Cuvant duhovnicesc nr. 12
Tâlcuirea crezului
de arhimandrit Serafim Alexiev
Simbolul de credinţă Primul articol Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor. Al doilea articol (Cred) şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Al treilea articol (Fiul lui Dumnezeu) Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri. Şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om. Al patrulea articol Şi (Hristos) S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, şi a pătimit şi S-a îngropat. Al cincilea articol Şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Al şaselea articol Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.
Noi, credincioşii ortodocşi, dacă voim să ne mântuim sufletele, suntem datori să vieţuim potrivit credinţei noastre. Sfântul Apostol Pavel spune: Fără de credinţă nu este cu putinţă a bineplăcea lui Dumnezeu (Evrei 11, 6).
Ce este însă credinţa ?
Sfântul Apostol Pavel ne lămureşte în acest chip: Credinţa este adeverirea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute (Evrei 11, 1). Aceasta înseamnă că cel care este cu adevărat credincios este încredinţat de cele nevăzute, la fel ca de cele văzute, de cele pe care le aşteaptă, la fel ca de cele prezente.
În vremea Mântuitorului Iisus Hristos o femeie dintre neamuri avea o fiică cuprinsă de un duh necurat. Acea femeie a auzit că Iisus Hristos este milostiv cu cei aflaţi în suferinţă şi că are putere să izgonească demonii. Ea a crezut din toată inima în acest fapt şi a început să nădăjduiască fierbinte că Iisus Hristos o va vindeca şi pe fiica sa. Pentru aceasta, când Mântuitorul S-a apropiat de cetatea în care ea locuia, femeia a ieşit în întâmpinarea Lui şi a început să strige plină de credinţă: Miluieşte-mă Doamne, Fiul lui David; fiica mea rău se îndrăceşte. Însă Mântuitorul Iisus Hristos nu i-a răspuns.
În ciuda acestui fapt, femeia era într-atât de încredinţată că va primi cele dorite, încât a continuat să se roage. Ucenicilor Domnului li s-a făcut milă de ea şi au început să mijlocească pentru femeie înaintea Domnului: Slobozeşte-o pre ea, că strigă în urma noastră. Atunci Mântuitorul a spus: Nu sunt trimis fără numai către oile cele pierdute ale casei lui Israil (adică doar pentru poporul lui Israil ales de Dumnezeu). Însă nici de data aceasta credinţa femeii că Mântuitorul o va lecui pe fiica sa nu s-a clătinat. Ea s-a apropiat de El, a început să-L roage şi să-I spună: Doamne, ajută-mi ! Dar El, ca şi când ar refuza să-i împlinească cererea, i-a răspuns: Nu este bine a lua pâinea fiilor şi a o arunca câinilor, adică nu trebuie să se facă bine neamurilor, când aceste binefaceri sunt doar pentru evrei.
Însă credinţa femeii că va primi mila mult aşteptată nu a slăbit nici acum. Cu şi mai mare credinţă ea a continuat: Adevărat, Doamne, că şi câinii mănâncă din sfărâmăturile ce cad din masa domnilor săi. Atunci Mântuitorul Iisus Hristos i-a spus: O ! femeie, mare este credinţa ta; fie ţie precum voieşti. Şi în ceasul acela fiica ei s-a tămăduit (Matei 15, 22-28).
În această întâmplare evanghelică se vede cât se poate de limpede confirmarea cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, cum că credinţa este o vie reprezentare a acelora la care nădăjduim, adică încredinţarea că le vom primi pe acelea pe care le aşteptăm cu credinţă.
Însă credinţa, aşa cum am mai spus, este şi încredinţarea în cele nevăzute, ca în cele văzute. Aceasta reiese şi din următoarea pildă:
Sfântul Împărat David, care avea o credinţă adâncă în Dumnezeu, spune despre sine: Mai înainte am văzut pre Domnul înaintea mea pururea (Psalmi 15, 8). Noi ştim însă că pre Dumnezeu nimeni nu l-a văzut nici odinioară (Ioan 1, 18). Cum trebuie să înţelegem atunci cuvintele Sfântului Împărat David ? Este limpede că nu ad litteram, ci în sens figurat. Sfântul Împărat David a vrut să spună: Cu toate că Dumnezeu este nevăzut, însă pentru mine, care cred cu tărie, El este într-atât de neîndoielnic de prezent, cum şi cele văzute sunt fără îndoială prezente. Şi aşa cum eu le văd pe acestea, tot astfel pot să spun despre Dumnezeul cel nevăzut, pe care simt cu tărie că-L văd întotdeauna înaintea mea. De aici rezultă limpede că credinţa este încredinţarea neîndoielnică a celor nevăzute.
Credinţa este vederea sufletului. Aşa cum vedem cu ochii noştri lumina fizică, tot aşa prin credinţa noastră vie ne reprezentăm adevărurile şi faptele din lumea duhovnicească, de pildă, adevărul că Dumnezeu este Făcător al universului, realitatea învierii Mântuitorului Iisus Hristos din morţi şi a învierii celei de obşte a trupurilor înainte de Înfricoşătoarea Judecată. Ceea ce raţiunea nu poate să înţeleagă este cuprins de suflet prin credinţă. Credinţa nu respinge ştiinţa, ci o completează.
Când ne însuşim adevărurile de credinţă, noi trebuie să arătăm nu doar aplecare către ştiinţă şi să învăţăm doar care este conţinutul Crezului nostru, ci să şi arătăm încredinţare către adevărurile dumnezeieşti şi să le trăim. Căci doar cu raţiunea nu este cu putinţă să fie înţelese adevărurile de credinţă. Credinţa se întemeiază pe încrederea noastră neclintită în Mântuitorul, în sfinţii apostoli şi în drepţii Vechiului Testament, prin care a vorbit Însuşi Dumnezeu.
Credinţa este de trebuinţă sufletului omenesc. Omul îşi pune mii de întrebări. La o bună parte dintre acestea îi răspunde cunoaşterea omenească, iar la o altă parte vine să-i răspundă credinţa.
Credinţa creştin-ortodoxă este expusă pe scurt în Simbolul de credinţă. Acesta a fost alcătuit de Sfinţii Părinţi şi Dascăli ai Bisericii la cel dintâi şi cel de-al II-lea Sinod Ecumenic, care au avut loc în secolul al IV-lea. Sinodul Ecumenic este o adunare a păstorilor şi învăţătorilor Bisericii pe cât este cu putinţă din întreaga lume. În Biserica Ortodoxă au avut loc 7 Sinoade Ecumenice. Primul Sinod Ecumenic s-a desfăşurat la Niceea (Asia Mică), în anul 325; cel de-al II-lea la Constantinopol, în anul 381. După numele acestor două oraşe, Simbolul credinţei adoptat de cele două Sinoade se numeşte Simbolul niceo-constantinopolitan.
Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, din 325. În mijloc sunt Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena ţinând în mâini Simbolul de credinţă. Frescă din biserica Mânăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava
Cuvântul simbol este de origine greacă şi înseamnă ,,semn” (pecete). ,,Simbolul de credinţă” reprezintă prin urmare ,,semnul (pecetea) credinţei noastre” ori expunerea pe scurt a credinţei noastre. La întrebarea: cum credem ?, vom răspunde prin Simbolul de credinţă. În vederea unei mai uşoare înţelegeri, Simbolul de credinţă este împărţit în 12 articole. Acestea sunt:
- Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor.
- Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut.
- Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri. Şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om.
- Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, şi a pătimit şi S-a îngropat.
- Şi a înviat a treia zi, după Scripturi.
- Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.
- Şi iarăşi va să vină, cu slavă, să judece viii şi morţii, a cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.
- Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, care din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, care a grăit prin prooroci.
- Întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică,
- Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor,
- Aştept învierea morţilor,
- Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin !
Prima parte a Simbolului de credinţă (articolele de la 1 la 7) a fost alcătuită la Sinodul I Ecumenic, iar cea de-a doua parte (articolele de la 8 la 12) la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic.
Orice creştin ortodox trebuie să ştie pe de rost Simbolul de credinţă, ca să poată cunoaşte cât mai exact credinţa şi să fie pregătit să răspundă oricui i-ar cere socoteală despre nădejdea sa (potrivit I Petru 3, 15).
Însă creştinul este dator nu doar să creadă şi să ştie pe deasupra Simbolul de credinţă. El trebuie să pătrundă în adevărurile credinţei sale. Cum va putea oare să le pătrundă ? Cu cât va cunoaşte mai mult şi mai bine izvoarele dumnezeieştii descoperiri, iar acestea sunt: Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie, natura şi conştiinţa omenească. Din Sfânta Scriptură noi sorbim cunoaşterea despre Dumnezeu şi despre lucrările Lui proniatoare în lume. Din Sfânta Tradiţie aflăm despre multe alte fapte importante care nu au fost consemnate în Sfânta Scriptură, însă care au ajuns până la noi păstrate în Sfânta Biserică, în felurite chipuri, precum rugăciunile sau scrierile Sfinţilor Părinţi şi Dascăli ai Bisericii. Din observarea naturii ajungem la cunoaşterea Creatorului nostru. Cercetându-ne conştiinţa, acest dumnezeiesc glas în om, ne apropiem din ce în ce mai mult de dumnezeieştile descoperiri ale legii morale, atât de limpede descoperită în Cuvântul lui Dumnezeu.
Avem nevoie să cunoaştem adevărurile de credinţă, de asemenea, pentru a nu cădea în feluritele rătăciri religioase. Dreapta credinţă ne conduce către un mod de vieţuire drept. Având dreaptă credinţă, noi vom şti cum să trăim aici, pe pământ, ca să bineplăcem lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu spune că fără credinţă nu este cu putinţă să placi lui Dumnezeu (potrivit Evrei 11, 6). Credinţa noastră trebuie să fie sinceră, adâncă, plină de tărie, şi să fie însufleţitoare către o viaţă evanghelică binecuvântată. Ea trebuie să se arate în fapte bune, căci credinţa, dacă nu are fapte, moartă este singură (Iacov 2, 17).
Pildă de credinţă adâncă şi neclătinată putem vedea în primele comunităţi creştine. Iată ce citim despre aceasta în Faptele Apostolilor:
Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut, era unul; şi nici unul nu zicea că dintru averile lui este ceva al său; ci erau lor toate de obşte. Şi cu mare putere mărturiseau apostolii de Învierea Domnului Iisus; şi mare dar era preste ei toţi, şi nimeni nu era lipsit între ei; că toţi care aveau ţarini sau case vânzându-le, aduceau preţurile celor vândute. Şi le puneau la picioarele apostolilor, şi se da la fiecare după cum cineva avea trebuinţă (Faptele Apostolilor 4, 32-35).
Şi în toate zilele aşteptând cu un cuget în biserică, şi frângând prin case pâine, primeau hrană cu bucurie şi cu bunătatea inimii. Lăudând pre Dumnezeu şi având har către tot norodul. Iar Domnul adăuga pre cei ce se mântuiau în toate zilele la biserică (Faptele Apostolilor 2, 46-47).
Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor.
Temelia adevăratei vieţi duhovniceşti este credinţa că există Dumnezeu şi că El este Unul. Cuvântul lui Dumnezeu spune: Cel ce se apropie la Dumnezeu să crează cum că este (Evrei 11, 6). Iar prima dintre cele zece porunci, pe care Dumnezeu le-a dat poporului evreu, glăsuieşte: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău … Să nu ai alţi dumnezei afară de mine (Ieşirea 20, 2-3).
Primii oameni au crezut în adevăratul Dumnezeu. Mai apoi, ca urmare a căderii în păcat, treptat, a apărut închinarea la idoli. Astfel, încetul cu încetul, aproape toţi oamenii s-au abătut de la adevărata cunoaştere de Dumnezeu şi au început să cinstească în locul Ziditorului făptura: soarele, luna, stelele, munţii, anumiţi bărbaţi însemnaţi şi chiar dobitoacele.
Însă, în mijlocul popoarelor păgâne, Dumnezeu Şi-a păstrat un popor – pe cel evreiesc, care a fost păstrător al adevăratei credinţe în vremurile cele de demult. Dumnezeu i-a arătat acestui popor în multe rânduri descoperiri despre Sine. Prin mulţi bărbaţi drepţi El a descoperit voia Sa, pe care o aflăm în Vechiul Testament, în Sfânta Scriptură.
Nu putem să ştim cu exactitate cum este Dumnezeu. Căci Dumnezeu este de neatins nu doar pentru oameni, ci şi pentru îngeri.
În vremurile de demult a trăit, în Sicilia, un rege temut pe nume Hieron. El l-a întrebat odată pe vestitul înţelept Simonide: ,,Spune-mi, ce este Dumnezeu ?” Înţeleptul i-a răspuns împăratului: ,,Dă-mi o zi răgaz ca să mă gândesc, şi apoi îţi voi răspunde”. Ziua a trecut şi regele a dorit să audă răspunsul, însă înţeleptul i-a spus: ,,Dă-mi două zile răgaz ca să mă gândesc; după ce vor trece, îţi voi da răspuns”. Trecând şi aceste zile, regele, plin de nădejde, a aşteptat răspunsul, dar Simonide i-a spus: ,,Dă-mi patru zile de gândire; şi după ce vor trece, îţi voi da răspunsul”. Şi au trecut şi acele zile, dar înţeleptul tot nu i-a răspuns ce este Dumnezeu. Tot amâna şi cerea de fiecare dată timp îndoit pentru cugetare. În cele din urmă, regele, nerăbdător, l-a întrebat despre pricina acestor neîncetate amânări. Înţeleptul i-a răspuns: ,,Împărate, cu cât mai mult cuget la Dumnezeu, cu atât mai mult îmi dau seama că ştiu foarte puţin despre fiinţa lui Dumnezeu. Fiinţa lui Dumnezeu este de neatins !”
Într-adevăr, Dumnezeu este de neatins, însă noi, creştinii, suntem fericiţi că acest Dumnezeu de neatins ni S-a descoperit El Însuşi şi ne-a dat să ştim despre El acelea pe care, în vremea vieţii noastre pământeşti, nicicând nu le-am fi atins. În Cuvântul lui Dumnezeu – Sfânta Scriptură – este spus că Dumnezeu este Cel ce este din veci (Ieşirea 3, 14, 15), că El este Duh (Ioan 4, 24), Lumină (I Ioan 1, 5), Adevăr (I Ioan 5, 5), Iubire (Ioan 4, 8), Viaţă (Ioan 13, 6), că El este neschimbat, atotputernic, atotprezent, atotştiutor, întru totul fericit, preaînţelept, preadrept, preasfânt, preamilostiv şi îndelung răbdător.
Sfânta Scriptură ne descoperă taina că Unicul şi Singurul Dumnezeu este întreit în Persoane, descoperindu-ni-Se nouă ca Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Duhul Sfânt. Aceasta este o trăsătură distinctivă în revelaţia creştină despre Dumnezeu. Dar să lămurim aceasta mai pe larg. Astfel, noi nu mărturisim trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu adevărat – Unul după fiinţă şi întreit în Persoane.
Patriarhul Avraam primind Sfânta Treime
Frescă din biserica mânăstirii noastre
În Vechiul Testament, adevărul despre Dumnezeu în trei Persoane a fost exprimat doar aluziv, acesta fiind descoperit pe deplin în Noul Testament. La Botezul Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu – cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi – Dumnezeu-Tatăl a pronunţat cuvintele: Acesta este Fiul meu cel iubit, întru care am binevoit (Matei 3, 17).
Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi Se deosebesc una de cealaltă prin următoarele însuşiri personale: Dumnezeu-Tatăl nu este născut de cineva şi nu purcede de la cineva. El este fără de început. Dumnezeu-Fiul nu este creat de Dumnezeu-Tatăl şi nu purcede de la El, ci este născut mai înainte de toţi vecii de Tatăl, adică există din veşnicie, fiind Fiu al lui Dumnezeu. Dumnezeu-Duhul Sfânt nu este născut, nici creat de Dumnezeu-Tatăl, ci purcede din veşnicie din Tatăl. Iar cele trei Persoane ale Sfintei Treimi au aceeaşi veşnicie dumnezeiască în mod egal.
Noi nu putem, cu slaba noastră înţelegere, să pătrundem taina Sfintei Treimi. Am putea oare să înţelegem taina propriului nostru suflet, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi aşezat ca un fel de pecete a Dumnezeului întreit în Persoane în noi înşine ? Acesta este Unic după firea lui. Dar are trei însuşiri principale, deosebite una de alta: minte, sentiment şi voinţă. Cum aceste trei însuşiri alcătuiesc acelaşi suflet este de neînţeles pentru noi. Însă acesta este un fapt pe care îl acceptăm. Tot astfel noi trebuie să credem şi în cele trei Persoane ale dumnezeirii.
În cetatea Hipona de la ţărmul mării, Fericitul Augustin a scris cartea sa Despre Sfânta Treime. Obosit de tensiunea extraordinară a minţii sale, cu ajutorul căreia se străduia să pătrundă în această adâncă taină, marele gânditor creştin a ieşit pe malul mării să facă o plimbare. Îndulcindu-se de briza de seară, Fericitul Augustin a continuat să cugete asupra înaltului subiect al cercetărilor sale. La un moment dat, a observat un băieţel pe ţărm care cu o găletuşă căra apă din mare şi o ducea într-o mică groapă săpată în nisip.
– Ce faci ?, l-a întrebat Fericitul Augustin.
– Vreau să golesc această mare şi să o vărs în această groapă.
– Una ca aceasta nu este cu putinţă !, a spus scriitorul. Şi a pornit mai departe minunându-se de naivitatea copilului.
Făcând câţiva paşi, a exclamat dintr-odată:
– Nu sunt şi eu la fel ca acest copil ? Nu caut eu oare cele care sunt cu neputinţă de găsit ? Acesta vrea să mute marea în gropiţa lui, iar eu vreau să cuprind taina de neatins a dumnezeirii, a Preasfintei Treimi, în cartea mea !
Într-adevăr, nu este cu putinţă pentru om să cuprindă cu slaba sa înţelegere taina dumnezeieştii Treimi. Cu toate acestea, noi putem, în parte, să aruncăm o rază de lumină asupra acestui domeniu de neatins, amintindu-ne de următoarea istorisire despre Sfântul Constantin Filozoful (Sfântul Chiril), unul din cei doi mari luminători ai slavilor, cel împreună cu apostolii.
Un saracin învăţat l-a întrebat odată:
– Cum voi, creştinii, împărţiţi pe Unul Dumnezeu în trei dumnezei ? Voi vorbiţi despre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh …
– Nu huli Sfânta Treime !, a răspuns Sfântul Constantin Filozoful. Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh nu sunt trei dumnezei, ci trei ipostasuri ale Unuia Dumnezeu. Priviţi la soare ! În el există trei lucruri – discul, lumina şi căldura. Faceţi aceasta şi cu Preasfânta Treime ! Discul soarelui este asemenea lui Dumnezeu-Tatăl, căci după cum discul nu are început, nici sfârşit, tot aşa Dumnezeu este fără de început şi fără de sfârşit. Şi după cum din discul soarelui se nasc lumina şi căldura, tot aşa din Dumnezeu-Tatăl Se naşte Fiul şi este purces Sfântul Duh. Lumina este asemenea lui Dumnezeu-Fiul, care este născut din Tatăl şi care a luminat prin Evanghelie întreaga lume. Iar căldura este asemenea Sfântului Duh, care purcede mai înainte de toţi vecii din Tatăl. Şi astfel luaţi aminte la soare şi veţi dobândi reprezentarea Preasfintei Treimi. Soarele constă din trei lucruri felurite, însă se împarte el pentru aceasta în trei sori ? Tot aşa Preasfânta Treime, deşi există trei Persoane, dumnezeirea nu se împarte în trei dumnezei.
Prin urmare, noi credem că Dumnezeu este Unul în Fiinţă, dar întreit în Persoane. Pe prima Persoană a Sfintei Treimi noi o numim Tată, nu doar pentru că El naşte mai înainte de toţi vecii pe Fiul, ci şi pentru că El este Tatăl Ceresc al nostru. Prin Fiul, El ne-a înfiat după ce ne-am îndepărtat de El prin păcat şi ne-a îngăduit să ne rugăm Lui astfel: ,,Tatăl nostru …”, prin care mărturisim dragostea Lui de Tată către noi.
Noi încă mai credem că Dumnezeu este Atotţiitor, că Dumnezeu ţine toate întru puterea Sa. El îndreaptă totul, conduce totul. Prin atotputernica Sa voie, El susţine existenţa lumii, lucrarea legilor naturii şi ordinea în univers. Astfel, El susţine lumea după voia Sa.
Noi credem că Dumnezeu este Atotţiitor şi pentru faptul că fără sfânta Lui voie ori fără îngăduinţa Lui preaînţeleaptă nimic nu stă în lume. Mântuitorul a mărturisit acest adevăr în cuvinte precum acestea: Nici una dintr-însele [păsări] nu cade pre pământ fără de Tatăl vostru (Matei 10, 29); iar în alt loc Hristos le spune ucenicilor Săi: Şi păr din capul vostru nu va pieri (Luca 21, 18).
Dumnezeu-Atotţiitorul ţine cu dreapta Sa cea tare şi puterile răului. Acestea acţionează doar cu îngăduinţa Lui. Însă toate acţiunile lor împotriva legii Lui şi a celor ce cred întru El, Dumnezeu le întoarce în bine după necuprinsa Sa înţelepciune şi putere. Astfel, El înfăptuieşte, în cele din urmă, înaltele Sale planuri chiar prin răul din lume.
Istorisirile despre plăcuţii lui Dumnezeu din Sfânta Biserică Ortodoxă ne încredinţează cel mai bine despre acest fapt. Când în primele veacuri ale erei creştine crunţii potrivnici ai lui Hristos îi prigoneau pe creştini, aceştia i-au ajutat fără de voie să răsădească sămânţa noii credinţe în întreaga lume. Iar când i-au chinuit şi i-au ucis pe neînduplecaţii urmaşi ai lui Hristos, împotriva voii lor i-au trimis la cer, la Dumnezeu, ca mucenici ai credinţei, încununaţi cu cununile neveştejite ale puternicei mărturii în numele lui Hristos.
Mai departe, în Simbolul de credinţă Dumnezeu este numit Făcător al cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.
Prin cer aici se înţelege lumea nevăzută a îngerilor, care este văzută de Dumnezeu şi nevăzută pentru noi. Prin pământ se înţelege întreaga lume văzută şi, în particular, pământul şi toate de pe întinderea lui, care sunt accesibile cunoaşterii noastre.
Dumnezeu a făcut toate. El a creat nu doar formele şi feluritele chipuri ale făpturilor, El a creat materia însăşi din nimic, doar prin Cuvântul Său creator. Înainte de crearea lumii văzute şi nevăzute nu a existat nimic în afară de Dumnezeu.
Raţiunea ne spune că totul în lumea noastră are început şi sfârşit, iar începutul, cauza primordială, Făcătorul lumii, este Dumnezeu. Poate oare o casă să se zidească de la sine însăşi ? Nu. Tot aşa, nici lumea nu s-a născut de la sine însăşi. Exact asta ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu: Toată casa se zideşte de cineva; iar cel ce toate au făcut este Dumnezeu (Evrei 3, 4).
Despre cum a făcut Dumnezeu lumea ne vorbeşte Sfânta Scriptură în primul capitol al cărţii Facerii. Măreţia creaţiei ne vorbeşte despre slava, preaînţelepciunea şi atotputernicia Creatorului. Numai dacă aruncăm o simplă privire asupra frumuseţii naturii – pajişti, dealuri, flori, munţi, mări, soare, stele – sufletul ne tresaltă în piept, plin de uimire şi extaz. O ordine desăvârşită împărăţeşte peste tot. Iar această natură văzută este doar o simplă faţadă frumoasă a măreţiei zidirii, care înăuntru ascunde frumuseţi neasemuit mai uimitoare faţă de cele care se văd din afară. Dacă pătrundem prin poarta naturii văzute în lumea nevăzută a lui Dumnezeu, acolo uimirea înaintea noii descoperiri a frumuseţii celei de neatins cu siguranţă că sporeşte fără margini. Acolo străluceşte, mai puternic decât orice soare, Însuşi Împăratul slavei, înconjurat de sfinţii îngeri. Acolo cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit, nici la inima omului nu s-au suit, acestea au gătit Dumnezeu celor ce îl iubesc pre dânsul (I Corinteni 2, 9).
Când vorbim de faptul că Dumnezeu este Creator al îngerilor trebuie să arătăm pe scurt învăţătura Sfintei Biserici despre aceştia. Înger se tâlcuieşte vestitor. În Scriptură se vorbeşte în multe locuri despre îngeri trimişi de Dumnezeu să vestească voia Lui. Un înger, de pildă, i s-a arătat lui Avraam când el se pregătea să-l aducă jertfă pe Isaac; un înger i s-a arătat Preasfintei Fecioare Maria şi i-a vestit naşterea Mântuitorului.
Îngerii sunt creaţi de Dumnezeu fără de trup, făpturi spirituale, care trăiesc în cer şi se află înaintea feţei lui Dumnezeu. Ei sunt înzestrare cu raţiune şi voinţă, văd ce facem noi, se bucură de întoarcerea păcătoşilor la calea cea dreaptă, după cum spune Mântuitorul (potrivit Luca 15, 10). Ei participă la soarta fiecărui om. La botez, fiecare creştin primeşte un înger păzitor, care îl însoţeşte întreaga lui viaţă, până la moarte, şi care îi ajută la bine, îi insuflă gânduri mântuitoare şi îl păzeşte de rău (potrivit Psalmi 90, 11; Matei 18, 10).
În viaţa Sfântului Policarp al Smirnei, care a trăit în secolul al II-lea, este descrisă următoarea întâmplare. Sfântul călătorea împreună cu diaconul său. S-au oprit să înnopteze într-un loc anume. Noaptea, un înger s-a arătat înaintea Sfântului Policarp, l-a trezit şi i-a spus: ,,Policarp, scoală-te şi ieşi degrabă din casă, căci aceasta se va prăbuşi !” Sfântul l-a trezit pe diaconul său şi i-a spus să iasă cât mai repede. Diaconul însă nu a vrut să se trezească. ,,Tu, i-a spus el, te gândeşti la Dumnezeiasca Scriptură şi nu vrei să dormi, dar nici pe alţii nu-i laşi să doarmă ?” Îngerul s-a arătat din nou şi l-a rugat pe episcop să iasă din casă. Sfântul Policarp iarăşi l-a trezit pe diacon şi i-a spus că acea casă se va prăbuşi, însă diaconul nici de această dată nu a vrut să se ridice din pat. Îngerul i s-a arătat şi a treia oară. Când, în cele din urmă, prea sfinţitul şi diaconul au ieşit, casa în care înnoptaseră s-a prăbuşit dintr-odată, printr-o puternică cutremurare. Astfel, îngerul păzitor i-a salvat pe Sfântul Policarp şi pe diaconul său de la moarte sigură.
Sfântul înger care s-a arătat Sfântului Pahomie cel Mare şi i-a dat rânduielile de viaţă monahală
Ca să fim şi noi sub ocrotirea îngerilor trebuie să vieţuim întru evlavie, să păzim dreapta credinţă şi să ne ostenim întru împlinirea dumnezeieştii voi pe pământ, aşa cum îngerii o împlinesc pe aceasta în ceruri. Acesta este înţelesul cuvintelor rugăciunii domneşti: Fie voia ta, precum în cer şi pre pământ (Matei 6, 10).
În afara duhurilor bune, există şi duhuri rele. Dumnezeu a făcut toate duhurile bune, însă o parte dintre acestea au păcătuit şi din această pricină s-au rupt de Dumnezeu. Ele vroiau să fie cu mult mai mult decât erau, să aibă o putere mai mare, să dobândească o slavă mai mare, să fie la fel cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, ele au căzut în mândrie. Astfel, mândria a fost cel dintâi păcat. Pentru aceasta creştinul mai mult decât orice alt lucru trebuie să se ferească de mândrie şi să năzuiască să dobândească smerenia cea mântuitoare, care este prima dintre virtuţi. Prima fericire spune: Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor (Matei 5, 3). Cei săraci cu duhul sunt cei smeriţi.
Duhurile rele alcătuiesc o întreagă împărăţie a împotrivitorilor lui Dumnezeu. Căpetenia lor cea mai mare este satana, care mai este numit diavol, şi care înseamnă clevetitor, înşelător, viclean. Gândurile şi dorinţele demonilor sunt îndreptate doar către rău. Aceste gânduri rele şi dorinţe păcătoase ei năzuiesc să le insufle şi oamenilor. Ei Îl urăsc pe Dumnezeu, pe îngeri şi pe oamenii sfinţi şi luptă neîncetat împotriva acestora.
Diavolul se numeşte înşelător şi ucigaş de oameni. Că el este într-adevăr astfel reiese limpede din istoria căderii în păcat a primilor oameni. Dumnezeu a spus că ei vor muri dacă vor gusta din roadele pomului cunoştinţei binelui şi răului. Iar diavolul, dimpotrivă, a spus că ei nu vor muri. Aceasta a fost o minciună. Diavolul i-a spus Evei că oamenii vor deveni asemenea lui Dumnezeu dacă vor gusta din rodul oprit. Şi aceasta a fost o minciună, căci care dintre făpturi ar fi putut oare să devină asemenea lui Dumnezeu ? Diavolul i-a împins cu vicleniile sale pe Adam şi pe Eva împotriva lui Dumnezeu şi i-a aşezat pe calea mândriei, a nedreptăţii, a nesupunerii şi a păcatului. El şi până în ziua de astăzi seamănă răul şi zavistia printre oameni, dezbinându-i, insuflându-le gânduri şi dorinţe păcătoase şi învăţându-i să păcătuiască. Pentru aceasta, cuvântul lui Dumnezeu grăieşte: Cel ce face păcatul, din diavolul este; că din început diavolul păcătuieşte (I Ioan 3, 8).
Cum să ne ferim de vicleniile duhurilor celor înşelătoare ? Purtătorii de cruce în numele Sfintei Treimi sunt numiţi de Biserica lui Hristos ostaşi. Ostaşul este dator ca întotdeauna să se afle la post şi să vegheze ca să nu vină vrăjmaşul asupră-i şi să-l ucidă. Tot aşa noi suntem datori să veghem asupra sufletelor noastre, să le păzim de simţămintele cele rele, de gândurile cele murdare şi de orice dorinţă păcătoasă, ca să nu cădem în robia vrăjmaşului diavol.
Întru această veghe duhovnicească un ajutor osebit îl primim prin rugăciune. Cel ce se roagă adesea aprinde cu osârdie în inima lui flacăra credinţei. De o astfel de inimă înflăcărată diavolul nu poate să se apropie. Demonii sunt asemenea muştelor celor murdare. Aşa cum muştele nu îndrăznesc să se aşeze pe o oală ce arde pe foc, însă îndată ce aceasta este dată jos şi se răceşte, năpădesc asupra ei, tot astfel nici demonii nu pot să se apropie de sufletul aprins de flacăra râvnei. Însă, odată răcit acesta din râvna lui către Dumnezeu, cu uşurinţă cade pradă în mâinile lor.
De aceea, să priveghem şi să ne rugăm lui Dumnezeu, ca să nu cădem în ispită, ci să ne izbăvim de cel rău, adică de vrăjmaşul mântuirii noastre. Iar Dumnezeu, după măsura râvnei noastre, ne va ridica către luminoasele şi veselitoarele înălţimi, deasupra împărăţiei întunecate a demonilor celor plini de răutate şi de păcat.
Acesta este pe scurt conţinutul primului articol al Simbolului de credinţă.
Următoarele şase articole expun credinţa noastră în cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi – Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos.
(Cred) şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.
Aici se vorbeşte despre cel de-al doilea ipostas dumnezeiesc, a doua Persoană a Sfintei Treimi.
Numele Domn arată că Mântuitorul nostru este Dumnezeu, Stăpân al universului. Numele Iisus Hristos ne dezvăluie rolul pe care L-a avut de jucat Mântuitorul pe pământ ca Dumnezeu-Om.
Când Arhanghelul Gavriil a vestit Sfintei Fecioare Maria că din ea Se va naşte Mântuitorul lumii, El i-a descoperit numele Lui – Iisus -, care înseamnă Mântuitor. Acest nume I-a fost dat lui Hristos tocmai pentru faptul că El S-a născut pe pământ ca să-i mântuiască pe oameni de păcatele lor. Păcatul este cel mai mare rău din lume. Izbăvirea de păcate este un lucru foarte greu. El nu ar fi putut să fie săvârşit de un om, nici chiar de un înger, ci doar de Domnul Iisus Hristos.
Celălalt nume al Mântuitorului Hristos se tâlcuieşte Uns. În Vechiul Testament erau unşi cu untdelemn împăraţii, arhiereii şi proorocii, pentru osebita şi înalta lor slujire. Prin această ungere li se dăruiau darurile Sfântului Duh. Iisus se numeşte Hristos, adică Uns, căci în firea Lui umană I s-au dat fără de măsură darurile Sfântului Duh, astfel că El a deţinut în cea mai înaltă treaptă şi cunoştinţa proorocului, şi sfinţenia arhiereului, şi puterea Împăratului. Uns, în evreieşte, se tâlcuieşte Mesia.
Iisus Hristos este singurul Mesia şi Mântuitor al umanităţii trimis de Dumnezeu. În noaptea naşterii, îngerul s-a arătat în Bethleem păstorilor aflaţi pe un câmp şi le-a spus: Că iată vestesc vouă bucurie mare, care va fi la tot norodul. Că s-au născut vouă astăzi Mântuitor, care este Hristos Domnul (Luca 2, 10-11).
Naşterea Domnului
Icoană dintr-o biserică greacă numită Omorphe Ekklesia din Insula Eghina
În partea dreaptă sus, îngerul vesteşte păstorului naşterea lui Hristos
În Vechiul Testament, în care se spune că evreii încă din vechime aşteptau naşterea lui Mesia, se află multe proorocii care în cel mai uimitor mod descriu nu doar chipul de obşte al venirii lui Mesia, ci şi caracteristici particulare şi amănunţite din viaţa Lui. Astfel, de pildă, sunt proorocii despre naşterea Lui din Fecioară, în oraşul lui David, Bethleem, despre luarea de bunăvoie de către El a sarcinii păcatelor noastre, vânzarea Lui pe 30 de arginţi, răstignirea Lui între tâlhari şi altele asemenea. Având în vedere că aceste proorocii au fost făcute unele cu 500 ani, altele cu 700 ani şi altele cu 1.000 ani şi mai bine înainte de venirea Mântuitorului, trebuie să recunoaştem că ele nu au fost de la oameni, ci de la Însuşi Dumnezeu-Duhul Sfânt, căruia Îi sunt cunoscute toate. Şi având în vedere că în Persoana lui Iisus Hristos s-au împlinit toate proorociile mesianice ale insuflaţilor de Dumnezeu bărbaţi din Vechiul Testament, nu ne rămâne nimic altceva în afară de a crede că Iisus Hristos, născut la Bethleem din Preasfânta Fecioară Maria, este Mesia cel făgăduit de Dumnezeu – Mântuitorul lumii.
Evreii, care L-au răstignit pe Iisus Hristos şi s-au lepădat de El, aşteaptă şi în zilele noastre un alt mesia. Însă Iisus Hristos, ştiind dinainte rătăcirea lor, şi pentru a-i păzi pe adevăraţii Săi urmaşi de falşii mesia, a spus: Atunci de va zice vouă cineva: iată aici este Hristos, sau acolo, să nu credeţi. Că se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi (Matei 24, 23-24). Ultimul fals mesia va fi antihrist, care va veni în numele său şi în care mulţi vor crede ca într-un izbăvitor, spre a lor pieire.
Sfântul Ioan Botezătorul, ca să-i întărească pe ucenicii săi în convingerea că Iisus este Mesia, a trimis doi dintre ei la El să-L întrebe: Tu eşti cela ce vine, sau pre altul să aşteptăm ? (Matei 11, 3). Mântuitorul, fără umbră de îndoială, a răspuns că El este Mesia cel aşteptat.
Mai departe, în cel de-al doilea articol al Simbolului de credinţă se spune că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii. Că El este Fiul lui Dumnezeu a mărturisit Dumnezeu-Tatăl la Botezul şi la Schimbarea la Faţă a lui Iisus Hristos prin cuvintele: Acesta este Fiul meu cel iubit (Matei 3, 17; Luca 9, 35). Însuşi Iisus Hristos S-a numit pe Sine Fiul lui Dumnezeu (potrivit Ioan 10, 36), iar pe Dumnezeu L-a numit Tată al Său, subliniind că El şi Tatăl una sunt (potrivit Ioan 10, 30). În convorbirea Sa cu Nicodim, El S-a numit Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu. Că aşa au iubit Dumnezeu lumea, cât şi pre Fiul său cel unul născut l-au dat, ca tot cel ce crede întru el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16).
Fiul lui Dumnezeu este asemenea şi egal ca cinstire întru totul cu Dumnezeu-Tatăl – şi în însuşirile Sale, şi în faptele Sale. El este Dumnezeu adevărat, veşnic, cum veşnic este Dumnezeu-Tatăl, Atotputernic, Atotprezent, ca şi El. Nu are nici început, nici sfârşit, şi Se deosebeşte de Dumnezeu-Tatăl doar prin faptul că Se naşte din veşnicie din El, în vreme ce Dumnezeu-Tatăl este nenăscut şi nepurces de cineva. Aşa cum pe pământ orice vietate are firea asemănătoare cu firea părinţilor, tot aşa Dumnezeu-Fiul, ca născut din fiinţa lui Dumnezeu-Tatăl, are aceeaşi fiinţă cu El; pentru aceasta se numeşte Cel de o fiinţă cu Tatăl. El în chip de negrăit întrece pe toţi îngerii şi oamenii sfinţi, care se numesc fii ai lui Dumnezeu după har (potrivit Ioan 1, 12).
Naşterea Fiului din Tatăl a avut loc mai înainte de toţi vecii. Aceasta înseamnă că nu exista timp atunci când Fiul S-a născut. El este din veşnicie împreună cu Tatăl.
Aceste înalte cugetări ne sunt transmise astfel la începutul Evangheliei după Ioan: Şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul (adică Fiul lui Dumnezeu are fire dumnezeiască) … Toate printr-însul s-au făcut şi fără de dânsul nimic nu s-a făcut ce s-a făcut (Ioan 1, 1-3).
Lumină din lumină se spune mai departe în Simbolul de credinţă. Ce semnifică aceasta ? Lumea văzută este luminată de soare, lună şi stele. În cea nevăzută însă – în lumea spirituală – nu există soare material. Acolo izvorul luminii este Însuşi Dumnezeu (potrivit Isaia 60, 19; Apocalipsa 21, 23). Dumnezeu lumină este şi nici un întuneric întru dânsul nu este (I Ioan 1, 5), spune Sfântul Ioan Teologul. După cum Dumnezeu-Tatăl este lumină, tot aşa Dumnezeu-Fiul este lumină. Căci Dumnezeu-Fiul Se naşte din fiinţa lui Dumnezeu-Tatăl după cum lumina se naşte din soare. Eu sunt lumina lumii (Ioan 8, 12) mărturiseşte despre Sine Însuşi Dumnezeu-Fiul.
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Aceste cuvinte înseamnă că Dumnezeu-Tatăl este Dumnezeu adevărat, aşa cum Unul-Născut Fiul Său este Dumnezeu adevărat. Sfântul Apostol Filip a îndrăznit, la Cina cea de taină, să-I spună Mântuitorului: Doamne, arată nouă pre Tatăl, şi ne va ajunge nouă. La aceasta Iisus Hristos i-a răspuns: Cel ce m-a văzut pre mine, a văzut pre Tatăl … Nu crezi că eu întru Tatăl, şi Tatăl întru mine este ? (Ioan 14, 8-10). Din Dumnezeu-Tatăl, ca Dumnezeu adevărat, S-a născut Dumnezeu-Fiul ca Dumnezeu adevărat. Oricât ar fi de înaltă această cugetare pentru raţiunea noastră mărginită, ea nu încetează să fie adevărată, după cum ne-a descoperit Însuşi cel unul născut Fiul, care este în sânul Tatălui (Ioan 1, 18) şi care păcat nu au făcut, nici s-a aflat vicleşug în gura lui (I Petru 2, 22).
Fiul lui Dumnezeu este născut, iar nu făcut. El este Dumnezeu, nu făptură. Învăţătorul cel mincinos, Arie, care a trăit în veacul în IV-lea, a afirmat că Iisus Hristos nu este Dumnezeu adevărat, că El nu S-a născut din fiinţa lui Dumnezeu-Tatăl, ci că este creat. Biserica Ortodoxă l-a osândit pe Arie împreună cu eresul său.
În Sfânta Scriptură şi oamenii sunt numiţi uneori fii ai lui Dumnezeu. Însă acest fapt are cu totul alt înţeles. Noi nu putem să ne asemănăm cu Fiul lui Dumnezeu prin înfierea cea dumnezeiască.
Un om bogat avea un singur fiu. Pentru că era foarte milostiv, el a mers în satele vecine, i-a adunat pe cei orfani şi i-a dus la casa sa ca să poarte de grijă şi acestora. El i-a numit ,,copiii săi” şi i-a făcut chiar moştenitori ai bogăţiilor sale. Însă prin aceasta nu era suprimată diferenţa între propriul lui fiu şi orfanii înfiaţi. Fiul său era copilul său după fire, după sânge, după naştere, iar cei orfani erau copiii lui după milostivire, după compătimire, prin înfiere.
Unii spun: noi credem că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, însă tot aşa după cum noi toţi suntem fii ai lui Dumnezeu. O asemenea afirmaţie este cu totul greşită. Iisus Hristos – Cel fără de păcat – este Fiu al lui Dumnezeu, Cel fără de păcat, iar noi, făpturi păcătoase, suntem înfiaţi de Dumnezeu prin îndurarea Lui, după har. Noi nu avem şi nu putem să avem însuşirile dumnezeieşti pe care le are Mântuitorul. Pentru aceasta, El nu S-a identificat nicicând cu oamenii şi nu a numit nicicând împreună cu ei pe Dumnezeu ,,Tatăl nostru de obşte”, ci a spus întotdeauna: ,,Tatăl vostru” şi ,,Tatăl meu”, ca să sublinieze faptul că El este Fiu după fiinţă, iar noi fii după har (potrivit Ioan 20, 18).
Noi suntem creaţi de Dumnezeu, iar Iisus Hristos este născut din Tatăl. Cel născut are aceleaşi însuşiri, aceeaşi fiinţă pe care o are părintele său. Făptura nu are aceleaşi însuşiri, nici aceeaşi fiinţă. Altfel spus, fiul olarului are aceeaşi fire pe care o are tatăl lui. Însă oalele lucrate de el nu au aceeaşi fire cu a olarului, nici însuşirile lui.
Iisus Hristos este adevăratul Dumnezeu. Prin El au venit toate în lume. Aceasta înseamnă că El nu doar că nu este făptură, după cum a învăţat ereticul Arie, ci că El Însuşi este Făcător al făpturilor împreună cu Dumnezeu-Tatăl. Pentru aceasta, adevăraţii creştini ortodocşi dau întotdeauna Fiului aceeaşi cinstire dumnezeiască ca Tatălui şi îi învaţă şi pe alţii să facă acelaşi lucru. Iată un exemplu grăitor din istoria de demult a Bisericii: Împăratul Teodosie, chiar din timpul vieţii sale, a dat fiului său Arcadie putere împărătească şi a poruncit supuşilor săi ca şi lui să i se acorde aceeaşi cinstire pe care o dau însuşi împăratului.
Chiar dacă a fost creştin şi s-a socotit un adevărat creştin dreptmăritor, Teodosie, după o oarecare neînţelegere, nu L-a cinstit pe Iisus Hristos ca Unul-Născut Fiu al lui Dumnezeu şi nu I s-a închinat Lui ca lui Dumnezeu.
În acea vreme, episcop în cetatea de scaun era Sfântul Amfilohie. Sfântul i-a spus adeseori împăratului că greşeşte nedând cinste dumnezeiască Mântuitorului Iisus Hristos. Însă toate strădaniile episcopului au rămas fără nici o roadă.
Odată, Sfântul Amfilohie a venit la palatul împărătesc. El s-a închinat cu cinstirea cuvenită împăratului Teodosie, iar fiului acestuia, Arcadie, nu i-a dat nici o atenţie. Aceasta l-a mirat pe Teodosie şi el s-a văzut constrâns să-i amintească episcopului că nu trebuie să uite de fiul împăratului.
Amfilohie i-a răspuns că este îndeajuns ca el să se închine tatălui, nefiind nevoie să-i dea cinstire împărătească şi fiului.
Auzind acest răspuns, împăratul s-a mâniat foarte tare pe arhiereu. Însă Sfântul Amfilohie, plin de pace, i-a spus:
– Împărate, tu te mâhneşti că oamenii nu arată faţă de fiul tău o asemenea cinste pe care o arată faţă de tine. Cugetă dar: ce va spune Împăratul ceresc despre aceia care, după pilda ta, nu vor să cinstească pe Fiul Lui cum Îl cinstesc pe El ? Mai ales că El nu de puţine ori a adeverit că Iisus Hristos este Fiul Său preaiubit şi Dumnezeu adevărat.
Auzind unele ca acestea, împăratul a căzut pe gânduri. El a început să cinstească de atunci pe Dumnezeu-Fiul ca pe Dumnezeu-Tatăl.
Toţi cei care cred drept în Dumnezeu-Tatăl, în Dumnezeu-Fiul şi în Dumnezeu-Duhul Sfânt se numesc creştini ortodocşi. Sfântul nume al Domnului Iisus Hristos, chemat în rugăciune cu credinţă, poate să ne mântuiască de nevoi şi de păcate. Nevoitorii creştini ortodocşi ne-au lăsat o rugăciune minunată, numită Rugăciunea lui Iisus, pe care ei o repetau de o sută, două sute, cinci sute sau o mie de ori pe zi, iar unii chiar neîncetat, zi şi noapte, aflând în ea dulceaţă plină de har pentru sufletul lor şi o armă puternică împotriva demonilor. Această rugăciune este: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Cu cât mai des vom face această rugăciune, cu atât mai aproape ne vom afla de Hristos Mântuitorul nostru. Atunci această rugăciune ca o sabie a duhului va izgoni departe de noi puterile răutăţii.
(Fiul lui Dumnezeu) Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri. Şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om.
În acest articol se vorbeşte despre naşterea după firea omenească a Mântuitorului Iisus Hristos. Din compătimire şi dragoste faţă de neamul omenesc căzut în păcat, Iisus Hristos S-a pogorât din cer până la noi ca să ne răscumpere din blestem, păcat şi moarte şi să ne aducă mântuirea. Născut din Dumnezeu-Tatăl, înainte de toţi vecii, El S-a născut pe pământ în urmă cu mai bine de 2.000 de ani, ca om, în chip suprafiresc, fără de bărbat, din Sfânta Fecioară Maria. În cel de-al doilea articol al Simbolului de credinţă ni se descoperă adevărul că Iisus Hristos, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, este Dumnezeu adevărat. Şi aici, în cel de-al treilea articol, ni se explică faptul că El este Om adevărat. Este Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al Fecioarei – născut în cer de Tatăl, fără mamă, şi născut pe pământ din mamă, fără tată.
Aceasta înseamnă că în Domnul Iisus Hristos există două firi: dumnezeiască şi omenească. După învăţătura Bisericii, aceste firi sunt neamestecate şi nedespărţite întru El. El are, potrivit cu aceasta, două voinţe: dumnezeiască şi omenească. El este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat – cu trup şi cu suflet omenesc. Pentru aceasta El Se numeşte atât Fiu al lui Dumnezeu, cât şi Fiu al Omului.
Însă aceste două firi alcătuiesc întru El o singură Persoană – Dumnezeu-Omul Hristos. Aceasta este cea mai mare minune, necuprinsă de mintea omenească. Ea este amintită la fiecare slujbă a utreniei, când se cântă cuvintele psalmistului: Dumnezeu este Domnul şi S-au arătat nouă (Psalmi 117, 25).
Noi, creştinii, primim această minune cu credinţă plină de evlavie, ca fiind de necuprins şi nespus de înaltă. Ştim că tainele lui Dumnezeu sunt inaccesibile minţii omeneşti mărginite. Cel ce doreşte plin de cutezanţă să înţeleagă cele mai presus de fire, să spună dacă a înţeles şi dacă poate să dezlege tainele naturii care îl înconjoară: cum sămânţa devine plantă, cum vede ochiul omului, cum sunt fixate în întinderile nemărginite ale lumii stelele, fără să se clatine şi fără să se abată din mersul lor, cum şi cele mai mărunte insecte se mişcă, zboară, se înmulţesc. Totul în lume este o minune, totul este tainic. Cu cât mai mare este pentru noi taina Creatorului acestei lumi – Dumnezeu ! Şi dacă nu putem să dezlegăm cele ale creaţiei, cum vom dezlega taina Creatorului ? Pentru aceasta, cu credinţă plină de evlavie trebuie să primim atât faptele, cât şi descoperirile Lui.
În Cuvântul lui Dumnezeu ni se spune că Dumnezeu-Fiul S-a întrupat, S-a făcut om, că S-a născut din Sfânta Fecioară Maria prin lucrarea cea de necuprins a Sfântului Duh. Aceasta este îndeajuns pentru adevăraţii credincioşi. Ei nu întreabă: cum a fost posibil una ca aceasta ? Căci ştiu că cele ce nu sunt cu putinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu (Luca 18, 27).
Sfântul Constantin Filozoful, în disputele sale cu evreii şi saracinii, a lămurit destul de limpede taina întrupării lui Dumnezeu.
Saracinii spuneau:
– Voi, creştinii, afirmaţi că Dumnezeu S-a născut dintr-o femeie. Însă poate oare Dumnezeu să Se nască din femeie ?
– Nu dintr-o femeie simplă S-a născut Dumnezeu, a răspuns Sfântul Constantin, ci din cea nenuntită şi Sfântă Fecioară şi de la Duhul Sfânt. Dumnezeu a voit aşa. Iar voinţei şi dorinţei Sale se supune întreaga făptură zidită. Când voieşte Dumnezeu, atunci se schimbă rânduiala firii.
– Însă cum poate o femeie să poarte în pântecele ei pe Dumnezeu, la care un om nu poate nici măcar să privească, darămite să-L nască ? – s-au minunat saracinii.
Sfântul filozof a arătat către împăratul saracinilor, care stătea în mijloc, apoi către primul lui sfetnic şi a spus:
– Oare poate spune cineva că acest întâi-sfătuitor nu poate să-l primească şi să-l găzduiască în casa sa pe împărat ? Căci cel mai de pe urmă supus poate să facă una ca aceasta … Cum ar trebui să fie numit atunci un astfel de om: fără de minte ori înţelept ?
– Fără de minte, se înţelege, i-au răspuns saracinii.
– Spuneţi atunci, a continuat filozoful, care este cea mai înaltă făptură dintre toate făpturile de pe pământ ? Oare nu omul, care este rânduit cu suflet raţional, zidit după chipul lui Dumnezeu ? Neînţelepţi sunt aceia care spun că este cu neputinţă ca Dumnezeu să Se sălăşluiască în pântecele unei făpturi omeneşti, când ştiu că El a putut să Se sălăşluiască în rug (potrivit Ieşirea 3, 4). Oare rugul, acest lucru fără suflet, este mai înalt decât făptura care are simţăminte şi raţiune, care are suflet după asemănarea lui Dumnezeu ? …
După aceasta, Sfântul Constantin a început cu mai multă înţelepciune şi convingere să lămurească pricinile şi scopul întrupării lui Dumnezeu. Printre altele, a spus:
– Dacă Cuvântul lui Dumnezeu nu S-ar fi unit prin întruparea Sa cu firea omenească, cum ar fi putut El să-l tămăduiască pe om ? Medicul, care doreşte să acorde ajutor unui om, aşază plasturele nu pe vreun pom ori piatră, ci pe rana omului bolnav. Tot aşa Dumnezeu a aşezat Cuvântul Său cel Unul-Născut ca un plasture tămăduitor, binevoind ca Acesta să Se sălăşluiască prin lucrarea Sfântului Duh într-un pântece curat fecioresc, şi nu într-un oarecare pântece femeiesc; să Se întrupeze şi să Se nască, aşa cum a profeţit despre aceasta Proorocul Isaia: Iată fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu, şi vei chema numele lui Emanuil (Isaia 7, 13). Proorocul vorbeşte aici destul de limpede despre Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să Se nască pe pământ din curata şi nenuntita Fecioară. Încă de după căderea în păcat Dumnezeu a binevoit să descopere primilor oameni că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui (potrivit Facerea 3, 15) (adică Mântuitorul născut din Fecioară simbolizează ,,sămânţa femeii”, nu a bărbatului), îl va înfrânge pe diavol şi va mântui neamul omenesc de păcat, blestem şi moarte. De atunci, toţi credincioşii în Dumnezeu au aşteptat venirea Mântuitorului. Încă din Vechiul Testament, proorocii luminaţi de Duhul Sfânt (potrivit II Petru 1, 21) au profeţit că Mesia Se va naşte din fecioară în Bethleem. Însă nici unul nu a ştiut care fecioară va fi vrednică să devină acea ,,scară” pe care Domnul va binevoi să Se pogoare pe pământ. Nici măcar Sfânta Fecioară Maria, deşi zi şi noapte se adâncea în Cuvântul lui Dumnezeu, nu cunoştea aceasta.
Ea a fost fiica unor părinţi drepţi. Tatăl ei se numea Ioachim, iar mama sa, Ana. Ei erau din seminţia împăratului David. Încă de copilă, Sfânta Fecioară Maria a fost afierosită să slujească lui Dumnezeu pe lângă Templul din Ierusalim. Crescând, ea a făcut făgăduinţă lui Dumnezeu că nu se va căsători vreodată. Atunci au încredinţat-o pe ea dreptului şi binecredinciosului Iosif, ca el să-i păzească fecioria. Sfânta Fecioară Maria a mers să locuiască în casa acestuia din Nazaret. Aici, într-o zi, i s-a arătat Sfântul Arhanghel Gavriil şi i-a spus că ea va naşte un Fiu, căruia Îi vor pune numele Iisus. Sfânta Fecioară Maria a întrebat nedumerită cum se va petrece una ca aceasta, căci ea nu ştia de bărbat şi dăduse făgăduinţa să rămână fecioară. Arhanghelul i-a răspuns că Fiul ei Se va naşte într-un mod suprafiresc, de la Duhul Sfânt (potrivit Luca 1, 26-38). Şi lucrurile s-au întâmplat întocmai. Iisus Hristos S-a născut nu aşa cum se nasc toţi oamenii de pe pământ, ci de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara. Pentru aceasta, ea este numită în Biserica Ortodoxă Născătoare de Dumnezeu. Ea a rămas pentru totdeauna (pururea) Fecioară. A fost Fecioară şi după naştere, până la sfârşitul vieţii sale. Ca semn al acestei taine, în icoanele ortodoxe este zugrăvită cu trei stele: două pe umeri şi una pe cap, simbolizând fecioara înainte de naştere, la naştere şi după naştere.
Ca Maică a lui Dumnezeu, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, după har, întrece pe toţi plăcuţii lui Dumnezeu şi chiar pe heruvimi şi serafimi. Ea stă cel mai aproape de Dumnezeu şi tot ceea ce cere de la El primeşte. Ea mijloceşte mai mult decât toţi sfinţii pentru neamul creştinesc. Pentru aceasta, în Biserica Ortodoxă i se înalţă atât de multe rugăciuni. Ea Îl pleacă pe Dreptul Judecător spre îndurare faţă de toţi aceia care, cu credinţă şi cu dragoste, i se roagă ei. Ea mijloceşte pentru noi înaintea lui Dumnezeu. Dintre toate rugăciunile către Fecioara Maria, creştinul ortodox trebuie în mod deosebit să cunoască şi adesea să o rostească măcar pe aceasta: Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te ! Ceea ce eşti plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre.
Naşterea Domnului. Frescă din biserica Mânăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava
Prin naşterea Mântuitorului se încheie Vechiul Testament şi începe Noul Testament. Iisus Hristos a venit pe pământ ca să ne arate, prin pilda şi prin propovăduirea Sa, calea către mântuire. Întreaga Lui învăţătură exprimă faptul că oamenii păcătoşi pot, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se curăţească de patimile lor şi să se înalţe către sfinţenie, să se apropie de Dumnezeu.
Dacă ne întrebăm în ce chip învăţătura lui Hristos are puterea de a ne mântui, răspunsul este: ne mântuieşte dacă o primim cu toată inima noastră şi dacă trăim potrivit cu aceasta. Căci, precum cuvântul cel mincinos al diavolului, fiind primit de primii oameni, s-a făcut întru ei sămânţa păcatului şi a morţii, tot aşa adevăratul cuvânt al lui Hristos, care este duh şi viaţă (potrivit Ioan 6, 63), primit cu osârdie de către creştini, se face întru aceştia sămânţă a sfinţeniei, fericirii şi vieţii veşnice.
Pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire Iisus Hristos S-a întrupat, a propovăduit, a făcut minuni, a murit şi a înviat. La fiecare pas El Şi-a arătat marea îndurare către păcătoşii care se pocăiesc, a tămăduit pe cei bolnavi, a mângâiat pe cei scârbiţi, a înviat pe cei morţi şi a adus celor sărmani vestea cea îmbucurătoare a apropierii Împărăţiei lui Dumnezeu. El i-a chemat pe toţi la pocăinţă, spunând că doar prin această poartă păcătoşii pot să intre în raiul închis după căderea în păcat a primilor oameni. Mântuirea păcătoşilor – acesta este scopul venirii lui Hristos pe pământ şi esenţa învăţăturii Sale. Iată pentru ce această învăţătură se numeşte Evanghelie. Evanghelia este un cuvânt grecesc care, tradus, se tâlcuieşte bună vestire. Adică veste bună, veste îmbucurătoare despre mântuirea oamenilor din rău, blestem şi moarte. Aceasta este Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu ori, altfel spus, vestea cea bună a mântuirii şi a veşnicei fericiri a oamenilor răscumpăraţi de Hristos. Biserica Ortodoxă până în zilele noastre propovăduieşte această învăţătură mântuitoare a lui Hristos, prin care îşi împlineşte datoria lăsată ei de către Domnul.
Iisus Hristos ne-a mântuit de păcat, blestem şi moarte. Păcatul reprezintă orice încălcare a legii lui Dumnezeu. De aceea este spus în Sfânta Scriptură: Păcatul este fărădelegea (I Ioan 3, 4). Primul păcat omenesc s-a petrecut atunci când Adam şi Eva au încălcat dumnezeiasca poruncă în Rai şi au mâncat din rodul oprit. Această încălcare i-a rupt pe protopărinţii noştri de Dumnezeu şi de harul Său. De aici, s-au arătat ca fireşti urmările blestemului şi morţii. Blestemul – acesta este răul care s-a născut din păcat şi care, potrivit cu dreapta Judecată a lui Dumnezeu, va pedepsi doar pe oamenii care săvârşesc păcate. Blestemat să fie pământul întru lucrurile tale (Facerea 3, 17), i-a spus Dumnezeu lui Adam care păcătuise. Din căderea în păcat urmează şi moartea oamenilor, îndoita moarte: trupească, constând în lipsirea trupului de suflet, şi sufletească, constând în lipsirea sufletului de dumnezeiescul har şi de Sfântul Duh, care este viaţa şi suflarea sufletului nostru. Moartea trupească şi sufletească nu este una şi aceeaşi. Când trupul moare, îşi pierde simţirea şi se desface. Iar sufletul, când moare pentru păcatele sale, nu-şi încetează existenţa, ci se lipseşte doar de lumina lui duhovnicească, de bucurie şi de fericire, rămânând în întuneric, în necazuri şi în suferinţă.
După ce Adam a păcătuit, toţi oamenii au început să moară, deoarece toţi fiii lui Adam s-au născut cuprinşi de păcat şi au păcătuit ei înşişi. Aşa precum dintr-un izvor pângărit curge apă murdară, tot aşa din începătorul neamului omenesc, cuprins de păcat, se molipsesc de păcat şi urmaşii. Iar plata păcatului este moartea (Romani 6, 23).
Noi înşine nicicând nu ne-am fi putut izbăvi de păcat, blestem şi moarte. A săvârşit aceasta Iisus Hristos, Cel ce S-a întrupat pentru noi. El a purtat păcatele noastre (potrivit Isaia 53, 4-6). El a ridicat de la sufletele oamenilor blestemul şi l-a luat asupra Sa (potrivit Galateni 3, 13). El ne-a izbăvit de veşnica şi înfricoşătoarea moarte duhovnicească, murind de bunăvoie pentru noi, păcătoşii (potrivit Romani 5, 6-8). Evanghelia asemuieşte omenirea păcătoasă cu oaia cea pierdută, pe care Mântuitorul a aflat-o şi a purtat-o pe umerii Săi, ca să o aducă pe ea la Tatăl ceresc (potrivit Luca 15, 1-10).
Biruinţa Mântuitorului Iisus Hristos asupra morţii este cântată în chip sărbătoresc mai cu seamă de Paşti: Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le. Credincioşii în Domnul, în virtutea acestei biruinţe a lui Hristos asupra morţii prin moartea Lui pământească, merg la viaţa veşnică cea fericită, iar păcătoşii care nu se pocăiesc şi cei ce mor fără credinţă în Dumnezeu, cât şi toţi cei deznădăjduiţi, care părăsesc viaţa pământească fără nădejde în dumnezeiasca milă, merg, după moartea lor, către veşnicele chinuri.
Adevăraţii creştini, care cred din toată inima în Mântuitorul şi se străduiesc, după puteri, să împlinească voia Lui, gustă, după moartea lor, nu teama, ci bucuria. Căci ei ştiu că din viaţa cea trecătoare merg către cea nemuritoare. Aşa au întâmpinat moartea lor mulţi plăcuţi ai lui Dumnezeu. De pildă, Sfântul Arhidiacon Ştefan nu s-a înfricoşat câtuşi de puţin când îl ucideau pe el cu pietre, căci a văzut cerurile deschise şi pe Iisus Hristos stând de-a dreapta lui Dumnezeu (potrivit Faptele Apostolilor 7, 55-57). Nu există o mai mare bucurie pentru adevăratul creştin decât ca el să ştie că după moarte va merge la Creatorul său. Toate acestea au devenit cu putinţă doar mulţumită înomenirii Fiului lui Dumnezeu, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi. El pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri. Şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om.
Şi (Hristos) S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, şi a pătimit şi S-a îngropat.
Iisus Hristos a stârnit multora uimirea prin minunata Sa învăţătură şi prin neobişnuitele Sale fapte (potrivit Matei 22, 33). Întregul popor mergea în urma Lui. Aceasta a trezit zavistia bătrânilor evreilor. Zavistia lor s-a prefăcut în ură atunci când Mântuitorul a început să mustre învăţătura lor mincinoasă şi viaţa lor nelegiuită. Pentru aceasta, ei au început să-L prigonească. L-au clevetit înaintea puterii romane, reprezentată atunci de către Pilat din Pont. Osândit degrabă, Iisus Hristos a fost răstignit pe cruce, a pătimit mari chinuri, a murit şi a fost îngropat.
Pentru ce a fost pus pe cruce Iisus Hristos ? Pentru noi, oamenii păcătoşi, ca să ne răscumpere de păcat şi să ne dea posibilitatea de a intra în viaţa veşnică şi fericită. Fiul Omului nu au venit să-i slujească lui, ci să slujească şi să-şi dea sufletul său răscumpărare pentru mulţi (Matei 20, 28). Pentru noi şi în locul nostru Hristos a fost răstignit şi a pătimit. Prin aceste patimi ale Sale şi prin moarte Dumnezeu-Omul ne-a
răscumpărat din păcat, blestem şi moarte, adică a plătit datoria în locul nostru, şi ne-a împăcat cu Părintele Său ceresc. Noi am păcătuit şi am aruncat, altfel spus, datoriile pe care nu am fost în stare să le plătim, asupra lui Dumnezeu.
Răstignirea Domnului. Sfârşitul secolului al XIII-lea
Şi pentru că dreptatea lui Dumnezeu cere răscumpărare, a venit Iisus Hristos – Cel fără de păcat, care a luat asupra Sa răspunderea pentru toate păcatele noastre şi înaintea dumnezeieştii dreptăţi a purtat de bunăvoie urmările păcatului, pedeapsa pentru ele, astfel încât orice păcat a putut să fie nimicit doar după ce a fost răscumpărat. Că pentru păcatele noastre a pătimit Iisus Hristos se spune încă din Vechiul Testament: Acesta păcatele noastre le poartă, şi pentru noi rabdă durere … El s-a rănit pentru păcatele noastre, şi a pătimit pentru fărădelegile noastre, certarea împăcării noastre pre dânsul, şi cu rana lui noi toţi ne-am vindecat (Isaia 53, 4-5).
Un părinte al Bisericii a explicat astfel fapta răscumpărării Mântuitorului: un adevărat prieten l-a văzut pe prietenul său iubit rănit de moarte de sabia vrăjmaşului şi a început cu osârdie să se îngrijească de vindecarea lui. Medicii i-au spus că acea rană este de nelecuit şi că pe prietenul său îl aşteaptă moartea sigură. Însă, au adăugat ei, el ar fi putut să se însănătoşească doar dacă cineva l-ar fi răscumpărat de la moarte cu preţul vieţii sale, adică dacă ar fi lipit gura de rana lui şi ar fi sorbit infecţia rănii, urmare a cărui fapt va muri el însuşi. Atunci adevăratul prieten s-a hotărât să-şi jertfească viaţa pentru dragul său prieten; a sorbit otrava din rana lui, răscumpărându-l în acest fel de la moarte sigură, şi a murit el însuşi.
Tot aşa Domnul nostru a venit la noi, cei răniţi cu otrava păcatului morţii. El, care şade pe aripile heruvimilor, Medicul desăvârşit al sufletelor şi trupurilor, Şi-a apropiat gura Sa, adică pe Unul-Născut Fiul Său, de rana firii noastre; şi Dumnezeu-Cuvântul, unit cu firea noastră rănită, a extras din aceasta otrava păcatului, luând-o asupra Sa. El a luat asupră-Şi păcatele lumii, a purtat toate neputinţele noastre şi, punându-Şi viaţa Sa pentru noi, ne-a mântuit.
Ca să ne facă mai înţeleasă taina răscumpărării, Cuvântul lui Dumnezeu Îl aseamănă pe Iisus Hristos cu Adam. Adam este capul întregii omeniri, care împreună cu el alcătuieşte o singură unitate, întrucât este născută după trup din el. Iisus Hristos, în care sunt unite firea dumnezeiască şi cea omenească, în chip haric a devenit noul Cap al omenirii. Prin credinţă El îi uneşte pe toţi oamenii cu Sine Însuşi. Pentru aceasta, după cum prin Adam noi am căzut sub puterea păcatului, blestemului şi morţii, tot aşa prin Iisus Hristos ne izbăvim de păcat, blestem şi moarte. Suferinţa Lui de bunăvoie şi moartea pe cruce pentru noi, având un preţ fără margini şi o vrednicie fără seamăn înaintea lui Dumnezeu – ca moarte şi pătimire a Dumnezeului-Om, Cel fără de păcat, fără nici un fel de vină – reprezintă deplina împăcare a dreptăţii lui Dumnezeu, prin care ni s-a hotărât moartea pentru păcat.
Pătimirea Lui de bunăvoie şi moartea pe cruce, din aceeaşi pricină, reprezintă o vrednicie neasemuită înaintea lui Dumnezeu, ca urmare a căreia Mântuitorul are dreptul, fără să încalce dreapta hotărâre a lui Dumnezeu, de a ne da nouă, păcătoşilor, iertare de păcatele noastre şi har pentru înfrângerea păcatului şi morţii. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel scrie: De vreme ce pentru greşeala unuia moartea a împărăţit prin unul; cu mult mai vârtos cei ce au luat prisosinţa harului şi a darului dreptăţii, vor împărăţi întru viaţă prin cel unul, Iisus Hristos. Pentru aceea dar, precum prin greşeala unuia întru toţi oamenii a intrat osândirea; aşa şi prin îndreptarea unuia întru toţi oamenii a intrat îndreptarea vieţii (Romani 5, 17-18).
Jertfa răscumpărătoare a lui Iisus Hristos a sfinţit întreg neamul omenesc. Ea a dat fiecărui credincios putere ca să lupte cu păcatul, l-a apropiat pe om de Dumnezeu şi l-a împăcat cu El. Această jertfă răscumpărătoare nu este doar un act al dreptăţii, ci şi o faptă a nemărginitei iubiri dumnezeieşti către oameni. Din iubirea Sa fără margini pentru cei păcătoşi, Mântuitorul a luat asupra Sa păcatele noastre, ca şi cum S-ar fi făcut El vinovat de acestea, a suferit în locul nostru, faptă prin care ne-a răscumpărat (potrivit Ioan 3, 16).
În Simbolul de credinţă se spune că Iisus Hristos a pătimit, a fost răstignit şi îngropat în timpul lui Pilat din Pont. Pentru ce oare numele unui asemenea păgân este introdus de sfinţii alcătuitori ai Crezului în textul sfânt ?
Drept răspuns vom sublinia două cauze principale:
- Prin pomenirea lui Pilat din Pont, Sfinţii Părinţi au vrut să arate că Iisus Hristos este o persoană istorică. El a trăit în vremea lui Pilat. Acesta era reprezentantul împăratului roman în Iudeea, care în acea vreme se afla sub stăpânirea romanilor. Cum nimeni nu se îndoieşte de existenţa istorică a procuratorului roman Pilat, tot astfel nu este drept să ne îndoim de existenţa istorică a Mântuitorului Iisus Hristos.
- Prin pomenirea numelui lui Pilat din Pont, Sfinţii Părinţi au mai vrut să arate că Însuşi Iisus a pătimit înaintea lui Pilat, şi nu un altul, că El este adevăratul Mesia; că El anume a fost făgăduit de Dumnezeu şi a fost aşteptat în Vechiul Testament şi că, în cele din urmă, toţi ceilalţi mesia, care s-au ridicat şi care se vor ridica cu pretenţii de la sine ca trimişi ai lui Dumnezeu, sunt doar nişte înşelători.
Mai departe, în cel de-al patrulea articol al Simbolului de credinţă, este spus că Iisus Hristos a pătimit şi S-a îngropat. Acest lucru este pomenit anume pentru a se vădi învăţătorii cei mincinoşi, care spuneau că Iisus Hristos a pătimit în chip aparent şi tot aşa a murit. Noi mărturisim însă că, prin firea Sa omenească, Mântuitorul a pătimit cu adevărat pe cruce şi a murit cu adevărat pentru noi. Este adevărat că El ca Dumnezeu nu a pătimit, deoarece Dumnezeu nu este supus patimilor. Însă aceasta nu micşorează suferinţele Lui fizice ca om. Altfel, cum ar putea fi explicate aceste cuvinte ale Sale: Întristat este sufletul meu până la moarte (Matei 26, 38); ori cuvintele: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, căci m-ai lăsat ? (Matei 27, 46) şi altele asemenea ? La această nedumerire: cum ar fi putut oare Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, să pătimească, Sfântul Silvestru, papa Romei, a dat un răspuns minunat:
,,Domnul nostru Iisus Hristos a avut două firi, dumnezeiască şi omenească, însă într-o singură Persoană. Firea Lui omenească a pătimit pentru noi. Dumnezeirea Lui însă nu a fost supusă pătimirii. Precum un copac luminat de razele soarelui, atunci când trebuie tăiat suferă doar el, căci razele soarelui nu se taie împreună cu el, tot aşa firea omenească întru Hristos a răbdat suferinţa, dar dumnezeirea nu a suferit”.
Iisus Hristos a arătat în vremea pătimirii Sale cea mai înaltă pildă a dragostei Lui pentru vrăjmaşi. El S-a rugat pentru vrăjmaşii Săi astfel: Părinte, iartă-le lor; că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34). De pe cruce El S-a îngrijit de Maica Sa, încredinţând-o iubitului Său ucenic, Sfântului Ioan Teologul. Pe cruce, mai apoi, El l-a mântuit pe tâlharul care s-a pocăit, lucru prin care a arătat că a venit, într-adevăr, ca să răscumpere pe cei păcătoşi şi să-i izbăvească de veşnicele chinuri şi de iad, atâta numai ca ei să voiască una ca aceasta. Când tâlharul care s-a pocăit i-a spus lui Hristos: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia ta, a auzit îndată răspunsul: Amin zic ţie: astăzi împreună cu mine vei fi în Rai (Luca 23, 42-43). Şi s-a făcut minune nemaiauzită până atunci: acel răufăcător şi tâlhar în ultimele clipe ale vieţii sale s-a învrednicit de mântuire. Sufletul său împreună cu Domnul a intrat primul în Raiul lui Dumnezeu. De aici se vede limpede care sunt roadele răscumpărătoare ale lui Iisus Hristos pentru cei păcătoşi – cum şi cei mai de pe urmă călcători de lege se pot mântui dacă se pocăiesc înaintea lui Dumnezeu, mărturisindu-şi păcatele, crezând în Hristos şi rugându-se cu zdrobire de inimă pentru iertare.
În cazul dat, poate fi pusă întrebarea: pentru toţi a suferit oare Mântuitorul ? Cuvântul lui Dumnezeu spune că pentru toţi. Jertfa răscumpărătoare a lui Hristos cuprinde pe toţi oamenii din toate timpurile, care au trăit înainte şi după Iisus. Însă de roadele harice şi mântuitoare ale acestei Jertfe se folosesc doar aceia care cred şi se botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, care săvârşesc faptele credinţei şi ale dragostei şi care participă de bunăvoie la pătimirile şi moartea Lui (potrivit Filippeni 3, 10). Fiecare om are crucea lui în viaţă, suferinţa sa. Dacă o poartă fără cârtire, cu smerenie, cu răbdare şi cu credinţă în Domnul Iisus Hristos, el ia întru totul parte la chinurile de pe Golgota ale Răscumpărătorului. Printr-o credinţă tare, vie, plină de simţire, creştinul devine una prin necazurile şi încercările sale cu dumnezeiescul pătimitor de pe Golgota.
Noi luăm parte la pătimirile lui Hristos şi atunci când ne răstignim prin nevoinţă, luptând de bunăvoie cu noi înşine, cu trupul nostru, cu patimile şi poftele lui (potrivit Galateni 5, 24). Cine se răstigneşte astfel pe sine atinge cea mai strânsă părtăşie cu Hristos cel răstignit şi poate să spună despre sine asemenea Sfântului Pavel: Cu Hristos împreună m-am răstignit; iar viez, nu de acum eu, ci viază întru mine Hristos (Galateni 2, 20).
La răstignirea patimilor şi poftelor se ajunge prin înfrânarea de la ele şi prin săvârşirea celor potrivnice acestora. Când mânia ne îmboldeşte să vorbim de rău pe cel care ne duşmăneşte şi să-l vătămăm, făcându-i ceva rău, dacă ne amintim că Iisus Hristos pe cruce S-a rugat pentru vrăjmaşii Săi şi dacă ne rugăm şi noi pentru vrăjmaşul nostru, atunci şi noi ne răstignim în acelaşi chip întru sine patima numită mânie. Astfel trebuie să procedăm cu toate celelalte dintru noi: şi cu patima desfrânării, şi cu patima iubirii de arginţi, şi cu cea a beţiei, a îmbuibării, şi cu orice altă aplecare păcătoasă a inimii noastre. Atunci, într-adevăr, ne vom răstigni pe noi înşine ca să trăim împreună cu Hristos. Atunci, într-adevăr, vom purta cu vrednicie crucea noastră, care ne va duce la viaţa veşnică.
Crucea reprezintă un bine pentru viaţă duhovnicească a omului. Ea nu înseamnă ruşine, ci proslăvire. Căci precum Hristos prin crucea Lui S-a preaslăvit, tot aşa pe noi Dumnezeu ne va slăvi, dacă fără cârtire ne vom purta crucea ca adevăraţi creştini. Mântuitorul S-a răstignit pe cruce pentru mântuirea noastră; şi aducându-Se pe Sine jertfă, ne-a mântuit pe toţi din robia satanei. Tot aşa noi, dacă ne vom răstigni pe noi înşine, ne vom mântui de la pieire. Crucea lui Hristos este adevărata emblemă a biruinţei şi mântuirii, a dragostei jertfelnice şi răscumpărării. Astfel, Sfântul Apostol Pavel pe drept grăieşte când se laudă cu crucea lui Hristos (potrivit Galateni 6, 14).
Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim !
Despre Învierea lui Hristos vorbeşte cel de-al cincilea articol al Simbolului de credinţă.
Şi a înviat a treia zi, după Scripturi.
Cea mai puternică dovadă pentru faptul că pătimirea şi moartea lui Hristos sunt, într-adevăr, răscumpărătoare pentru noi oamenii este slăvita Înviere a lui Hristos din morţi. Dumnezeu-Omul învie şi prin aceasta aşază temelia învierii noastre fericite şi izbăvirea definitivă de păcat, blestem şi moarte. Hristos s-au sculat din morţi; începătură celor adormiţi s-au făcut (I Corinteni 15, 20). Aceste cuvinte semnifică faptul că şi noi, după moartea noastră, vom învia asemenea lui Iisus Hristos la cea de-a Doua Lui Venire, ca să ne bucurăm împreună cu El, dacă am pătimit ca să bineplăcem Lui în viaţa noastră pământească. Într-una din cântările bisericeşti, care descrie nespusa mijlocire după moarte a lui Iisus Hristos, înainte de învierea Sa, se spune: În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul şi pe scaun ai fost, Hristoase, cu Tatăl şi cu Duhul, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins.
De ce a fost Iisus Hristos în iad, în acea temniţă duhovnicească în care au fost zăvorâte toate sufletele oamenilor adormiţi de până la Hristos ? Domnul S-a pogorât la iad ca să-i izbăvească din acesta pe toţi oamenii care cu credinţă au aşteptat venirea Lui şi au nădăjduit în izbăvirea Lui (potrivit I Petru 3, 19).
Faptul că Iisus Hristos S-a pogorât cu sufletul Său la iad arată că Mântuitorul nostru a murit cu adevărat, şi nu închipuit. Trupul Lui a fost îngropat în pământ, iar sufletul Lui S-a pogorât la iad. Când Iisus Hristos a înviat, sufletul Lui s-a întors în trup şi din nou a prins viaţă. Minunată şi de necuprins este învierea Domnului nostru Iisus Hristos ! Noul Său trup înviat, fără să fie duh, a dobândit după înviere însuşirile duhului.
După ce Hristos a înviat, în seara aceleaşi zile, apostolii erau adunaţi într-o casă din Ierusalim, încuind uşile acesteia cu străşnicie, deoarece se temeau ca nu cumva să-i descopere careva dintre evrei.
Nimeni nu ar fi putut să intre prin aceste uşi încuiate. Dar iată, pe neaşteptate, în mijlocul acestora a stat Hristos cel înviat. Această arătare a lui Iisus Hristos a fost una neobişnuită. În spaţiile zăvorâte pot pătrunde doar duhurile. Dar iată, Domnul Iisus Hristos S-a arătat aici în trupul Său pe care se puteau vedea rănile de pe cruce. El a arătat ucenicilor Săi mâinile şi picioarele Sale străpunse de piroane. Şi după ce le-a spus ucenicilor: Pace vouă, în acelaşi chip în care S-a arătat lor S-a făcut deodată nevăzut.
După învierea Sa, Iisus Hristos a devenit stăpân pe deplin al timpului şi spaţiului. El S-a arătat credincioşilor Săi ucenici când şi unde a voit. A putut să Se facă nevăzut în acelaşi chip. Astfel, de pildă, când Luca şi Cleopa, doi dintre ucenicii din numărul celor 70, călătoreau de la Ierusalim la Emaus şi vorbeau despre răstignirea Lui pe cruce, Însuşi Hristos cel înviat S-a apropiat de ei şi mergea în pas cu ei, ca să se vădească adevărul cuvintelor Sale: Unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor (Matei 18, 20). Însă ucenicii Lui nu L-au recunoscut. El le-a lămurit Scriptura, întărindu-i în credinţa lor, şi astfel, fără să-şi dea seama, au ajuns la Emaus. Hristos S-a arătat că ar vrea să meargă mai departe, însă ucenicii Lui L-au rugat să rămână cu ei, ca să cineze împreună. El a intrat cu aceştia în casă. Aici, pe când şedeau la cină, Hristos a binecuvântat masa şi, rupând pâinea, ucenicii L-au cunoscut, însă El S-a făcut nevăzut de la ei (potrivit Luca 24, 13-32).
Drumul către Emaus, cina de la Emaus şi propovăduirea apostolilor Luca şi Cleopa
Frescă din biserica Mânăstirii Gracanica, Serbia
Astfel, încă din timpurile apostolice, Iisus Hristos în chip nevăzut S-a aflat în jurul multora dintre ucenicii Săi credincioşi, arătându-li-Se pe neaşteptate şi tot aşa făcându-Se nevăzut. El S-a arătat multora dintre sfinţii mărturisitori ai credinţei, întărindu-i pe aceştia în chinurile lor. S-a arătat şi multora dintre pustnici, preacuvioşi părinţi şi fecioare curate în întreaga istorie a Bisericii, până în zilele noastre. S-a arătat aievea şi în vis şi multora dintre creştinii aflaţi în chinuri, în nevoinţe ori împovăraţi de viaţă, multora dintre păcătoşii care s-au pocăit. S-a arătat la căpătâiul bolnavilor care urmau să plece de pe pământ. S-a arătat în cocioabe sărace, în mijlocul sfeşnicelor altarelor bisericilor, în temniţe şi în multe alte locuri. S-a arătat şi Se arată adesea acolo unde se află smerenie adâncă, curăţie, credinţă ortodoxă, inimă neîntinată şi plină de pocăinţă. El a fost şi este întotdeauna alături de credincioşii Săi, după cum Însuşi a făgăduit: Iată eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20).
Învierea lui Iisus Hristos a fost profeţită încă din Vechiul Testament. Pentru aceasta, în Simbolul de credinţă se spune: A înviat a treia zi, după Scripturi (I Corinteni 15, 4). În felurite locuri din Sfânta Scriptură (Psalmi 15, 10; Osie 6, 2; Isaia 53, 10-11) pot fi aflate proorociile şi preînchipuirile despre suferinţa, moartea şi învierea Domnului Iisus Hristos. Osebit de limpede se spune despre aceasta în capitolul 53 din cartea Sfântului Prooroc Isaia.
După ce este zugrăvită acolo nevoinţa răscumpărătoare a Aceluia care a fost străpuns pentru păcatele noastre şi chinuit pentru nelegiuirile noastre, proorocul spune: Şi Domnul va să-l curăţească pre el de răni, de se va da pentru păcat; sufletul vostru va vedea sămânţă îndelungată. Şi va Domnul cu mâna sa să scoată din durere sufletul lui, şi să-i arate lui lumină, şi să-l facă cu ştiinţă, şi să îndrepteze pre cel drept, care bine slujeşte multora, şi păcatele lor el le va purta (Isaia 53, 10-11). Mântuitorul Însuşi nu o dată a mărturisit înaintea poporului şi a ucenicilor Săi că va fi ucis şi va învia. Nu cu mult înainte de suferinţa Sa, El a spus ucenicilor Săi: Iată ne suim în Ierusalim şi se vor plini toate cele scrise prin prooroci pentru Fiul Omului. Că se va da neamurilor şi se va batjocori şi se va ocărî şi se va scuipa. Şi bătându-l, îl vor omorî pre el şi a treia zi va învia (Luca 18, 31-33).
Altădată, Iisus Hristos a vorbit despre Proorocul Iona, care a simbolizat învierea Lui în cea de-a treia zi. După cum Iona a fost înghiţit şi îngropat în pântecele chitului, unde a petrecut trei zile şi trei nopţi, iar după aceasta a fost din nou aruncat viu din pântecele lui pe uscat, tot aşa Iisus Hristos a petrecut trei zile în mormânt, după care a înviat.
După învierea Lui, Iisus Hristos a rămas încă 40 zile pe pământ, arătându-Se ucenicilor Săi, descoperindu-le lor tainele Împărăţiei lui Dumnezeu (potrivit Faptele Apostolilor 1, 3). El i-a povăţuit adesea, întărindu-i în credinţa lor şi mâncând împreună cu ei. Cu toate acestea, El a voit să-i întărească definitiv, ca să nu se clatine în convingerea lor că El a înviat cu adevărat. Şi într-adevăr, apostolii s-au încredinţat că Iisus Hristos a înviat din morţi. Când a început prigoana împotriva lor şi când li s-a spus să tacă şi să nu mai propovăduiască despre învierea lui Hristos, ei au răspuns cu îndrăzneală: Nu putem noi cele ce am văzut şi am auzit să nu le grăim (Faptele Apostolilor 4, 20).
Mărturia apostolilor a avut o mare putere, deoarece ei au fost martori la toate (potrivit I Ioan 1, 1). Au atins şi au pipăit rănile lui Hristos cel înviat (potrivit Ioan 20, 27). Însuşi Hristos i-a încredinţat pe deplin de învierea Sa, ca ei să poată să arate în cel mai convingător chip măreţia şi adevărul acestui slăvit eveniment. Minunea învierii a întărit nu doar dumnezeirea lui Iisus Hristos, ci şi sfinţenia şi puterea dumnezeieştii Sale învăţături.
Pentru creştini nu există praznic mai mare ca Sfintele Paşti, când se sărbătoreşte Învierea lui Hristos. Căci dacă Naşterea lui Hristos a pus început învierii noastre prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, învierea lui Hristos reprezintă desăvârşirea faptei mântuitoare a lui Hristos pe pământ. Prin învierea Sa, Iisus Hristos a biruit moartea, a îndepărtat blestemul, a biruit puterea răului şi a ruşinat pe diavol. Pentru aceasta, învierea lui Hristos se numeşte ,,praznic al praznicelor” şi ,,sărbătoare a sărbătorilor”. Chiar primii creştini au numit-o pe aceasta ,,împărăteasa praznicelor” şi ,,ziua cea mare a Domnului” şi, când se întâlneau, ca semn al unei mari bucurii se salutau prin cuvintele: ,,Hristos a înviat !” şi îşi răspundeau unii altora: ,,Adevărat a înviat !” De aceea a rămas până la noi obiceiul ca de la Paşti la Înălţare să ne salutăm cu acest salut al biruinţei aducător de bucurie.
Troparul care se cântă la învierea lui Hristos este următorul: Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le. Aceste sfinte cuvinte lămuresc cel mai bine marea biruinţă a lui Hristos asupra ultimului vrăjmaş al omenirii – moartea. Învierea lui Hristos a făcut neînfricoşătoare moartea pentru creştini.
Prin moartea şi învierea Sa, Hristos biruie moartea. Astfel, ea îşi pierde înţelesul ei rău. Adevăraţii credincioşi în Iisus Hristos o întâmpină acum cu linişte şi bucurie. Binevoim mai bine să fim depărtaţi de trup, şi să petrecem cu Domnul (II Corinteni 5, 8). ,,Moartea pentru mine nu este înfricoşătoare; căci ea mai degrabă mă va uni pe mine cu Hristos”, spune despre sine atât Sfântul Vasilie cel Mare, cât şi Sfântul Ioan Gură de Aur.
Mulţi sfinţi plăcuţi ai lui Dumnezeu au văzut cum sufletele drepţilor după moartea lor pământească au fost înălţate de îngeri în Împărăţia lui Dumnezeu. Astfel, de pildă, Sfântul Grigorie Dialogul istoriseşte că Sfântul Benedict stătea într-o noapte la rugăciune. La miezul nopţii el a văzut o lumină care era atât de strălucitoare, încât noaptea s-a făcut mai luminoasă decât ziua. Mirat de aceasta, şi-a înălţat privirea şi a văzut într-o lumină de foc sufletul dreptului episcop Gherman, pe care îngerii îl înălţau la cer.
În viaţa Sfântului Antonie cel Mare se povesteşte că odată, pe când el mergea prin pustie, a văzut cete de îngeri şi mulţi apostoli, în mijlocul cărora strălucea sufletul cel drept al Sfântului Pavel Tebeul, care chiar atunci se înălţa la Domnul.
Şi despre sfârşitul marelui plăcut al lui Dumnezeu Sfântul Serafim de Sarov se ştie acest fapt însemnat. Departe de Mânăstirea Sarov, în Mânăstirea Glinski, retrasă din calea oamenilor, vieţuia în vremea Sfântului Serafim un stareţ drept – părintele Filaret. El a fost egumenul mânăstirii. Pe 2 ianuarie 1833, stareţul a ieşit dimineaţa devreme în faţa chiliei sale şi pe neaşteptate a văzut la răsărit o lumină neobişnuită. În razele acestei lumini a văzut cum îngerii lui Dumnezeu înălţau la cer întru cântări sufletului Sfântului Serafim. Mult s-a minunat egumenul Filaret de această vedenie, încât a spus fraţilor ce se întâmpla să fie acolo:
– Iată cum sufletele drepţilor se înalţă la cer ! Acesta este sufletul stareţului Serafim !
Toţi se uitau în acea direcţie, însă numai doi dintre ei s-au învrednicit să vadă în parte acea lumină. Egumenul Filaret a însemnat ceasul când s-a petrecut această vedenie, şi abia după câteva săptămâni au aflat că chiar în acel ceas Sfântul Serafim de Sarov îşi dăduse sufletul său lui Dumnezeu.
Toate acestea ne lămuresc în cel mai convingător chip despre ceea ce a adus credincioşilor creştini lucrători ai virtuţii slăvita înviere a lui Hristos.
Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.
În cel de-al şaselea articol al Simbolului de credinţă se vorbeşte despre Înălţarea Domnului Iisus Hristos la cer. Aceasta s-a petrecut în cea de-a 40-a zi după Înviere. De aceea, praznicul Înălţării cade întotdeauna joia.
Iisus Hristos, ca un minunat Oaspete care a vizitat pământul, a vieţuit împreună cu oamenii, i-a învăţat voia lui Dumnezeu şi, încheindu-Şi misiunea, S-a întors iarăşi la cer de unde a venit. Despre Înălţarea lui Hristos povestesc mai mulţi martori. Primul dintre aceştia este Însuşi Iisus Hristos, care înainte să meargă la pătimirea crucii şi la moarte a spus ucenicilor Săi: Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi merg la Tatăl (Ioan 16, 28). Iar în ceasul celor mai adânci umilinţe ale Sale, când în curtea arhiereului era hulit şi scuipat, Iisus Hristos a profeţit înălţarea Sa la cer: De acum va fi Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii lui Dumnezeu (Luca 22, 69). Sfântul Evanghelist Marcu mărturiseşte despre înălţarea Mântuitorului: Domnul, după ce au grăit cu dânşii, s-au înălţat la cer şi au şezut de-a dreapta lui Dumnezeu (Marcu 16, 19).
Mai amănunţit descrie acest măreţ eveniment Sfântul Evanghelist Luca. Iată ce spune el în Evanghelia sa: Şi i-au scos pre ei (pe apostoli) afară până în Vitania, şi ridicându-şi mâinile sale, i-au binecuvântat pre dânşii. Şi a fost când i-au binecuvântat pre ei, s-au depărtat de la dânşii şi se înălţa la cer. Iar ei închinându-se lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare (Luca 24, 50-52). În Faptele Apostolilor sunt cuprinse şi alte amănunte însemnate: Şi acestea zicând, privind ei (apostolii), s-au înălţat; şi nor l-a luat pre el de la ochii lor. Şi căutând ei la cer când mergea el, iată, doi bărbaţi au stătut înaintea lor în veşminte albe, care au şi zis: bărbaţi galileeni, ce staţi căutând spre cer ? Acest Iisus care s-au înălţat de la voi la cer, aşa va veni precum l-aţi văzut pre el mergând la cer (Faptele Apostolilor 1, 9-11).
După cum vedem, la acest măreţ eveniment s-au arătat îngerii lui Dumnezeu, aşa cum s-au arătat şi la naşterea Lui, şi în pustie, după Botezul Domnului, şi în Grădina Ghetsimani, înainte de pătimirea Lui, şi la slăvita Înviere a Sa. Îngerii au luat parte la aceasta, ca să se arate că Iisus Hristos este împărat al cerului şi al pământului.
Înălţarea lui Hristos a fost profeţită încă din Vechiul Testament de către Sfântul Prooroc David. Acesta spune: Zis-au Domnul Domnului meu: şezi de-a dreapta mea. Până ce voiu pune pre vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale (Psalmi 109, 1).
Sfântul Apostol Petru, care a fost martor la Înălţarea Domnului, a mărturisit că Hristos, este de-a dreapta lui Dumnezeu, după ce s-au suit la cer (I Petru 3, 22). Iar Sfântul Apostol Pavel, care a fost răpit până la al treilea cer şi a văzut minunile lumii cereşti, spune că Tatăl, l-au pus a şedea de-a dreapta sa întru cele cereşti, mai presus decât toată începătoria şi stăpânirea şi puterea şi domnia, şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor; şi toate le-au supus sub picioarele lui (Efeseni 1, 20-22).
Sfântul Arhidiacon Ştefan, la sfârşitul său mucenicesc, a privit în chip nemijlocit către cer şi a văzut slava lui Dumnezeu, şi pre Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 7, 55). Tot aşa Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos a văzut slava cea cerească a Mântuitorului.
Cei mai apropiaţi martori ai Înălţării lui Hristos – unsprezece dintre apostoli – s-au învrednicit să vadă cu ochii lor acest neobişnuit şi măreţ eveniment, căci, după planul lui Dumnezeu, ei trebuiau să meargă şi să propovăduiască în întreaga lume noua învăţătură şi minunile dumnezeiescului Învăţător.
Iisus Hristos S-a înălţat cu trupul la cer. Cu dumnezeirea Sa, El întotdeauna s-a aflat în cer. Prin urmare, El a înălţat la cer firea noastră omenească. De aici putem trage concluzia că trebuie să trăim cu multă luare aminte şi înţelepciune ca să nu ne spurcăm trupul cu felurite păcate, căci, după mărturia lui Hristos, şi trupurile noastre vor învia; şi, dacă s-au păzit de păcate, se vor înălţa la cer la cea de-a Doua Venire a lui Hristos, ca să se bucure de fericirea veşnică a Raiului. Iisus Hristos S-a înălţat înaintea noastră, ca să ne gătească nouă loc (potrivit Ioan 14, 2).
Prin pogorârea Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ a început starea Lui de umilinţă. El S-a născut ca un prunc neputincios într-o iesle săracă şi a început să pătimească încă din primele Sale zile de viaţă. Crudul Irod L-a prigonit, căutând să-L ucidă. Însă Înălţarea lui Iisus Hristos a fost dimpotrivă o preaslăvire a Sa. Pentru aceasta şi Biserica cântă la Înălţare: Înălţatu-Te-ai întru slavă, Hristoase Dumnezeul nostru (Troparul praznicului).
Cum tâlcuim cuvintele: Iisus Hristos şade de-a dreapta Tatălui ? Dumnezeu este Duh atotprezent. El este pretutindeni şi umple toate. Pentru El nu există dreapta ori stânga, ca la oameni. Aceasta înseamnă că expresia şade de-a dreapta Tatălui este simbolică şi trebuie înţeleasă duhovniceşte; că Iisus Hristos are aceeaşi putere şi slavă ca Dumnezeu-Tatăl, căci dreapta desemnează locul de cinste care se dă celor vrednici.
Lămurind cuvintele: Zis-au Domnul Domnului meu: şezi de-a dreapta mea. Până ce voiu pune pre vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale (Psalmi 109, 1), Sfântul Ioan Gură de Aur cugetă: ,,Pentru ce Dumnezeu-Tatăl Îi spune lui Hristos să stea de-a dreapta Lui ? Ca să se arate că Iisus Hristos are împreună cu El cinste egală şi putere egală, nu mai mică. Slugile nu şed înaintea stăpânilor lor, ci stau în picioare înaintea acestora. Şederea este un semn al vredniciei puterii şi măreţiei, pe când şederea în picioare dă o stare de supunere şi slujire … De aceea, când auzi că Fiul lui Dumnezeu stă la dreapta lui Dumnezeu-Tatăl, trebuie să-ţi închipui vrednicia Lui nu ca slujitoare, ci ca vrednicie stăpânitoare a Domnului”.
După înălţarea Mântuitorului la cer, nu a încetat părtăşia credincioşilor cu El. Şi acum putem să-L întâlnim pe Domnul, să vorbim cu El şi să-I slujim. Când ne rugăm, noi vorbim cu Domnul. Când întâlnim un sărac, când vizităm un bolnav ori un întemniţat şi-i ajutăm cu ceea ce putem, noi Îl întâlnim pe Domnul şi-L slujim. Căci El Însuşi a spus: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai mei prea mici, mie aţi făcut (Matei 25, 40). Când ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, Îl întâlnim şi ne unim şi mai strâns cu El. Dar pe noi ne aşteaptă o altă întâlnire cu Domnul. Aceasta va fi după moartea noastră, când la cea de-a Doua Venire a lui Hristos vom fi chemaţi să răspundem pentru faptele noastre la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos. Despre cea de-a Doua Venire a lui Hristos vom vorbi în cel de-al şaptelea articol al Simbolului de credinţă.
