De la simple rataciri nr. 04
SFINŢII PĂRINŢI ŞI EREZIILE
Sfântul Marcu al Efesului şi falsa unire de la Florenţa
Scrisoare către Gheorghe Scholarios
Introducere Criza Bizanţului Viaţa Sfântului Marcu înainte de Sinodul de la Florenţa Deschiderea Sinodului Dezbaterile Sinodului Concluzia unirii După Sinod Moartea Sfântului Marcu Pomenirea şi minunile Sfântului Marcu Cuvântul Sfântului Marcu al Efesului în ziua morţii sale Scrisoarea enciclică a Sfântului Marcu al Efesului Învăţătura ortodoxă a Sfântului Marcu al Efesului privind starea sufletelor după moarte - Omilia I a Sfântului Marcu al Efesului - Din omilia a II-a a Sfântului Marcu
Sfântul Marcu Evghenikos, mitropolitul Efesului (1391-1444), este fără îndoială unul din cei mai mari sfinţi ai Bisericii Ortodoxe, marele apărător al Ortodoxiei în secolul al XV-lea. Noi îi datorăm păstrarea credinţei ortodoxe şi marea cultură ortodoxă cu sfintele ei tradiţii.
Când toate temeliile Bizanţului erau fărâmiţate; când, în panica dinaintea apropierii invaziei turce, diplomaţia bizantină şi-a dublat eforturile de a găsi o posibilitate de unire cu puterile apusene pentru o bătălie împotriva adversarului comun al creştinătăţii; şi când, pentru a face aceasta, guvernul bizantin, şi chiar anumiţi reprezentanţi de vază ai Bisericii Ortodoxe, erau gata să jertfească Ortodoxia însăşi şi să renunţe la sfintele ei tradiţii doar pentru a face pe plac Vaticanului şi datorită acestui lucru să primească din Apus ajutor militar şi financiar pentru bătălia cu turcii – atunci Dumnezeu a trimis Bisericii Ortodoxe un apărător nebiruit al sfintelor dogme ale Ortodoxiei şi al tradiţiilor ei apostoleşti, care prin lupta sa înflăcărată a păstrat pentru noi cea mai preţioasă moştenire pe care o avem de la părinţii noştri: Ortodoxia. Acest apărător al Ortodoxiei a pus lupta sa pentru păstrarea Ortodoxiei mai presus de interesele guvernului său pământesc, spunând că ,,distrugerea credinţei ortodoxe va însemna pieirea generală”[1].
Guvernele, ca şi modurile de autoritate guvernamentală, se schimbă pe scena istoriei omeneşti. Oricât de scumpă ne poate fi patria noastră pământească, pentru care noi socotim că este o datorie şi onoare să ne dăm chiar viaţa, dacă împrejurările o cer, ea este de asemenea vremelnică, asemenea oricărui lucru pământesc. Dar pe acest pământ există ceva ce aparţine veşniciei: Biserica. Ea este acel vas sfânt pe care noi traversăm marea vieţii pământeşti şi ajungem în portul vieţii veşnice. Biserica Ortodoxă este cel mai preţios lucru pe care ni l-a încredinţat Răscumpărătorul nostru. Ortodoxia este tot ce poate fi mai bun. Nici un fel de compromis nu poate fi permis în legătură cu sfintele ei dogme şi cu ecleziologia sa, care au fost formulate la Sinoadele Ecumenice.
Odinioară Bisericile Răsăritului şi Apusului erau una. Cei care au sfâşiat în mod conştient veşmântul dintr-o bucată al Bisericii lui Hristos sunt, în cuvintele Sfântului Marcu, criminali chiar mai răi decât cei care L-au răstignit pe Hristos[2]. Dar dezbinarea tragică a Bisericilor este un fapt împlinit. Hotărât lucru, schisma care a avut loc şi care continuă să existe între cele două Biserici îi mâhneşte profund pe cei mai buni fii ai ambelor Biserici şi pricinuieşte suferinţă adâncă, precum a spus Sfântul Marcu[3].
Poate fi restabilită unitatea de odinioară ? Este posibil, mai mult decât de dorit, şi chiar indispensabilă. Aşa gândea Sfântul Marcu[4], aşa cum gândim şi noi, fiii Bisericii Ortodoxe. Dar cum poate fi restabilită această unitate de odinioară ? Unirea de la Florenţa a răspuns la această întrebare prin silirea Bisericii Ortodoxe să dispară ca atare şi să devină una din ramurile aşa-numitului rit răsăritean, adică o mască fără suflet, o sperietoare de ciori care păstrează forma exterioară, dar în care nu există viaţă. Din partea lor, reprezentanţii greci la Sinodul de la Florenţa căutau un soi de compromis între cele două Biserici privind dogmele şi ecleziologia; ei manifestau o uşurinţă în a apostazia de la tradiţiile Bisericii Ortodoxe şi a accepta perspectiva asupra lumii mai târzie a Bisericii Apusene, străină de Biserica Ortodoxă.
Sfântul Marcu al Efesului, pe câtă vreme credea în posibilitatea restabilirii fostei unităţi între Bisericile Răsăritului şi Apusului, respingea ambele căi: atât acceptarea dogmaticii şi ecleziologiei latine, cât şi unirea pe baza unui compromis reciproc. El socotea credinţa ortodoxă a fi desăvârşită în toate privinţele şi exprima acest lucru pretutindeni. Iată câteva citate din scrierile Sfântului Marcu:
,,Ortodoxia este ceea ce ne-a fost încredinţat (nouă) de Sfinţii Apostoli: prin urmare noi trebuie să stăm şi să ţinem cu fermitate tradiţiile Ortodoxiei pe care le-am primit, atât scrise cât şi prin cuvânt oral”[5]. ,,Tot ceea ce este făcut de noi şi a intrat în obicei, noi deţinem în mărturii scrise, şi în toate noi urmăm pe sfinţii învăţători şi tradiţiile apostolice străvechi”[6]. ,,Te rog stăruitor, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să grăieşti aceleaşi, şi ca să nu existe dezbinări între noi – pentru a păstra credinţa noastră adevărată transmisă de Părinţi ca pe o făgăduinţă sfântă, neadăugând nimic şi neluând nimic: fiindcă până acum noi am avut o Credinţă în nici o privinţă insuficientă, şi noi nu avem nevoie de nici un Sinod sau Act de unire pentru a învăţa ceva mai nou – noi, care suntem fiii şi ucenicii Sinoadelor Ecumenice şi ai Părinţilor care au strălucit la aceste Sinoade şi după ele. Aceasta este fala noastră: Credinţa noastră, moştenirea sănătoasă a Părinţilor noştri. Cu ea noi nădăjduim să venim înaintea lui Dumnezeu şi să primim iertarea păcatelor: dar fără ea eu nu ştiu ce justificare ne va izbăvi de chinul veşnic”[7].
Când mulţi au hotărât să pornească pe calea compromisului, căutând mijloace pentru unirea Bisericilor construind formulări dogmatice de compromis, Sfântul Marcu al Efesului s-a împotrivit acestui lucru în mod decisiv. El considera inacceptabil compromisul în materie de credinţă. Când, în timpul Sinodului de la Florenţa, Sfântului Marcu i s-a cerut să caute un compromis între concepţiile greceşti şi latine despre dogma purcederii Sfântului Duh, Sfântul Marcu a arătat că este cu neputinţă a se face un compromis ca acesta (aşa cum a fost relatat de Syropoulos): ,,Chestiunile de credinţă nu admit concesii (iconomie). Aceasta ar fi acelaşi lucru cu a spune: Taie-ţi capul şi mergi unde doreşti”[8]. Sfântul Marcu a arătat limpede imposibilitatea de a face compromisuri în materie de credinţă şi în Scrisoarea Enciclică şi în epistola sa către Gheorghe Scholarios, căruia îi scria: ,,Niciodată, o bărbate, ceea ce priveşte Biserica nu se duce la bun sfârşit prin compromisuri: nu există nici o cale de mijloc între Adevăr şi minciună”[9].
Sfântul Marcu înţelegea că o unire adevărată a Bisericilor trebuie pusă pe temelia unei singure perspective ecleziastice. Fără aceasta orice unire este artificială şi instabilă. O unire încheiată pe hârtie este insuficientă; o astfel de unire (aşa cum realitatea a dovedit în ce priveşte Unirea de la Florenţa) aduce riscul de a fi o ,,falsă unire”[10]. Prin urmare, Sfântul Marcu vedea o singură cale pentru unirea Bisericilor: respingerea de către Biserica Romei a orice contrazice moştenirea comună a Bisericii, primită de la Sfinţii Apostoli şi Părinţii din Răsărit şi Apus, pe care Sfânta Biserică Ortodoxă o păstrează cu statornicie. Doar o temelie dogmatică comună, şi de asemenea o practică liturgică [comună], poate restabili fosta unitate dintre Răsărit şi Apus. La aceasta i-a chemat Sfântul Marcu pe părinţii Bisericii Latine de la Sinodul de la Florenţa[11].
Dar Sinodul de la Florenţa nu a mers pe calea arătată de Sfântul Marcu. Ultima încercare măreaţă de a uni Bisericile Răsăritului şi Apusului a eşuat: unirea încheiată la acest Sinod s-a dovedit a fi ,,falsă”, aşa cum a fost numită de Sfântul Marcu al Efesului şi de întreaga conştiinţă a Bisericii Ortodoxe, şi a ajuns la un sfârşit foarte curând, lăsând în urmă doar o amintire cât se poate de amară în istoria Bisericii Ortodoxe.
Este posibilă acum, în zilele noastre, o unire a Bisericilor ? Astăzi, după mai multe secole de la Sinodul de la Florenţa, după ce s-au adăugat noi obstacole suplimentare sub forma unor noi dogme şi inovaţii de tot felul în Biserica Romană ? Calea ne-a arătat-o deja Sfântul Marcu: întoarcerea latinilor la moştenirea comună a Bisericii, dar dacă acest lucru nu s-a putut în secolul XV, va fi cu putinţă în secolul XXI ?
În secolul al XV-lea, într-unul din cele mai primejdioase momente ale existenţei sale, Ortodoxia a primit un ajutor şi sprijin nepreţuit în Sfântul Marcu al Efesului. Astăzi, noi nu trebuie să ne abatem de la ceea ce ne-a lăsat moştenire Sfântul Marcu: nu numai Ortodoxia curată, lăsată nouă de Însuşi Mântuitorul Hristos, propovăduită de Sfinţii Apostoli şi Părinţi şi apărată de Sfântul Marcu al Efesului, ci şi învăţătura că nu este cu putinţă nici o unire fără o temelie dogmatică sănătoasă, nici nu este cu putinţă vreo concesie în materie de credinţă.
La sfârşitul secolului al XIV-lea şi în secolul al XV-lea, Bizanţul nu mai era decât o rămăşiţă jalnică a unui stat odată măreţ. Din însemnătatea şi realizările de altădată ale multor dinastii care s-au succedat pe tronul Bizanţului nu mai rămăsese nici o urmă. Întregul stat fusese redus la Constantinopol cu o mică bucată de pământ în jurul lui, câteva oraşe mici separate în Grecia şi insulele din arhipelagul grec. Restul era deja în mâinile turcilor şi în parte ale italienilor. Într-adevăr, statul în sine era într-o situaţie de dependenţă vasală faţă de sultanul turc. Dar chiar pentru această condiţie de semi-independenţă sfârşitul era aproape. Se apropiau ultimele ceasuri ale Constantinopolului; mai mult decât o dată el a fost pe punctul de a fi distrus de turci, dar soarta l-a cruţat încă o dată.
Diplomaţia bizantină căuta orice mijloc pentru a salva statul. Au fost făcute încercări de a încheia tratate cu turcii, dar acestea au eşuat; un tratat cu tătarii nu a dus nicăieri; Rusia nu ieşise încă pe scena istoriei ca un mare stat. Singura speranţă era în Apus. A se apropia de Apus, a-l cointeresa pentru bătălia comună cu duşmanii creştinilor, turcii – aceasta devenise scopul şi sarcina diplomaţiei bizantine pe întreaga durată a perioadei de faţă. Împăratul Manuil al II-lea Paleologul călătorise în întreaga Europă în căutarea ajutorului din Apus. El fusese primit pretutindeni cu politeţe şi cu cinste, i se făcuseră promisiuni, dar de fapt el nu primea nimic. Adeseori, în realitate, se petrecea opusul: anumite puteri apusene profitau de slăbiciunea Bizanţului pentru a face achiziţii teritoriale pe socoteala lui. Din acest motiv un scriitor din secolul al XV-lea, Iosif Vriennios, i-a avertizat pe compatrioţii săi să nu-şi pună nici o nădejde în Apus: ,,Să nu fie nimeni amăgit – scria el – de speranţele înşelătoare că trupele italiene aliate vor veni la noi mai devreme sau mai târziu. Deşi pretind că vor sta în apărarea noastră, ele vor pune mâna pe arme doar pentru a distruge oraşul nostru, poporul nostru, şi numele nostru”.
Dar fiul şi succesorul lui Manuil, împăratul Ioan al VIII-lea, aliindu-se cu italienii prin căsătorie, credea totuşi că este posibil ca Bizanţul şi Apusul să-şi dea mâna şi ca cei din urmă să fie atraşi de partea Bizanţului în bătălia cu turcii. Pentru aceasta era necesar, mai înainte de orice, să se preocupe de concilierea cu Vaticanul. În acea vreme, condiţiile erau favorabile acestui lucru. Scaunul Romei era ocupat de un om care era neobişnuit de favorabil Ortodoxiei şi care era, pe lângă aceasta, liber de papismul extrem şi gata să accepte un Sinod ca fiind deasupra papei şi deciziile unui Sinod ca fiind obligatorii pentru papă însuşi. Când s-a înfăţişat la acest papă, Martin al V-lea, o delegaţie de la Constantinopol cu propunerea grecilor de a convoca un Sinod Ecumenic şi examinarea chestiunii restaurării fostei unităţi a Bisericilor Răsăritului şi Apusului, papa a primit delegaţia cu mare bucurie şi pe deplin de acord cu convocarea unui Sinod.
Însă, după acest prim pas, bizantinii nu au mers mai departe, şi problema a fost abandonată mulţi ani. Papa Martin al V-lea a stăruit pe lângă greci. ,,Sunt un om bătrân, scria el împăratului, haideţi să grăbim unirea. Fiindcă atâta vreme cât sunt viu, unirea se va dobândi cu uşurinţă, dar după moartea mea ea nu va fi încheiată bine”[12]. Cuvintele Papei Martin erau profetice. El a murit înainte ca Sinodul pentru reunirea Bisericilor să înceapă. Papa Eugenie al IV-lea, care i-a succedat, era exact opusul decedatului papă. Un om cu o voinţă extraordinar de puternică şi cu o concepţie extremă despre papism, încăpăţânat până la extrem în a-şi împlini voia sa, el a fost una din cele mai puternice personalităţi din istoria papalităţii. Papa Eugenie nu înţelegea şi nu cunoştea mentalitatea ortodoxă şi, aplicând o presiune puternică asupra ortodocşilor şi subordonând în mod evident Biserica Ortodoxă luişi, în realitate el a zădărnicit unirea celor două Biserici.
Lăsând deoparte multe detalii interesante, în noiembrie 1437 delegaţia greacă numeroasă, condusă de împăratul Ioan Paleologul şi Patriarhul Iosif al Constantinopolului, pleca spre Italia pentru Sinod, care urma să aibă loc la Ferrara. Înainte de a pleca, împăratul a convocat un mare sinod de clerici şi sfetnici ai săi. Un participant la acest sinod, secretarul împăratului Gheorghe Scholarios (viitorul Patriarh Ghenadie al Constantinopolului), observa că dacă cineva ar fi privit Sinodul iminent din Italia şi căutarea pentru unire cu Biserica Apuseană exclusiv din punctul de vedere al utilităţii politice pentru Bizanţ, atunci o astfel de unire a Bisericilor ar fi instabilă şi trecătoare. Temerile evidente privind păstrarea demnităţii Bisericii Ortodoxe în faţa latinilor puternici erau exprimate de asemenea de patriarhul Iosif şi alţi ierarhi; deoarece împăratul anunţase, chiar oarecum tăios, că el a luat în considerare totul şi a luat toată responsabilitatea asupra sa. De fapt, împăratul Ioan era de asemenea conducătorul delegaţiei greceşti şi conducea toate negocierile cu latinii.
La amintitul sinod, întrunit în Constantinopol înainte de plecarea delegaţiei greceşti spre Italia, a participat şi mitropolitul Efesului, Marcu Evghenikos.
Viaţa Sfântului Marcu înainte de Sinodul de la Florenţa
Sfântul Marcu al Efesului s-a născut, a trăit cea mai mare parte a vieţii lui, şi a murit la Constantinopol. Principalul biograf al Sfântului Marcu, fratele său, Ioan Evghenikos[13], vorbeşte astfel: ,,Acest mare luminător al vieţii în lume, şi lumină, şi sare bună, care s-a făcut cunoscut Bisericii lui Hristos ca un luptător curajos pentru Adevăr şi un soare pentru întregul univers, a strălucit din marea şi împărăteasca cetate, acest Constantinopol vestit: în el s-a născut, a crescut, a fost educat, şi în cele din urmă, plecând către Dumnezeu, a părăsit trupul său sfinţit”.
Tatăl Sfântului Marcu era sakellios[14] al Bisericii Sfânta Sofia, inspector de mânăstiri de maici, şi profesor. Mama lui era fiica unui binecunoscut medic. Amândoi proveneau din familii bune şi evlavioase.
Înainte de a deveni monah, Sfântul Marcu purta numele de Manuil (Emanuel). Biograful său vede în acest nume un semn profetic al viitoarei activităţi a sfântului pentru salvarea Ortodoxiei. El spune: ,,Şi copilul în cea de-a doua naştere din Sfântul Duh a primit numele de Manuil [da, şi cum ar fi putut fi altfel !]: fiindcă el era vrednic de primul dintre nume, numele Domnului, şi datorită lui – Dumnezeu este cu noi – şi evlavia, şi credinţa moştenită de la Părinţi”.
Copilul Manuil a studiat cu cei mai buni dascăli şi a sporit în cunoaştere. În cel de-al 13-lea an al vieţii şi-a pierdut tatăl. El nu a slăbit din cauza acestei lovituri, ci şi-a consacrat puterile sale mintale încă mai deplin studiului artelor liberale cu cei mai buni profesori din acea vreme; printre ei se număra Gheorghe Gemistos, renumitul filozof. El i-a depăşit pe toţi cu aptitudinile sale. Pe lângă aceasta, tânărul se distingea prin conduita sa excepţională. Ioan Evghenikos vorbeşte despre ea astfel: ,,În scurt timp el a dobândit cea mai mare cunoaştere, datorită sârguinţei şi grijii foarte mari şi minţii sale extraordinare. Şi apoi comportamentul sfântului – binevoitor şi calm, potrivit pentru un om în vârstă blând, totul de la modul lui de a se îmbrăca şi căutătura sa şi înclinarea capului său, şi până la cuvântul său neîntrecut şi prea înfrumuseţat – făcea din el o pildă vie nu numai pentru colegii săi de studiu, ci chiar pentru profesorii lui, şi în general pentru oricine”.
Primind o educaţie completă, Sfântul Marcu însuşi a devenit profesor, şi tinerii se adunau în jurul lui. Printre elevii săi s-au aflat renumitul Gheorghe Scholarios şi Teodor Agalistos, care mai târziu au preţuit în mod profund influenţa binecuvântată asupra sufletelor lor a sfântului lor învăţător. Fiindcă profesorul lor era împodobit nu numai cu cunoaşterea culturii, ci şi în mult mai mare măsură cu sfinţenia vieţii şi devotamentul faţă de Sfânta Ortodoxie. În panegiricul dedicat profesorului său, Gheorghe Scholarios remarcă: ,,Noi nu ne-am fi unit îndeajuns în cunoaşterea adevărului, dacă el nu ar fi semănat în noi primele sale seminţe prin învăţătura şi rugăciunile sale, în care el cerea adeseori lui Dumnezeu ca noi să putem aduce rod; şi el mai mult ca oricine altcineva a trezit în noi râvna pentru adevăr”.
Biografii Sfântului Marcu, Ioan Evghenikos, Manuil Ritorul[15] şi Gheorghe Scholarios notează cu toţii că chiar în aceşti ani ai tinereţii sale şi când era încă un laic, el ducea o viaţă monahală, ascetică. El nu lipsea nici măcar o zi de la dumnezeiasca liturghie, se dedicase în întregime studiului Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părinţi, nopţile le petrecea în rugăciune şi cugetări la Dumnezeu şi studiul dumnezeieştilor Scripturi. Şi astfel, în cuvintele lui Gheorghe Scholarios, el era mai cu adevărat unul din locuitorii pustiei, chiar dacă trăia în capitală; el era străin de viaţa ei, fiindcă nimic nu-l lega de ea.
Aceste calităţi bune ale tânărului evlavios nu au putut decât să-i atragă atenţia Patriarhului Eftimie al Constantinopolului şi evlaviosului şi eruditului împărat Manuil. Ei l-au adus pe el în preajma lor. Împăratul chiar l-a numit secretarul său personal, încredinţându-i redactarea propriilor scrieri. Şi astfel cinstea şi bunele aspiraţii ale lumii l-au urmărit pe tânărul evlavios; o chemare înaltă şi o slujbă guvernamentală îl aşteptau deja. Succesorul împăratului Manuil, împăratul Ioan Paleologul, l-a privit nu cu mai puţină dragoste; multe din scrierile teologice ale Sfântului Marcu erau scrise la cererea sa. La insistenţa împăratului Ioan, Sfântul Marcu a acceptat mai târziu scaunul Efesului şi a plecat cu delegaţia greacă pentru Sinodul din Italia, unde el avea să joace un rol atât de excepţional în apărarea Ortodoxiei.
Şi astfel un viitor strălucitor îl aştepta pe Sfântul Marcu în lume. Dar lumea îl apăsa. El nu a dorit nici slavă deşartă, nici bunăvoinţa curţii, nici bogăţiile care pier. Inima tânărului dorea desăvârşirea monahală, care se dobândeşte în viaţa pustnicească, în liniştea minţii, în concentrarea sufletului şi inimii, în rugăciune şi iluminare plecând de la aducerea aminte de Dumnezeu. Inima sa dorea acea desăvârşire monahală care este neîncetată şi le cuprinde pe toate, care arde patimile şi sfinţeşte, şi luminează orice mişcare a sufletului, orice cuvânt şi faptă a omului. Această aducere aminte de Dumnezeu îl face pe om deja părtaş al Luminii celei neapropiate, al desfătării raiului, precum ne-au învăţat Sfântul Grigorie Palama şi ucenicii săi.
Ce bun poate fi mai mare ca bucuria neîncetată în Domnul, ca percepţia neîncetată a apropierii de Dumnezeu ? În lume este cu neputinţă a avea aceasta: înainte de a veni a plecat deja, şi pentru a o păstra în mijlocul învolburării continue a minţii cu lucruri lumeşti este, vai, cu neputinţă. Aceasta este acel ,,singur lucru de trebuinţă”, acel ,,stat la picioarele lui Iisus”, care ucide grijile pământeşti.
Şi astfel pentru dobândirea deplină a acestui bun, pe care el îl gustase deja prin viaţa sa ascetică pe când era încă un laic, Sfântul Marcu a părăsit totul – oraşul său, poziţia sa, chemarea sa – şi a pornit către viaţa monahală la un bătrân duhovnicesc, despre care istoria nu a păstrat mai mult decât faptul că era un pustnic ,,minunat”, egumenul Simeon. O schimbare de nume a urmat această schimbare a vieţii: în tunderea sa în monahism, tânărul de 26 ani pe nume Manuil a primit numele de Marcu, şi acest nume va fi înscris pentru totdeauna cu litere de aur în istoria Bisericii.
Despre aceasta Ioan Evghenikos vorbeşte astfel: ,,Şi când el a ajuns în cel de-al 26-lea an al vieţii sale, atunci, împărţind cu mărinimie şi de bunăvoie totul săracilor, el s-a plecat sub jugul după care tânjise din copilărie şi a îmbrăţişat pustia, iubită de Ilie şi Ioan (Botezătorul) şi de cei care i-au imitat; deţinând tăcerea ca maica liniştii lăuntrice, păcii, odihnei şi înălţării către Dumnezeu; lăsând în urma lui o întristare nemângâiată printre rudele sale, casa sa, prietenii săi, împăratul (care avea o afecţiune deosebită pentru el şi avea nevoie de înţelepciunea şi învăţătura lui), membrii cei mai înalţi ai clerului, multitudinea tinerilor pe care-i crescuse şi învăţase. Pe scurt, plecarea sa din această viaţă a fost considerată un fel de pierdere grea pentru toţi compatrioţii săi”.
Sfântul Marcu nu a rămas multă vreme în afara capitalei. Curând, ca o consecinţă a atacurilor constante ale turcilor, dascălul Sfântului Marcu, egumenul Simeon, a socotit necesar să mute reşedinţa lor la Constantinopol, care oferea cel puţin apărare împotriva turcilor şi a hoţilor. În Constantinopolul din acea vreme exista vestita Mânăstire Mangani. Aici Sfântul Marcu a vieţuit împreună cu dascălul său, care curând a plecat la Domnul. În ce priveşte caracterul vieţii monahale a sfântului, biograful său vorbeşte astfel:
,,Şi apoi el s-a îmbrăcat în obiceiul monahal în sfânta şi marea Mânăstire Mangani, şi s-a dat pe sine cu totul tăcerii. În aşa măsură nu-i plăcea să părăsească mânăstirea şi chilia sa, să rupă tăcerea şi atenţia lăuntrică, încât el nu s-a arătat pe sine cunoştinţelor şi nici măcar rudelor de sânge. Doar după o activitate tânjea şi ziua, şi noaptea: studiul dumnezeieştilor Scripturi, din care se îmbogăţise cu prisos de înţelegere, aşa cum dovedesc lucrările sale”[16].
,,Dedicându-se unei osteneli şi postiri foarte aspre şi dormitului pe podea şi statului în picioare toată noaptea … a îndurat lupte împotriva vrăjmaşilor duhovniceşti şi a dobândit biruinţa şi a fost ridicat în chip minunat la cugetarea de Dumnezeu şi la iluminarea sacră şi strălucirea dumnezeiască; când el a dobândit cea mai mare slujire, devenind întru totul sfânt şi văzător de Dumnezeu – doar atunci el a primit demnitatea preoţească, cu greutate şi împotriva voinţei sale, după multă insistenţă şi rugăminţi stăruitoare”[17].
În ce priveşte slujba Sfântului Marcu ca preot, Ioan Evghenikos relatează că, atunci când săvârşea dumnezeiasca liturghie, el era atât de plin de insuflare dumnezeiască încât pentru cei care erau de faţă, ,,când oferea slujba cea nesângeroasă lui Dumnezeu, el părea a fi în întregime în afara sa, pe de-a întregul dedicat lui Dumnezeu, în afara pământului, asemenea unui înger în trup”.
Dar acum venea altă osteneală pentru Sfântul Marcu. Se apropia timpul pentru plecarea împăratului Ioan Paleologul cu delegaţii la Sinodul cu latinii pentru dezbaterea chestiunii unirii Bisericilor.
Exact atunci, Sfântul Marcu a fost ales mitropolit al Efesului. El trebuia să aibă acest rang pentru a ocupa un loc potrivit printre reprezentanţii greci, şi anume, locul teologului principal al Bisericii Ortodoxe. Celălalt gânditor remarcabil al acestei perioade, Mitropolitul Visarion al Niceei, era mai degrabă umanist decât teolog. Cu toate că Sfântul Marcu nu a dorit să accepte acest rang înalt de vreme ce el părăsise lumea, fiind convins de multe persoane respectabile, printre care s-au numărat fără îndoială împăratul şi patriarhul, că ştiinţa sa era absolut indispensabilă pentru discuţiile iminente cu latinii şi că el trebuia să ocupe un loc potrivit pe care şi latinii să-l stimeze (adică, scaunul de mitropolit), el s-a supus deciziei sinodului care l-a ales.
Sfântul Marcu notează aceasta foarte pe scurt în relatarea sa despre Sinodul de la Florenţa: ,,Primind slujba de episcop, care este mai presus atât de vrednicia mea, cât şi de puterile mele, la porunca şi pentru nevoia Bisericii lui Hristos, eu l-am urmat pe patriarhul ecumenic şi pe împăratul dăruit de Dumnezeu la Sinodul din Italia”[18]. Gheorghe Scholarios vorbeşte astfel despre aceasta: ,,El a acceptat înaltul rang ecleziastic exclusiv pentru apărarea Bisericii prin cuvintele sale; întreaga putere a cuvintelor sale era de trebuinţă pentru Biserică pentru a o păzi să meargă pe o cale greşită, o cale pe care inovatorii o trăgeau deja”[19]. Aceeaşi idee, doar într-o formă mai retorică, este exprimată de Ioan Evghenikos când el vorbeşte despre înălţarea sfântului său frate la rangul de episcop.
Şi astfel Sfântul Marcu a plecat către Italia ca unul din reprezentanţii Bisericii Greceşti. Credea el în posibilitatea unirii cu latinii ? Sau, precum susţin unii, el s-a opus întotdeauna unirii cu Biserica Romei, şi a stabilit drept ţel al său zădărnicirea tuturor discuţiilor ? Sfântul Marcu însuşi răspunde la aceste întrebări, atât în mesajul său minunat către Papa Eugenie pe care el l-a dat la începutul Sinodului de la Florenţa, cât şi în scurta sa relatare a acestui Sinod. Da, el credea profund în posibilitatea restaurării unităţii dintre cele două Biserici. El credea în aceasta cu căldură şi cu râvnă, şi s-a străduit până la istovire pentru acest ţel. Iată ce spune în scurta sa relatare a Sinodului:
,,L-am urmat pe patriarhul ecumenic şi pe împăratul dat de Dumnezeu la Sinodul din Italia, şi neţinând cont nici de propria-mi slăbiciune, nici de greutatea şi vastitatea întreprinderii, dar nădăjduind în Dumnezeu şi în aceşti mijlocitori[20] comuni, am crezut că totul va fi bine cu noi şi că noi vom împlini ceva mare şi vrednic de strădania şi nădejdile noastre”.
Grecii au plecat către Italia cu mare avânt sufletesc; şi cu nu mai puţină râvnă duhovnicească îi aşteptau episcopii, clerul şi poporul din Italia. Toţi credeau că se va ajunge încă o dată la mult-dorita unire a Bisericilor. Dar foarte curând trista realitate a luat locul tuturor nădejdilor de pace.
După o călătorie grea de 3 luni pe furtunoasa Mare Mediterană, delegaţia greacă a sosit la Veneţia, pe vasele şi pe banii Papei Eugenie al IV-lea. Fiind întâmpinată acolo de nobilimea şi poporul din Veneţia, care a fost întotdeauna binevoitoare faţă de greci, şi de asemenea de reprezentantul papal Targuinius, delegaţia greacă şi-a îndreptat paşii către Ferrara. Grecii au fost primiţi în mod solemn şi cordial de papă, care s-a străduit ca ei să fie găzduiţi confortabil. După o serie de discursuri şi banchete elegante, a urmat o perioadă de inactivitate totală.
Deschiderea Sinodului sau, mai degrabă, începutul negocierilor dintre greci şi latini asupra chestiunii unirii Bisericilor, s-a ţinut în biserica catedrală din Ferrara pe 9 aprilie 1438. Acest eveniment a fost însoţit de slujbe dumnezeieşti solemne şi de citirea unei bule papale şi a unei enciclice de către patriarh. Însă, după deschiderea Sinodului, a început o lungă perioadă de inactivitate. Împăratul Ioan Paleologul se aştepta ca prinţii apuseni să se întrunească, deoarece în realitate el plănuise întreaga afacere pentru a se întâlni cu ei şi a negocia o alianţă militară împotriva turcilor. Dar situaţia politică din Apus era de aşa natură că aceşti prinţi fie nu mai trăiau, fie nu puteau să vină.
Între timp, papa insista ca negocierile să continue în privinţa chestiunii unirii. În cele din urmă s-a organizat o comisie mixtă de teologi latini şi greci pentru explicarea punctelor de divergenţă dintre Bisericile Răsăriteană şi Apuseană. Din partea latină erau: cardinalul Giuliano Cesarini, un diplomat iscusit; cardinalul Nicolo Albergati; Arhiepiscopul Andrei de Rhodos, un grec care trecuse de partea latinilor, un erudit dar nu un teolog profund; renumitul şi profundul teolog spaniol Juan de Torquemada; mai târziu li s-a alăturat acestora teologul experimentat Fra Ioan de Ragusa. Din partea greacă erau: Sfântul Marcu al Efesului, ca exarh şi conducător al dezbaterii; şi Visarion, mitropolit de Niceea, care la început l-a susţinut pe Sfântul Marcu, dar apoi a devenit adversarul său şi a acţionat spre paguba Bisericii Ortodoxe, sfârşindu-şi viaţa ca unul din cardinalii de frunte ai Bisericii Romane. Din comisie făceau parte şi alţi membri ai delegaţiei greceşti, dar lor nu li s-a permis să intre la dezbateri.
Conducătorii reali ai comisiei mixte erau papa, pentru latini, şi împăratul, pentru greci. Papa şi-a urmărit scopul: a supune sieşi Biserica Ortodoxă; şi împăratul a urmărit scopul său: a încheia o înţelegere profitabilă pentru statul bizantin. Puţini erau cei care se gândeau la latura duhovnicească a chestiunii, care era bineînţeles mai importantă decât orice altceva din această lume, de vreme ce era în joc posibilitatea reunirii Bisericilor.
Din acest motiv, mesajul pe care Sfântul Marcu l-a adresat papei la deschiderea Sinodului a fost cu adevărat remarcabil. Acest mesaj dovedeşte că nu există absolut nici un temei pentru afirmaţia că Sfântul Marcu s-a opus din principiu unirii şi şi-a stabilit drept scop sabotarea negocierilor înainte chiar ca ele să înceapă. Dimpotrivă, Sfântul Marcu dorea cu ardoare unirea cu latinii, credea în posibilitatea ei, şi o căuta, dar o unire autentică, întemeiată pe unitatea de credinţă şi a practicii liturgice străvechi. Acest mesaj este de asemenea important pentru că, prin el, Sfântul Marcu considera necesar să-l informeze numaidecât pe papă că ierarhii ortodocşi nu veniseră în Italia să semneze o capitulare, nici să vândă Ortodoxia spre beneficiul statului lor; ei veniseră mai degrabă ca la un Sinod Ecumenic, pentru adeverirea dogmei adevărate.
În plus, Sfântul Marcu a spus limpede că puritatea Ortodoxiei trebuie păstrată şi că negocierile ar putea eşua dacă Roma nu va fi de acord cu concesiile binecunoscute, renunţând la acele inovaţii, necunoscute în Biserica primară, pe care le introdusese în dogmatică şi practica liturgică a Bisericii Apusene şi care erau motivul schismei dintre cele două Biserici. În continuare, Sfântul Marcu a arătat că unirea tuturor creştinilor împotriva duşmanului comun – turcii – ar fi fost la fel de necesară pentru Apus pe cât era pentru Bizanţ.
Cea mai timpurie icoană existentă a sfântului, care este arătat biruindu-l pe papă: ,,Marcu nu a semnat, prin urmare nu am obţinut nimic”
Tropar, glasul 3
O, prealăudate şi dumnezeiescule Marcu, în tine Biserica a găsit un mare râvnitor pentru mărturisirea sfintei credinţe. Căci te-ai făcut apărător al dogmelor pe care Părinţii le-au învăţat, şi ai izgonit întunericului mândriei pline de laudă. Pentru aceasta, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru cei ce te cinstesc pe tine, ca El să ne dăruiască iertarea păcatelor.
Mesajul începe exprimând credinţa în succesul negocierilor, apoi urmează o rugăciune către Mântuitorul Hristos pentru încheierea reuşită a lucrării Sinodului. Dar treptat este dezvăluit ochiului duhovnicesc al sfântului că nădejdile sale nu ar fi justificate, că obiceiul rău al schismei va birui, şi mesajul său se încheie, sau mai degrabă se întrerupe, într-o notă de disperare.
Mesajul Sfântului Marcu a stârnit o foarte mare indignare printre greci, care nu vroiau să se vorbească câtuşi de puţin despre divergenţa dintre Bisericile Răsăriteană şi Apuseană. Probabil, mesajul a fost primit cu un dispreţ rece şi de papă. Sfântul Marcu a grăit Adevărul şi a luptat pentru Adevăr, şi tocmai aceasta nimeni nu dorea să admită, deoarece nimeni nu se gândea la binele Bisericii, Apuseană sau Răsăriteană, şi fiecare parte căuta avantaj politic pentru sine.
Comisia de teologi ai Bisericilor Răsăriteană şi Apuseană nu a avut posibilitatea să lucreze în mod activ, deoarece împăratul Ioan Paleologul nu a permis reprezentanţilor săi să agraveze situaţia discutând despre divergenţele dogmatice dintre Biserici, ci a dorit să încheie unirea pe baza unor afirmaţii generale vagi. Drept urmare, papa a luat iniţiativa în propriile mâini şi l-a împuternicit pe cardinalul Giuliano Cesarini să-i informeze pe greci că, în opinia Bisericii Latine, divergenţele dintre cele două Biserici erau următoarele:
Împăratul a interzis reprezentanţilor săi să atingă chestiunea divergenţei existente între cele două părţi pe tema purcederii Sfântului Duh. După o chibzuire atentă, grecii au hotărât că cel mai bine ar fi să abordeze problema purgatoriului. Ei au presupus că, în discuţia pe marginea acestei chestiuni, le va fi uşor să găsească o punte între cele două Biserici.
În Biserica Ortodoxă, nu există o dogmă propriu-zisă despre viaţa de după moarte; există o învăţătură generală a Bisericii, având la bază cuvinte ale Sfinţilor Părinţi, texte ale cântărilor bisericeşti, şi vedenii din vieţile sfinţilor. Din acest motiv, ortodocşii se gândeau că şi pentru catolici învăţătura despre purgatoriu nu era dogmă, adică o învăţătură oficială a Bisericii Catolice. De asemenea, ei nu auziseră în ce consta exact învăţătura despre purgatoriu.
A fost o mişcare neînţeleaptă: în opinia teologilor catolici înşişi dogma purgatoriului a fost formulată exact la acest Sinod de la Florenţa, şi ulterior acestui Sinod ea a generat multe complicaţii chiar în lumea apuseană.
În orice caz, ortodocşii au presupus că ei vor găsi o cale de a se apropia de latini în exact această chestiune a stării sufletelor după moarte. Dacă această învăţătură a Bisericii Romane era sănătoasă şi ar fi putut fi acceptată, atunci lumea ortodoxă ar fi fost gata să o primească; dar dacă ea nu era în acord nici cu Sfânta Scriptură, nici cu învăţătura Sfinţilor Părinţi, atunci ortodocşii i-ar fi ajutat pe latini şi le-ar fi arătat lipsa de temei a ideii lor de purgatoriu, şi prin strădaniile lor comune ei ar fi ajuns la adevăr.
La începutul negocierilor privind chestiunea purgatoriului, părea că divergenţele dintre Biserici erau atât de neînsemnate încât o minte obişnuită le-ar fi rezolvat cu uşurinţă. Dar pe măsură ce problema se adâncea devenea limpede că nu putea fi găsită nici o punte între cele două Biserici şi că învăţătura despre purgatoriu era cu totul inacceptabilă pentru ortodocşi.
Deşi în fragmentele Actelor Sinodului de la Florenţa care s-au păstrat se spune foarte puţin despre negocierile privind chestiunea purgatoriului, s-au păstrat şi s-au publicat în Patrologia Orientalis documente legate de această perioadă: 1. Declaraţia latinilor despre purgatoriu; 2. Primul tratat al Sfântului Marcu al Efesului despre focul purgatoriului; 3. Răspunsul grecilor la declaraţia latinilor; 4. Răspunsul latinilor la declaraţia grecilor; 5. Cel de-al doilea tratat al Sfântului Marcu despre focul purgatoriului; 6. Răspunsurile Sfântului Marcu la întrebările ulterioare ale latinilor; 7. Zece argumente ale Sfântului Marcu împotriva existenţei focului purgatoriului.
Lucrările mai sus amintite ale Sfântului Marcu despre focul purgatoriului sunt minunate şi constituie cel mai complet tratat asupra acestei chestiuni din literatura ortodoxă. Criticismul apusean le-a marcat ca opus elegans, nec contemnendum: ,,o lucrare excelentă, de luat în seamă”.
După ce a eşuat această primă încercare de a găsi o punte între Biserici, au trecut câteva luni de inactivitate, care au cântărit greu pentru greci. În cele din urmă, a fost abordată chestiunea Filioque – cea mai sensibilă problemă în relaţiile dintre Bisericile Ortodoxă şi Latină. Ortodocşii considerau că latinii acţionaseră necanonic introducând în Simbolul credinţei (Crezul), un lucru sfânt comun întregii creştinătăţi, un soi de adăugire dogmatică. Procesul introducerii acestei adăugiri a fost treptat, şi la originea sa a fost chiar un ţel pozitiv, chiar dacă eronat: în bătălia sa cu arianismul, care a durat foarte multă vreme în Apus, Biserica Romană din Spania a început să-l introducă pentru a arăta consubstanţialitatea Dumnezeului Tatăl şi Dumnezeului Fiul, ca şi faptul că Sfântul Duh avea o dependenţă egală de ambele ipostasuri, şi că toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt de o fiinţă şi deopotrivă de demne de închinare.
Însă, papii nu au aprobat această adăugire necanonică, şi uneori chiar s-au opus făţiş ei. Dar treptat Filioque a devenit o parte permanentă a Crezului în Apus. În polemicile dintre Patriarhul Fotie al Constantinopolului († 898) şi Papa Nicolae, printre alte chestiuni, exista şi chestiunea Filioque. La vremea Marii Schisme din 1054 Filioque nu a fost menţionat. Papii care au urmat au aprobat Filioque, iar teologii latini l-au întărit cu învăţătura eretică, şi aceasta a făcut situaţia unirii Bisericilor foarte dificilă.
Este binecunoscut cu cât de multă precauţie Biserica Ortodoxă a privit şi priveşte chestiunile de dogmă. Cea mai mică abatere de la dogmele alcătuite în perioada Sinoadelor Ecumenice ameninţă să fie o cădere în erezie. Din acest motiv, cel de-al III-lea şi cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic au adoptat o hotărâre extrem de strictă, că în Simbolul de Credinţă nu poate fi schimbat, adăugat sau eliminat nici măcar un singur cuvânt, nici măcar o iotă; şi asupra celor care ar îndrăzni să facă aceasta ei au aşezat condamnări teribile. Că Sfinţii Părinţi de la aceste Sinoade Ecumenice au avut dreptate să pună hotare atât de aspre se vede în faptul că principalul motiv pentru care a eşuat unirea Bisericilor la Conciliul de la Florenţa a fost tocmai Filioque. Sfântul Marcu le-a cerut cu rugăminţi stăruitoare atât Papei Eugenie, cât şi cardinalilor să renunţe la Filioque, implorându-i să-l elimine din Crez. Dar Biserica Romei nu a făcut aceasta.
Chestiunea a fost discutată mai întâi la Ferrara, absolut fără nici un rezultat, şi apoi la Florenţa. Grecii au arătat, citând hotărârile Sinoadelor Ecumenice, că introducerea Filioque în sine era necanonică, dar latinii au afirmat că această adăugire exprima o idee dogmatică sănătoasă. Syropoulos ne informează că odată, la dezbaterile dintre greci şi latini, a venit un grup de monahi pustnici catolici care, după ce au ascultat discuţiile, au declarat în auzul tuturor că grecii aveau dreptate şi că fără nici o îndoială ei păstraseră credinţa dreaptă. Auzind aceasta, autorităţile catolice i-au izgonit, i-au ponegrit numindu-i ,,ignoramus”[21] şi i-au închis într-o mânăstire, interzicându-le să vorbească. Şi astfel aceşti monahi asceţi au înţeles adevărul.
Deoarece latinii au cerut ca problema Filioque să fie examinată din punct de vedere dogmatic, cu alte cuvinte, ca dogma purcederii Sfântului Duh să fie examinată, grecii – în ciuda opoziţiei Sfântului Marcu şi a multor altor ierarhi greci – au continuat cu această chestiune. Cam în această vreme, din pricina ciumei care bântuia Ferrara, Conciliul a fost mutat la Florenţa.
La Florenţa situaţia s-a schimbat dramatic. Aici, potrivit expresiei Sfântului Marcu, ,,latinii şi-au lepădat măştile”. Delegaţia ortodoxă a fost supusă unei presiuni puternice; i s-a cerut să capituleze în faţa Bisericii Catolice, să accepte toate dogmele ei şi să se supună administrativ pe deplin faţă de Vatican, ceea ce însemna în realitate pieirea Ortodoxiei. Grecii s-au văzut puşi într-o situaţie inimaginabil de grea; ei nu primeau îndeajuns de mulţi bani pentru a trăi şi sufereau la propriu de foame. Atât Sfântul Marcu, cât şi Syropoulos scriu despre faptul că grecii erau istoviţi de foame; ambii explică aceasta ca fiind politica Vaticanului, o tactică de a-i sili pe greci să se predea. Pe de altă parte, propriile dificultăţi financiare ale Vaticanului din acea vreme pot fi parţial de vină pentru situaţia creată.
În ce priveşte întoarcerea în Grecia, grecii nu aveau nici un mijloc de a o face şi doar papa putea să cheme corăbiile şi să-i trimită acasă. La cererea împăratului Ioan Paleologul ca papa să-i trimită pe greci acasă, acesta a răspuns: ,,Întâi trebuie să încheiem unirea şi apoi plecaţi”.
Dar pe lângă suferinţa personală, delegaţia greacă era împovărată cu grija pentru stat şi pentru popor, care erau la un pas de distrugere şi care puteau fi salvate atrăgând Apusul în ajutorul Bizanţului. Mulţi din delegaţia greacă credeau că Bizanţul putea fi salvat doar prin unirea cu Biserica Romei şi că era necesar să fie de acord cu orice, doar pentru a face pe plac Romei.
Însă Sfântul Marcu al Efesului, bucurându-se la început de sprijinul câtorva ierarhi, dar apoi fiind lăsat complet singur, a privit situaţia în altă lumină: Biserica Ortodoxă era în mare primejdie. Ortodoxia este mai preţioasă decât Bizanţul însuşi: Ortodoxia este un tezaur veşnic, Biserica celor mântuiţi, în timp ce statul este de pe pământ. Când cineva trebuie să aleagă între Ortodoxie şi statul bizantin, este limpede că trebuie să păstreze Ortodoxia. Bizanţul, ca stat, s-a născut, a înflorit şi va muri; dar Ortodoxia este veşnică şi trebuie păstrată ca o lumină veşnică nu numai pentru toate veacurile acestei lumi, ci şi pentru veşnicie.
Între greci a apărut o dezbinare: mitropoliţii Visarion şi Isidor (care vor deveni cardinali ai Bisericii Latine) şi protosinghelul Grigorie Mammas (ulterior patriarh uniat al Constantinopolului) au luat poziţie împotriva Sfântului Marcu. El a fost insultat public, iar împăratul l-a îndepărtat de la toate dezbaterile (pe care deja Sfântul Marcu însuşi le abandonase, văzând că nu este cu putinţă dialogul cu teologii latini erudiţi limbuţi, care nu acceptau nici un fel de argument). Împăratul l-a închis pe Sfântul Marcu într-o casă şi patriarhul Iosif nu numai că nu l-a susţinut, dar chiar i-a cerut ca el să se alăture grupului care era gata să vândă Ortodoxia.
În această bătălie, Sfântul Marcu era complet singur; el se temea chiar pentru viaţa sa, căci după cum putem vedea dintr-o sursă ostilă lui, el este citat ca spunând: ,,M-am temut că latinii vor pune mâini ucigaşe asupra mea”. Din cauza acestor pătimiri grele, chiar boala Sfântului Marcu (se pare că el suferea de cancer la intestine) s-a înrăutăţit. Dar acest bărbat istovit, grav bolnav, care căzuse în dizgraţie şi era prigonit, reprezenta în persoana sa Biserica Ortodoxă; el era un titan duhovnicesc.
Sfântul Marcu este autorul unei serii de lucrări teologice închinate chestiunii Filioque, în care el arată necanonicitatea introducerii Filioque în Crez; aduce numeroase (peste o sută) citate din Sfintele Scripturi, din hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi din Sfinţii Părinţi, din care este limpede că Sfântul Duh Îşi are purcederea numai de la Dumnezeu Tatăl şi este doar ,,trimis” de Fiul câteodată şi potrivit nevoilor Bisericii, precum de pildă în ziua Cincizecimii asupra sfinţilor apostoli. În sfârşit, într-o lucrare teologică cuprinzătoare, construită de asemenea pe principii filozofice, Sfântul Marcu demonstrează că Sfântul Duh Îşi are purcederea numai de la Dumnezeu Tatăl şi arată caracterul cu totul inacceptabil al învăţăturii latine despre purcederea Sfântului Duh de la Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul. La această chestiune, Sfântul Marcu a revenit atât în ,,Mărturisirea” sa, cât şi în ,,Epistola enciclică”.
La celelalte nenorociri care s-au abătut asupra delegaţiei ortodoxe în Florenţa s-a adăugat moartea patriarhului Constantinopolului. Patriarhul a fost găsit mort în camera sa. Pe masă se afla (după cum se presupune) testamentul său, Extrema Sententia, constând doar în câteva rânduri în care el declara că a acceptat tot ceea ce mărturiseşte Biserica Romei. Şi apoi: ,,În acelaşi fel, eu recunosc pe Sfântul Părinte al Părinţilor, supremul pontif şi vicar al Domnului nostru Iisus Hristos, papa vechii Rome. De asemenea, eu recunosc purgatoriul. Afirmând aceasta, eu ataşez semnătura mea”.
Nu există nici o îndoială că patriarhul Iosif nu a scris acest document. Eruditul german Frommann, care a făcut o investigaţie detaliată a testamentului patriarhului Iosif, spune: ,,Acest document este atât de latinizat şi corespunde atât de puţin opiniei exprimate de patriarh cu câteva zile mai înainte, încât caracterul său fals este evident”[22]. Testamentul apare în istoria Sinodului de la Florenţa foarte târziu; contemporanii Sinodului nu ştiu nimic despre el.
Şi astfel delegaţia greacă şi-a pierdut patriarhul. Cu toate că patriarhul nu era un stâlp al Ortodoxiei, şi deşi i se pot reproşa multe, nimeni nu poate nega că el a fost mâhnit din tot sufletul său pentru Ortodoxie şi nu şi-a permis niciodată nici luişi, nici altcuiva să-l jignească pe Sfântul Marcu. Fiind deja la o vârstă foarte înaintată[23], lui îi lipsea energia de a apăra Biserica al cărei cap era, dar istoria nu-i poate imputa că a trădat Biserica. Moartea l-a cruţat de multe şi amarnice umilinţe pe care Biserica Ortodoxă a trebuit să le rabde după aceea. Pe de altă parte, absenţa semnăturii sale de pe Actul Unirii a dat ocazia ulterior apărătorilor Ortodoxiei să conteste pretenţia Sinodului de la Florenţa la semnificaţia şi titlul de Sinod Ecumenic, deoarece Actul oricărui Sinod Ecumenic trebuie să fie semnat în primul rând de patriarhi.
După moartea patriarhului, precum ne informează Syropoulos, împăratul Ioan Paleologul a preluat conducerea Bisericii în propriile mâini. Această situaţie anticanonică, deşi întâlnită adesea în istoria bizantină, atât ca o manifestare pozitivă cât şi negativă, a fost condamnată cu asprime de Sfântul Marcu în una din epistolele sale, în care el scrie: ,,Fie ca nimeni să nu domnească în credinţa noastră: nici împărat, nici ierarh, nici Sinod fals, nici altcineva, ci doar unul Dumnezeu, care atât El cât şi prin ucenicii Săi ne-a lăsat-o moştenire nouă”[24].
Vom expune pe scurt istoria ulterioară a negocierilor dintre ortodocşi şi latini – sau, pentru a grăi mai adevărat – istoria capitulării ortodocşilor. Ortodocşii au fost siliţi să accepte învăţătura latină despre Filioque şi să recunoască dogma latină a purcederii Sfântului Duh, în sensul existenţei Sale de la cele două Ipostasuri. Apoi ortodocşii au fost siliţi să declare că Filioque, ca o adăugire la Simbolul Credinţei, a fost întotdeauna un act canonic şi binecuvântat. Doar prin aceasta au fost reduse la zero toate obiecţiile grecilor din vremea patriarhului Fotie, ca şi scrierile Sfântului Marcu al Efesului şi interdicţiile de schimbare a Simbolului Credinţei ale celui de-al III-lea şi celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic. De asemenea, trebuie remarcat că nu toţi papii romani au aprobat Filioque, şi câţiva au considerat introducerea sa în Simbolul Credinţei ca fiind cu totul necanonică. Dar acum toate acestea au fost date uitării. Totul a fost sacrificat în faţa pretenţiilor Papei Eugenie şi cardinalilor săi.
Mai departe, ortodocşilor li s-a cerut să accepte învăţătura latină cu privire la sfinţirea sfintelor daruri şi să renunţe la a lor aşa cum este exprimată în săvârşirea dumnezeieştii liturghii a Bisericii Răsăritene[25]. Mai mult decât atât, acest lucru a fost exprimat de latini în declaraţiile dispreţuitoare legate de practica liturgică a Bisericii Răsăritene.
În sfârşit, ortodocşii au fost nevoiţi să semneze şi să recunoască o mărturisire a papalităţii, exprimată astfel: ,,Noi hotărâm că sfântul scaun apostolic şi pontiful roman deţin o întâietate asupra întregii lumi, şi că acest pontif roman este succesorul binecuvântatului Petru, prinţul apostolilor, şi este adevăratul vicar al lui Hristos, Capul întregii Biserici, Păstorul şi Învăţătorul tuturor creştinilor; şi că Domnul nostru Iisus Hristos a dat, în persoana Sfântului Petru, toată autoritatea de a păstori, direct, şi de a conduce întreaga Biserică, aşa cum este cuprins de asemenea în actele Sinoadelor Ecumenice şi în sfintele canoane”[26]. Ortodocşii au fost totodată obligaţi să admită purgatoriul.
Şi astfel Ortodoxia a încetat să existe. Ceva încă mai dureros a fost faptul că Ortodoxia a fost vândută, şi nu numai trădată. Pentru că atunci când o majoritate a delegaţilor ortodocşi a găsit că cererile Vaticanului erau cu totul inacceptabile, anumiţi partizani entuziaşti ai unirii i-au cerut papei să-i înştiinţeze deschis ce avantaje va dobândi Bizanţul din unire. Papa a priceput partea ,,comercială” a chestiunii şi a oferit următoarele:
Ultimele două făgăduinţe erau pur teoretice. Cu toate acestea, când negocierile au ajuns într-un impas, şi împăratul însuşi era gata să întrerupă negocierile suplimentare, întreaga afacere a fost aranjată de 4 mitropoliţi, partizani ai unirii, şi chestiunea a fost încheiată cu un ospăţ îmbelşugat dat de papă; disputele teologice privind privilegiile scaunului Romei au fost duse pe deasupra paharelor de vin.
Sfârşitul a venit în cele din urmă. A fost redactat un Act al Unirii în care ortodocşii renunţau la ortodoxia lor şi acceptau toate formulările şi inovaţiile latine care de-abia apăruseră în sânul Bisericii Latine, precum învăţătura despre purgatoriu. Ei au acceptat de asemenea o formă extremă de papism, prin acest act renunţând la ecleziologia care era esenţa Bisericii Ortodoxe. Toţi delegaţii ortodocşi au primit şi au semnat unirea, fie în nume propriu, fie, în cazul unora, în numele patriarhilor răsăriteni ai căror reprezentanţi erau. Semnarea, pe 5 iulie 1439, a fost însoţită de o slujbă triumfătoare şi de declaraţia solemnă a unirii, citită în latină şi greacă.
Vorbind din punct de vedere administrativ, întreaga Biserica Ortodoxă a semnat: împăratul Ioan, mitropoliţii şi reprezentanţii patriarhilor răsăriteni, Mitropolitul Isidor al Kievului şi episcopul rus Avraam. Un singur ierarh nu a semnat. Ar fi de prisos să menţionăm numele său: Sfântul Marcu al Efesului. Dar nimeni nu i-a dat nici cea mai mică atenţie. Ce însemna un singur om, şi acela umilit şi foarte grav bolnav, în comparaţie cu atotputernicul Vatican, condus de măreţul Papa Eugenie al IV-lea ? Ce însemna acest singur grec în comparaţie cu mulţimea de demnitari greci conduşi de împăratul Ioan şi mitropoliţii greci ? Cu toate acestea, acest unic om reprezenta prin el însuşi întreaga Biserică Ortodoxă. El era un gigant al giganţilor, purtând în el însuşi toată sfinţenia Ortodoxiei şi toată puterea ei.
Papa Eugenie al IV-lea, Domul din Florenţa
Iată de ce atunci când Papei Eugenie i-a fost arătat în mod solemn de către cardinalii săi Actul Unirii, semnat de toţi delegaţii greci, el a spus, negăsind pe el semnătura Sfântului Marcu: ,,Şi astfel nu am dobândit nimic”. Tot succesul Vaticanului era iluzoriu şi de scurtă durată. Papa a încercat prin orice mijloace să-l constrângă pe Sfântul Marcu să semneze unirea, un fapt care este atestat atât de Andrei de Rhodos[27], cât şi de Syropoulos[28]. Papa a cerut ca Sfântul Marcu să fie depus din rangul său pe dată, pentru refuzul său de a semna Actul Unirii. Dar împăratul Ioan nu a permis ca el să fie nedreptăţit, deoarece în adâncul inimii sale el îl respecta pe Sfântul Marcu.
Syropoulos relatează întâlnirea finală a Sfântului Marcu cu papa: ,,Papa a cerut împăratului ca Sfântul Marcu să se prezinte înaintea sa. Împăratul, chemându-l în prealabil, l-a convins spunând: ’Când papa cere să te arăţi înaintea lui deja de 2 şi 3 ori, trebuie să te duci la el; dar nu avea teamă, pentru că eu am vorbit şi am cerut şi am aranjat cu papa astfel ca ţie să nu ţi se aducă nici o ofensă sau nedreptate. Aşadar, mergi şi ascultă tot ceea ce are el de spus, şi răspunde deschis în orice mod ţi se va părea mai potrivit’. Şi astfel Marcu a mers [pentru a se înfăţişa] înaintea papei, şi găsindu-l stând neprotocolar în locuinţele sale cu cardinalii săi şi 6 episcopi, el s-a îndoit de modul în care ar trebui să-şi arate respectul faţă de papă. Văzând că toţi cei care se aflau împrejurul papei stăteau jos, el a spus: ’Am suferit de o boală de rinichi şi de gută severă şi nu am puterea de a sta în picioare’ şi a purces spre a se aşeza la locul său.
Papa a vorbit mult cu Marcu; scopul său era de a-l convinge şi pe el să urmeze decizia Sinodului şi de a ratifica Unirea, şi dacă el a refuzat să facă aceasta, atunci trebuie să ştie că va fi supus aceloraşi interdicţii pe care Sinoadele Ecumenice anterioare le-au pus celor îndărătnici care, deposedaţi de orice dar al Bisericii, au fost îndepărtaţi ca eretici. La cuvintele papei, Marcu a dat un răspuns vast, impunător. În ce priveşte interdicţiile cu care papa l-a ameninţat, el a spus:
’Sinoadele Bisericii i-au condamnat ca rebeli pe cei care au încălcat unele dogme şi au propovăduit astfel şi au luptat pentru aceasta, din care motiv de asemenea ei sunt numiţi ,,eretici”; şi de la început Biserica a condamnat erezia însăşi, şi doar atunci ea i-a condamnat pe conducătorii ereziei şi pe apărătorii ei. Dar eu nu am propovăduit câtuşi de puţin propria învăţătură, nici nu am introdus nimic nou în Biserică, nici nu am apărat vreo dogmă străină şi falsă; ci am păstrat doar acea învăţătură pe care Biserica a primit-o într-o formă desăvârşită de la Mântuitorul nostru, şi în care a rămas cu statornicie până în ziua de astăzi: învăţătura pe care Sfânta Biserică a Romei, înainte de schisma care a apărut între noi, o deţinea nu mai puţin ca Biserica noastră Răsăriteană; învăţătura pe care, ca sfântă, tu obişnuiai mai înainte să o lauzi şi adeseori chiar la acest Sinod ai menţionat-o cu respect şi cinste, şi pe care nimeni nu ar putea să o defăimeze sau să o conteste. Şi dacă eu o ţin şi nu-mi îngădui să mă depărtez de ea, ce Sinod mă va supune pe mine interdicţiei la care sunt supuşi ereticii ? Ce cuget sănătos şi evlavios mă va trata în acest chip ? Pentru că mai înainte de orice cineva trebuie să condamne învăţătura pe care o propovăduiesc; dar dacă tu recunoşti că ea este evlavioasă şi ortodoxă, atunci de ce mă învrednicesc de pedeapsă ?’
Spunând aceasta şi multe altele asemenea, şi ascultându-l pe papă, el s-a întors în camerele sale”.
Sfântul Marcu s-a întors la Constantinopol cu împăratul Ioan pe 1 februarie 1440. Ce întoarcere tristă ! Împăratul abia a apucat să pună piciorul pe pământ că a fost înştiinţat de moartea preaiubitei sale soţii; după aceasta împăratul, sfâşiat de durere, nu a părăsit camerele sale vreme de 3 luni. Nici unul din ierarhi nu a fost de acord să primească scaunul patriarhului Constantinopolului, ştiind ca această demnitate l-ar sili să purceadă la unire. Precum mărturiseşte istoricul grec Doukas[29], oamenii care se întâlneau cu delegaţii ortodocşi care semnaseră unirea îi întrebau: ,,Cum a mers Sinodul ? Am fost biruitori ?” La care ierarhii răspundeau: ,,Nu ! Am vândut credinţa noastră, am schimbat evlavie pe hulă (adică, dogma ortodoxă pe erezie) şi am devenit azimiţi[30]”. Oamenii îi întrebau atunci: ,,De ce ai semnat ?” ,,Din teamă de latini”. ,,Atunci [înseamnă că] latinii v-au bătut şi v-au băgat la închisoare ?” ,,Nu. Dar mâna noastră dreaptă a semnat: să fie tăiată ! Limba noastră a mărturisit: să fie smulsă !”[31]
S-a lăsat o tăcere apăsătoare. În ciuda marelui post, cea mai plină de rugăciune perioadă din an, bisericile erau goale şi nu erau slujbe: nimeni nu vroia să slujească cu cei care semnaseră unirea. În Constantinopol, revoluţia era la un pas să izbucnească. Doar Sfântul Marcu era curat la inimă şi nu avea nici un reproş în conştiinţa sa. Dar şi el suferea nemăsurat. În jurul lui se uniseră toţi râvnitorii pentru Ortodoxie, îndeosebi monahii din Sfântul Munte şi preoţii de prin sate. Întregul episcopat, întreaga curte împărătească, totul era în mâinile uniaţilor, într-o supunere absolută faţă de reprezentanţii Vaticanului, care veneau adeseori să inspecteze cum s-a realizat unirea printre credincioşi. Biserica era într-un pericol nemaipomenit; precum scria Sfântul Marcu: ,,Noaptea unirii cuprinsese Biserica”[32].
Sfântul Marcu devenise slab la trup, dar ardea cu duhul şi, din această pricină, precum scrie Ioan Evghenikos, ,,prin pronia dumnezeiască el a scăpat de pericol în chip minunat, şi cel strălucitor s-a întors în chip strălucit şi a fost apărat pentru patria mamă, fiind întâmpinat cu un entuziasm şi respect universal”. Poporul Bizanţului nu a primit unirea; în timp ce toate îndemnurile partizanilor unirii erau ignorate, predicile înflăcărate ale Sfântului Marcu au fost primite cu entuziasm, precum notează profesorul Ostrogorski[33].
Contemporanii acestor evenimente, uniaţii pasionaţi, notează cu indignare şi perplexitate lucrarea Sfântului Marcu în dauna unirii. Astfel, Episcopul Iosif de Methonensis scrie: ,,Întorcându-se din Constantinopol, Efesul a tulburat şi a zăpăcit Biserica Răsăriteană cu scrierile şi mesajele sale îndreptate împotriva hotărârilor Sinodului de la Florenţa”[34]. Arhiepiscopul Andrei de Rhodos numeşte epistolele Sfântului Marcu, pe care el le-a trimis spre întărirea Ortodoxiei, ,,cât se poate de vătămătoare” şi ,,seducătoare”[35]. Şi istoricii bisericeşti din zilele noastre, atât ortodocşi cât şi latini, recunosc că năruirea Unirii de la Florenţa s-a datorat scrierilor şi lucrării Sfântului Marcu[36].
Sfântul Marcu nu a rămas multă vreme la Constantinopol, ci curând, fără să-l înştiinţeze pe împărat, a plecat spre Efes, scaunul său, pe care este posibil ca el să nu-l fi vizitat încă, deoarece imediat după hirotonirea sa în Constantinopol el a plecat către Sinod în Italia. S-ar părea că două motive l-au determinat pe Sfântul Marcu să părăsească Constantinopolul pentru Efes: preocuparea pastorală faţă de turma sa, pe care a găsit-o el însuşi sub turci în cele mai cumplite împrejurări; şi dorinţa de a-i uni duhovniceşte în jurul său pe cei care erau râvnitori pentru Ortodoxie, deoarece câtă vreme s-a aflat în Constantinopol el a fost în realitate întemniţat în propria casă. S-ar părea că tocmai din Efes trimitea Sfântul Marcu epistolele sale, mărturisirea sa de credinţă, şi relatarea despre activitatea sa la Sinodul de la Florenţa.
În ce priveşte activitatea Sfântului Marcu în Efes, Ioan Evghenikos scrie pe scurt astfel: ,,Călătorind mult pretutindeni în tot cuprinsul regiunilor marelui Evanghelist şi Teolog Ioan, şi făcând aceasta perioade lungi de timp cu strădanii şi greutăţi, fiind bolnav; vizitând sfintele biserici suferinde, şi mai cu seamă construind biserica mitropoliei cu clădiri împrejmuitoare; hirotonind preoţi, ajutând pe cei care sufereau nedreptăţi, fie pe motiv de persecuţie, fie din vreo încercare din partea celor nedrepţi; apărând văduvele şi orfanii; ruşinând, interzicând, mângâind, îndemnând, chemând, întărind: el era, potrivit dumnezeiescului apostol, toate pentru toţi”[37].
Ioan Evghenikos relatează mai departe că deoarece sfântul se jertfise îndeajuns pe sine pentru turma sa, pe câtă vreme dorinţa sa neîncetată era singurătatea şi retragerea monahală, el a dorit în cele din urmă să plece în Sfântul Munte. Dar exista şi un alt motiv, unul mai hotărâtor, despre care Ioan Evghenikos a tăcut din raţiuni politice; Sfântul Marcu însuşi istoriseşte aceasta în una din epistolele sale: el nu avea nici o împuternicire de la autorităţi şi din această pricină şederea sa în Efes era ca să spunem aşa ilegală, şi el era silit să-şi părăsească turma, de data aceasta pentru totdeauna[38].
Vasul pe care a navigat Sfântul Marcu către Muntele Athos l-a lăsat pe Insula Limnos, una din puţinele insule care aparţineau încă Bizanţului. Aici Sfântul Marcu a fost recunoscut de autorităţile poliţieneşti şi, printr-o instrucţiune pe care o primiseră deja de la împăratul Ioan Paleologul, el a fost arestat şi întemniţat. Timp de 2 ani, Sfântul Marcu a pătimit în închisoare. Ioan Evghenikos ne dă informaţii despre această perioadă din viaţa sfântului: ,,Cine nu s-ar minuna pe bună dreptate, sau nu ar recunoaşte măreţia sufletului şi răbdarea potrivniciilor pe care el a arătat-o ? Suferind în soarele arzător şi ţinând piept lipsei celor mai necesare lucruri şi chinuit de boli care veneau una după alta ? Sau răbdând închisoare amarnică în timp ce flota nelegiuiţilor musulmani înconjura insula şi pricinuia distrugere”. O dată insula era ameninţată de dezastrul iminent de o flotă turcă care încercuise insula. Dar primejdia a trecut în mod neaşteptat, şi locuitorii au atribuit salvarea lor rugăciunilor Sfântului Marcu, întemniţat în fortăreaţă.
Sfântul Marcu nu s-a plâns niciodată de situaţia sa mizerabilă; doar într-o scrisoare putem vedea cât pătimea şi cât de mult dorea să-i ajute pe oameni. El scrie proigumenului Mânăstirii Vatopedu: ,,Noi am aflat multă mângâiere de la fraţii voştri care sunt aici, preacinstitul ecleziarh şi marele iconom şi alţii, pe care noi i-am privit ca pe nişte chipuri însufleţite de dragostea şi evlavia voastră; pentru că ei ne-au arătat dragoste şi ne-au liniştit şi ne-au întărit. Fie ca Domnul să vă răsplătească în chip vrednic pentru truda şi dragostea lor !”
Aflându-se în astfel de împrejurări dureroase, Sfântul Marcu a continuat lupta sa pentru Biserică, precum scrie în una din epistolele sale: ,,Am fost arestat. Dar cuvântul lui Dumnezeu şi puterea Adevărului nu pot fi legate, ci tot mai puternic curge şi prosperă, şi mulţi dintre fraţi, încurajaţi de surghiunul meu, răstoarnă mustrările nelegiuiţilor şi siluitorilor credinţei ortodoxe şi tradiţiilor patriei mamă”[39]. El ştia că mărturisirea sa era indispensabilă, fiindcă, precum scria: ,,Dacă nu ar fi fost nici o persecuţie, mucenicii nu ar fi strălucit, nici mărturisitorii nu ar fi primit cununa biruinţei de la Hristos şi prin isprăvile lor au întărit şi au bucurat Biserica Ortodoxă”[40].
După 2 ani, împăratul Ioan a poruncit ca Sfântul Marcu să fie eliberat şi să i se permită să meargă unde dorea el. Această eliberare a avut loc în ziua în care sunt pomeniţi cei 7 sfinţi tineri mucenici din Efes, şi Sfântul Marcu le-a dedicat un poem de mulţumire[41]. Sfântul Marcu nu mai avea puterea fizică pentru nevoinţele ascetice din Sfântul Munte; el devenise foarte slăbit, şi prin urmare s-a îndreptat către casa sa din Constantinopol.
Ultimii 2 ani ai vieţii sale, Sfântul Marcu i-a petrecut în împrejurări grele ale bolii şi persecuţiei de către episcopatul unit şi curtea împărătească. Până în acest moment, el îi întorsese pe mulţi la Ortodoxie prin exemplul şi lucrarea sa duhovnicească[42]. Deosebit de benefică pentru Biserică a fost întoarcerea lui Gheorghe Scholarios, care a ocupat mai târziu poziţia de conducător în bătălia pentru Ortodoxie; după căderea Constantinopolului el a fost ales patriarh al Constantinopolului.
Gheorghe Scholarios, care va fi mai târziu Patriarhul Ghenadie al II-lea al Constantinopolului. Frescă din Mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din apropiere de Serres, Grecia
În această perioadă, adică în ultimii 2 ani ai vieţii Sfântului Marcu, s-au petrecut multe. Patriarhii răsăriteni au condamnat Sinodul de la Florenţa şi l-au numit ,,tiranic şi necinstit” , şi au refuzat să recunoască unirea. Când mitropolitul Isidor, unul dintre trădători cei mai lipsiţi de scrupule ai Ortodoxiei, a apărut la Moscova precedat de crucea papală, el a fost arestat de marele cneaz al Moscovei Vasilie Vasilievici, şi mai târziu el a fost ajutat să fugă la Roma, unde a primit o pălărie de cardinal. Tradiţia spune că Sfântul Marcu a fost foarte bucuros de conduita marelui cneaz al Moscovei şi l-a dat de exemplu autorităţilor bizantine[43].
Cu toate acestea, chiar în Constantinopol, unirea a fost consolidată în mod semnificativ. S-ar putea spune că unirea nu numai că a devenit Biserica de stat a Bizanţului, ci a şi luat în stăpânire treptat, prin episcopat, întreaga viaţă a Bisericii. Doar unii credincioşi, clerici şi laici, adunaţi în jurul Sfântului Marcu, constituiau la acea vreme Biserica Ortodoxă. Reprezentanţii permanenţi ai Vaticanului, inclusiv cardinalul Isidor, se îngrijeau de loialitatea oficială faţă de unire a Bisericii şi curţii bizantine, punând în legătură cu aceasta de asemenea îndeplinirea făgăduinţelor papale faţă de Bizanţ.
Pericolul care ameninţa Biserica era imens, şi Sfântul Marcu era conştient de el. El înţelegea că înainte de orice altceva ar trebui să fie pusă bătălia pentru Ortodoxie, pentru – aşa cum spunea el – ,,sufletele ucise care au fost ispitite cu privire la sfinţenia credinţei”[44]. Şi el, conducătorul bătăliei, mărşăluind în fruntea armatei sale, abia mai putea să meargă, istovit de boală şi hărţuit de vicleniile oamenilor. Dar puterea lui Dumnezeu întru neputinţă se împlineşte (potrivit II Corinteni 12, 9).
Sfântul Marcu a murit pe 23 iunie 1444[45], la vârsta de 52 ani. Gheorghe Scholarios scrie astfel despre moartea Sfântului Marcu: ,,Dar mâhnirea noastră a fost sporită încă mai mult de faptul că el a fost smuls din îmbrăţişarea noastră înainte ca el să fi îmbătrânit în virtuţile pe care le dobândise, înainte ca noi să ne fi bucurat îndeajuns de prezenţa sa, în toată puterea acestei vieţi trecătoare ! Nici un cusur, nici o viclenie nu a avut putere să-i zguduie cugetul, nici să-i abată sufletul de la drumul cel drept, atât de puternic era hrănit şi stăpânit de virtute ! Chiar de ar cădea bolta cerului, nici atunci nu ar fi clătinată dreptatea acestui bărbat, nu s-ar nărui tăria sa, nu ar fi mişcat sufletul său, şi nu ar fi slăbit cugetul său de astfel de încercări grele”[46].
El a suferit teribil în ultimele două săptămâni de viaţă. Despre moartea Sfântului Marcu s-a păstrat relatarea fratelui său, nomofilaxul Ioan, care istoriseşte: ,,Astfel, trăind cu dragoste de Dumnezeu şi covârşind în toate în călătoria sa din tinereţe până la dumnezeiasca schimă: în cea mai sfântă schimă, în treptele slujirii preoţeşti, în demnitatea arhierească, în disputele privind credinţa ortodoxă şi în mărturisirea evlavioasă şi lipsită de patimă – atingând 52 ani de viaţă trupească, în luna iunie în cea de-a 23-a zi, el a plecat bucurându-se către Cel pe care-L dorea, potrivit lui Pavel, să se slobozească pentru a fi cu Cel pe care L-a slăvit prin fapte bune, pe care L-a teologhisit în chip ortodox, căruia I-a bineplăcut toată viaţa sa.
El era bolnav de 14 zile, şi boala însăşi, precum spunea chiar el, a avut asupra sa acelaşi efect ca acele instrumente de fier ale torturii aplicate de călăi sfinţilor mucenici, şi care – ca să spunem aşa – i-a încins [ca un brâu] coastele şi organele interne, le-a apăsat şi au rămas lipite unele de altele în asemenea hal încât i-au pricinuit o durere cu totul de nesuferit; aşa s-a întâmplat că ceea ce oamenii nu i-ar fi putut face sfinţitului său trup mucenicesc a fost împlinit de boală, potrivit judecăţii de negrăit a proniei dumnezeieşti, pentru ca acest mărturisitor al adevărului şi mucenic şi biruitor al tuturor pătimirilor posibile să se arate înaintea lui Dumnezeu după ce a trecut prin orice chin, şi chiar până la ultima sa suflare, asemenea aurului încercat în topitoare, şi pentru ca mulţumită acesteia el să poată primi încă mai mare cinste şi răsplăţi veşnice de la Dreptul Judecător”[47].
Cu toate că agonia sa a fost dureroasă în cel mai mare grad, moartea însăşi a venit lesne, şi sfântul şi-a dat cu bucurie binecuvântatul şi luminosul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Ioan Evghenikos ne spune aceasta: ,,Cu mult înainte de moartea sa el a dat instrucţiuni şi asemenea unui tată a dat porunci celor prezenţi cu privire la îndreptarea Bisericii şi a evlaviei noastre şi la păstrarea făţişă a adevăratelor dogme ale Bisericii, şi cu privire la îndepărtarea de inovaţie; şi adăugând ultimele sale cuvinte: ’Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului celui Viu, în mâinile Tale îmi dau sufletul’, şi aşa el a plecat la Dumnezeu”.
Înainte de sfârşit, în chiar ziua morţii sale, Sfântul Marcu a lăsat în seama fostului său elev şi fiu duhovnicesc conducerea Bisericii Ortodoxe, deşi Gheorghe Scholarios era la acea vreme încă un demnitar laic. Sfântul Marcu a fost înmormântat în Mânăstirea Mangana din Constantinopol. ,,În mijlocul unei mulţimi de oameni şi străjeri cu numeroase însemne de cinste, era aşezat în sfânta mânăstire din Mangana închinată dumnezeiescului Mucenic Gheorghe, cu respect, ca o comoară, sfinţitul şi preacinstitul vas al unui suflet sfânt, al unui templu al slavei lui Dumnezeu, Cel care este preaslăvit şi minunat întru sfinţii Săi”.
Din cuvântul panegiric al lui Gheorghe Scholarios noi putem vedea profunzimea suferinţei care copleşea poporul ortodox odată cu pierderea unui stâlp atât de mare al Bisericii şi al unui bărbat atât de bun şi nobil, atât de blând şi apropiat, şi atât de învăţat, care, în cuvintele lui Ioan Evghenikos, atrăsese pe toţi către sine aşa cum un magnet atrage fierul[48].
Dar biruinţa Ortodoxiei a fost împlinită abia după moartea Sfântului Marcu. Succesorul împăratului Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448), fratele său, Constantin al XI-lea Dragases (1449-1453) a anunţat deschis dorinţa sa de a păstra Ortodoxia în curăţia sa[49]. Astfel, la un an şi jumătate de la ajungerea lui Constantin pe tronul Bizanţului, cei trei patriarhi răsăriteni în numele cărora, deşi fără învoirea lor, fusese iscălită neortodoxa hotărâre florentină, anume Filotei al Alexandriei, Dorotei al Antiohiei şi Teofan al Ierusalimului, s-au adunat la Constantinopol împreună cu o mulţime de mitropoliţi şi episcopi, spre a aduce pace în Biserică.
Adunând un Sinod în Biserica Sfintei Sofia din Constantinopol, ei l-au scos pe Grigorie Mammas din scaunul patriarhal, punând în locul lui pe ortodoxul Atanasie, iar apoi, în numele întregii Biserici Răsăritene, lepădară hotărârea Sinodului de la Florenţa, pe care-l vădiră a fi lucrat potrivnic credinţei ortodoxe, învinovăţind Biserica Romei de multe abateri de la vechile pravile şi rânduieli ale Bisericii Universale[50].
Pomenirea şi minunile Sfântului Marcu
Comemorarea solemnă a Sfântului Marcu al Efesului a revenit la început familiei Evghenikos. An de an, probabil în ziua morţii sfântului, familia Evghenikos săvârşea o slujbă, care se numea akolouthia[51], în cadrul căreia se citea un sinaxar constând dintr-o scurtă viaţă a sfântului. Ar trebui notat că în Bizanţ akolouthia nu era neapărat legată de o canonizare a celui răposat; era doar un elogiu al lui. Astfel de slujbe erau scrise de elevi pentru învăţătorii lor, pentru binefăcătorii lor şi pentru persoanele apropiate lor, care aveau o viaţă virtuoasă. Ele se săvârşeau acasă, nu în biserică, şi există asemenea slujbe pentru multe persoane care nu au fost canonizate niciodată de Biserică; există una dedicată împăratului Manuil al II-lea Paleologul care a fost probabil scrisă de Sfântul Marcu însuşi.
Aşadar, pomenirea Sfântului Marcu al Efesului a fost săvârşită la început în cercul familiei Evghenikos. O proslăvire mai largă a Sfântului Marcu a fost sprijinită de Gheorghe Scholarios când a devenit patriarh al Constantinopolului. Au trecut câteva decenii, apoi veacuri, şi memoria Sfântului Marcu a ajuns chiar mai larg preaslăvită printre oamenii evlavioşi, în sfintele mânăstiri şi în biserici; şi în cele din urmă, la aproape 300 ani de la moartea sfântului, în 1734, Sfântul Sinod al Bisericii Constantinopolului, în vremea patriarhului Serafim, a publicat o hotărâre de canonizare a Sfântului Marcu al Efesului.
Ziua de 19 ianuarie a fost instituită ca dată a comemorării sfântului[52]. Drept urmare, celor două slujbe străvechi care existau deja le-au fost adăugate încă 6 slujbe.
Una din minunile Sfântului Marcu, săvârşită la mulţi ani după adormirea sa, este următoarea:
,,Un bărbat preacinstit pe nume Demetrios Zourbaios avea o soră care s-a îmbolnăvit grav. De aceea el a chemat toţi medicii din Mesolongion şi a cheltuit mulţi bani pe ei. Cu toate acestea, ei nu au ajutat-o cu nimic pe sora lui, ci mai degrabă starea ei s-a înrăutăţit. Timp de 3 zile, ea şi-a pierdut cu totul graiul şi putinţa de a se mişca, fiind complet inconştientă, astfel că până şi medicii au hotărât că ea avea să moară. Atunci el şi celelalte rude ale ei au început să pregătească cele necesare pentru înmormântare.
Dar, cu totul neaşteptat, ei au auzit un glas şi un mare geamăt venind dinspre ea, şi întorcându-se către ei ea le-a spus: ’De ce nu mi-aţi schimbat hainele, de vreme ce eu am fost udă leoarcă ?’ Fratele ei s-a bucurat foarte mult să-i audă vocea şi, alergând la ea, el a întrebat-o care era problema şi cum ajunsese atât de udă. Ea a răspuns: ’Un oarecare episcop a venit la mine, m-a luat de mână, şi m-a dus la o fântână şi m-a pus înlăuntrul unui bazin. După ce m-a spălat, el mi-a spus: ’Acum întoarce-te; nu mai ai nici o boală’. Dar fratele ei a întrebat-o din nou: ’De ce nu l-ai întrebat pe cel care ţi-a dăruit sănătatea cine era ?’ Şi ea i-a răspuns: ’L-am întrebat: cine eşti, prea sfinţia ta ?’ şi el mi-a spus: ’Sunt mitropolitul Efesului, Marcu Evghenikos’.
Şi spunând acestea, ea s-a sculat de îndată din pat fără nici o urmă de boală. Când au luat-o să-i schimbe hainele, ei au fost cu toţii uluiţi – o, minune ! – văzând că nu numai hainele ei erau fleaşcă, ci până şi patul şi celelalte pături pe care ea stătuse culcată. După această minune, femeia care şi-a dobândit sănătatea a făcut o icoană a Sfântului Marcu spre pomenirea minunii, şi trăind evlavios încă 15 ani, a plecat la Domnul”[53].
Vom încheia mica noastră schiţă a vieţii şi lucrării Sfântului Marcu al Efesului cu cuvintele cu care străvechiul biograf al sfântului îşi sfârşeşte sinaxarul:
Cu rugăciunile Sfântului Marcu, Hristoase, Dumnezeul nostru, şi ale tuturor Sfinţilor Părinţi, Dascăli şi Teologi, păzeşte Biserica Ta în mărturisirea ortodoxă în veci !
Cuvântul Sfântului Marcu al Efesului în ziua morţii sale
În ultima zi a vieţii sale pământeşti, cele din urmă gânduri ale Sfântului Marcu nu au fost pentru sine, ci pentru Ortodoxie, căreia i-a închinat întreaga sa viaţă. Chemându-i pe ucenicii săi să stea fermi în bătălia pentru Ortodoxie, el s-a întors în mod special către un bărbat în care nădăjduia să găsească un urmaş pentru sine în calitate de conducător al acestei bătălii. Această nădejde i-a fost împlinită pe deplin în persoana lui Gheorghe Scholarios, cel care a devenit un apărător înflăcărat al Ortodoxiei şi, ca cel dintâi patriarh al Constantinopolului după căderea Bizanţului, avea un rol esenţial în eliberarea Bisericii de sub jugul falsei uniri. El a fost canonizat ulterior sub numele său monahal de Ghenadie şi este pomenit pe 31 august.
* * *
Aş dori să-mi exprim opinia mai într-amănunt, mai cu seamă acum că moartea îmi este aproape, astfel încât să fiu consecvent cu mine însumi de la început până la sfârşit, şi ca nu cumva cineva să creadă că eu am spus un lucru şi am tăinuit un altul în cugetele mele, pentru care va fi doar spre ruşinea mea în acest ceas al morţii mele.
În ce-l priveşte pe patriarh, eu voi spune aceasta, ca nu cumva să-i treacă probabil prin minte să-mi arate un oarecare respect la înmormântarea acestui trup smerit al meu, sau să trimită la mormântul meu pe vreunul din ierarhii sau clericii săi sau în general pe oricare din cei care se află în comuniune cu el, pentru a lua parte la rugăciune sau a se alătura preoţilor invitaţi la ea dintre noi, socotind că uneori, sau poate în taină, eu am îngăduit comuniunea cu el. Şi ca nu cumva tăcerea mea să dea ocazia acelora care nu cunosc bine opiniile mele şi chiar să suspecteze un soi de conciliere, eu declar prin aceasta şi mărturisesc înaintea multor bărbaţi vrednici prezenţi aici că nu doresc, în nici un fel şi în mod categoric, şi nu accept comuniunea cu el sau cu cei care sunt în comuniune cu el, nici în această viaţă, nici după moartea mea, tot aşa cum [nu accept] nici unirea, nici dogmele latine, pe care el şi susţinătorii săi le-au acceptat, şi pentru a căror impunere el a ocupat acest loc de conducere, cu scopul de a răsturna adevăratele dogme ale Bisericii.
Sunt pe deplin încredinţat că, cu cât stau mai departe de el şi de cei ca el, cu atât sunt mai aproape de Dumnezeu şi de toţi sfinţii; şi în măsura în care eu mă separ de ei sunt în unire cu Adevărul şi cu Sfinţii Părinţi, teologii Bisericii; şi sunt de asemenea încredinţat că cei care se numără cu ei stau departe de Adevăr şi de binecuvântaţii Dascăli ai Bisericii. Şi din acest motiv eu spun: exact aşa cum în cursul întregii mele vieţi am fost separat de ei, tot aşa în clipa plecării mele, ba şi după moartea mea, eu mă depărtez de relaţii şi comuniune cu ei şi jur şi poruncesc ca nici unul [din ei] să nu se apropie nici de înmormântarea mea, nici de mormântul meu, şi de asemenea de nimeni altcineva care este de partea noastră, cu scopul încercării de a se alătura şi a sluji împreună la slujbele noastre dumnezeieşti; fiindcă aceasta ar însemna să amestecăm ceea ce nu poate fi amestecat. Dar li se cade lor să fie absolut separaţi de noi până la o astfel de vreme când Dumnezeu va dărui îndreptare şi pace Bisericii Sale.
Apoi, întorcându-se către demnitarul Scholarios, el a spus:
Vorbesc acum despre demnitarul Scholarios, pe care eu l-am cunoscut de când era foarte tânăr, faţă de care eu sunt binevoitor, şi pentru care am mare dragoste, ca pentru propriul meu fiu şi prieten … În relaţia şi discuţiile mele cu el chiar până astăzi, eu am conceput o imagine limpede a excepţionalei sale chibzuinţe şi înţelepciuni şi putere în cuvinte, şi drept urmare eu cred că el este singurul care poate fi găsit în acest moment care să fie capabil să întindă o mână de ajutor Bisericii Ortodoxe, ce este tulburată de atacurile celor care ar distruge desăvârşirea dogmelor, şi de asemenea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să îndrepte Biserica şi să mărturisească Ortodoxia, numai dacă el nu va dori să se retragă de la faptă şi să-şi ascundă lumina sa sub un obroc.
Dar eu sunt pe deplin încredinţat că el nu va acţiona astfel şi, văzând Biserica în primejdie în valuri şi credinţa depinzând de un om neputincios (vorbesc potrivit socotelilor omeneşti), şi cunoscând că îi este cu putinţă a o ajuta, el nu-şi va nesocoti în asemenea grad conştiinţa încât să nu se grăbească cu toată iuţeala şi bunăvoinţa să intre în bătălie; fiindcă fiind înţelept, el înţelege prea bine că distrugerea credinţei ortodoxe va însemna pierzarea generală.
Este adevărat că în trecut, considerând că bătălia care era condusă de alţii, mai cu seamă de mine, era suficientă, el nu s-a dovedit a fi un apărător deschis al Adevărului, fiind silit, poate, de îndemnuri sau de oameni. Dar eu însumi într-o vreme de început nu duceam deloc sau prea puţin această bătălie, neavând suficientă putere, nici râvnă; iar acum eu deja nu mai am nimic: şi ce este mai puţin decât nimic ? Şi astfel dacă atunci el credea de asemenea că noi înşine am putut aşeza ceva drept, şi el a considerat că este inutil ca el să facă ceea ce alţii puteau face, ca şi ceea ce, cu ajutorul său cu totul nesemnificativ, ar fi vătămător pentru alţii, aşa cum adeseori mi-a explicat, cerând iertare, atunci în acest moment, când eu plec de aici, nu văd pe nimeni altul egal cu el care ar putea să-mi ia locul în Biserică şi credinţă şi în dogmele Ortodoxiei.
În consecinţă, eu îl socotesc vrednic, fiind chemat sau mai degrabă silit de vremuri, de a-şi dezvălui scânteia evlaviei ascunsă în el şi de a lupta pentru Biserică şi învăţătura sănătoasă; astfel încât ceea ce eu nu am putut împlini, el să poate aşeza drept, cu ajutorul lui Dumnezeu. Fiindcă cu darul lui Dumnezeu el poate face aceasta, cu mintea care i-a fost dată şi cu puterea sa în cuvânt, dacă el va dori doar să le folosească la momentul prielnic.
Şi el este totodată nevoit în relaţia sa cu Dumnezeu şi credinţa şi Biserica să lupte cu credincioşie şi pe deplin pentru credinţă. Şi eu însumi pun asupra sa această bătălie, astfel ca el să fie apărătorul Bisericii şi conducătorul învăţăturii sănătoase şi luptătorul pentru dogmele drepte şi Adevăr în locul meu, având nădejde la Dumnezeu şi la Adevărul Însuşi, pentru care se duce chiar acest război; astfel ca fiind un participant la acesta [împreună] cu Sfinţii Dascăli şi Părinţi purtători de Dumnezeu, marii teologi, el să-şi primească răsplata de la Dreptul Judecător când El îi declară biruitori pe toţi cei care au luptat pentru evlavie. Dar el însuşi trebuie cu toată puterea sa să arate râvna pentru bunăstarea învăţăturilor drepte ale Bisericii, ca fiind silit să dea un răspuns pentru aceasta în Ziua Judecăţii lui Dumnezeu şi mie, care i-am încredinţat aceasta şi am socotit de asemenea să aduc în Ţara Bună aceste cuvinte cu roade mai mult decât însutite care vin de la ele.
Să-l lăsăm să-mi răspundă cu privire la aceasta, astfel ca plecând din această viaţă eu să pot avea încredinţare deplină, şi ca eu să nu mor mâhnit, deznădăjduind cu privire la îndreptarea Bisericii.
Ghenadie Scholarios (1400-1473; patriarh al Constantinopolului între anii 1454-1464), cel care a fost primul patriarh al Constantinopolului de după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor, împreună cu sultanul Mahomed (Mehmed) al II-lea Cuceritorul
Răspunsul domnului Scholarios
Înalt prea sfinţia voastră, mai întâi de toate, eu vă mulţumesc pentru laudele pe care le-aţi rostit despre mine; căci dorind să-mi arătaţi bunăvoinţă, aţi mărturisit despre mine asemenea lucruri măreţe pe care eu nu le stăpânesc, şi eu sunt convins că acestea nu sunt nici măcar apropiate de mine. Dar aceasta vine din înălţimea bunătăţii şi virtuţii şi înţelepciunii înalt prea sfinţiei voastre, în care eu însumi, văzând-o de la început, nu am încetat să mă desfătez chiar până în prezent, precum într-adevăr se cuvine în relaţia cu înalt prea sfinţia voastră, ca părinte şi profesor şi educator; şi fiind călăuzit, ca de o normă, de înţelegerea voastră desăvârşită a dogmelor şi de justeţea opiniilor pe care le-aţi acceptat şi cu care sunt de acord, şi de asemenea respingând în mod categoric ce nu este în acord cu judecata voastră, eu nu am refuzat niciodată să-mi împlinesc datoria ca un fiu şi ucenic faţă de înalt prea sfinţia voastră.
Înalt prea sfinţia voastră înşivă sunteţi martor al acestui lucru. Ştiţi că eu am procedat întotdeauna astfel faţă de înalt prea sfinţia voastră, şi arătându-mi sentimentele mai profunde ale convingerilor mele, v-am făcut aceste făgăduinţe.
Referitor la faptul că mai înainte eu nu am ieşit deschis la războiul pe care înalt prea sfinţia voastră l-aţi dus, ci am păstrat tăcerea, nimeni nu ştie mai bine motivul pentru acest lucru decât înalt prea sfinţia voastră, deoarece adeseori v-am destăinuit argumentele mele şi mi-am deschis sincer inima cu privire la acest lucru şi mi-am cerut fierbinte iertare şi nu am fost lipsit de ea. Dar acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns să dispreţuiesc aceasta, şi am devenit un apărător sincer şi deschis al Adevărului, pentru a vesti fără teamă dogmele Părinţilor mei şi caracterul desăvârşit al Ortodoxiei, potrivit cu poziţia înalt prea sfinţiei voastre.
Spun aceasta nu pentru că vă văd deja luat de aici, fiindcă noi nu am părăsit nădejdile noastre de pe urmă, ci nădăjduim în Dumnezeu că vă veţi reveni din boala voastră şi veţi fi cu noi şi ne vom strădui împreună în această luptă. Dacă, însă, prin judecăţile cunoscute de Dumnezeu, veţi pleca de aici la acel loc de odihnă pe care vi l-aţi pregătit, şi dacă şi din cauza nevredniciei noastre veţi merge acolo unde sunteţi vrednic să vă sălăşluiţi – atunci, declarând în mod absolut, vă spun înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţilor îngeri care stau acum nevăzuţi înaintea noastră, şi înaintea multor bărbaţi vrednici prezenţi aici, că în toate voi fi în locul vostru şi în locul limbii voastre, şi din aceea cu care aţi ars şi pe care aţi lăsat-o moştenire cu dragoste, eu însumi, aşijderea apărând şi dăruind tuturor, nu voi trăda absolut nimic, ci voi lupta pentru ea [Ortodoxie] până în sfârşit, cu riscul vărsării sângelui şi al morţii. Şi cu toate că experienţa şi puterea mea sunt mici, eu sunt încredinţat că înalt prea sfinţia voastră veţi întregi neajunsurile mele cu rugăciunile plăcute lui Dumnezeu care vă caracterizează, atât acum când sunteţi aici cu noi, cât şi atunci când veţi fi plecat dintre noi.
Scrisoarea enciclică a Sfântului Marcu al Efesului
Multe scrieri ale Sfântului Marcu pricinuite de falsa Unire de la Florenţa sunt o sursă de informaţii importantă pentru toţi cei care vor să înţeleagă poziţia Bisericii lui Hristos împotriva ereziilor Bisericii Romane, ca şi împotriva pseudo-Ortodoxiei care proclamă că ,,nimic nu ne desparte” tocmai în punctele în care Părinţii au rostit anatema.
Scrisoarea de faţă a fost scrisă probabil în iulie 1440 drept răspuns la promulgarea falsei Uniri în Constantinopol.
* * *
Către toţi creştinii ortodocşi de pe continent şi din insule:
De la Marcu, episcopul Mitropoliei de Efes,
Bucuraţi-vă întru Hristos !
Cei care v-au ademenit într-o robie rea şi doresc să ne ducă departe în Babilonul riturilor şi dogmelor latine nu ar putea, fireşte, să îndeplinească întru totul aceasta, văzând de îndată că ceea ce era puţin probabil să se întâmple, în realitate era pur şi simplu cu neputinţă; dar oprindu-se undeva la mijloc, atât ei cât şi cei care i-au urmat, ei nici nu au mai rămas ceea ce erau, nici nu au devenit altceva. Fiindcă părăsind Ierusalimul, o credinţă tare şi neclintită, dar nefiind în nici un chip şi nedorind a deveni şi a fi numiţi babilonieni, ei s-au numit astfel pe ei înşişi, ca şi cum ar fi de drept, ,,greco-latini”, şi în popor ei sunt numiţi ,,latinizatori”.
Şi astfel aceştia dezbină poporul, ca centaurii mitici, mărturisesc împreună cu latinii că Sfântul Duh purcede de la Fiul şi Îl are pe Fiu drept Principiu al existenţei Sale, şi încă împreună cu noi mărturisesc că El purcede de la Tatăl. Şi spun împreună cu ei că adăugirea la Crez (a Filioque) a fost făcută canonic şi cu binecuvântare, şi încă împreună cu noi nu permit a fi rostită. (În plus, cine s-ar abate de la ceea ce a fost canonic şi binecuvântat ?!) Şi spun împreună cu ei că pâinea nedospită este Trupul lui Hristos, şi totuşi împreună cu noi nu îndrăznesc să accepte [acest lucru]. Aceasta nu este suficient pentru a dezvălui spiritul lor, şi cum că nu în căutarea Adevărului (pe care, avându-l în mâinile lor, l-au trădat) s-au împăcat cu latinii, ci dintr-o dorinţă de a se îmbogăţi şi de a încheia nu o Unire adevărată, ci una falsă ?
II
Dar cineva ar trebui să cerceteze în ce mod s-au unit cu ei; fiindcă orice este unit cu ceva diferit este în mod firesc unit prin intermediul vreunui punct de mijloc între ei. Şi astfel şi-au închipuit că se unesc cu ei prin intermediul vreunei socotinţe privind Sfântul Duh, exprimând împreună cu ei opinia că El Îşi are existenţa şi de la Fiul; dar orice altceva între ei este divergent, şi nu există între ei nici un punct de mijloc, nici altceva în comun. Exact aşa cum sunt rostite deja două Crezuri divergente; tot aşa sunt săvârşite două liturghii, divergente şi discordante una cu cealaltă; una cu pâine dospită, cealaltă cu pâine nedospită; divergente sunt şi botezurile: unul săvârşit cu întreită cufundare, celălalt prin turnare deasupra capului de mai sus, şi unul cu ungerea cu mir, celălalt cu totul fără; şi toate riturile sunt în toate [privinţele] divergente şi discordante unul cu celălalt, şi de asemenea posturile şi obiceiurile bisericeşti şi alte lucruri asemenea.
Ce fel de unitate este aceasta, când nu există nici un semn evident şi clar al ei ? Şi în ce mod s-au unit cu ei, dorind de asemenea să le păstreze pe cele proprii (fiindcă în aceasta ei au fost unanimi) şi totodată să nu urmeze tradiţiile Părinţilor ?
III
Dar care este propria lor opinie ,,înţeleaptă” ? ,,Niciodată – spun ei – Biserica Greacă nu a spus că Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl; ea a spus simplu că El purcede de la Tatăl, neexcluzând astfel participarea Fiului în purcederea Sfântului Duh. Prin urmare (spun ei) atât înainte, cât şi acum noi manifestăm unitate”.
Vai, ce absurditate ! Vai, ce orbire ! Dacă Biserica Greacă, primind învăţătura de la Hristos Însuşi şi de la Sfinţii Apostoli şi Părinţi, a spus că Duhul purcede de la Tatăl, dar nu a spus nicicând (fiindcă ea nu a primit aceasta de la nimeni) că Sfântul Duh purcede de la Fiul, atunci ce altceva semnifică aceasta decât că ea afirmă că Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl ? Căci dacă El nu este de la Fiul, în mod evident, El este numai de la Tatăl.
Ştiţi ce se spune despre naştere ? ,,Născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii”. Ar adăuga cineva aici ,,numai din Tatăl” ? Totuşi este întocmai astfel şi în nici un alt chip că noi înţelegem aceasta, şi, dacă este cazul, o vom exprima. Pentru că noi am fost învăţaţi că Fiul nu este născut din nimeni altcineva, ci numai din Tatăl. De aceea şi [Sfântul] Ioan Damaschin spune, în numele întregii Biserici şi al tuturor creştinilor: ,,Noi nu spunem că Sfântul Duh este de la Fiul”[54]. Şi dacă noi nu spunem că Duhul este şi de la Fiul, atunci este limpede că noi spunem astfel că Duhul este doar de la Tatăl; aşadar, cu puţin înainte de aceasta el spune: ,,Noi nu-L numim pe Fiu Principiu”[55], şi în capitolul următor: ,,Singurul Principiu este Tatăl”[56].
IV
Ce altceva ? ,,Niciodată – spun ei – nu i-am considerat pe latini eretici, ci doar schismatici”. Dar şi pe aceasta au luat-o de la ei (latinii), fiindcă cei din urmă, neavând nimic cu care să ne acuze în dogma noastră, ne numesc schismatici deoarece noi ne-am depărtat de ascultarea [faţă] de ei care, aşa cum socotesc ei, noi ar trebui să o avem. Dar haideţi să examinăm chestiunea. Va fi corect ca şi noi să le arătăm lor bunăvoinţă şi să nu-i învinuim în materie de credinţă ?
Ei au fost cei care au dat motive pentru schismă făcând făţiş adăugirea (Filioque), pe care până atunci ei o spuneau în taină; însă noi eram primii care ne despărţeam de ei, sau mai curând, care ne despărţeam şi ne tăiam din Trupul comun al Bisericii. De ce, aş putea întreba ? Fiindcă ei au dreapta credinţă sau au făcut adăugirea (la Crez) într-o manieră ortodoxă ? Cu siguranţă oricine ar începe să vorbească aşa nu ar fi cu mintea întreagă. Ci mai degrabă din cauză că au o opinie absurdă şi lipsită de cuviinţă şi fără nici un fel de motiv au făcut adăugirea. Şi astfel noi ne-am depărtat de ei ca de eretici şi i-am evitat.
Ce altceva este necesar ? Canoanele evlavioase grăiesc astfel: ,,El este un eretic şi supus canoanelor împotriva ereticilor care se abat chiar puţin de la credinţa ortodoxă”[57]. Dacă, deci, latinii nu se depărtează câtuşi de puţin de credinţa dreaptă, noi ne-am separat de ei în mod evident pe nedrept; dar dacă ei s-au abătut profund (de la credinţă) – şi aceasta în legătură cu teologia Sfântului Duh, blasfemie împotriva Căruia este cea mai mare dintre toate primejdiile – atunci este limpede că ei sunt eretici, şi noi ne-am separat de ei ca de eretici.
De ce îi ungem cu mir pe aceia dintre ei care vin la noi ? Nu este limpede că facem aceasta pentru că ei sunt eretici ? Deoarece canonul 7 al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic afirmă: ,,Pe cei ce din eretici se adaugă la ortodoxie, şi la partea celor ce se mântuiesc îi primim, după supus urmare, şi obicei. Pe arieni adică, şi pe machedonieni, şi pe savatieni, şi pe navatieni, pe cei ce se zic pe sineşi curaţi [cathari], şi mai buni [aristeri], şi pe cei patrusprezecelnici [quartodecimani], adică tetradiţi (mercurieni), şi pe apolinarişti îi primim dându-şi libele [libelli, adică retractări în scris], şi anatematisind pe tot eresul, care nu cugetă, precum cugetă Sfânta Soborniceasca şi Apostoleasca Biserica lui Dumnezeu. Şi pecetluindu-i mai înainte cu Sfântul Mir, pe frunte, pe ochi, şi pe nări, şi pe gură, şi pe urechi, şi pecetluindu-i pe ei, zicem: Pecetea Darului Sfântului Duh”.
Vedeţi cu cine îi numărăm noi pe cei care vin de la latini ? Dacă toţi aceştia (enumeraţi în canon) sunt eretici, atunci este limpede că aceştia (latinii) sunt la fel. Şi ce spune preaînţeleptul patriarh al Antiohiei, Teodor Balsamon, despre aceasta în răspunsul către preasfinţitul patriarh al Alexandriei, Marcu ? ,,Latinii întemniţaţi şi alţii care vin la bisericile noastre soborniceşti cer împărtăşania cu dumnezeieştile taine. Noi dorim să ştim: este îngăduit acest lucru ?” (Răspuns:) ,,Cela ce nu este cu mine, împotriva mea este, şi cela ce nu adună cu mine, risipeşte (Matei 12, 30; Luca 11, 23). Deoarece cu mulţi ani în urmă vestita Biserică Romană s-a separat de comuniunea cu celelalte 4 sfinte patriarhii, apostaziind în obiceiuri şi dogme străine Bisericii Soborniceşti şi neortodoxe (din acest motiv papa nu era socotit vrednic de a face parte din pomenirea numelor patriarhilor răsăriteni la dumnezeieştile slujbe[58]), – prin urmare noi nu trebuie să sfinţim pe unul din tagma latină prin dumnezeieştile şi preacuratele daruri (date) de mâini preoţeşti, decât dacă el se va hotărî mai întâi să se lepede de dogmele şi obiceiurile latine şi va fi catehizat şi se va alătura celor ale Ortodoxiei”[59].
Aţi auzit cum ei s-au depărtat nu numai în obiceiuri, ci şi în dogme străine de cele ale Ortodoxiei (şi ce este străin dogmei ortodoxe este, bineînţeles, învăţătură eretică), şi că, potrivit canoanelor, ei trebuie catehizaţi şi uniţi cu Ortodoxia ? Şi dacă este necesar a catehiza, atunci în mod evident este necesar a unge cu sfântul mir. Cum ni s-au înfăţişat ei brusc ca ortodocşi, ei care pentru atât de mult timp şi potrivit judecăţii unor atât de mari Părinţi şi Dascăli [ai Bisericii] au fost consideraţi eretici ? Cine i-a ,,făcut” pe ei atât de uşor ortodocşi ? Este aurul, dacă voi vreţi să recunoaşteţi adevărul, şi propria sete de câştig; sau, pentru a o exprima mai bine: nu i-a făcut pe ei ortodocşi, ci v-a făcut pe voi asemenea lor şi v-a dus în tabăra ereticilor.
V
,,Dar dacă – spun ei – noi am născocit o poziţie intermediară (compromis) între dogme, atunci datorită acestui lucru noi ne-am unit cu ei şi am săvârşit treaba noastră minunat, fără să fi fost siliţi câtuşi de puţin a spune nimic cu excepţia a ceea ce corespunde obiceiului şi care a fost moştenit (de la Părinţi)”. Aceasta este exact modalitatea prin care mulţi, dintre cei de odinioară, au fost înşelaţi şi determinaţi să-i urmeze pe cei care i-au condus către abisul abrupt al hulei; crezând că există un fel de poziţie intermediară între două învăţături care pot împăca contradicţii evidente, ei au fost expuşi primejdiei …
Dacă dogma latină este adevărată, că Sfântul Duh purcede şi de la Fiul, atunci a noastră este falsă, că susţine că Sfântul Duh purcede de la Tatăl (şi acesta este tocmai motivul pentru care noi ne-am separat de ei); şi dacă a noastră este adevărată, atunci fără îndoială a lor este falsă. Ce fel de poziţie intermediară poate exista între două astfel de judecăţi ? Nu poate exista nici una, decât dacă era un soi de cugetare potrivită atât cu una, cât şi cu cealaltă, asemenea unui bocanc care se potriveşte la ambele picioare. Şi aceasta ne va uni pe noi ? …
VI
Dar, va spune cineva, cum ar trebui să-i privim pe acei greco-latini moderaţi care, menţinând o poziţie intermediară, favorizează făţiş unele rituri şi dogme latine, favorizează dar nu vor să accepte altele, şi dezaprobă în întregime încă altele ? Trebuie să fugiţi de ei aşa cum fuge cineva de un şarpe, ca şi de latinii înşişi, sau, poate, de cei care sunt încă mai răi decât ei – ca de cumpărătorii şi vânzătorii lui Hristos. Fiindcă ei, precum spune apostolul, socotesc a fi câştig creştinătatea (I Timotei 6, 5), la care el adaugă: fugi de acestea (I Timotei 6, 11) pentru că ei trec în tabăra adversă la ei (latinii) nu pentru a învăţa, ci pentru câştig. Ce împreunare are lumina cu întunericul ? Sau ce unire are Hristos cu veliar ? Sau ce parte este credinciosului cu cel necredincios ? (II Corinteni 6, 14-15).
Iată cum noi, împreună cu [Sfântul Ioan] Damaschin şi cu toţi Părinţii, nu spunem că Duhul purcede de la Fiul[60]; în timp ce ei, împreună cu latinii, spun că Duhul purcede de la Fiul. Şi noi, împreună cu dumnezeiescul Dionisie, spunem că Tatăl este singurul Principiu al dumnezeirii mai presus de fire[61]; în timp ce ei spun împreună cu latinii că Fiul de asemenea este Principiul Sfântului Duh, prin aceasta excluzând în mod clar Duhul din dumnezeire. Şi noi, împreună cu [Sfântul] Grigorie Teologul, deosebim pe Tatăl de Fiul în capacitatea Sa de a fi Principiu[62]; pe câtă vreme ei împreună cu latinii Îi unesc pe Ei în una în capacitatea de a fi Principiu.
Şi noi, împreună cu Sfântul Maxim şi romanii din timpul lui şi Părinţii apuseni, ,,nu-L facem pe Fiul Principiul Duhului”[63]; în timp ce ei, în hotărârea lor sinodală (Actul Unirii), Îl proclamă pe Fiul ,,în greacă, Cauza, şi în latină, Principiul” Duhului. Şi noi, împreună cu [Sfântul] Filozof şi Mucenic Iustin, afirmăm: ,,Aşa cum Fiul este din Tatăl, tot aşa este Duhul din Tatăl”[64]; pe câtă vreme ei spun împreună cu latinii că Fiul purcede din Tatăl în mod nemijlocit, şi Duhul din Tatăl în mod mijlocit. Şi noi, împreună cu [Sfântul Ioan] Damaschin şi cu toţi Părinţii, mărturisim că nu ne este cunoscut în ce constă diferenţa dintre naştere şi purcedere[65]; în timp ce ei, împreună cu Toma (Aquinas) şi latinii, spun că diferenţa constă în aceasta, că naşterea este nemijlocită, şi purcederea mijlocită.
Şi noi afirmăm, într-un glas cu Părinţii, că voinţa şi energia firii dumnezeieşti necreate sunt necreate; în timp ce ei, împreună cu latinii şi cu Toma, spun că voinţa este identică cu firea, dar că energia dumnezeiască este creată, fie că ea este numită dumnezeire, sau lumină dumnezeiască şi nematerială, sau Sfântul Duh, sau orice altceva de această natură, şi într-un fel aceste biete făpturi ,,venerează” ,,dumnezeirea” creată şi ,,lumina dumnezeiască” creată şi ,,Sfântul Duh” creat. Şi noi spunem că nici sfinţii nu primesc Împărăţia şi binecuvântările de negrăit pregătite deja pentru ei, nici păcătoşii nu sunt trimişi deja la iad, ci ambii îşi aşteaptă soarta lor care va fi primită în veacul viitor după înviere şi judecată; pe când ei, împreună cu latinii, doresc ca imediat după moarte să primească după meritele lor, şi pentru aceia [aflaţi] într-o situaţie intermediară, care au murit în pocăinţă, ei dau un foc purgatorial (care nu este identic cu cel al iadului), astfel încât, precum spun ei, fiind curăţite sufletele lor în el după moarte, ei de asemenea împreună cu cei drepţi se vor bucura de Împărăţie (Cerurilor); această învăţătură este cuprinsă în Hotărârea Sinodală (Actul Unirii).
Şi noi, ascultând de apostoli, care au interzis-o, evităm pâinea nedospită evreiască; pe câtă vreme ei, în acelaşi Act al Unirii, proclamă că ceea ce este folosit în slujbele latinilor este Trupul lui Hristos. Şi noi spunem că adăugirea la Crez a apărut necanonic şi anticanonic şi potrivnic Părinţilor; în timp ce ei susţin că este canonică şi binecuvântată – într-un asemenea grad sunt ei necunoscători cum să se conformeze Adevărului şi lor înşişi ! Şi pentru noi papa este ca unul din patriarhi, şi aceasta doar dacă el este ortodox; pe când ei cu multă seriozitate îl proclamă pe el Vicar al lui Hristos, Părinte şi Învăţător al tuturor creştinilor. Fie ca ei să fie mai norocoşi decât Părintele lor, cei care sunt de asemenea ca el: fiindcă lui nu-i merge prea bine, având un antipapă care este cauza a suficientă supărare; şi ei nu sunt fericiţi să-l imite.
VII
Şi astfel, fraţilor, fugiţi de ei şi de comuniunea cu ei; căci ei sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni, închipuindu-se întru apostolii lui Hristos. Şi nu este de minunat; că însuşi satana se preface în Înger de lumină. Nu este dar lucru mare de se prefac şi slujitorii lui ca slujitorii dreptăţii; cărora va fi sfârşitul după faptele lor (II Corinteni 11, 13-15). Şi în altă parte acelaşi apostol spune despre ei: Că unii ca aceia Domnului nostru Iisus Hristos nu slujesc, ci pântecelui lor; şi prin cuvinte bune şi prin cuvântare de bine, înşală inimile celor proşti. Însă temelia cea tare a lui Dumnezeu stă, având pecetea aceasta (Romani 16,18; II Timotei 2, 19). Şi într-alt loc: Păziţi-vă de câini, păziţi-vă de lucrătorii cei răi, păziţi-vă de tăiere (Filipeni 3, 2). Şi apoi, în altă parte: Ci măcar şi noi, sau Înger din cer de vă va binevesti vouă afară de ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie (Galateni 1, 8).
Vedeţi ceea ce a fost prevestit în mod profetic, că înger din cer … astfel ca nimeni să nu poată cita în apărarea sa o poziţie îndeosebi înaltă. Şi iubitul ucenic vorbeşte astfel: Oricine va veni la voi, şi nu va aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă, şi să nu-i ziceţi lui: bucură-te; că cel ce îi va zice lui bucură-te, se va face părtaş faptelor lui celor rele (II Ioan 10-11).
Prin urmare, în măsura în care aceasta este ceea ce vi s-a poruncit prin sfinţii apostoli, staţi cum trebuie, ţineţi cu fermitate tradiţiile pe care le-aţi primit, atât scrise cât şi prin cuvântul gurii, ca să nu fiţi lipsiţi de tăria voastră când ajungeţi ademeniţi de înşelările celor fără de lege. Fie ca Dumnezeu, care este Atotputernic, să-i facă şi pe ei să cunoască înşelarea lor; şi izbăvindu-ne pe noi de ei ca de neghinele rele, fie ca El să ne adune în grânarele Sale asemenea grâului curat şi folositor, întru Iisus Hristos Domnul nostru, căruia I Se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, cu Tatăl Său care este fără de început, şi Atotsfântul şi bunul şi de viaţă dătătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Învăţătura ortodoxă a Sfântului Marcu al Efesului
privind starea sufletelor după moarte
Învăţătura ortodoxă despre starea sufletelor după moarte nu este pe deplin înţeleasă adeseori, chiar de creştinii ortodocşi înşişi; iar învăţătura latină relativ târzie despre purgatoriu a pricinuit mai multă confuzie în minţile oamenilor. Cu toate acestea, dogma ortodoxă în sine nu este deloc ambiguă şi imprecisă. Poate cea mai concisă expunere ortodoxă a ei se găseşte în scrierile Sfântului Marcu al Efesului la Sinodul de la Florenţa din 1439, alcătuite tocmai pentru a răspunde la învăţătura latină despre purgatoriu.
Aceste scrieri sunt în mod special valoroase pentru noi prin aceea că, provenind de la cei din urmă Părinţi bizantini, înainte de epoca modernă cu toate confuziile sale teologice, ele ne indică izvoarele învăţăturii ortodoxe şi ne învaţă totodată cum să abordăm şi să înţelegem aceste izvoare. Aceste izvoare sunt: Scriptura, omiliile patristice, slujbele bisericeşti, vieţile sfinţilor, şi anumite revelaţii şi vedenii ale vieţii de după moarte, precum cele cuprinse în Cartea a IV-a a Dialogurilor Sfântului Grigorie cel Mare. Teologii universitari de astăzi tind să nu aibă încredere în ultimele două sau trei tipuri de izvoare, motiv pentru care sunt adeseori încurcaţi când se vorbeşte despre acest subiect şi uneori preferă să păstreze o ,,reticenţă agnostică” cu privire la el[66].
Pe de altă parte, scrierile Sfântului Marcu ne arată cât de mult sunt ,,în largul lor” teologii ortodocşi autentici cu aceste izvoare; aceia care nu se simt ,,confortabil” cu ele dezvăluie probabil prin aceasta o infecţie nebănuită cu necredinţa modernă.
Dintre cele patru răspunsuri ale Sfântului Marcu despre purgatoriu alcătuite la Sinodul de la Florenţa, prima omilie conţine relatarea cea mai concisă a învăţăturii ortodoxe împotriva erorilor latine, şi în principal din aceasta a fost compilată această traducere. Celelalte răspunsuri conţin material în general ilustrativ pentru punctele discutate aici, ca şi răspunsuri la argumentele latine mai specifice.
,,Capitolele latine” la care răspunde Sfântul Marcu sunt cele scrise de cardinalul Giuliano Cesarini, care oferă învăţătura latină privind starea sufletelor după moarte, definită la Conciliul unionist de la Lyons (1270) anterior celui de la Florenţa. Această învăţătură impresionează pe cititorul ortodox (aşa cum l-a impresionat cu adevărat pe Sfântul Marcu) din cauza caracterului prea ,,literal” şi ,,legalist”. La acea vreme latinii ajunseseră să privească raiul şi iadul ca fiind oarecum ,,terminate” şi ,,absolute”, şi cei aflaţi în ele ca având deja plinătatea stării pe care o vor avea după Judecata de Apoi; astfel, nu există nici o nevoie de a ne ruga pentru cei din rai (a căror soartă este deja desăvârşită), nici pentru cei din iad (fiindcă ei nu pot fi nicicând izbăviţi sau curăţiţi de păcat). Dar deoarece mulţi dintre cei credincioşi mor într-o stare ,,de mijloc” – nu îndeajuns de perfectă pentru rai, dar nici îndeajuns de rea pentru iad – logica argumentelor latine cerea un al treilea loc de curăţire (purgatoriul), unde chiar cei ale căror păcate fuseseră deja iertate trebuiau să fie pedepsiţi sau să dea ,,satisfacţie” pentru păcatele lor înainte de a fi îndeajuns de curăţiţi pentru a intra în rai.
Latini au continuat să susţină aceste argumente legaliste ale unei ,,dreptăţi” pur omeneşti (care în realitate tăgăduieşte bunătatea supremă şi nemărginita dragoste de oameni ale lui Dumnezeu)pentru interpretările literale ale anumitor texte patristice şi diferite vedenii; aproape toate aceste interpretări sunt născocite şi arbitrare, deoarece nici măcar Părinţii latini din vechime nu au vorbit despre un astfel de loc ca purgatoriul, ci doar despre curăţirea de păcate după moarte, la care unii dintre ei s-au referit ca făcându-se (probabil alegoric) prin foc.
Pe de altă parte, în învăţătura ortodoxă pe care o învaţă Sfântul Marcu, credincioşii care au murit cu mici păcate nemărturisite, sau care nu au adus roade de pocăinţă pentru păcatele pe care le-au mărturisit, sunt curăţiţi de aceste păcate fie în încercarea morţii însăşi cu frica sa, sau după moarte, când ei sunt închişi (dar nu permanent) în iad, prin rugăciunile şi liturghiile Bisericii şi faptele bune săvârşite pentru ei de cei credincioşi. Chiar păcătoşilor meniţi pentru chinul veşnic le poate fi dată o anumită uşurare de chinul lor din iad prin aceste mijloace. Cu toate acestea, nu există foc care să chinuiască pe cei păcătoşi acum, nici în iad (fiindcă focul veşnic va începe să-i chinuie pe ei doar după Judecata de Apoi), nici cu atât mai puţin într-un al treilea loc precum purgatoriul; toate vedeniile focului care sunt văzute de oameni sunt, ca să spunem aşa, imagini sau proorocii a ceea ce va fi în veacul viitor. Toată iertarea păcatelor după moarte vine exclusiv din bunătatea lui Dumnezeu, care se întinde până şi asupra celor din iad, într-o conlucrare cu rugăciunile oamenilor, şi nici o ,,plată” sau ,,satisfacţie” nu este aşteptată pentru păcatele care au fost iertate.
Ar trebui notat că scrierile Sfântului Marcu tratează în primul rând punctul specific al stării sufletelor după moarte, şi ating foarte puţin istoria evenimentelor care au loc cu sufletul imediat după moarte. În privinţa celui din urmă punct, există literatură ortodoxă abundentă, dar acest punct nu a fost în discuţie la Florenţa.
Omilia I a Sfântului Marcu al Efesului
Combaterea capitolelor latine privind focul purgatoriului
Deoarece ni se cere, păstrând Ortodoxia noastră şi dogmele bisericeşti moştenite de la Părinţi, să răspundem cu dragoste la ceea ce aţi spus, ca regulă generală a noastră, noi vom cita mai întâi fiecare argument şi mărturie pe care aţi înfăţişat-o în scris, pentru ca răspunsul şi rezolvarea fiecăruia din ele să poată urma apoi concis şi limpede.
1. Şi astfel, la începutul expunerii grăiţi astfel: ,,Dacă aceia care se pocăiesc cu adevărat au plecat din această viaţă în dragoste (faţă de Dumnezeu) înainte ca ei să poată să dea satisfacţie prin intermediul roadelor vrednice pentru păcatele sau ofensele lor, sufletele lor sunt curăţite după moarte prin mijlocirea suferinţelor purgatoriului; dar pentru uşurarea (sau ’izbăvirea’) lor de aceste suferinţe, ei sunt sprijiniţi de ajutorul care le este dat din partea credincioşilor care sunt vii, ca de exemplu: rugăciuni, liturghii, milostenii şi alte lucrări ale evlaviei”.
La aceasta noi răspundem următoarele: despre faptul că cei răposaţi în credinţă sunt fără îndoială ajutaţi prin liturghii şi rugăciuni şi milostenie săvârşită pentru ei, şi că acest obicei a fost în vigoare din vechime, există mărturia multora şi cuvântările diverse ale Învăţătorilor, atât latini cât şi greci, grăite şi scrise în felurite vremuri şi în diferite locuri. Dar că sufletele sunt izbăvite mulţumită unei anumite suferinţe purgatoriale şi focului vremelnic care are o asemenea putere (purgatorială) şi are caracterul unui ajutor – aceasta noi nu o găsim nici în Scripturi, nici în rugăciunile şi cântările pentru cei morţi, nici în cuvintele Învăţătorilor.
Judecata de Apoi. Mânăstirea Voroneţ
Dar noi am primit că până şi sufletele care sunt ţinute în iad şi sunt date deja chinurilor veşnice, fie în realitate şi experienţă, fie în aşteptarea deznădăjduită a acestora, pot fi ajutate şi [le poate fi] dat un oarecare mic ajutor, cu toate că nu în sensul eliberării lor depline de chin sau dând nădejde pentru o izbăvire finală. Şi acest lucru este arătat din cuvintele marelui pustnic Macarie Egipteanul care, găsind un craniu în pustie, a fost învăţat de el cu privire la aceasta prin lucrarea puterii dumnezeieşti[67]. Şi Vasilie cel Mare, în rugăciunile citite la Cincizecime, scrie pur şi simplu următoarele: ,,Care şi la acest praznic, cu totul desăvârşit şi mântuitor, ai binevoit a primi rugăciuni de mijlocire pentru cei ţinuţi în iad, dându-ne mari nădejdi că vei trimite uşurare şi mângâiere celor cuprinşi de întristări apăsătoare”[68].
Dar dacă sufletele au plecat din această viaţă în credinţă şi dragoste, în timp ce totuşi duceau cu ele anumite vini, fie mici şi pentru care nu s-au pocăit deloc, fie mari pentru care – chiar dacă s-au pocăit pentru ele – nu au început să arate roade de pocăinţă: astfel de suflete, credem noi, trebuie să fie curăţite de acest fel de păcate, dar nu prin intermediul vreunui foc purgatorial sau al unei pedepse precise într-un anumit loc (pentru că acest lucru, precum am spus, nu ne-a fost deloc lăsat moştenire nouă). Dar unii trebuie să fie curăţiţi chiar în timpul plecării din trup, datorită numai fricii, precum arată literalmente Sfântul Grigorie Dialogul[69]; în timp ce alţii trebuie să fie curăţiţi după plecarea din trup, fie în timp ce rămân în acelaşi loc pământesc, înainte de a veni să se închine lui Dumnezeu şi să fie cinstiţi cu partea binecuvântaţilor, fie – dacă păcatele lor erau mai grave şi îi legau pe o durată mai lungă – ei sunt ţinuţi în iad, dar nu pentru a rămâne pentru totdeauna în foc şi chin, ci ca să spunem aşa în închisoare şi constrângere sub pază.
Toţi aceştia, afirmăm noi, sunt ajutaţi de rugăciunile şi liturghiile săvârşite pentru ei, cu conlucrarea bunătăţii şi dragostei de oameni dumnezeieşti. Această conlucrare dumnezeiască respinge imediat şi iartă unele păcate, pe cele comise din slăbiciune omenească, aşa cum spune Dionisie cel Mare (Areopagitul) în ,,Reflecţii asupra tainei celor răposaţi în credinţă” (în Ierarhia Bisericească, VII, 7); în timp ce alte păcate, după o anumită vreme, prin judecăţi drepte ea [conlucrarea] fie le slobozeşte de asemenea şi le iartă – şi aceasta pe deplin – fie micşorează responsabilitatea pentru ele până la Judecata de Apoi. Şi prin urmare noi nu vedem nici un fel de necesitate pentru orice altă pedeapsă sau pentru un foc curăţitor; deoarece unii sunt curăţiţi prin frică, pe câtă vreme alţii sunt devoraţi de mustrările conştiinţei cu un chin mai mare decât orice foc, şi încă alţii sunt curăţiţi doar de însăşi teroarea dinainte de slava dumnezeiască şi de nesiguranţa cu privire la ce va fi în viitor. Şi că aceasta este mult mai chinuitor şi istovitor decât orice altceva, o arată experienţa însăşi, şi Sfântul Ioan Gură de Aur ne mărturiseşte în aproape toate sau cel puţin în cea mai mare parte din omiliile sale morale, care afirmă aceasta, precum face de asemenea dumnezeiescul pustnic Dorotei în omilia sa ,,Despre conştiinţă”.
2. Şi astfel, noi Îl rugăm fierbinte pe Dumnezeu şi credem că izbăvim pe cei plecaţi de (chinul veşnic), şi nu de orice alt chin sau foc aparte de acele chinuri şi acel foc care au fost vestite a fi pentru totdeauna. Şi, mai mult, faptul că sufletele celor plecaţi sunt izbăvite prin rugăciune de întemniţarea în iad, ca dintr-o temniţă anume, este mărturisit, printre mulţi alţii, de Teofan Mărturisitorul, numit Scrisul (pentru cuvintele mărturiei sale pentru icoana lui Hristos, cuvinte scrise pe fruntea sa, pe care el le-a pecetluit cu sânge). Într-unul din canoanele pentru cei răposaţi, el se roagă astfel pentru ei: ,,De lacrimile şi de suspinurile cele din iad slobozeşte pre robii tăi Mântuitorule” (Octoihul, canonul de sâmbătă pentru cei răposaţi, glasul 8, cântarea a 6-a, la Slavă).
Aţi auzit ? El a spus ,,lacrimi” şi ,,suspinuri” şi nu vreun fel de pedeapsă sau foc al purgatoriului. Şi dacă ar fi să întâlnim în aceste imne şi rugăciuni orice menţionare a focului, nu este un foc vremelnic care are o putere curăţitoare, ci mai curând acel foc veşnic şi pedeapsă neîncetată. Sfinţii, fiind mişcaţi de dragoste pentru omenire şi milostivire pentru compatrioţii lor, dorind şi îndrăznind ceea ce este aproape cu neputinţă, se roagă pentru izbăvirea celor plecaţi în credinţă. Pentru aceasta Sfântul Teodor Studitul, mărturisitorul şi martorul adevărului însuşi, spune, chiar la începutul canonului său pentru cei plecaţi: ,,Toţi să ne rugăm lui Hristos, făcând astăzi pomenire morţilor celor din veac, ca să izbăvească de focul cel veşnic pre cei ce au adormit în credinţă şi în nădejdea vieţii celei veşnice” (Triodul, sâmbătă în săptămâna lăsatului sec de carne, canon, cântarea 1). Şi apoi, în alt tropar, în cântarea a 5-a a canonului, el spune: ,,De focul cel pururea arzător, şi de întunerecul cel îngrozitor, şi de scrâşnirea dinţilor, şi de viermele cel ce munceşte fără de sfârşit, şi de toată munca, izbăveşte Mântuitorul nostru, pre toţi cei ce cu credinţă au murit”.
Unde este ,,focul purgatoriului” aici ? Şi dacă el a existat în realitate, unde ar fi mai potrivit ca sfântul să vorbească despre el, dacă nu aici ? Dacă sfinţii sunt auziţi de Dumnezeu când ei se roagă pentru aceasta, nu este pentru noi a cerceta. Dar ei înşişi ştiau, prin Duhul care sălăşluia în ei de care ei erau mişcaţi, şi ei au vorbit şi au scris cunoscând acestea; şi asemenea Stăpânul Hristos a ştiut aceasta, Cel care a dat porunca ca noi să ne rugăm pentru duşmanii noştri, şi care S-a rugat pentru cei care L-au răstignit, şi l-a inspirat pe Sfântul Întâiul Mucenic Ştefan, când el era bătut cu pietre până la moarte, să facă acelaşi lucru. Şi cu toate că cineva ar putea spune că atunci când noi ne rugăm pentru astfel de oameni, nu suntem auziţi de Dumnezeu, încă noi trebuie să facem tot ceea ce depinde de noi.
Şi iată, unii din sfinţi care s-au rugat nu numai pentru cei credincioşi, ci chiar pentru cei necredincioşi, au fost auziţi şi prin rugăciunile lor i-au salvat de la chinurile veşnice, ca de pildă Sfânta Întâia Mucenică Tecla a salvat-o pe Falconilla[70], şi dumnezeiescul Grigorie Dialogul, aşa cum este istorisit, l-a salvat pe împăratul Traian[71].
La aceasta noi spunem următoarele, şi luaţi aminte cât de simplu şi totodată cât de drept este aceasta: este în general recunoscut [faptul că] iertarea păcatelor este în acelaşi timp de asemenea o izbăvire de pedeapsă; fiindcă cel care primeşte iertarea lor este izbăvit totodată de pedeapsa cuvenită lor. Iertarea este dată în trei forme şi în momente diferite: 1) în timpul botezului; 2) după botez, prin convertire şi pătimire şi săvârşirea [pentru păcate] de fapte bune în viaţa prezentă; şi 3) după moarte, prin rugăciuni şi fapte bune şi datorită altor lucruri pe care Biserica le face pentru cei adormiţi.
Astfel, prima iertare a păcatelor nu este deloc legată de nevoinţă; este comună tuturor [oamenilor] şi egală în cinste, asemenea revărsării luminii şi vederii soarelui şi schimbărilor anotimpurilor anului, deoarece acesta este harul singur şi nouă nu ne este cerut nimic altceva în afară de credinţă. Dar cea de-a doua iertare a păcatelor este dureroasă, ca pentru cel care spăla-voiu în toate nopţile patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voiu uda (Psalmi 6, 6), pentru care chiar urmele loviturilor păcatului sunt dureroase, care merge plângând şi cu chipul plin de pocăinţă şi imită convertirea ninivitenilor şi smerenia lui Manasi, asupra cărora era milă. Cea de-a treia iertare este de asemenea dureroasă, fiindcă este legată cu pocăinţă şi o conştiinţă care este chinuită de remuşcări şi pătimeşte din cauza insuficienţei binelui; cu toate acestea, ea nu este deloc amestecată cu pedeapsă, dacă este o iertare a păcatelor; fiindcă iertarea şi pedeapsa nu pot exista laolaltă cu nici un chip. Mai mult, în prima şi ultima iertare a păcatelor harul lui Dumnezeu are partea mai mare, cu împreună-lucrarea rugăciunii, şi foarte puţin facem noi pentru ea. Iertarea de mijloc, pe de altă parte, are puţin din har, în timp ce partea mai mare este datorată nevoinţei noastre. Prima iertare a păcatelor se deosebeşte de cea din urmă prin aceasta; că prima este o iertare a tuturor păcatelor într-o măsură egală, în timp ce ultima este o iertare doar a acelor păcate care nu sunt de moarte şi în privinţa cărora o persoană s-a pocăit în timpul vieţii.
Astfel socoteşte Biserica lui Dumnezeu, şi când cere fierbinte pentru cei adormiţi iertarea păcatelor şi crede că le este dată, ea nu stabileşte ca o lege nici un fel de pedeapsă în ce-i priveşte, ştiind bine că bunătatea dumnezeiască în astfel de chestiuni covârşeşte ideea de dreptate.
5. În al treilea rând, [haideţi să luăm] fragmentul din prima epistolă a binecuvântatului Pavel către Corinteni, în care el, vorbind despre zidirea pe temelia, care este Hristos, din aur, argint, pietre scumpe, lemne, fân, trestie, adaugă: Că ziua îl va arăta, pentru că cu foc se va descoperi; şi al fiecărui lucru în ce chip va fi, focul îl va lămuri. Şi al cărui lucru va rămâne care a zidit, plată va lua. Iar al cărui lucru va arde, se va păgubi; iar el însuşi se va mântui, însă aşa ca prin foc (I Corinteni 3, 11-15). Se pare că acest fragment, mai mult decât oricare altul, introduce ideea focului curăţitor; dar în realitate el îl respinge mai mult decât oricare altul.
Înainte de toate, dumnezeiescul apostol l-a numit nu foc curăţitor, ci un foc doveditor; apoi a afirmat că prin el trebuie să treacă şi faptele bune şi cinstite, şi unele ca acestea, este limpede, nu au nevoie de nici o curăţire; apoi el spune că cei care aduc fapte rele, după ce ard aceste fapte, pătimesc pagubă, pe câtă vreme cei care sunt curăţiţi nu numai că nu suferă nici o pagubă, ci dobândesc chiar mai mult; apoi el spune că aceasta trebuie să fie în ,,acea zi”, adică, în ziua Judecăţii şi a veacului viitor, în timp ce a presupune existenţa unui foc curăţitor după acea înfricoşătoare Venire a Judecătorului şi judecata finală – nu este aceasta oare o absurditate totală ? Deoarece Scriptura nu ne transmite nimic de acest fel, ci El Însuşi care ne va judeca pe noi spune: Şi vor merge aceştia în muncă veşnică, iar drepţii în viaţa veşnică (Matei 25, 46). Şi din nou: Şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, întru învierea vieţii; iar cei ce au făcut cele rele, întru învierea osândirii (Ioan 5, 29).
În consecinţă, nu rămâne nici un soi de loc intermediar; dar după ce El i-a împărţit pe toţi cei aflaţi la judecată în două părţi, punându-i pe unii de-a dreapta şi pe alţii de-a stânga, şi numindu-i pe primii oi şi pe ceilalţi capre – El nu a afirmat câtuşi de puţin că există unii care trebuie să fie curăţiţi prin acel foc. Se pare că focul despre care vorbeşte apostolul este acelaşi cu cel despre care vorbeşte Proorocul David: Foc înaintea lui va arde, şi împrejurul lui vifor foarte (Psalmi 49, 4); şi din nou: Foc înaintea lui va merge, şi va arde împrejur pre vrăjmaşii lui (Psalmi 96, 3). Şi Daniil Proorocul vorbeşte despre acest foc: Râu de foc curgea ieşind dinaintea lui (Daniil 7, 10).
Întrucât sfinţii nu aduc cu ei nici o faptă rea sau semn rău, acest foc îi arată pe ei încă mai strălucitori, precum aurul încercat în foc, sau precum piatra amiant[72], care, aşa cum se istoriseşte, când este aşezată în foc pare carbonizată, dar când este scoasă din foc devine încă mai curată, ca şi cum ar fi spălată cu apă, precum erau şi trupurile celor trei tineri în cuptorul Babilonului. Însă, cei păcătoşi, care aduc rele cu ei, sunt prinşi ca un material potrivit pentru acest foc şi iau foc numaidecât, şi ,,fapta” lor, adică înclinaţia sau lucrarea lor păcătoasă, este arsă şi distrusă în întregime şi ei sunt lipsiţi de ceea ce au adus cu ei, adică, sunt lipsiţi de povara lor de rele, în timp ce ei înşişi sunt ,,salvaţi” – cu alte cuvinte, vor fi păstraţi şi ţinuţi pentru totdeauna, astfel încât ei să nu poată fi supuşi distrugerii laolaltă cu relele lor.
6. Şi dumnezeiescul Părinte Ioan Gură de Aur (cel care este numit de noi ,,gura lui Pavel”, exact aşa cum cel din urmă este ,,gura lui Hristos”) consideră că este necesar a face o asemenea tâlcuire a acestui fragment în comentariul său la Epistolă (Omilia a 9-a la I Corinteni); şi Pavel grăieşte prin Gură de Aur, aşa cum ne-a fost arătat limpede prin vedenia lui Proclu, ucenicul său şi succesorul la scaunul său[73]. Sfântul Ioan Gură de Aur a consacrat un tratat special acestui singur fragment, astfel încât origeniştii să nu poată cita aceste cuvinte ale apostolului drept adeverire a modului lor de a cugeta (care, s-ar părea, este mai potrivit pentru ei decât pentru voi), şi să nu pricinuiască vătămare Bisericii introducând un sfârşit la chinul iadului şi o restaurare finală (apocatastază) a păcătoşilor. Deoarece expresia păcătosul este mântuit ca prin foc înseamnă că el va rămâne chinuit în foc şi nu va fi distrus împreună cu faptele sale rele şi înclinaţia rea a sufletului.
Sfântul Vasilie cel Mare vorbeşte de asemenea despre aceasta în ,,Morale”, tâlcuind fragmentul din Scriptură: Glasul Domnului celui ce taie para focului (Psalmi 28, 7): ,,Socot că focul pregătit spre pedeapsă diavolului şi îngerilor lui se taie la glasul Domnului; şi iată şi pricina: în foc sunt două puteri: una care arde şi alta care luminează; puterea usturătoare şi pedepsitoare a focului rămâne celor vrednici de ardere, iar puterea luminoasă a focului, prin strălucirea lui, este sortită celor fericiţi. Glasul Domnului, deci, taie para focului şi o împarte în aşa fel încât focul pedepsei să fie neluminos, iar lumina odihnei să rămâne nearzătoare”[74].
Şi astfel, precum poate fi văzut, această împărţire a acestui foc va fi atunci când absolut toată lumea va trece prin el; faptele luminoase şi strălucitoare vor fi arătate încă mai luminoase, şi cei care le aduc vor deveni moştenitorii luminii şi vor primi acea răsplată veşnică; pe când cei care aduc fapte rele potrivite pentru ardere, fiind pedepsiţi prin pierderea lor, vor rămâne veşnic în foc şi vor moşteni o mântuire care este mai rea decât pierzarea, deoarece aceasta este ceea ce înseamnă la drept vorbind cuvântul ,,mântuit” – că puterea distrugătoare a focului nu va fi aplicată [ce]lor [mântuiţi] –, şi ei înşişi vor fi distruşi cu totul.
Urmându-i pe aceşti Părinţi, mulţi alţii din învăţătorii noştri au înţeles de asemenea acest fragment în acelaşi fel. Şi dacă cineva l-a tâlcuit diferit şi a înţeles ,,mântuirea” ca ,,izbăvire de pedeapsă” şi ,,trecând prin foc” ca ,,purgatoriu” – unul ca acesta, dacă ne putem exprima astfel, înţelege acest fragment într-un mod cu totul greşit. Şi aceasta nu este surprinzător, deoarece el este om, şi mulţi chiar dintre învăţători pot fi văzuţi că tâlcuiesc citate din Scriptură în chipuri felurite, şi nu toţi au dobândit în egală măsură înţelegerea precisă. Nu este cu putinţă ca unul şi acelaşi text, fiind transmis în variate tâlcuiri, să corespundă în aceeaşi măsură tuturor interpretărilor lui; dar noi, alegând pe cele mai importante dintre ele şi pe cele care corespund cel mai bine dogmelor Bisericii, vom lăsa celelalte interpretări în plan secund.
Prin urmare, noi nu ne vom abate de la tâlcuirea citată mai sus a cuvintelor apostolului, chiar dacă Augustin sau Grigorie Dialogul sau altul dintre învăţătorii voştri ar da o astfel de interpretare; fiindcă o astfel de interpretare răspunde mai puţin la ideea unui foc curăţitor vremelnic decât învăţătura lui Origen care, vorbind despre o restaurare finală a sufletelor prin acel foc şi o izbăvire de chin, a fost interzisă şi a fost dată anatema de către cel de-al V-lea Sinod Ecumenic, şi a fost distrusă definitiv ca o nelegiuire comună pentru Biserică.
[În capitolele 7-12, Sfântul Marcu răspunde obiecţiilor ridicate de citatele din lucrările Fericitului Augustin, Sfântului Ambrozie, Sfântului Grigorie Dialogul, Sfântului Vasilie cel Mare şi altor Părinţi, arătând că ei au fost răstălmăciţi sau probabil prost citaţi şi că aceşti Părinţi învaţă de fapt dogma ortodoxă, şi dacă nu, atunci învăţătura lor nu trebuie acceptată. În plus, el subliniază că Sfântul Grigorie de Nyssa nu învaţă deloc despre ,,purgatoriu”, ci susţine mult mai reaua eroare a lui Origen, că va exista un sfârşit al flăcărilor veşnice ale iadului – cu toate că este posibil ca aceste idei să fie plasate în scrierile lui ulterior de origenişti.]
13. Şi în sfârşit voi spuneţi: ,,Adevărul mai sus menţionat este evident din dreptatea dumnezeiască, care nu lasă nepedepsit nimic care a fost făcut rău, şi din aceasta urmează în mod necesar că pentru aceia care nu au suferit pedeapsă aici, şi nu pot plăti nici în rai, nici în iad, rămâne a presupune existenţa unui al treilea loc, diferit, în care este realizată această curăţire, datorită căruia fiecare, devenind curăţit, este de îndată condus la bucuria cerească”.
[Capitolul 3 demonstrează că Biserica se roagă de asemenea pentru aceia care se bucură deja de binecuvântare cu Dumnezeu – care, desigur, nu au nevoie să treacă prin ,,focul purgatorial”.]
4. După aceasta, puţin mai departe, voi aţi dorit să demonstraţi dogma amintită mai sus a focului purgatorial, citând întâi ceea ce este spus în cartea Macaveilor: Sfânt şi cucernic gând a fost … a se ruga pentru cei morţi … ca să se slobozească de păcat (II Macavei 12, 46 şi 44). Apoi, luând din Evanghelia de la Matei locul în care Mântuitorul afirmă că oricine va zice împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie (Matei 12, 32), voi ziceţi că din aceasta cineva poate vedea că există o iertare a păcatelor în viaţa viitoare.
Dar că din aceasta nu urmează în nici un chip ideea focului purgatorial este mai limpede ca soarele; fiindcă ce există în comun între iertare[a păcatelor] pe de o parte, şi curăţirea prin foc şi pedeapsa pe de altă parte ? Căci dacă iertarea păcatelor este dobândită prin rugăciuni, sau doar prin însăşi dumnezeiasca dragoste de oameni, nu este nevoie de pedeapsă şi curăţire (prin foc). Dar dacă pedeapsa, şi de asemenea curăţirea, sunt rânduite (de Dumnezeu) … atunci, s-ar părea, rugăciunile (pentru cei răposaţi) sunt săvârşite în zadar, şi zadarnic lăudăm dumnezeiasca dragoste de oameni. Şi astfel, aceste citate sunt mai puţin o dovadă a existenţei focului purgatorial decât o respingere a lui: deoarece iertarea păcatelor celor care au păcătuit este prezentată în ele ca rezultatul unei anumite autorităţi împărăteşti şi dragoste de oameni, şi nu ca o izbăvire de pedeapsă sau de curăţire.
Din cea de-a doua omilie despre focul purgatoriului
3. Noi afirmăm că nici cei drepţi nu au primit încă deplinătatea sorţii lor şi acea stare binecuvântată pentru care ei s-au pregătit aici prin fapte, nici păcătoşii, după moarte, nu au fost duşi în pedeapsa veşnică în care ei vor fi chinuiţi veşnic. Mai curând, atât cel dintâi fapt cât şi celălalt trebuie să aibă loc în mod necesar după Judecata din acea din urmă zi şi învierea tuturor.
Acum, totuşi, atât unii cât şi ceilalţi se află în locuri potrivite pentru ei: cei dintâi, în odihnă totală şi liberi, se află în cer cu îngerii şi înaintea lui Dumnezeu Însuşi, şi deja ca şi cum [ar fi] în rai de unde a căzut Adam (în care a intrat bunul tâlhar înaintea altora) şi ne vizitează pe noi adeseori în acele lăcaşuri în care ei sunt cinstiţi, şi îi aud pe cei care le cer ajutorul şi se roagă pentru ei lui Dumnezeu, primind de la El acest dar nemaivăzut, şi prin moaştele lor săvârşesc minuni, şi se desfătează cu vederea lui Dumnezeu şi lumina trimisă de El mai desăvârşit şi mai curat ca înainte, când ei erau în viaţă.
Cei din urmă, la rândul lor, fiind întemniţaţi în iad, rămân în groapa cea mai dedesubt, întru cele întunecate şi în umbra morţii (Psalmi 87, 6), precum spune David, şi apoi Iov: În pământul întunericului celui veşnic, unde nu este lumină (Iov 10, 22). Şi cei dintâi rămân în toată bucuria şi bucurându-se, deja aşteptând şi doar neavând în mâinile lor Împărăţia şi negrăitele lucruri bune făgăduite lor; iar cei din urmă, dimpotrivă, rămân cu totul privaţi de libertate şi [într-o] suferinţă de nemângâiat, ca oamenii condamnaţi care aşteaptă sentinţa Judecătorului şi întrezăresc acele chinuri.
Nici cei dintâi nu au primit încă moştenirea Împărăţiei şi acele lucruri bune ce ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit, nici la inima omului nu s-au suit (I Corinteni 2, 9); nici cei din urmă nu au fost daţi încă chinurilor veşnice, nici arderii în focul cel de nestins. Şi această învăţătură noi o avem moştenire de la Părinţii noştri din vechime, şi o putem înfăţişa cu uşurinţă din dumnezeieştile Scripturi însele.
10. Ceea ce anumiţi sfinţi au văzut în vedenie şi revelaţie cu privire la chinul viitor al necredincioşilor şi păcătoşilor care sunt în el sunt oarecare chipuri ale lucrurilor viitoare şi ca să spunem aşa zugrăviri, şi nu ceea ce se întâmplă acum deja în fapt. Astfel, de exemplu, Daniil, descriind acea Judecată viitoare, spune: Văzut-am până ce s-au pus scaunele, şi au şezut cel vechi de zile … şi cărţile s-au deschis (Daniil 7, 9-10), cu toate că este limpede că aceasta nu a avut loc cu adevărat, dar a fost revelată în duh mai înainte proorocului.
19. Când noi examinăm mărturiile pe care le-am citat din cartea Macaveilor şi din Evanghelie, vorbind pur şi simplu cu dragoste de adevăr, noi vedem că ele nu conţin defel o mărturie despre vreun fel de pedeapsă sau curăţire, ci vorbesc doar despre iertarea păcatelor. Voi aţi făcut o anumită separare uluitoare, spunând că orice păcat trebuie să fie înţeles sub două aspecte: 1) ofensa însăşi care este adusă lui Dumnezeu, şi 2) pedeapsa care o urmează. Dintre aceste două aspecte (pe care voi le propovăduiţi), ofensa adusă lui Dumnezeu, într-adevăr, poate fi iertată după pocăinţă şi întoarcerea de la cele rele, dar obligativitatea pedepsei trebuie să existe în fiecare caz; astfel, pe baza acestei idei, este esenţial ca cei iertaţi de păcate să fie supuşi cu toţii pedepsei pentru ele.
Dar noi ne permitem să spunem că o astfel de punere a problemei contrazice adevărurile limpezi şi cunoscute îndeobşte: dacă noi nu vedem că un împărat, după ce a acordat o amnistie şi iertare, nu supune pe cel vinovat la încă mai multă pedeapsă, atunci cu atât mai mult Dumnezeu, printre ale cărui multe însuşiri dragostea de oameni este una remarcabilă, chiar dacă îl pedepseşte pe om pentru un păcat pe care l-a comis, după ce l-a iertat îl slobozeşte numaidecât şi de pedeapsă. Şi aceasta este firesc. Fiindcă dacă ofensa adusă lui Dumnezeu conduce la pedeapsă, atunci când cel vinovat este iertat şi are loc împăcarea, însăşi consecinţa vinii – pedeapsa – ia sfârşit în mod inevitabil.
Episoade apărute în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 103-108 şi 110-115 / 2017 şi 2018
[1] Mesaj al Sfântului Marcu înaintea morţii sale către Gheorghe Scholarios. Migne, Patrologia Græca, v. 161.
[2] Mesaj al Sfântului Marcu către Papa Eugenie al IV-lea la deschiderea Sinodului de la Florenţa, pt. 2.
[3] Mesaj către Papa Eugenie, pt. 2.
[4] Ibid., întregul mesaj.
[5] Traducere liberă din Scrisoarea Enciclică, pt. 7.
[6] Epistolă către presbiterul Gheorghe din Metonia, pt. 2.
[7] Epistolă către proegumenul Mânăstirii Vatopedu.
[8] Arhimandrit Ambrozie Pogodin, Sfântul Marcu al Efesului şi Unirea de la Florenţa, Jordanville, New York, 1963 (în rusă), p. 226.
[9] Epistolă către Gheorghe Scholarios, pt. 2; potrivit Scrisoarea Enciclică, pt. 5.
[10] Epistolă către Kir Teofan, pt. 2; Scrisoarea Enciclică, pt. 1. A se vedea ,,Mărturia lui Andrei de Rhodos” în Sfântul Marcu al Efesului şi Unirea de la Florenţa, p. 409. Despre Arhiepiscopul Andrei de Colosse sau Rhodos, care a trecut de partea latinilor, a se vedea şi Ivan Ostrumov, Istoria Sinodului de la Florenţa, Editura Scara, Bucureşti 2002.
[11] A se vedea mesajul Sfântului Marcu către Papa Eugenie.
[12] Citat din J. Gill, Sinodul de la Florenţa, Cambridge, 1959.
[13] Sinaxar la Sfântul Marcu în slujba scrisă de fratele său Ioan Evghenikos. J. Gill, Personalităţi ale Sinodului de la Florenţa, Oxford, 1964.
[14] Trezorier.
[15] Sinaxar în slujba (akolouthia) Sfântului Marcu, publicată de A. Papadopoulos-Kerameis în Filologikos Syllos Parnassos Epetipis, v. 6, Atena, 1902.
[16] Manuil Ritorul, Λογος περι Μαρκου του Μητροπολιτου Εφεσου και της εν Φλωρεντια συνοδου, 1590.
[17] Ioan Evghenikos, op. cit..
[18] ,,Relatarea mitropolitului Efesului privind modul în care el a venit la demnitatea episcopală, şi explicaţia Sinodului de la Florenţa”, Migne, Patrologia Græca, v. 159. Mgr. Petit, Patrologia Orientalis, v. XVII.
[19] Gheorghe Scholarios, în panegiricul său pentru Sfântul Marcu al Efesului.
[20] Adică, sfinţii Bisericilor Răsăritene şi Apusene.
[21] Ignoramus este un termen prin care cineva insultă inteligenţa sau educaţia unei persoane; cuvântul provine din latinescul ‘ignoramus’, care înseamnă ‘noi ignorăm’.
[22] Hefele, Istoria Sinoadelor, vol. VII, pt. 2, p. 1015 şi următoarele.
[23] A se vedea mesajul Sfântului Marcu către Papa Eugenie, pt. 1.
[24] Epistola Sfântului Marcu către stareţul Mânăstirii Vatopedu, pt. 2.
[25] Cu toate că aceasta nu a fost inclusă în Actul Unirii în sine, ortodocşilor li s-a cerut să semneze un document special cu privire la ea. Sfântul Marcu a scris un tratat special, în care el demonstrează corectitudinea tradiţiei ortodoxe, întemeiată pe tradiţia apostolică şi patristică.
[26] Actul Unirii.
[27] Mărturia Arhiepiscopului Andrei de Rhodos cu privire la Sfântul Marcu al Efesului.
[28] A se vedea relatarea inclusă mai jos din cartea lui Silvestru Syropoulos, Adevărata istorie a nedreptei uniri, secolul X, capitolul 12.
[29] Doukas (cca 1400 – după 1462) a fost un istoric bizantin din vremea lui Constantin al XI-lea Paleologul, ultimul împărat bizantin. El este una din cele mai importante surse pentru ultimele decenii şi căderea Imperiului Bizantin în mâinile otomanilor.
[30] Azimiţi, de la azimă. Unul din cele 4 puncte din decretul de unire era folosirea azimei pentru sfânta euharistie – una din inovaţiile catolice introduse după Marea Schismă din 1054. Ortodocşii folosesc pâine dospită pentru sfânta împărtăşanie.
[31] Arhimandrit Ambrozie Pogodin, Sfântul Marcu al Efesului, p. 300.
[32] Epistola Sfântului Marcu către Gheorghe Scholarios, pt. 2.
[33] Gheorghe Ostrogorski, Istoria statului bizantin, Oxford, 1956, p. 500.
[34] Josephi Methonensis Episcopi Synaxarium Concil. Florentini. Migne, Patrologia Græca, vol. 159, col. 1105.
[35] A se vedea mărturia Arhiepiscopului Andrei de Rhodos cu privire la Sfântul Marcu al Efesului.
[36] Christopher P. Vogt, Dicţionarul teologiei catolice, vol. 6, p. 37; Buzzone, Dicţionar ecleziastic, 1955, p. 821; Meyer, Enciclopedia reală pentru protestanţi. Teologie şi Biserică, vol. 12, p. 287-288; Marea enciclopedie elenă, Atena, vol. 11, p. 105-106 etc.
[37] Sinaxarul Sfântului Marcu.
[38] Epistola Sfântului Marcu către ieromonahul Teofan din Insula Euboia, pt. 1.
[39] Epistola Sfântului Marcu către ieromonahul Teofan din Insula Euboia, pt. 1.
[40] Epistola Sfântului Marcu către patriarhul ecumenic.
[41] Publicat de Papadopoulos-Kerameis în Anekdota Ellenika, Constantinopol, 1884, p. 102-103; mai târziu de Mgr. L. Petit în Revue de l’Orient Chretien, Paris, 1923, p. 414-415.
[42] Manuil Ritorul adevereşte aceasta în Sinaxarul său pentru Sfântul Marcu.
[43] Potrivit lui A. Norov, Călătorie către cele şapte Biserici amintite în Apocalipsă, Sankt Petersburg, 1847, p. 286.
[44] Epistola Sfântului Marcu către Gheorghe Scholarios, pt. 3.
[45] Au fost multe discuţii pe marginea datei morţii Sfântului Marcu.
[46] Din Panegiricul lui Gheorghe Scholarios pentru Sfântul Marcu, pt. 10; A. Norov, Lucrările nepublicate ale [Sfântu]lui Marcu al Efesului şi Gheorghe Scholarios, Paris, 1859.
[47] Din sinaxarul la Sfântul Marcu în slujba scrisă de fratele său Ioan Evghenikos.
[48] Din slujba Sfântului Marcu, canon, cântarea a 7-a.
[49] Profesor A. Kartaşev, Rezumatul istoriei Bisericii Ruse, vol. I, p. 360.
[50] Leon Allatius (cca 1586-1669), ortodox grec, convertit la catolicism, absolvent al Colegiului grec Sfântul Atanasie din Roma, este primul care dă informaţii despre acest Sinod în lucrarea sa De ecclesiae occidentalis et orientalis perpetua consensione, Cologne, 1648, p. 1380-1389. El se îndoia de existenţa acestui Sinod, găsind în actele sale unele nepotriviri de date şi contraziceri cu istoria contemporană. Apoi, Patriarhul Dositei al Ierusalimului a publicat actele Sinodului în scrierea Τομος αγαπης, iar în Istoria Patriarhilor Ierusalimului (volumul II, cartea a X-a, cap. 9, p. 915-917) el a respins obiecţiile lui Allatius. De asemenea, Adam Zoernikov (Tractatus de process. Spiritus Sancto, 1774, volumul II, p. 1052-1058), necunoscând copia mai corectă a acestor acte, a încercat să explice nelămuririle lui Allatius.
[51] Patriarhul Nestorie al Constantinopolului spune că, potrivit mărturiei unui monah vârstnic, pomenirea morţii Sfântului Marcu era ţinută la Constantinopol în fiecare an de către familia Evghenikos, din care se trăgea Marcu.
[52] A. Papadopoulos-Kerameis, ,,Markos o Eugenikos os Pater Agios tes Orthodoxou Katholikes Ekklesias”, în Byzantinische Zeitschrift, 1902, vol. 11. p. 50-69.
[53] K. Doukake, Iaspis tou Noetou Paradeisou, Atena, 1889, p. 397-429.
[54] [Sfântul] Ioan Damaschin, Patrologia Græca, v. 94, col. 832.
[55] Ibid.
[56] Ibid., col. 849b.
[57] Nomocanonis tit. XII, c. 2. Pitra, Juris ecclesiastici Græcorum, v. 11, p. 600.
[58] Adică, numele său nu se afla în diptice.
[59] Theodor Balsamon, Responsa ad interrogationes Marci, n. 15, Patrologia Græca, v. 138, col. 968.
[60] [Sfântul] Ioan Damaschin, Patrologia Græca, v. 36, col. 252.
[61] Dionys., Patrologia Græca, v. 3, col. 641.
[62] Patrologia Græca, v. 36, col. 252.
[63] Patrologia Græca, v. 91, c. 136.
[64] Just. Mart., Patrologia Græca, v. 6, c. 1224.
[65] Patrologia Græca, v. 94, c. 824.
[66] Timothy Ware, The Orthodox Church, p. 259.
[67] În Pateric putem citi: ,,Povestit-a Avva Macarie: Umblând odată prin pustie, am găsit o căpăţână de mort aruncată pe pământ. Şi clătind-o cu toiagul cel de finic, mi-a grăit căpăţâna. Şi am zis ei: Tu cine eşti ? Şi mi-a răspuns căpăţâna: Eu am fost popă al idolilor şi al elinilor celor ce au petrecut în locul acesta, iar tu eşti Macarie purtătorul de Duh şi ori în ce ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în muncă şi te vei ruga pentru dânşii, se mângâie puţin. I-a zis ei bătrânul: Care este mângâierea şi care munca ? I-a răspuns lui: Pe cât este de departe cerul de pământ, atâta este focul dedesubtul nostru, fiindcă de la picioare până la cap stăm în mijlocul focului şi nu este cu putinţă să se vază cineva faţă în faţă, ci faţa fieştecăruia este lipită de spatele celuilalt. Deci când te rogi pentru noi, din parte vede cineva faţa celuilalt. Aceasta este mângâierea. Şi plângând bătrânul, a zis: Vai zilei aceleia în care s-a născut omul, dacă aceasta este mângâierea muncii ! I-a zis ei bătrânul: Este altă muncă mai rea ? I-a răspuns lui căpăţâna: Mai mare muncă este dedesubtul nostru. I-a zis ei bătrânul: Dar cine sunt acolo ? I-a răspuns lui căpăţâna: Noi ca cei ce nu am cunoscut pe Dumnezeu, măcar puţin suntem miluiţi, iar cei ce au cunoscut pe Dumnezeu şi s-au lepădat de El şi nu au făcut voia Lui, dedesubtul nostru sunt. Şi luând bătrânul căpăţâna, a îngropat-o” (Patericul, Iaşi, 1913, p. 145-146).
[68] Penticostarul, Vecernia Cincizecimii, rugăciunea a cincea.
[69] Dialoguri, cartea a IV-a.
[70] ,,Şi o trimise iar la cinstita Trifena, care, primind pe Tecla de la privelişte sănătoasă, se bucura foarte, căci fiica ei ce murise i se arătase ei în vedenie, zicându-i: ’Să ai pe Tecla în locul meu şi s-o rogi pe ea să se roage pentru mine la adevăratul Dumnezeu, ca să fiu mutată de aici la locul drepţilor’. Pentru aceea Trifena a iubit foarte mult pe Sfânta Tecla ca pe o fiică a sa şi cu toată inima s-a lipit de dânsa, văzând-o pe ea că este roabă a lui Dumnezeu, cerându-i să se roage pentru fiica ei cea moartă, Falconilla. Sfânta Tecla a început cu dinadinsul a se ruga cu lacrimi către înduratul Dumnezeu. Şi atât de mult au putut sfintele ei rugăciuni, încât Falconilla s-a mântuit după moarte.
Despre acest lucru mărturiseşte Sfântul Ioan Damaschin, zicând aşa: ’Deci, au doar pe Falconilla nu a mântuit-o întâia muceniţă după moarte ? Dar, vei zice poate, că aceasta s-a petrecut după vrednicie, ca fiind întâia muceniţă, şi se cădea să i se asculte rugăciunea. Însă eu la aceasta îţi zic: Bine, era întâia muceniţă. Dar gândeşte-te pentru cine era rugăciunea ! Nu pentru o păgână şi slujitoare de idoli şi cu totul nesfinţită şi străină de Domnul ?’ Acelaşi Damaschin ne dă aceeaşi mărturie şi a doua oară, când istoriceşte pentru Traian împăratul, cel mântuit după moarte prin rugăciunile Sfântului Grigore Dialogul, adăugând la povestirea aceea şi ceva de Falconilla, zicând aşa: ’Aceasta zic şi de Falconilla ce s-a zis mai sus, că ea nici de o răutate alta nu a fost vinovată. Iar acesta, adică Traian, a rânduit la mulţi mucenici amară moarte. Minunat eşti, Stăpâne şi minunate sunt lucrurile Tale, şi pe a Ta negrăită milostivire o slăvim’. După această vrednică de credinţă mărturie a Sfântului [Ioan] Damaschin ni se încredinţează că Falconilla s-a mântuit după moarte prin rugăciunile sfintei celei dintâi muceniţe Tecla (Vieţile Sfinţilor pe luna septembrie, ,,Viaţa şi pătimirea Sfintei Întâia Muceniţă Tecla, cea întocmai cu apostolii”, pomenită pe 24 septembrie).
[71] Această istorisire se regăseşte în unele relatări timpurii ale vieţii Sfântului Grigorie, de exemplu o ‘viaţă englezească’ din secolul al VIII-lea: ,,Unii dintre credincioşii noştri povestesc de asemenea o istorie relatată de romani despre cum sufletul împăratului Traian a fost înviorat şi chiar botezat prin lacrimile Sfântului Grigorie, o istorie minunată de spus şi minunată de ascultat. Nimeni să nu fie surprins că noi spunem că el a fost botezat, căci fără botez nimeni nu Îl va vedea vreodată pe Dumnezeu; şi un al treilea fel de botez este prin lacrimi. Într-o zi pe când traversa Forumul, o lucrare de arhitectură magnifică al cărei autor se spune a fi fost Traian, el se afla cugetând cu atenţie că Traian, deşi păgân, a făcut o faptă atât de milostivă încât părea mai degrabă a fi fost fapta unui creştin decât a unui păgân. Pentru că se relatează că, pe când îşi conducea armata în mare grabă împotriva duşmanului, el a fost mişcat spre milă de cuvintele unei văduve, şi împăratul întregii lumi s-a oprit. Ea a spus: ‘Doamne Traiane, aici sunt oamenii care mi-au ucis fiul şi nu vor să-mi plătească despăgubire’. El a răspuns: ‘Spune-mi despre aceasta când mă voi întoarce şi eu îi voi pune să te despăgubească’. Dar ea a replicat: ‘Doamne, dacă tu nu te vei mai întoarce, nu mă va ajuta nimeni’. Atunci, întrarmat cum era, i-a pus pe acuzaţi să plătească pe dată despăgubirea pe care i-o datorau, în prezenţa lui.
Când Grigorie a descoperit această relatare, el a recunoscut că aceasta era tocmai ce citim în Scripturi: Judecaţi săracului şi faceţi dreptate văduvei. Şi veniţi să ne întrebăm, zice Domnul (Isaia 1, 17-18). Deoarece Grigorie nu a ştiut ce să facă să mângâie sufletul acestui om care i-a reamintit cuvintele lui Hristos, a mers la Biserica Sfântului Petru şi a vărsat râuri de lacrimi, precum era obiceiul său, până a câştigat în cele din urmă prin descoperire dumnezeiască asigurarea că rugăciunile lui au fost primite, ştiind că el nu mai îndrăznise niciodată să ceară aceasta pentru nici un alt păgân” (Cea mai timpurie viaţă a lui Grigorie cel Mare, de un monah anonim din Whitby, tradusă de Bertram Colgrave, The University of Kansas Press, Lawrence, Kansas, 1968, cap. 29, p. 127-129).
Iar în ,,Viaţa celui între Sfinţi Părintele nostru Grigorie Dialogul, papă al Romei”, pomenit pe 12 martie (Vieţile Sfinţilor pe luna martie), citim: Se scrie şi aceasta pentru acest mare plăcut al lui Dumnezeu, că pe Traian, împăratul Romei (98-117), care a fost închinător la idoli, după mulţi ani de la moartea lui l-a izbăvit sfântul din veşnicele munci cu rugăciunile sale. De acest lucru Sfântul Ioan Damaschin, în cuvântul său pentru cei adormiţi, scrie astfel: ,,Grigorie Dialogul, episcopul Romei celei vechi, precum ştiu toţi, era vestit întru sfinţenie şi înţelegere şi, când slujea, avea părtaş un înger din cer slujind împreună cu dânsul. Acesta, călătorind oarecând pe podul cel de piatră şi stând înadins, a făcut rugăciune către Domnul cel iubitor de suflete pentru iertarea păcatelor lui Traian împăratul. Atunci, a auzit îndată glas de la Dumnezeu, zicând: ’Rugăciunea ta am auzit-o şi dau iertare lui Traian; iar tu să nu mai faci rugăciuni pentru păgâni’”.
[72] Amiantul este un silicat natural hidratat de calciu şi magneziu, cu contextură fibroasă, filtrantă şi ignifugă. Cei din vechimeîl scărmănau, îl torceau şi îşi făceau feţe de masă şi şervete care se aruncau în foc când se murdăreau şi astfel se albeau mai mult decât prin spălare. În pânză de amiant se ardeau morţii iluştri, a căror cenuşă nu trebuia să se amestece cu cea a rugului. De asemenea, a fost utilizat pentru fabricarea de tunici pentru pompieri. Astăzi, din amiant se fac fitiluri care ard în ulei fără să se consume şi hârtie preţioasă.
[73] În viaţa Sfântului Proclu (20 noiembrie) se relatează că, atunci când Sfântul Ioan Gură de Aur lucra la comentariile sale la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, Sfântul Proclu l-a văzut pe însuşi Sfântul Apostol Pavel aplecându-se deasupra Sfântului Ioan Gură de Aur şi şoptind la urechea sa.
[74] A se vedea Sfântul Vasilie cel Mare, Scrieri I, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 17, Editura IBMBOR, Bucureşti 1986, p. 231.