lăsa să pierim. Să amintim că, după Sfinţii Părinţi, puţini sunt aceia care se învrednicesc de la Dumnezeu de rugăciunea din inimă cea plină de har şi văzătoare. Sfântul Isaac Sirul socoteşte că din zece mii de oameni doar unul se ridică la această treaptă duhovnicească. Pentru noi, este îndeajuns dacă înaintăm în rugăciunea cea nevoitoare, dacă o împlinim cu luare aminte, cu umilinţă din inimă şi cu evlavie, şi dacă săvârşim aceasta printr-o luptă cu patimile noastre.
Nu trebuie să ne plângem dacă nu suntem vrednici de rugăciunea desăvârşită, curată şi duhovnicească. Şi rugăciunea nevoinţei este îndeajuns pentru mântuire, dacă se săvârşeşte după pravila primită. Noi nu vom răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru faptul că nu am ajuns până la cea mai înaltă rugăciune plină de har, care se săvârşeşte de la sine, însă vom răspunde dacă nu am împlinit rugăciunea cea întru nevoinţă, cu care suntem datori.
Cel ce cu conştiinţă bună se osteneşte întru rugăciunea nevoinţei nu va rămâne nerăsplătit de Dumnezeu. Mulţi râvnitori ai rugăciunii au murit, şi astăzi mor fără să se fi ridicat în viaţă la cea de-a doua treaptă. Însă Dumnezeu nu i-a lăsat. Pentru osârdia lor întru rugăciunea de nevoinţă, El le-a dăruit – şi acum dăruieşte – ,,în ceasul morţii, ori după moarte, să înceapă să lucreze în ei rugăciunea desăvârşită, prin care, ca printr-o făclie aprinsă, trec vămile văzduhului”, după cuvintele Sfântului Isihie. Ei îşi primesc răsplata împreună cu acei sfinţi care, după apostol, neprimind aici făgăduinţa, întreaga viaţă s-au nevoit întru nădejde.
3. Cea de-a treia roadă a adevăratei rugăciuni este biruinţa prin ea a patimilor omeneşti cum ar fi: mânia, răutatea, desfrânarea, zavistia, ura, lenea, atracţia către lucrurile pământeşti, egoismul, iubirea de argint, împietrirea inimii, mândria şi altele asemenea. Toate aceste patimi încep treptat să-şi piardă puterea atunci când omul intră în părtăşie pururea cu Preaînaltul Dumnezeu şi primeşte de la El prin rugăciune harul ceresc. Însă biruinţa asupra patimilor nu se atinge dintr-odată. Calea către aceasta este anevoioasă. După pronia lui Dumnezeu, omul trebuie să treacă prin multe necazuri şi ispite, boli şi suferinţe, înjosiri şi vătămări, prigoane şi lupte, sudoare şi lacrimi. Dacă rămâne credincios lui Dumnezeu, dacă rabdă toate, dacă se căieşte neîncetat, dacă se roagă cu osârdie, el va primi întărire în lupta sa de a ajunge la nepătimire. Necazurile răbdate îi vor aduce bucurie. Bolile îi vor lecui sufletul păcătos. Vrăjmaşii din afară îi vor izgoni pe cei lăuntrici. Înjosirile i se vor preface în slavă. Sudoarea şi lacrimile îi vor aduce roada cea dulce a dreptăţii.
Doar atât se cere de la creştini: necârtirea şi îndurarea cu smerenie a oricărei ispite şi o credinţă tare în Dumnezeu. Cel ce lucrează neîncetat asupra mântuirii sufletelor noastre, aşa cum ne-a spus El Însuşi, mânat de iubire faţă de noi (a se vedea Evrei 12, 6), îngăduie oamenilor răi să ne vatăme, ca să dobândim prin ei tărie întru virtuţi. În astfel de situaţii, creştinul trebuie să-şi amintească cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Toată certarea în vremea cea de faţă se pare că nu este de bucurie, ci de mâhnire; iar mai pre urmă roadă de pace a dreptăţii dă celor pedepsiţi printr-însa (Evrei 12, 11).
În acest chip, fără să bage de seamă, cel ce se roagă sporeşte duhovniceşte şi prin răbdarea suferinţelor devine în mod obiectiv tot mai îndreptat, prin conştientizarea netrebniciei şi a marii sale păcătoşenii. Acest simţământ, insuflat şi încurajat de Dumnezeu, păzeşte dobândirile duhovniceşti spre a nu fi răpite.
Sfântul Antonie cel Mare spune: ,,Dumnezeu Însuşi ne conduce lăuntric astfel încât ascunde de noi virtuţile noastre ca să ne ţină întru simţământul smereniei. Dacă morarul nu închide ochii dobitocului care învârta roata, munca nu va merge. Dobitocul ar ameţi, ar cădea şi nu ar putea să mai lucreze. Tot aşa noi, prin pronia lui Dumnezeu, primim oarecare înceţoşare a ochilor duhovniceşti ca să nu ne vedem faptele bune, ca să nu ne umplem de slavă deşartă cu ele şi în mândria noastră să nu pierdem roada trudelor noastre. Aceasta se întâmplă atunci când cădem pradă gândurilor necurate care ne năpădesc, din pricina cărora nu putem să ne osândim pe noi înşine. Iar în această stare nu este cu putinţă să cugetăm la vreo virtute a noastră. Astfel, puţinul nostru bine este tăinuit şi nu se vede pentru gândurile noastre necurate”.
Dacă omul continuă să se trudească în ogorul virtuţilor cu rugăciune neîncetată şi cu conştiinţa că este nespus de păcătos, pe nesimţite, mulţime de patimi vor fi dezrădăcinate din inima lui. Rugăciunea smerită de pocăinţă va continua lucrarea ei de tămăduire plină de har asupra sufletului care se află în convorbire neîncetată cu Dumnezeu. Indiferent de atingerea unei eliberări tot mai mari de patimi şi a unei duhovnicii tot mai înalte, cel care se roagă, fără să conştientizeze limpede aceasta, dobândeşte o înaltă vrednicie chiar din şederea înaintea Cerescului Împărat, din convorbirea cu El. El are acces la Acela înaintea căruia stau cu evlavie îngerii. El poate să fie păcătos; însă dacă se pocăieşte, devine drag lui Dumnezeu şi ascultat cu dragoste.
Cinstea de care ne învredniceşte Dumnezeu atunci când ne apropiem de El în timpul rugăciunii este de nedescris. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Împăratul, îmbrăcat în hlamidă împărătească, nu este atât de strălucitor precum cel care se roagă îmbrăcat în frumuseţea convorbirii cu Dumnezeu. Aşa cum cel care în prezenţa înalţilor comandanţi de oşti şi a nobililor se apropie de împărat şi vorbeşte chiar cu el, iar prin aceasta atrage privirile tuturor şi devine încă mai vrednic de cinste, tot aşa se întâmplă cu cel care se roagă. Ia aminte cât de important este acest lucru: în prezenţa îngerilor, arhanghelilor, serafimilor, heruvimilor şi a tuturor celorlalte puteri cereşti, un om simplu să participe cu mare îndrăzneală şi să discute cu Împăratul acestor puteri. Cu ce altă cinste poate fi asemuită aceasta ?
Însă nu doar cinste, rugăciunea noastră ne aduce şi cel mai mare folos, şi aceasta încă înainte de a primi pe acelea pe care le cere. De îndată ce ridică mâinile la cer şi Îl cheamă pe Dumnezeu, acela se rupe de faptele omeneşti cele deşarte şi cu gândul se întoarce către viaţa viitoare, închipuindu-şi bunătăţile cereşti, iar în timpul rugăciunii nu se gândeşte la viaţa de acum, dacă se roagă aşa cum se cuvine. Mânia aprinsă în el se îmblânzeşte îndată; pofta care arde se linişteşte; dacă începe să-l chinuie zavistia, aceasta este izgonită cu multă uşurinţă. În sufletul celui care se roagă se întâmplă acelea care se petrec, după cuvintele proorocului, în natură la răsăritul soarelui. Şi ce spune el ? Pus-ai întuneric şi s-
a făcut noapte, întru aceea vor trece toate hiarele pădurii. Puii leilor răcnind ca să apuce, şi să ceară de la Dumnezeu mâncare lor. Răsărit-a soarele, şi s-au adunat; şi în culcuşurile lor vor zăcea (Psalmi 103, 21-23).
Sfântul Ioan Colov
Aşa cum se arată razele soarelui şi toate fiarele se întorc în grabă şi se ascund în vizuinele lor, tot aşa atunci când străluceşte rugăciunea …, mintea noastră se luminează, iar toate patimile nebuneşti şi fioroase sunt izgonite, se întorc iute şi se ascund în adăposturile lor, dacă noi ne rugăm cu osârdie, cu sufletul neîmprăştiat şi cu mintea plină de îndrăzneală”.
Aceste cugetări minunate ale Sfântului Ioan Gură de Aur despre puterea rugăciunii de a îmblânzi patimile ne aduc aminte de următoarea comparaţie multgrăitoare a Sfântului Ioan Colov: ,,Eu mă asemăn omului care stă sub un copac înalt şi vede că spre el se apropie mulţime de fiare şi şerpi. Dacă el nu poate să se lupte cu acestea, se caţără în copac şi astfel este salvat. Tot aşa eu, şezând în chilia mea, văd gândurile cele ispititoare cum se ridică asupră-mi. Pentru că nu pot să le stau împotrivă, alerg la Dumnezeu cu rugăciune şi mă mântuiesc”.
Neîncetata săvârşire a rugăciunii apropie, înrudeşte şi uneşte pe om cu Domnul Iisus Hristos. Aceasta conduce până la neîncetata pomenire în rugăciune a lui Dumnezeu. Aceasta stă ca o strajă a vieţii noastre lăuntrice, a gândurilor şi simţirilor noastre, strajă care nu îngăduie ca nimic necurat şi nevrednic să intre în sufletul nostru. Deprinsă să fie întotdeauna cu Domnul, luarea aminte ne ajută să biruim rătăcirea şi împrăştierea gândurilor, curăţeşte mintea de gândurile deşarte care dau năvală, păzeşte inima de mişcările necurate, curăţeşte mintea, insuflă în noi curăţia şi buna rânduială a gândurilor şi simţirilor, întăreşte credinţa şi rugăciunea. Această stare lăuntrică a sufletului luminează întru totul lucrările cele din afară ale omului, cuvintele şi faptele lui. Iar acestea sunt roade născute din osârdia rugăciunii.
4. Cea de-a patra roadă a adevăratei rugăciuni este izgonirea demonilor, care în chip obraznic şi neîncetat năvălesc asupra noastră. Orice slăbire duhovnicească a noastră le dă putinţa să năvălească asupră-ne. Orice moţăire duhovnicească le înlesneşte ispitirile. Orice aprindere de rugăciune sinceră îi pune însă pe fugă. Orice întoarcere smerită către Dumnezeu le surpă planurile întunecate.
Sfântul Pimen cel Mare lămureşte aceste arătări duhovniceşti foarte pe scurt în acest chip: ,,Cât timp cazanul fierbe pe focul care arde sub el, nu îndrăzneşte să se apropie de el nici musca, nici vreo altă vietate. Însă când acesta se răceşte, atunci slobod se caţără pe el toate insectele. Tot aşa cu omul. Cât timp el rămâne întru nevoinţa cea duhovnicească, vrăjmaşul nu află putinţa să-l biruie”.
Alţi Sfinţi Părinţi au folosit următoarea comparaţie: ,,Închipuiţi-vă că hoţii, pe timp de noapte, ocolesc o casă şi caută să intre în ea ca să o jefuiască. Deodată însă, ei aud că înăuntru vorbeşte cineva. Plini de supărare, nu se hotărăsc dacă să intre ori să plece. Tot aşa demonii se apropie în taină de suflet ca să-l jefuiască. Dacă aud însă că acolo se vorbeşte cu Dumnezeu, că acolo se şopteşte neîncetat o oarecare mică rugăciune, ca de pildă Rugăciunea lui Iisus, ei îl vor ocoli, vor aştepta, însă nu vor îndrăzni să intre şi se vor duce”.
Sfântul Ioan Scărarul trage o concluzie despre marele folos al rugăciunii, după piedica pe care demonii o urzesc ca să împiedice pe cei care se roagă, şi spune: ,,Despre folosul rugăciunii vom judeca după acele piedici pe care ni le pun demonii în vremea slujbelor duhovniceşti, iar despre roada lor după biruirea vrăjmaşilor noştri”.
Pentru lămurirea acestei cugetări a Sfântului Ioan Scărarul citim: ,,Folosul rugăciunii putem să-l înţelegem din piedicile pe care ni le pun demonii în ceasul liturghiei … cu scopul de a nu ne lăsa să ne adunăm înaintea feţei lui Dumnezeu-Judecătorul, ca să nu-L chemăm în ajutor împotriva lor şi să nu-i biruim, surpăm şi chinuim prin rugăciunea noastră. Dacă rugăciunea nu ar fi fost plăcută lui Dumnezeu şi folositoare pentru noi, demonii nu ar fi stăruit într-atât să zădărnicească venirea noastră la biserică şi să ne împiedice să ne rugăm acolo aşa cum se cuvine, răspândindu-ne în afară prin văz şi auz, iar lăuntric prin impulsul feluritelor gânduri.
Rodul rugăciunii putem să-l cunoaştem însă din dragostea pe care Dumnezeu a arătat-o către noi, atunci când ne umplem de bucurie, când ne rugăm Lui din toată inima şi când ne fericeşte cu biruinţa asupra vrăjmaşilor. Prin puterea rugăciunii sunt biruiţi vrăjmaşii noştri, demonii, şi ei fug de la noi împreună cu fiii lor, patimile şi gândurile cele murdare. Văzând această acoperire dumnezeiască, acest har şi această putere de sus lucrând întru noi prin rugăciune, sufletul se bucură, iar vrăjmaşii se scârbesc şi sunt chinuiţi, după cum spune şi Sfântul Împărat David: Întru aceasta am cunoscut că m-ai voit; că nu se va bucura 
vrăjmaşul meu de mine (Psalmi 40, 11). Aceasta înseamnă: Din faptul că Tu nu m-ai lăsat, Doamne, în ceasul luptei mele de rugăciune şi nu m-ai dat vrăjmaşului meu ca să se bucure cu răutate asupra mea după cum ar fi vrut – din aceasta am cunoscut că Tu mă iubeşti, mă aperi şi mă păzeşti ca rob şi prieten al Tău !”
Patriarhul Avraam, frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia
5. Cea de-a cincea roadă a adevăratei rugăciuni este mântuirea nu doar a aceluia care se roagă, ci şi cererea îndurării şi dăruirii îndreptării păcătoşilor, ţărilor şi întregii lumi. După Sfinţii Părinţi, datorită rugăciunilor unor drepţi, Dumnezeu ţine încă această lume păcătoasă şi nu o dă pierzării aşa cum ea merită pentru mulţimea păcatelor şi nelegiuirilor săvârşite în fiecare zi în ea. Dacă nu ar fi fost rugăciunile fierbinţi ale multor plăcuţi tăinuiţi ai lui Dumnezeu, noi, păcătoşii, nu am fi putut să vieţuim, să ne bucurăm şi să ne folosim de îndurările lui Dumnezeu, revărsate cu atâta îndurare asupra noastră !
Să amintim aici întâmplarea cu marele drept din Vechiul Testament, Avraam, şi rugăciunea lui pentru Sodoma şi Gomora. Acestea au fost cetăţi cu o morală decăzută. De la mic până la mare, toţi săvârşeau nelegiuiri şi se dedau la rău. Dumnezeu a descoperit lui Avraam că, pentru grelele lor păcate, avea de gând să le piardă. Umplându-se de jale inima plăcutului lui Dumnezeu, a hotărât el să mijlocească pentru aceste cetăţi, mai ales că acolo trăia şi fiul fratelui său – dreptul Lot. Avraam s-a rugat lui Dumnezeu astfel: Să nu pierzi pre cel drept cu cei necredincioşi, şi va fi dreptul ca cel necredincios ? De vor fi cincizeci de drepţi în cetate, au doar pierde-vei pre ei ? … Nicicum nu vei face după cuvântul acesta … Tu cel ce judeci tot pământul, au nu vei face judecată ? (Facerea 18, 23-25).
Domnul a spus: De se vor afla în Cetatea Sodomei cincizeci de drepţi, voiu ierta toată cetatea şi tot locul pentru dânşii. Prinzând îndrăzneală, Avraam a spus: Acum am început a grăi către Domnul meu, şi eu sunt pământ şi cenuşă. Dar de vor fi mai puţini de cincizeci de drepţi, să fie patruzeci şi cinci … Domnul i-a răspuns că nu va pierde cetăţile dacă va afla acolo 45 de drepţi. Avraam a micşorat numărul la 40 şi a primit încredinţare că şi pentru aceştia Dumnezeu va cruţa toate. Socotind că acolo nu sunt nici 40 de oameni drepţi, Avraam a continuat să micşoreze numărul la 30, apoi la 20, şi chiar la 10. Dumnezeu a spus că şi pentru 10 drepţi nu va pierde cetăţile. Însă, vai ! Nici 10 drepţi nu au fost aflaţi în acele aşezări ale păcatului. Şi totuşi, pentru rugăciunea lui Avraam, Dumnezeu nu a pierdut cetăţile câtă vreme dreptul Lot s-a aflat acolo. Înainte să trimită foc şi pucioasă asupra Sodomei şi Gomorei, Dumnezeu Şi-a amintit de Avraam, de osârdnica lui rugăciune, l-a scos pe Lot din mijlocul celor păcătoşi şi abia apoi a risipit cetăţile nelegiuirii (potrivit Facerea 19, 29).
Însemnată este expresia cuvântului lui Dumnezeu: Şi-au adus aminte Dumnezeu de Avraam, şi au scos pre Lot afară din mijlocul surpării (Facerea 19, 29). Astfel, rugăciunea lui Avraam nu a fost uitată şi dispreţuită de Dumnezeu în acel înfricoşător ceas al răzbunării. Ea şi-a dat roadele sale. Desigur, ca să arate milă, Dumnezeu nu are nevoie de mijlocirea celor drepţi, însă, ca un Părinte ceresc preaînţelept, El îi învaţă pe fiii Săi pământeşti să aibă la rându-le îndurare, luare aminte, fapte bune, care se arată şi lor înşile, şi celor pentru care ei se roagă, un mare bine.
În Letopiseţele sale, atunci când se vorbeşte despre pedeapsa asupra Sodomei şi Gomorei, Sfântul Dimitrie al Rostovului scrie: ,,Folositori sunt drepţii pentru locul în care trăiesc, folositori sunt în chip îndoit: în primul rând cu viaţa şi învăţăturile lor, şi în al doilea rând cu rugăciunile lor. Ei mult ajută cu mijlocirea lor acelora cu care vieţuiesc, pentru că îi apără de nenorociri şi de rele pe care mânia lui Dumnezeu le trimite ori le îngăduie asupra oamenilor pentru că greşesc şi-L mânie pe Dumnezeu … Sfântul Ioan Gură de Aur a numit pe bărbaţii cei drepţi stâlpi ai patriei, iar Sfântul Ambrozie i-a asemănat zidurilor de cetăţi. Aşa cum
stâlpii întăresc clădirea şi cum pietrele zidurilor apără cetatea şi o fac puternică, tot aşa drepţii întăresc şi înconjoară patria şi ţara lor în care se află, îmblânzind mânia lui Dumnezeu şi le feresc de pedepsele care se ridică asupra lor …
Sfântul Prooroc Moisi, frescă din aceeaşi biserică
Dumnezeu a dorit să piardă în pustie întreg poporul israelitean ieşit din Egipt, pentru mulţimea păcatelor acestuia … Însă dreptul Moisi a stat înaintea Domnului, rugându-L pentru el şi L-a făcut pe El îndurător … după cum se istoriseşte despre aceasta în Psalmi: Şi au zis să-i piarză pre dânşii, de nu ar fi stătut Moisi cel ales al lui întru zdrobire înaintea lui. Ca să întoarcă mânia lui, ca să nu-i piarză pre ei (Psalmi 105, 24-25) … Tot aşa cetatea creştină Nisibe, asediată de perşi şi gata să cadă, a fost apărată de un drept – de episcopul acelei cetăţi, Sfântul Iacov. El s-a urcat pe zidul cetăţii şi s-a rugat lui Dumnezeu, care a trimis în mijlocul armatei persane ţânţari şi muşte ce au înţepat cu atâta asprime, încât nici caii, nici cămilele nu au mai putut să rabde, au rupt hamurile şi au alergat care încotro. Însă nu doar pentru animalele necuvântătoare, ci chiar pentru perşi au fost de nerăbdat ţânţarii şi muştele. Şi aceştia au fugit cu ruşine din cetate …
Ferice de cetatea şi ţara unde există măcar un singur drept ! Deoarece pentru unul ca acesta Dumnezeu cruţă mulţime de păcătoşi; El nu-i pierde pentru un drept care se roagă pentru ei !”
Într-adevăr, mult poate rugăciunea dreptului cea fierbinte (Iacov 5, 16).
6. Cea de-a şasea roadă a adevăratei rugăciuni este neîncetata îmbogăţire în virtuţi – aceste podoabe strălucitoare ale sufletului –, precum şi primirea de mângâieri cereşti de nedescris şi bucurii curate întru Sfântul Duh. Sfântul Efrem Sirul scrie: ,,Culmea faptelor bune este neîncetata petrecere în rugăciune, prin care, întorcându-ne către Dumnezeu, putem în fiecare zi să dobândim şi celelalte virtuţi … Prin rugăciune se săvârşeşte întru cei vrednici, prin părtăşia cu Dumnezeu, o oarecare părtăşie tainică cu lucrurile cele duhovniceşti … Acela care se nevoieşte să rămână necontenit în rugăciune, în fiecare zi se ridică până la iubirea duhovnicească cea mai înaltă şi până la cea mai aprinsă legătură către Dumnezeu, după cum este spus: Dat-ai veselie în inima mea (Psalmi 4, 7). Domnul spune: Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este (Luca 17, 21). Iar această petrecere a Împărăţiei înlăuntrul nostru ce altceva înseamnă în afară de veselia duhovnicească ce rodeşte în sufletele vrednice ! Iar dacă în Împărăţia Cerurilor, întru veşnica lumină, sfinţii vor cerca dulceaţă, bucurie şi duhovnicească veselie, atunci sufletele credincioase încă de pe aici se învrednicesc să primească zălogul şi începătura tuturor acelora prin părtăşie lucrătoare cu Sfântul Duh”.
Vorbind despre bucuria în Sfântul Duh ca roadă a adevăratei rugăciuni, noi nu spunem că această roadă se arată îndată şi în acelaşi fel către toţi. Sfântul Efrem, pe bună dreptate, subliniază că aceasta se întâlneşte la cei drepţi, la cei râvnitori să placă lui Dumnezeu, la oamenii sfinţi şi credincioşi.
Dacă Sfântul Apostol Pavel aminteşte printre roadele duhului bucuria (potrivit Galateni 5, 22), el nu doreşte să spună prin aceasta că fiecare îndată poate să o şi primească. După Sfinţii Părinţi, această bucurie este caracteristică nu rugăciunii începătorilor, ci acelora care prin multe nevoinţe, prin permanenta rămânere în rugăciune, prin osârdnica luptă cu patimile, păcatele şi demonii ajung mai apoi până la bucuria făgăduită. Dacă omul nădăjduieşte să primească grabnic această bucurie, el poate să fie înşelat de demoni şi să socotească bucuria cea înşelătoare, aprinsă de demoni, ca o izbândă a harului. Pentru aceasta, Sfântul Ioan Scărarul ne previne: ,,Aruncă cu mâna smereniei bucuria venită, ca nevrednic de ea, să nu te înşeli cumva şi să primeşti în locul păstorului pe lup”.
Iar Sfântul Macarie de la Optina lămureşte: ,,Adevărata şi cereasca bucurie, după cum se vede chiar din enumerarea roadelor duhovniceşti pe care o face apostolul, ţine de înalta trăire duhovnicească. Precum darurile Sfântului Duh încep de la cele mai de jos, adică de la frica de Dumnezeu, şi merg spre înalt, tot aşa roadele duhovniceşti încep nu cu cele înalte, ci cu cele de jos, adică cu înfrânarea întru toate, cu blândeţea, după care urmează credinţa vie şi îndurarea către aproapele, apoi vine bunătatea …, mai departe, îndelunga răbdare în necazuri şi în ispite, precum întru cele lăuntrice, tot aşa întru cele din afară, şi pacea gândurilor şi a oricărei patimi. Dacă unii unesc rugăciunea lor cu aceste virtuţi, numite de apostoli roade, şi pe această cale ajung la bucuria duhovnicească, ei pot să ajungă, pe bună dreptate, să se îndulcească de ea, pentru că s-au umplut de smerenie şi de dragoste, care, după cuvintele apostolului, nu cade niciodată (potrivit I Corinteni 13, 8)”.
La această strălucitoare bucurie de Rai conduce lunga cale presărată cu multe necazuri şi ispite. Dacă le rabzi, vei ajunge la bucurie. Dacă nu le birui şi nu te întăreşti în virtuţi, care închipuie temeliile neclătinate ale acestei bucurii, nu vei putea să o ai. Atunci să ştii că bucuria pe care o încerci nu este de la Sfântul Duh, ci este înşelăciune. Leapădă-te dară de ea, ca să primeşti adevărata bucurie ce va veni la vreme. La ea vei ajunge prin neostenita şi neîncetata rugăciune, printr-o luptă necruţătoare împotriva demonilor şi printr-o puternică împotrivire faţă de ispite.
Ajungerea la adevărata bucurie nu este cu putinţă fără adevărata rugăciune. Pentru aceia care au gustat din dulceaţa convorbirii fieşti cu Dumnezeu, rugăciunea nu este o nevoinţă chinuitoare, ci cea mai plăcută apropiere de Dumnezeu, legată cu dulcea mângâiere a inimii plină cu virtuţi. Mulţi dintre Sfinţii Părinţi, zile şi nopţi de-a rândul au stat la rugăciune şi în extazul cel plin de dulceaţă, şi nu au băgat în seamă nici scurgerea vremii, nici lungimea convorbirii cu Dumnezeu. Pentru ei, rugăciunea a fost nu o nevoinţă, ci îndulcire. Doar astfel se poate explica nesăturarea de rugăciune la marii nevoitori. Se istoriseşte despre Sfântul Arsenie cel Mare că într-o sâmbătă seara a stat cu spatele către soare-apune şi s-a rugat cu mâinile ridicate la cer până ce soarele a început să-i dogorească faţa, după care el a încetat rugăciunea.
De o asemenea îndulcire la rugăciune se învrednicesc doar aceia care neîncetat se ostenesc întru nevoinţa rugăciunii şi printr-o permanentă nevoinţă se curăţesc pe sine pentru Dumnezeu, ca să vorbească curat cu Cel Preacurat. Ei au fost întraripaţi de nădejdea că vor ajunge în ziua în care, ca fii ai lui Dumnezeu, vor deveni asemenea Lui şi Îl vor vedea pre el precum este. Şi tot cel ce are nădejdea aceasta întru dânsul, se curăţeşte pre sine, precum şi el este curat (I Ioan 3, 2-3).
Un asemenea om se înfrumuseţează din ce în ce mai mult cu virtuţi, nu mai caută bucurii pământeşti păcătoase şi stă departe de ceea ce ar putea să-i îngreuneze rugăciunea, însetează după aceasta şi află în ea cea mai dorită mângâiere. Despre asemenea creştini, care au izbândit întru nevoinţa rugăciunii creştine, Sfântul Nil Sinaitul spune: ,,Când stai la rugăciune şi te simţi înălţat deasupra oricărei alte bucurii, atunci să ştii că ai dobândit cu adevărat rugăciunea”.
7. Cea de-a şaptea şi cea de pe urmă roadă a adevăratei rugăciuni este aceea că rugăciunea îl face pe om locuitor al cerului încă din această lume.
Ea îi deschide prin credinţă uşile Împărăţiei cerurilor, îl duce înaintea lui Dumnezeu şi îi dă posibilitatea să se sature de vorbirea cu El şi să slavoslovească asemenea îngerilor.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Acel om care s-a deprins să vorbească cu Dumnezeu, care se învredniceşte să vorbească cu El, devine înger. Sufletul lui se desparte de legăturile trupeşti, mintea lui se înalţă şi se strămută în cer; el dispreţuieşte toate cele ale vieţii, se aşază înaintea prestolului împărătesc, cu toate că el este sărman ori slugă, ori cel mai obişnuit dintre oameni, ori neînvăţat. Dumnezeu doreşte însă nu frumuseţea vorbirii şi nu cuvinte alese, ci frumuseţea sufletului”.
Frescă înfăţişându-l pe Sfântul Ioan de Rila
Mânăstirea Rila, Bulgaria
Această frumuseţe îl aseamănă pe credincios cu cei cereşti, îl face apropiat şi prieten al lui Dumnezeu; iar această stare este asemănătoare cu cea a îngerilor. La această înălţime a ajuns Sfântul Ioan de Rila, despre care cântăm: ,,Viaţă asemenea îngerilor ai dus, preacuvioase”. Rugăciunea unui asemenea suflet frumos este cea mai înaltă manifestare omenească.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne asigură că prin rugăciune ,,noi încetăm să mai fim muritori, trecători, vremelnici, chiar dacă suntem după fire astfel. Mulţumită părtăşiei cu Dumnezeu, devenim părtaşi la viaţa cea nemuritoare. Cel ce ajunge la părtăşia cu Dumnezeu se ridică deasupra morţii şi deasupra oricărei stricăciuni. Precum cel ce se îndulceşte de razele soarelui nu mai este atins de întuneric, tot aşa, fără doar şi poate, cel care se îndulceşte de părtăşia dumnezeiască nu poate să mai fie după aceasta muritor, pentru că măreţia cinstei ne strămută întru viaţa cea fără de moarte”.
Cunoscând toate acestea, cât de osârdnici trebuie să fim întru împlinirea pravilei rugăciunii de fiecare zi, de dimineaţa şi seara, şi câtă străduinţă trebuie să depunem ca să susţinem neîncetata legătură de rugăciune cu cerul ! Să ne rugăm cu duhul, să ne rugăm şi cu mintea ! (potrivit I Corinteni 14, 15). Iar Dumnezeu, care este dragoste (potrivit I Ioan 4, 16), văzând sforţările râvnei noastre, ne va întări în nevoinţa rugăciunii. Să nu fim surzi pentru Hristos, care ne cheamă: Veniţi către mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi, şi eu vă voiu odihni pre voi (Matei 11, 28). Să căutăm faţa lui Dumnezeu (potrivit Psalmi 26, 8), chiar dacă suntem nevrednici. Cu fiecare om care ajunge la mântuire, se completează unul din locurile rămase goale în urma căderii îngerilor întunecaţi. Dumnezeu Se bucură mai cu seamă atunci când cei păcătoşi se întorc la El, la fel cum păstorul se bucură mai ales atunci când oaia cea pierdută se întoarce în staul. Mântuitorul Însuşi afirmă aceasta atunci când spune că mare bucurie se face îngerilor pentru un păcătos care se pocăieşte (potrivit Luca 15, 10).
[1] Cito takoe moliva Iisusova …, Mânăstirea Valaam, 1938, p. 228.
[2] Episcopul Teofan Zăvorâtul, Sobranie pisem, vol. 2, cuvântul 255, p. 85-86.
[3] Sfântul Ioan de Kronstadt, Moia jizn vo Hriste (Viaţa mea în Hristos), vol. 1, p. 307.
[4] Sfântul Ioan Scărarul, Lestviţa (Scara), treapta 28, 1, p. 389.
[5] Sfântul Ioan de Tobolsk, ,,O soobrazovanii voli celoveceskoi s volei Bojiei”, Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 6, 1976, p. 67.
[6] Dr. Petkov, ,,Na predsmărtnoto leglo na poeta”, Miră, 9 august 1927, Sofia.
[7] N. Leviţki, Jitie na prepodobnago Serafima Sarovskago, Moscova, 1905, p. 435.
