De la simple rataciri nr. 05
Monahismul – scutul de apărare al Ortodoxiei
– Istorisiri din diferite epoci ale creştinismului –
Apar ereziile Erezia lui Arie, Sinodul I Ecumenic (325) şi prima perioadă a prigoanelor împotriva credincioşilor ortodocşi (338-363) Sfântul Antonie cel Mare (251-356) Sfinţii Cuvioşi Pahomie († 347) şi Teodor cel Sfinţit († 368) Sfântul Cuvios Ilarion cel Mare († 370) A doua perioadă a prigoanelor, din timpul împăratului Valens (364-378) Luptele monahilor din această perioadă. Sfântul Cuvios Afraat Sfântul Cuvios Iulian Părinţii din Sketisul Egiptului Monahul Moisi Cuviosul Isaachie Sfântul Cuvios Efrem Sirul († 373) Cuviosul Serapion Cuviosul Marchian Erezia lui Nestorie şi ripostele imediate Arhimandritul Vasilie şi alţi monahi împreună cu dânsul Sfântul Cuvios Ipatie († 446) Cel de-al III-lea Sinod Ecumenic (431) şi evenimentele ulterioare Sfântul Cuvios Dalmat († 436) Sfântul Cuvios Isidor Pelusiotul († 437) Ereziarhii Evtihie şi Dioscor şi condamnarea lor la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon (451) Sfântul Cuvios Avxentie († 473) Monahii sprijină hotărârile celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon (451-482) Sfântul Cuvios Eftimie cel Mare (376-473) Sfântul Cuvios Ghelasie Sfântul Cuvios Simeon Stâlpnicul († 459) Sfântul Cuvios Daniil Stâlpnicul († 493) Henotikonul împăratului Zenon şi evenimentele ulterioare (482-518) Sfântul Cuvios Sava cel Sfinţit (438-532) Sfântul Cuvios Teodosie, începătorul vieţii de obşte (424-529) Sfântul Cuvios Ioan Isihastul (454-559) Sinoadele împotriva conducătorilor monofizismului, rod al luptelor monahilor I. Sinoadele din 518 şi scrisorile monahilor din Constantinopol, Antiohia şi Apamia II. Sinoadele din 536 şi luptele monahilor Alţi Părinţi care au strălucit în secolul al VI-lea şi începutul secolului al VII-lea Sfântul Sfinţitul Mucenic Anastasie Sinaitul, patriarhul Antiohiei (550-610) Ioan Moshu (545-619) Cuvioşii Antioh Pandectul şi Teodor, preotul din Rait Politica imperială unionistă şi luptele Sfântului Sofronie al Ierusalimului (615-638) Luptele Sfântului Maxim Mărturisitorul pentru condamnarea sinodală a monotelismului (638-649) Actul de mărturisire al Sfântului Maxim după Sinodul din Lateran (649-662) Cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic (680) Politica iconoclastă a împăratului Leon Isaurul (726-741) Sfântul Cuvios Ioan Damaschin Prigoanele declanşate împotriva ortodocşilor de împăratul Constantin Copronim (741-755) şi Sinodul de la Ieria (754) Sfântul Cuvios Mucenic Andrei Criteanul († 761) Sfântul Cuvios Mucenic Ştefan cel Nou († 764) Sfântul Cuvios Teostirict Mărturisitorul Sfânta Cuvioasă Antuza Cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic (787) şi participarea monahilor Cea de-a doua fază a iconoclasmului (813-842) şi luptele Sfântului Cuvios Teodor Studitul († 826) Alţi Părinţi din aceeaşi perioadă şi restaurarea Ortodoxiei (842) Sfântul Cuvios Teofan din Singriana (759-818) Sfinţii Cuvioşi Teodor şi Teofan ,,Scrişii” Erezia papismului Monahi erudiţi în calitate de scriitori bisericeşti şi purtători de cuvânt în dialogurile cu latinii Sfântul Cuvios Nichita Stithatul Cuviosul Eftimie Zigaben (1050-1120) Sfântul Cuvios Neofit Zăvorâtul (1134-1219) Nichifor Vlemmydis (1197-1272)
Învăţătura pe care Domnul nostru Iisus Hristos a lăsat-o Bisericii s-a transmis mai întâi prin viu grai şi prin Tradiţie, şi abia mai târziu prin intermediul cuvântului scris, respectiv prin cărţile Noului Testament. La vremea respectivă, oamenii se raportau la învăţătura creştină în 3 moduri: mulţi o primeau curată şi neschimbată, alţii i se împotriveau şi o prigoneau, şi o a treia categorie o adopta în parte, dar o amesteca cu credinţele iudaice sau păgâne de mai înainte. Dintr-un astfel de amestec au luat naştere ereziile ivite încă din perioada apostolică.
Apariţia ereziilor a cunoscut-o mai dinainte dumnezeiescul Pavel, arătând că în vremile cele de apoi se vor depărta unii de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile cele drăceşti (I Timotei 4, 1), şi dintru voi înşivă se vor scula bărbaţi, grăind îndărătnicii, ca să tragă pre ucenici după dânşii (Faptele Apostolilor 20, 30). În alt loc spune din nou: Că trebuieşte să fie şi eresuri între voi, ca cei lămuriţi să se facă arătaţi între voi (I Corinteni 11, 19). Şi Sfântul Apostol Petru prooroceşte că între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor băga eresuri de pierzare şi se vor lepăda de stăpânul cel ce i-au răscumpărat pre dânşii, aducându-şi lor grabnică pierzare (II Petru 2, 1).
Potrivit Sfântului Simeon Noul Teolog, erezia înseamnă ,,a te abate în vreuna dintre dogmele privitoare la dreapta noastră credinţă”, iar Sfântul Epifanie al Ciprului spune că învăţătura eretică este ,,peste tot răstălmăcită […], mereu şchioapă, saşie, nimic drept având într-însa”. După cum arată Sfântul Vasilie cel Mare, Sfinţii Părinţi i-au numit eretici ,,pe cei care s-au rupt şi s-au înstrăinat cu totul de credinţă”. Iar avva Paladie ne spune că ,,nimic altceva n-au făcut schismele şi ereziile în Biserică decât să nu mai iubim pe Dumnezeu şi să nu ne mai iubim unii pe alţii”.
Prin urmare, precum ne învaţă Sfântul Fotie cel Mare, ,,este eretic şi se supune legilor rânduite împotriva ereticilor cel care se abate chiar şi cu puţin de la credinţa ortodoxă”. Dar Fericitul Augustin nuanţa puţin: ,,Chiar de mă înşel în ceva, nu pentru asta sunt şi eretic”. Cu adevărat, o trăsătură a ereticului este stăruinţa în kakodoxie. ,,Eretic este cel ce se ţine cu tărie de slava lui şi întru cunoştinţă grăieşte împotriva adevărului, fără nădejde de îndreptare”, spune Sfântul Maxim Grecul. Tradiţia ne învaţă că dintotdeauna erezia şi schisma au fost mijloace cumplite şi mârşave prin care vrăjmaşul a încercat să dezbine Biserica, Trupul lui Hristos, pentru a zădărnici planul dumnezeiesc al mântuirii neamului omenesc.
Multe erezii şi-au făcut apariţia în cursul primelor trei veacuri ale creştinismului, pricinuind primejdii mai cumplite şi rele mai mari decât cele provocate de prigonitorii iudei şi păgâni. Diverşi ereziarhi, precum Simon Magul, Marcion, Montan, Satornil, Cerint, Valentin sau Mani îşi semănau neghinele ‘filozofiei’ lor nebuneşti şi pătimaşe în ţarina curatei învăţături evanghelice. Biserica i-a osândit de la început pe aceşti întâistătători şi pe adepţii lor în cadrul unor sinoade locale, tăindu-i ca pe nişte mădulare putrede de la trupul ei, pentru a nu transmite şi altora boala lor vătămătoare şi pierzătoare de suflet.
Începând din secolul al IV-lea şi până în secolul al IX-lea, cu toate că se bucura de acum de libertate şi îşi întindea rădăcinile în lumea întreagă, Biserica a fost literalmente zguduită de noi şi mai cumplite erezii, care atingeau dogma Sfintei Treimi şi în special învăţătura hristologică. Pesemne, Dumnezeu a îngăduit ca Biserica să sufere această cruntă încercare tocmai în acea perioadă, deoarece în alte epoci ea s-ar fi putut dovedi cu mult mai primejdioasă şi mai dureroasă.
Ereticii şi rătăcirile lor de tot soiul au fost înfruntaţi cel mai adesea de marile personalităţi ale unor sfinţi ierarhi ai Bisericii. Monahii – împreună cu clerul inferior şi poporul – le-au stat alături acestor Sfinţi Părinţi şi Mărturisitori. Egumeni şi monahi sub ascultare, bătrâni şi tineri, pustnici şi chinoviţi, stâlpnici şi zăvorâţi au rostit un puternic ,,prezent”, care ducea adesea până la mucenicie.
Erezia lui Arie, Sinodul I Ecumenic (325) şi prima perioadă a prigoanelor împotriva credincioşilor ortodocşi (338-363)[1]
Cea dintâi erezie care a zguduit literalmente întreaga creştinătate a fost cea a lui Arie. Preot din Alexandria, Arie nu recunoştea dumnezeirea lui Iisus Hristos. El învăţa că Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu există mai înainte de tot timpul, dar nu şi din veşnicie: ,,a fost cândva când nu era” sau, altfel spus, cândva nu a existat. Fiul nu S-a născut din Tatăl, ci a fost creat din nimic, potrivit voinţei Tatălui. Dumnezeu nu a fost dintotdeauna Tată. Fiul nu exista înainte de a fi fost creat şi nici n-a fost creat din fiinţa (ousia, esenţa) Tatălui. Prin urmare, Hristos nu este Dumnezeu adevărat, împreună-veşnic şi deofiinţă cu Tatăl – singurul Dumnezeu adevărat şi fără de început –, ci este El Însuşi o zidire creată în timp de către Tatăl din cele ce nu sunt (din nimic), aşadar străin de fiinţa (ousia) Tatălui, fiind prin fire schimbător şi supus stricăciunii.
Astfel de hule cumplite l-au silit pe binecinstitorul episcop Alexandru al Alexandriei să convoace în anul 321 un sinod care l-a caterisit pe Arie şi pe clericii care-i împărtăşeau învăţătura[2]. Cum nici după aceasta Arie nu a încetat să-şi răspândească ereziile, trăgându-i pe mulţi după sine, împăratul Constantin cel Mare a hotărât convocarea unui Sinod Ecumenic, pentru a pune capăt acelei mari tulburări care cuprinsese Biserica.
Sinodul I Ecumenic de la Niceea. Frescă din biserica Mânăstirii Sumela, Pont
Astfel, în anul 325 s-au adunat în Niceea Bitiniei 318 episcopi, unii dintre aceştia vestiţi pentru sfinţenia vieţii, alţii prin educaţia lor bisericească şi profană, iar alţii pentru stigmatele muceniciei[3] pe care le purtau pe trup din timpul prigoanelor păgâne. Între ei se remarcau Sfinţii Evstatie al Antiohiei, Macarie al Ierusalimului, Nicolae al Mirelor Lichiei, Spiridon al Trimitundei, Ahile al Larisei, Alexandru al Alexandriei şi arhidiaconul acestuia, Atanasie (cel Mare), precum şi preotul Alexandru, vicar al episcopului de Constantinopol. La Sinod a luat parte şi împăratul Constantin; istoricul Zonaras menţionează de asemenea prezenţa unor preoţi, diaconi şi chiar simpli monahi. Printre susţinătorii lui Arie se numărau unii episcopi, filozofi şi ritori.
După multe dezbateri, Părinţii sinodali au redactat Simbolul de credinţă niceean, care statornicea că Fiul este născut din fiinţa (ousia) Tatălui, fiind născut, nu făcut, şi deofiinţă (omoousios, de o esenţă) cu Tatăl. Arie şi alţi doi episcopi de un cuget cu el, care au rămas statornici în erezie, au fost condamnaţi şi surghiuniţi.
Din nefericire însă, pacea nu s-a instaurat nici după Sinod. După condamnarea sa, Arie s-a declarat cu înşelăciune ortodox[4], dând o mărturisire de credinţă cu un caracter vag şi general, iar împăratul Constantin a dispus reabilitarea lui. Din acest moment au început şi atacurile la adresa ortodocşilor. Cel dintâi care a fost supus calomniilor şi silit să ia calea exilului a fost Sfântul Evstatie al Antiohiei[5].
Aceeaşi soartă a exilului (335-337) a împărtăşit-o Marele Atanasie, care în anul 328 îi urmase Sfântului Alexandru pe scaunul Alexandriei şi care a refuzat să-l primească în comuniune pe Arie[6]. Acest mare stâlp şi apărător al dreptei credinţe avea să ridice pe umerii săi, mai ales în această perioadă, povara cea mai grea a luptei şi să sufere mari încercări. În cei 45 ani ai episcopatului său, de 5 ori a luat calea exilului, petrecând în surghiun mai mult de 15 ani.
Împăratului Constantin cel Mare i-a urmat la tronul Imperiului de Răsărit fiul său Constanţiu (337-361). Noul împărat s-a dovedit a fi un susţinător fervent al ereziei ariene şi a inaugurat astfel – de acum în mod oficial – prima perioadă a persecuţiilor împotriva credincioşilor ortodocşi. Adepţii Crezului niceean au luptat mulţi ani pentru apărarea lui omoousios (deofiinţă), atât împotriva arienilor extremişti, cât şi a semiarienilor, care învăţau că Fiul este omoiousios (asemănător după fiinţă), şi nu omoousios (deofiinţă) cu Tatăl[7]. Astfel s-a adeverit cuvântul vestit mai înainte de Mântuitorul, care zice: Până ce va trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă nu va trece din lege (Matei 5, 18).
Desigur, Părinţii ar fi putut spune: Merită oare să ne vărsăm sângele pentru o iotă[8] ? Să suferim chinuri, surghiun şi moarte pentru o simplă literă ? Nu ar fi mai bine să o trecem cu vederea şi să se facă pace, sau mai bine zis să-l lase aceia pe omoiousios, iar noi pe omoousios, şi aşa să ne unim ? Dar nu au judecat astfel Părinţii, ci, precum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, ,,au ales mai curând prigoanele şi moartea decât să treacă sub tăcere cuvântul destoinic să înfăţişeze Dumnezeirea cea Una şi mai presus de fiinţă: Tată,, Fiul şi Sfântul Duh”.
Sfântul Atanasie al Alexandriei. Frescă din biserica Mânăstirii Curtea de Argeş. Ţara Românească, secolul XIV
În 340, arienii îl caterisesc din nou pe Sfântul Atanasie, care se refugiază la Roma, iar pe scaunul Alexandriei urcă ereticul Grigorie Capadocianul[9]. Ortodocşii au trăit atunci clipe deosebit de grele. ,,Biserica şi sfântul baptisteriu erau trecute prin foc […] Fecioare sfinte şi neprihănite erau dezbrăcate de haine şi tratate în chip nelegiuit; iar dacă arătau împotrivire, însăşi viaţa şi-o puneau în primejdie. Monahi călcaţi în picioare până mureau; şi unii erau aruncaţi încoace şi încolo, alţii ucişi cu săbii şi ciomege, alţii iarăşi răniţi. Câte blestemăţii şi fărădelegi s-au săvârşit deasupra sfintei mese !”[10]
Cel de-al doilea exil al Sfântului Atanasie ia sfârşit în anul 346, graţie acţiunilor lui Constans, fratele lui Constanţiu. După moartea lui Constans (350), Constanţiu rămâne singur la cârma imperiului, iar arienii câştigă teren şi prin sinoade succesive reuşesc să-l condamne pentru a treia oară pe Marele Atanasie.
Astfel, ,,multpătimitorul Iov” este despărţit din nou de turma sa. Izbuteşte totuşi să se sustragă exilului găsind scăpare în pustie, unde rămâne timp de 6 ani. Atât turma pe care a păstorit-o, cât şi iubiţii săi asceţi din pustie i-au arătat ierarhului surghiunit cea mai adâncă dragoste şi preţuire. Sfântul Grigorie Teologul istoriseşte că în timpul şederii sale în pustie, Marele Atanasie ,,le-a pus pe amândouă în armonie şi le-a adus la unitate: şi fapta cea cu liniştire şi liniştirea făptuitoare”.
Fericitul Teodoret evocă faptele de o cruzime neomenească ale noului succesor pe scaunul Alexandriei, arianul Gheorghe. Acesta ,,a silit pe cele ce-şi duceau viaţa în feciorie, nu numai să se lepede de comuniunea cu Atanasie, ci să dea anatemei şi credinţa Părinţilor. La cruzime a avut părtaş pe un oarecare Sebastian, căpetenie din rândul ostaşilor, care după ce a aprins un foc în mijlocul cetăţii şi le-a pus împrejur pe fecioarele goale, le-a poruncit să se lepede de credinţă. Acestea însă, privelişte înfricoşată şi mişcătoare făcându-se celor necredincioşi şi celor credincioşi, socoteau necinstea ca cea mai mare cinste şi răbdau cu bucurie biciuirile pentru credinţă”. Altă dată, după ce ,,au înălţat un rug şi le-au aşezat pe fecioare în jurul focului, le-au silit să spună că sunt de o credinţă cu Arie. Văzându-le însă biruitoare şi nesinchisindu-se de foc, le-au dezbrăcat de haine şi le-au crestat feţele într-atât, încât mult timp după aceea abia de mai puteau fi recunoscute. Au prins apoi 40 bărbaţi, pe care i-au chinuit în chip nemaivăzut, căci au tăiat în grabă nişte crengi de finic, încă având ţepi ascuţiţi pe ele, şi cu acestea i-au bătut pe spate cu putere, încât unii nu mai pridideau scoţându-şi cu mâinile spinii care li se înfigeau în carne, iar alţii mureau, nesuferind chinul”[11].
Altă dată, iarăşi, Sebastian ,,a ucis cu săgeţi multe fecioare în Biserica Sfântului Teona episcopul”[12].
După moartea lui Constanţiu în 361, noul împărat, Iulian [Paravatul], le-a permis tuturor celor izgoniţi, între care şi Sfântului Atanasie, să revină la locurile lor[13]. În timpul domniei sale, Iulian a încercat o reînviere a idolatriei în imperiu, dar planurile i-au fost zădărnicite de o moarte grabnică.
De-a lungul acestei prime perioade a persecuţiilor ariene împotriva ortodocşilor (337-363), monahii au fost părtaşi luptelor şi suferinţelor îndurate de credincioşi pentru apărarea credinţei celor 318 Sfinţi Părinţi. Să luăm aminte la câţiva sfinţi monahi care au strălucit în această luptă.
Sfântul Antonie cel Mare (251-356)
Un sprijin nepreţuit al Marelui Atanasie şi apărător al credinţei ortodoxe a fost Sfântul Antonie cel Mare. Viaţa acestui cuvios a fost consemnată în anul 357 de însuşi ierarhul Alexandriei[14], care îi purta o mare dragoste şi preţuire, considerându-l părintele său duhovnicesc.
În timpul prigoanei dezlănţuite de Maximin, Marele Antonie le slujea mucenicilor şi mărturisitorilor din mine şi închisori. El însuşi avea dorinţa de a mărturisi pentru dragostea lui Hristos, dar Domnul l-a păzit cu toate acestea, spre folosul multora.
,,Minunat era şi în credinţă şi evlavie. Căci nu voia să fie în comuniune cu schismaticii meletieni[15], cunoscând viclenia şi apostazia lor de la început; nici cu maniheiştii sau cu alţi eretici nu vorbea prieteneşte, ci doar îi îndemna să-şi schimbe gândurile şi să se întoarcă la dreapta credinţă. Socotea şi spunea că prietenia şi convorbirea cu ei aduce vătămare şi pierzanie sufletului. Era scârbit şi de erezia arienilor şi poruncea tuturor ca nici măcar să nu se apropie de ei şi să nu-şi însuşească credinţa lor rătăcită.
Venind odată la el unii care sufereau de boala ariană, cercetându-i şi cunoscând necredinţa lor, i-a alungat din munte, spunând că cuvintele lor sunt mai rele ca otrava.
Şi minţind odată nişte arieni că el cugetă aceleaşi ca ei, s-a supărat şi s-a mâniat împotriva lor. Apoi, rugat de episcopi şi de toţi fraţii, a coborât din munte şi venind în Alexandria, i-a dat pe faţă în predici pe arieni, spunând că erezia lor este cea mai rea şi înaintemergătoarea lui antihrist. Şi învăţă poporul că Fiul nu este făptura lui Dumnezeu, nici nu a fost făcut din cele ce nu sunt, ci că este Cuvântul veşnic şi Înţelepciunea fiinţei Tatălui. Pentru aceea este necredincios lucru a spune: ‘Era cândva când nu era’. Căci Cuvântul a fost pururea existând împreună cu Tatăl. ‘De aceea să nu aveţi nici o comuniune cu preanecredincioşii arieni. Căci lumina nu are nimic comun cu întunericul. Voi sunteţi
creştini binecredincioşi; iar aceia, spunând că Fiul şi Cuvântul cel din Tatăl este făptură, nu se deosebesc întru nimic de păgâni, închinându-se făpturii în locul Creatorului Dumnezeu (potrivit Romani 1, 25). Credeţi că şi zidirea însăşi este scârbită de ei, că numără pe Ziditorul şi Domnul tuturor, întru care toate s-au făcut, între cele făcute’.
Poporul întreg se bucura auzind dată anatemei erezia duşmană lui Hristos de un astfel de bărbat. Şi toţi cei din cetate alergau să vadă pe Antonie. Veneau şi păgânii şi preoţii lor la biserică zicând: ‘Dorim să vedem pe omul lui Dumnezeu’. Căci aşa îl numeau toţi”[16].
Sfântul Antonie cel Mare. Frescă din biserica principală a Mânăstirii Koutloumous (1540)
,,Odată şezând şi lucrând, fu răpit într-o vedenie şi gemea cufundat în ea. Apoi după vreun ceas s-a întors la cei de faţă gemând şi tremurând. Şi îndoindu-şi genunchii s-a rugat mult timp aşa. Şi ridicându-se bătrânul, plângea. Cei ce se aflau cu el, cuprinşi şi ei de cutremur şi temându-se foarte, cereau să afle de la el ce se petrecuse. Şi au stăruit mult până ce, silit de ei, le spuse continuând să geamă: ‘O, fiilor, ar fi fost mai bine să mor decât să se întâmple cele din vedenie’. Iar aceia rugându-l iarăşi, zicea lăcrimând: ‘Mare urgie se va abate peste Biserică. Se va preda unor oameni asemenea dobitoacelor necuvântătoare. Căci am văzut masa Domnului înconjurată de jur-împrejur de catâri care loveau cele dinăuntrul cu copitele în aşa fel, că păreau nişte animale care săreau în neorânduială. Aţi auzit cum gemeam. Căci auzeam un glas care zicea: ‘Altarul Meu se va întina’.
Acestea le-a văzut bătrânul. Şi după 2 ani s-a întâmplat năvala de acum a arienilor şi răpirea bisericilor, când vasele sfinte, răpite cu sila, au fost date păgânilor să le folosească. Căci au silit şi pe păgânii din atelierele lor să se adune cu ei la liturghie. Şi fiind aceia de faţă, au făcut pe masă ce au voit. Atunci noi toţi am cunoscut că loviturile catârilor prevesteau prin Antonie cele ce le fac acum arienii ca nişte animale[17].
După ce a avut această vedenie, bătrânul i-a rugat pe cei împreună cu el, zicând: ‘Nu vă pierdeţi curajul, fiilor ! Căci precum S-a mâniat Domnul, aşa va şi vindeca. Şi Biserica va primi iarăşi curând podoaba ei şi va lumina ca de obicei. Şi veţi vedea pe cei alungaţi aduşi iarăşi la locurile lor şi necredinţa retrăgându-se în vizuinile ei, iar dreapta credinţă propovăduindu-se cu curaj şi cu toată libertatea pretutindeni. Numai să nu vă înnebuniţi cu arienii. Căci aceasta nu este învăţătura apostolilor, ci a demonilor şi a tatălui lor, diavolul. Şi este mai degrabă neroditoare şi neraţională şi rodul unei cugetări strâmbe, cum neraţionali sunt catârii’”[18].
Şi în ultimele clipe ale vieţii sale, Marele Antonie le-a poruncit ucenicilor săi ,,să râvnească a urma sfinţilor. Să nu se apropie de meletienii schismatici, a căror voinţă vicleană şi urâtă o cunosc. Să nu aibă vreo legătură cu arienii a căror necredinţă este vădită tuturor. Chiar dacă vedeţi pe judecători că îi ocrotesc, nu vă tulburaţi. Căci va înceta. Fiindcă puterea lor este închipuită şi muritoare. Păziţi-vă deci pe voi curaţi şi păstraţi predania Părinţilor şi în primul rând dreapta credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, pe care aţi învăţat-o din Scriptură şi pe care v-am adus-o în minte de multe ori […]. Să nu aveţi nici o legătură cu schismaticii, nici cu arienii eretici. Căci ştiţi cum i-am făcut şi eu de ruşine pentru erezia lor duşmană lui Hristos şi străină de dreapta credinţă”[19].
Aceeaşi prigoană a prevestit-o Sfântul Cuvios Hariton Mărturisitorul († 350), care la începutul testamentului pe care l-a lăsat ucenicilor săi cu puţin timp înaintea adormirii sale spunea acestea: ,,Mai întâi de toate, vă poruncesc să păziţi cu scumpătate credinţa Părinţilor, fără a vă abate nicidecum şi fără a vă clinti de nici o împrejurare a vremii sau de vreo primejdie; căci peste puţin, precum mi-a descoperit Domnul, mare tulburare va să se facă în Sfânta Biserică a lui Hristos de către eretici, care voiesc să-i întoarcă pe mulţi la cugetele lor ereticeşti. Voi însă staţi tari în dogmele drepte ale Bisericii până la sânge, dacă vremurile o vor cere”[20].
Sfinţii Cuvioşi Pahomie († 347) şi Teodor cel Sfinţit († 368)
La astfel de lupte au luat parte mulţi alţi Părinţi, între care monahii din Schitul Egiptului şi din Nitria, precum şi Marele Pahomie împreună cu ucenicii săi. Marele Atanasie îl preţuia în chip deosebit pe Cuviosul Pahomie, mai ales pentru prigoanele suferite de acesta pentru dreapta credinţă. Cuviosul Ammon, episcopul de Antinoe, istoriseşte despre aceşti Părinţi următoarele:
,,Când Cuviosul Teodor (cel Sfinţit) a auzit odată de la unii care veneau din Alexandria cele grăite de Arie despre Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu, se ruga lui Dumnezeu să izbăvească neamul omenesc de rătăcire. Deci pe când stătea la rugăciune, a văzut ceva ce semăna cu trei stâlpi de lumină, egali întru totul şi având asemănare între ei. Şi a auzit un glas spunându-i: ‘Să iei aminte numai la asemănarea din pilda pe care o vezi, iar nu la mărime, nici la zugrăvirea ei. Căci nu există în zidire vreo pildă destoinică a înfăţişa pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh’.
Auzind Sfântul Pahomie acestea de la Teodor, i-a zis lui: ‘Ţi s-a arătat şi ţi s-a grăit pe cât îţi era cu putinţă să vezi şi să auzi. Tot aşa pe mine, când am venit la viaţa monahală, mă chemau şi cei ce erau părtaşi cu Meletie al Lycopolisului, şi marcioniţii, să mă unesc şi să fiu într-un cuget cu ei. Şi aflând că sunt şi alte eresuri, fiecare zicând că are de partea sa adevărul, m-am tulburat. Atunci cu multe lacrimi L-am rugat pe Dumnezeu să-mi descopere unde este adevărul, căci mă aflam în adâncă nedumerire. Deci în ceasul când mă rugam, am căzut în răpire şi am văzut ca şi cum s-ar fi lăsat noapte peste tot pământul şi auzeam din diferite părţi un glas spunându-mi: ‘Aici este adevărul’.
Vedeam deci pe mulţi urmând fiecăruia dintre aceste glasuri şi călăuzindu-se unul pe altul în beznă. Doar înspre partea cea de răsărit a lumii am văzut, la loc înalt, un sfeşnic care strălucea precum o stea luminoasă. Şi venea de acolo un glas zicând: ‘Nu te lăsa amăgit de cei ce te trag în întuneric, ci urmează acestei lumini, căci într-însa este adevărul’. Atunci îndată s-a auzit un glas care mi-a spus: ‘Acest sfeşnic pe care-l vezi strălucind ca o stea luminoasă, îţi va străluci cândva mai mult decât soarele. Fiindcă acesta este cuvântul Evangheliei lui Hristos, care se propovăduieşte în Sfânta Sa Biserică, cea în care ai şi fost botezat. Cel ce cheamă este Hristos, prin mijlocirea lui Alexandru, episcopul Bisericii Alexandriei. Iar celelalte glasuri, care se află în întuneric, sunt ale eresurilor. Un demon strigă pe căpetenia fiecăruia dintre ele, ducându-i în rătăcire pe mulţi’.
Deci văzând mulţime de oameni în haine luminoase alergând spre Hristos, am binecuvântat pe Dumnezeu. Atunci, întorcându-mă de la cei ce căutau să mă tragă în rătăcire, am locuit împreună cu omul lui Dumnezeu Palamon, care era următor al sfinţilor’”[21].
Sfântul Pahomie cel Mare, arătându-i-se îngerul care l-a povăţuit cum să rânduiască viaţa monahală
Altă dată, adresându-se ucenicilor săi, Cuviosul Pahomie le-a istorisit din nou o arătare dumnezeiască pe care o avusese:
,,’Odată am văzut un loc larg plin de stâlpi şi mulţime de oameni în locul acela, care nu ştiau încotro să meargă. Unii umblau dând înconjur acelor stâlpi, socotind că fac cale lungă ca să ajungă la lumină. Un glas se auzea de pretutindeni: ‘Iată, aici este lumina !’, iar aceia se întorceau s-o găsească. Apoi glasul s-a auzit din nou, şi ei s-au întors iarăşi. Acesta, negreşit, era un mare chin.
Apoi am văzut un sfeşnic mergând înaintea unei mulţimi de oameni. Patru erau cei ce-l vedeau pe acesta, iar toţi ceilalţi le urmau lor, fiecare ţinându-şi de umăr vecinul, pentru a nu se rătăci în întuneric. Dacă însă vreunul se pierdea de cel dinainte, împreună cu el se pierdeau toţi cei ce-l urmau. Văzând pe doi dintre ei care pierduseră legătura cu cei de alături, le-am strigat: ‘Ţineţi-vă bine, să nu vă pierdeţi şi voi, şi ceilalţi împreună cu voi !’ Iar cei ce urmau sfeşnicului care-i călăuzea au trecut printr-o uşă mică urcând către acea lumină’.
La vremea când a avut acea vedenie, cuviosul le-a istorisit-o unora deosebi. Şi trecând destulă vreme, am auzit-o de la aceia împreună cu tălmăcirea ei: Lumea aceasta zace în întuneric din pricina înşelăciunii eresurilor, care socotesc că ele ţin drumul drept. Sfeşnicul este credinţa în Hristos, care pe cei ce cred drept îi mântuieşte şi îi conduce în Împărăţia lui Dumnezeu”[22].
,,Cuviosul Pahomie ura şi se scârbea nespus de Origen, ca de un hulitor şi apostat. Acesta fusese caterisit de Episcopul Iraclie al Alexandriei, mai înainte de Arie şi de Meletie […]. Deci cuviosul dăduse poruncă straşnică monahilor săi ca nu numai să nu-i citească neroziile, dar nici să nu îndrăznească să le asculte, dacă alţii le-ar fi citit.
Se spune că odată, când a găsit o carte a lui Origen, a aruncat-o degrab în râu, zicând: ‘Dacă nu aş fi ştiut că este scris în ea numele lui Dumnezeu, negreşit aş fi pus pe foc hulele şi flecărelile ei’. Era lucrător şi râvnitor peste măsură al faptelor bune, se bucura şi se veselea totdeauna de dreapta credinţă şi de sporirea ortodocşilor, iar de vrăjmaşii adevărului se scârbea”[23].
Odată l-au vizitat pe Cuviosul Pahomie nişte pustnici vestiţi, dorind să vorbească cu el.
,,Iar după ce au şezut într-o chilie liniştită, bătrânul a simţit ieşind din ei multă duhoare. Dar nu a cunoscut pricina unei asemenea duhori, căci vorbind cu ei faţă către faţă, nu putea să se roage lui Dumnezeu să-i descopere. Ascultându-le însă cuvântul şi văzându-le familiaritatea cu Sfintele Scripturi, se mira de duhoarea lor bolnăvicioasă. Deci după ce a vorbit cu ei destule din Scripturi, până la ceasul al nouălea din zi, s-au sculat să se întoarcă la chiliile lor. Iar sfântul i-a poftit să rămână la masă, dar aceia nu au primit, grăbindu-se să ajungă la locurile lor mai înainte de apusul soarelui. Deci făcând rugăciune, au plecat cu pace.
Atunci Marele Pahomie, voind să afle pricina acelui rău miros, a intrat în chilia sa şi se ruga lui Dumnezeu să-i descopere. Iar un înger al lui Dumnezeu a venit şi i-a zis: ‘Aceştia se ţin de dogmele necinstitoare ale lui Origen, şi ele sunt cele care stârnesc acea putoare. Trimite însă degrabă pe cineva să-i întoarcă şi roagă-i cu stăruinţă să nu mai creadă acelor învăţături hulitoare şi stricătoare de suflet, căci prin ele îşi vor pierde sufletele lor’.
Ieşind îndată din chilie, cuviosul a trimis pe un frate oarecare în urma lor. Şi dacă s-au întors aceia, le-a zis: ‘Voiesc să vă întreb un cuvânt’, iar ei i-au răspuns: ‘Spune’. ‘Nu cumva citiţi ceva din cele ale lui Origen ?’ Iar pustnicii, auzind, s-au lepădat zicând: ‘Nu’.
Atunci le-a zis sfântul: ‘Iată, înaintea lui Dumnezeu vă dau mărturie că tot cel ce citeşte cărţile lui Origen şi-i primeşte scrierile în fundul iadului va sfârşi (Pildele lui Solomon 14, 12) şi va moşteni întunericul cel mai dinafară, unde este plâns şi scrâşnirea dinţilor (Matei 8, 12). Iată, v-am făcut cunoscute cele arătate mie de Domnul şi sunt înaintea Lui fără vină; drept aceea, voi veţi da seama, de vreme ce aţi cunoscut adevărul. Dacă voiţi să mă credeţi şi să-I fiţi bineplăcuţi lui Dumnezeu cu adevărat, aruncaţi pe apă toate cărţile lui Origen şi de acum înainte să nu mai voiţi să le citiţi, mai cu seamă pe cele ce sunt hulitoare’. Acestea zicând, i-a slobozit să se ducă”[24].
Altă dată, iarăşi, un călugăr eretic l-a provocat pe Cuviosul Pahomie să meargă pe apă împreună cu el, ca să se vădească care dintre ei doi are mai mare îndrăzneală la Dumnezeu. Cuviosul s-a lepădat, fireşte, şi ,,atunci ucenicii săi l-au întrebat: ‘Cum, eretic fiind acesta şi străin de Dumnezeu, cutează a te pofti la o faptă ca aceasta ?’ Şi a răspuns cuviosul: ‘Pesemne că ar putea – îngăduind Dumnezeu – să treacă râul păşind ca pe uscat; şi aceasta ar izbuti să o facă fiindcă diavolul îi va veni în ajutor, ca astfel să-şi îndreptăţească rătăcirea sa necinstitoare, să nu dea greş isprava sa şi să le întărească celor pe care i-a amăgit mai dinainte credinţa în el’”[25].
Apropiindu-i-se sfârşitul, cu două zile mai înainte, Cuviosul Pahomie i-a chemat la sine pe ucenici, poruncindu-le printre altele ,,să nu aibă nici o părtăşie cu cei ce se ţin de eresurile lui Origen, ale lui Meletie, ale lui Arie şi ale celorlalţi vrăjmaşi ai lui Hristos”[26].
* * *
Ucenicii Sfântului Pahomie cel Mare, şi mai cu seamă Sfântul Teodor cel Sfinţit, s-au arătat adevăraţi fii ai unui atât de mare Părinte. Pe la anul 352, Sfântul Cuvios Teodor, adresându-se ucenicilor săi, a proorocit viitoarele prigoane ce aveau să se abată asupra Bisericii atât din partea păgânului împărat Iulian, cât şi a arienilor Constanţiu şi Valens, şi le-a cerut să se roage lui Dumnezeu să pogoare mila Sa, spre mântuirea neamului omenesc[27].
Într-adevăr, după 4 ani (356) s-a dezlănţuit marea prigoană împotriva ortodocşilor din Alexandria din vremea lui Gheorghe Capadocianul. Monahii şi monahiile din Alexandria şi din întregul Egipt au suferit atunci nenumărate încercări şi mucenicii înfricoşătoare din partea arienilor. După fuga Sfântului Atanasie din Alexandria, în timp ce ereticii continuau prigoana împotriva ortodocşilor, Sfântul Teodor a trimis 4 monahi la Avva Pior şi Avva Pamvo şi la ceilalţi asceţi care se nevoiau în număr mare în Muntele Nitriei. Monahii le-au înmânat părinţilor o epistolă din partea sfântului, în care se spunea printre altele:
,,Voiesc să ştiţi că semeţia arienilor s-a înălţat până la Dumnezeu (potrivit Psalmi 73, 24). Dar Dumnezeu Şi-a cercetat poporul Său, i-a văzut necazul şi S-a milostivit către el, făgăduind că va izbăvi Biserica Sa din aceste năpaste. Va veni dar vremea când Biserica se va slobozi de aceste prigoane; căci Dumnezeu a grăit pentru arieni: Şi voiu izbândi asupra Vavilonului şi voiu scoate din gura lui cele ce a înghiţit (Ieremia 51, 44). Iar despre Biserică zice: Cine dintru voi a văzut casa aceasta întru mărirea sa cea dintâi ? Că mărirea cea de pre urmă a casei acesteia mai mare va fi decât cea dintâi (Agheu 2, 4, 10). Aceste făgăduinţe avându-le noi, fraţilor, mângâiaţi-i pe toţi cei ce pătimesc în părţile acelea din pricina arienilor, pentru ca nimeni să nu se abată de la dreapta credinţă. Căci încă nu s-au plinit păcatele arienilor”[28].
După ce s-a citit epistola, toţi părinţii au dat slavă lui Dumnezeu, şi trecând câţiva ani au trăit şi împlinirea în faptă a acestor cuvinte ale Sfântului Teodor.
În aceeaşi perioadă, un general pe nume Artemie a primit porunca de a-l căuta pretutindeni pe Sfântul Atanasie, care se ascundea, aşa cum am arătat, în pustie. Şi fiindcă se auzise că sfântul s-ar fi aflat la monahii tabenisioţi ai Sfântului Teodor cel Sfinţit – de care îl lega o mare dragoste –, Artemie, însoţit de ostaşi înarmaţi, s-a îndreptat către mânăstirea cuviosului şi înconjurând mânăstirea, o mare frică i-a cuprins pe monahi.
,,Se afla însă printre ei un bărbat sfânt, Pechisie cu numele, care cu darul Domnului îi întărea pe fraţi să nu-şi piardă curajul. Ducele Artemie a întrebat atunci prin tălmaci: ‘Unde este egumenul vostru ?’ ‘Este plecat pe la celelalte mânăstiri’, i-a răspuns Pechisie. ‘Dar unde este locţiitorul lui ?’, a întrebat din nou acela. Iar ei i l-au arătat pe Avva Psarfin, economul cel mare, pe care luându-l deosebi i-a zis: ‘Am poruncă de la împărat pentru episcopul Atanasie, care, zice-se, se află la voi, aici’. Iar Avva Psarfin i-a răspuns: ‘Negreşit, este părintele nostru, dar faţa nu i-am văzut-o niciodată. Însă de voiţi, cercetaţi mânăstirea’.
După ce Artemie a făcut cercetare, neaflându-l pe sfânt, a zis în adunarea fraţilor: ‘Haideţi să vă rugaţi pentru mine’. Iar ei i-au răspuns: ‘Nu putem, fiindcă avem poruncă de la părintele nostru să nu ne rugăm cu nimeni din cei ce sunt cu arienii’, fiindcă vedeau un episcop arian împreună cu el”[29]. Atunci acela s-a rugat de unul singur şi după o vedenie înfricoşătoare pe care a avut-o, a plecat cutremurat.
Această purtare minunată şi plină de curaj a monahilor tabenisioţi era rodul ascultării lor de învăţătura ortodoxă şi mai ales de poruncile episcopului şi părintelui lor duhovnicesc, Atanasie, care într-una din epistolele sale îi îndemna: ,,Să vă feriţi de părtăşia cu cei ce cred făţiş dogmele necinstitoare. Păziţi-vă însă şi de cei ce socotesc că nu se ţin de cele ale lui Arie, dar se împărtăşesc cu arienii. Ni se cuvine, mai ales, să fugim de părtăşia cu cei de a căror cugetare ne scârbim.
Şi iarăşi, dacă cineva se face a mărturisi credinţa dreaptă, dar se arată împărtăşindu-se cu ereticii, pe acela să-l îndemnaţi să se îndepărteze de un asemenea obicei; şi dacă se învoieşte, să-l aveţi ca pe un frate. Dacă însă stăruie cu împotrivire, feriţi-vă de el. Atâta vreme cât veţi ţine calea aceasta, vă veţi păzi credinţa voastră curată. Dar şi aceia se vor folosi văzându-vă şi se vor teme ca nu cumva să fie socotiţi necinstitori şi părtaşi ai credinţei ereticilor”[30].
În toate aceste împrejurări de mai sus se remarcă scrupulozitatea, frământarea şi grija monahilor pentru credinţa aflată în primejdie. Preţuirea Sfântului Atanasie faţă de tovarăşii săi de luptă, monahii, se poate vedea şi din epistolele pe care li le adresează. În aceste epistole el le istoriseşte în amănunt faptele nelegiuite ale arienilor şi le insuflă curaj pentru a duce mai departe lupta împotriva ereticilor.
Sfântul Cuvios Ilarion cel Mare († 370)
Prigoane crunte din partea arienilor au suferit, pentru credinţa ortodoxă, şi Sfântul Cuvios Ilarion cel Mare cu ucenicii săi. În viaţa sfântului se spune că odată nişte oameni care-l pizmuiau au voit să-i facă rău.
,,Au mers deci la eparh şi, după ce l-au pârât pe sfânt prin cuvinte defăimătoare, îi cereau să poruncească să-l cheme la judecată. Iar eparhul era în înţelegere cu arienii. Aflând deci un astfel de prilej, mai vârtos căuta să-l urgisească, şi dădu poruncă să se înfăţişeze înaintea lui împreună cu obştea. Iar clericii care urmau eresului necinstitor al lui Arie, auzind acestea şi scrâşnind din dinţi împotriva lui, au trimis pe unii împreună cu o ceată de ostaşi, să-l afle pe drept şi să-l pedepsească.
Îndată ce au ajuns la locul unde sălăşluia – aproape de obştea lui Vruhie – şi n-au dat de dânsul, ziceau: ‘Vedeţi cum prin vrăjile lui a cunoscut mai dinainte cele ce aveau să i se întâmple şi s-a făcut nevăzut ?’ Iar pentru că turbarea lor împotrivă-i mai mult se stârnise, s-au înfăţişat înaintea necredinciosului împărat Iulian şi au luat de la acesta poruncă scrisă ca mânăstirea cuviosului să fie distrusă şi dărâmată din temelii, monahii chinuiţi şi alungaţi, iar Cuvioşii Ilarion şi Isihie să fie daţi la moarte prin chinuri, cu sprijinul eparhului, oriunde s-ar afla. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu, fericitul Ilarion a scăpat cu viaţă la Avasan”[31].
De asemenea, Avva Anuv a mărturisit pentru credinţă[32].
A doua perioadă a prigoanelor, din timpul împăratului Valens (364-378)
După moartea lui Iulian, în Răsărit a luat împărăţia binecinstitorul şi ortodoxul Iovian, dar numai pentru scurtă vreme. Noul împărat, Valens, avea să fie un aprig partizan al arianismului, făcându-se iniţiatorul celei de-a doua perioade a prigoanelor împotriva ortodocşilor. Printre multele ‘isprăvi’ ale acestui împărat eretic, ne este relatată şi aceasta: ,,Odată au mers să-l întâlnească 80 clerici, trimişi de ortodocşi. Atunci acela a poruncit să-i ardă pe toţi în corabia cu care veniseră”[33]. Sfântul Grigorie Teologul vorbeşte despre această grozavă întâmplare numind-o ,,arderea pe mare a preoţilor”[34].
Cu totul nelegiuită era şi purtarea împăratului faţă de monahi, pe care i-a silit să intre în armată şi să ia parte la război[35]. Fericitul Ieronim, care a vizitat Nitria, relatează că Valens a scos din pustie 5.900 monahi şi i-a trimis cu de-a sila la oaste[36]. De asemenea, Valens l-a surghiunit încă o dată pe Marele Atanasie. După numai câteva luni însă, din pricina răzmeriţei poporului, i-a îngăduit să revină în Alexandria, unde sfântul avea să rămână până la adormirea sa (373)[37].
Nici în Antiohia lucrurile nu stăteau mai bine. După exilul Sfântului Evstatie (330), în cetate stăpâneau arienii, pentru ca într-un răstimp de 30 ani să se perinde în scaun 7 episcopi arieni. În anul 360, arienii îl hirotonesc episcop al Antiohiei pe Sfântul Meletie. Dar acest dumnezeiesc bărbat şi-a mărturisit dintru început credinţa sa ortodoxă şi ,,a făcut să răsune acea voce vrednică de laudă: ‘Trei 
sunt cele gândite, dar le exprimăm ca pe unul’”[38]. Această mărturisire de credinţă a dus neîntârziat la exilarea sa, iar scaunul episcopal a fost luat de arianul Evzoie. Când circa 2 ani mai târziu împăratul Iulian a permis revenirea lui Meletie în Antiohia, situaţia Bisericii era dramatică. Sfântul Meletie şi ortodocşii aveau o singură biserică – şi aceea în afara cetăţii –, în timp ce toate celelalte se aflau în posesia lui Evzoie[39]. (Mai exista o mică bisericuţă ortodoxă a lui Paulin, susţinător însă al Sfântului Evstatie.)
Sfântul Meletie al Antiohiei
Sfântul Meletie a fost exilat în două rânduri de Valens (365-367 şi 371-379)[40], iar lupta sa avea să fie dusă mai departe de preoţii Flavian şi Diodor (mai târziu episcopi de Antiohia, respectiv Tars). Lupta impresionantă a celor doi părinţi, ca şi a monahilor Afraat şi Iulian, pentru păstorirea micii turme (Luca 12, 32), o descrie Teodoret al Cirului în istoria sa.
În acest timp, în Alexandria, succesorul Marelui Atanasie, episcopul Petru, este curând alungat, şi în locul său urcă în scaun ereticul Luchie. ,,Atunci mulţi ortodocşi, bărbaţi şi fecioare, au fost munciţi în chip fără de Dumnezeu şi mulţi s-au săvârşit în chinuri”[41]. ,,A coborât Evzoie al Antiohiei în Alexandria şi i-a predat lui Luchie bisericile ortodocşilor. Ce rele şi ce prigoane a săvârşit acesta (Evzoie) în Egipt, în Antiohia şi în Capadocia, poate Eschil şi Sofocle ar fi putut cânta pe măsură, în tragediile lor, asemenea urgii, sau mai bine zis, ar fi trebuinţă de Ieremia ca să plângă războiul crâncen al necinstitorilor împotriva Mântuitorului Hristos”[42].
În Capadocia s-a distins în această perioadă, din partea ortodocşilor, personalitatea proeminentă a Sfântului Vasilie. Sprijinit de fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa, de Sfântul Grigorie Teologul şi de Sfântul Evsevie al Samosatelor, Marele Vasilie, ,,Arătătorul de cele cereşti”, a fost conducătorul întregului Răsărit luptător. Într-o epistolă adresată episcopilor ortodocşi din Apus, apărătorul de frunte al Ortodoxiei, Vasilie, deplânge în cuvinte mişcătoare marile nenorociri ale acelor vremuri: ,,S-a abătut peste noi o grea prigoană, fraţi preacinstiţi, pesemne cea mai grea din câte au fost. Căci sunt prigoniţi păstorii, ca să se risipească turma (potrivit Matei 26, 31). Încă mai amarnic este că,
deşi cei prigoniţi suferă pătimirile cu încredinţarea lăuntrică a muceniciei, cu toate acestea poporul nu-i cinsteşte pe aceşti atleţi ai credinţei ca pe nişte mucenici, căci şi cei care-i prigonesc pe ei sunt socotiţi a fi creştini. Una este astăzi vina care se pedepseşte fără cruţare: păzirea cu scumpătate a predaniilor părinteşti. Din această singură pricină, cei binecinstitori sunt surghiuniţi din patrie şi duşi în locuri pustii […].
Sfântul Vasilie cel Mare sfinţind darurile în timpul liturghiei care-i poartă numele. Frescă din Catedrala din Ohrid
[…] Surghiunirea preoţilor, alungarea diaconilor şi prădarea clerului întreg. Căci ori se închină chipului (Daniil 3, 7), ori de nu sunt daţi usturimii biciului. Este numai vaiet în popor, lacrimi necontenite; în case şi în pieţe, toţi îşi plâng unul altuia nenorocirile. Fiindcă este cu neputinţă să fie cineva cu inima atât de împietrită, încât pierzându-şi tatăl, să rabde cu netulburare viaţa de orfan. Jale în oraş, jale la ţară, jale pe străzi, jale în pustie. Pretutindeni se aude glas de jale, căci toţi vorbesc despre întâmplările întristătoare.
Au pierit bucuria şi veselia duhovnicească. Praznicele noastre s-au preschimbat în doliu (Amos 8, 10), casele de rugăciune s-au închis, jertfelnicele sfinte adastă. Nu se mai adună creştinii, dascălii nu mai propovăduiesc, nu se mai ţin învăţături de suflet ziditoare, nici praznice, nici imne de noapte. Nu mai întâlneşti acea fericită tresăltare care se naşte în sufletele credincioase în timpul slujbelor din biserici şi al împărtăşirii de darurile duhovniceşti […].
[…] Nu ne luptăm nici pentru bani, nici pentru slavă, nici pentru alte bunuri pieritoare; ne ţinem neclintiţi în luptă doar pentru avuţia noastră cea de obşte, pentru comoara credinţei sănătoase lăsate de Părinţi […].
[…] Urechile celor simpli au fost amăgite şi obişnuite cu înşelăciunea ereziei. Copiii cei mici din biserică sunt deprinşi cu învăţăturile stricate – dar ce ar putea face ? Botezurile sunt săvârşite de eretici, la fel prohodirea celor adormiţi, cercetarea suferinzilor, mângâierea celor întristaţi, sprijinirea celor în necazuri şi ajutorările de tot felul, ca şi săvârşirea sfintelor taine. Prin toate acestea se naşte o legătură cu ei în popor şi ajung să fie cu toţii într-un cuget, încât, în scurtă vreme, chiar de ni s-ar da o oarecare libertate, nu va mai fi nici o nădejde ca pe cei prinşi în această înşelăciune îndelungată să-i mai putem întoarce din nou la cunoştinţa adevărului”[43].
Sfântul Vasilie cel Mare le purta o dragoste aparte monahilor, pe care îi laudă în epistolele sale pentru răbdarea arătată în încercările aduse asupra lor de către arieni. De asemenea, el îi roagă să-şi ducă mai departe lupta cu aceeaşi atitudine dârză şi mărturisitoare, fiindcă le este gătită o mare răsplată în Împărăţia Cerurilor şi îi aşteaptă cununi mai mari ca ale mucenicilor din vechime[44]. El le împărtăşeşte monahilor ortodoxia convingerilor sale şi îi învaţă neobosit dogmele drepte.
Monahilor din Veria, dumnezeiescul Vasilie le scria: ,,Am suspinat adânc, auzind că acel sălbatic prigonitor s-a ridicat asupra voastră şi, îndată după Paşti, cei ce spre judecăţi şi sfezi postesc (potrivit Isaia 58, 4) s-au năpustit asupra corturilor voastre, aruncându-vă truda în foc”[45].
Pe monahul Urvichie şi pe tovarăşii săi îi îndeamnă ,,să se ţină departe de împărtăşirea cu ereticii” întrucât ,,nepăsarea în această privinţă ne lipseşte de îndrăzneală înaintea lui Hristos”[46]. De altfel, potrivit înţeleptului ierarh, este oprită cu străşnicie orice fel de comuniune bisericească cu heterodocşii, ,,pentru că pe aceştia învăţătura greşită nu-i lasă să fie sănătoşi nici în celelalte, fiindcă din cauza ei se dedau dintr-odată cu totul patimilor de necinste”[47].
Altor monahi le scrie: ,,Mai presus de toate vă rog să vă aduceţi aminte de credinţa Părinţilor şi să nu vă lăsaţi clătinaţi de cei care încearcă să vă tulbure liniştea, ducându-vă în rătăcire, bine ştiind că nici asprimea vieţii nu aduce doar prin ea însăşi folos, dacă nu este luminată de o credinţă dreaptă în Dumnezeu, nici mărturisirea ortodoxă nu ne va putea pune înaintea Domnului dacă este lipsită de fapte bune. Dimpotrivă, de amândouă este trebuinţă pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi pentru ca viaţa noastră să nu şchiopăteze din pricina vreunei lipse”[48].
Luptele monahilor din această perioadă. Sfântul Cuvios Afraat
Când binecredinciosului împărat Iovian i-a urmat la tron împăratul Valens, acesta l-a exilat, aşa cum am văzut, pe Sfântul Meletie al Antiohiei, iar pe ortodocşii din cetate i-a izgonit nu numai din bisericile lor, ci din toate locurile în care obişnuiau să se adune pentru rugăciune.
,,Iar poporul lui Dumnezeu, deplângând acea restrişte, cânta cântarea lui David: La râul Vavilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus noi aminte de Sion (Psalmi 136, 1), însă cealaltă parte a cântării nu li se potrivea, că n-au îngăduit Afraat şi Flavian şi Diodor să fie atârnate în sălcii organele învăţăturii, nici nu le-au îngăduit a grăi: Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin ? (Psalmi 136, 5), ci în munţi, şi în câmpii, şi în cetate, şi în mahalale, şi în case, şi în pieţe cântau neîncetat cântarea Domnului, ca unii ce învăţaseră de la David că al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc într-însa (Psalmi 23, 1). Auziseră şi pe proorocul zicând: Binecuvântaţi pre Domnul toate lucrurile lui, în tot locul stăpânirii lui (Psalmi 102, 23). […] Întru acestea fiind învăţaţi, atât în casă cât şi în piaţă şi, ca să vorbesc împreună cu apostolul, înaintea norodului, şi prin case (Faptele Apostolilor 20, 20), mărturiseau necontenit şi, ca nişte alese căpetenii de oaste, pe ai lor îi întrarmau, iar pe potrivnici îi hărţuiau.
[…] Preaînţeleptul Afraat a purces de voia sa la aceste lupte; că fiind hrănit cu liniştirea, ca unul care alesese viaţa însingurată, şi stând departe până atunci, ca să zic aşa, de săgeţi, nu a iubit neprimejduirea sa când a văzut cât de cumplit este războiul, ci la vreme cuviincioasă şi-a luat rămas bun de la liniştire, trecând în fruntea oastei celor dreptcredincioşi şi războindu-i pe vrăjmaşi cu chipul vieţuirii, cuvintele şi minunile sale, fără a fi atins el însuşi de vreo lovitură.
Împăratul cel de tot nebun l-a văzut odată pe când se ducea la locul de exerciţii ostăşeşti (că acolo se adunau cinstitorii Treimii); fiindcă în timp ce mergea pe malul râului, cineva l-a arătat împăratului, care cobora din palat, şi acesta l-a întrebat încotro merge cu atâta grabă. Răspunzând el că merge să se roage pentru lume şi pentru împărăţie, împăratul a întrebat din nou: ‘Şi de ce, dacă ai făcut făgăduinţele călugăreşti, umbli fără frică prin piaţă, părăsind liniştirea ?’
La aceasta, Afraat (care asemenea Stăpânului, obişnuia să grăiască în pilde) a zis: ‘Spune-mi, împărate: dacă aş fi fost o fecioară ce stă închisă în iatac şi aş fi văzut pe cineva dând foc casei tatălui meu, ce m-ai fi sfătuit să fac, la vederea casei în flăcări ? Să stau înăuntru şi să trec cu vederea pârjolul ? Dar astfel i-aş fi căzut şi eu pradă. Iar dacă spui că se cuvenea să fug să aduc apă şi să alerg încolo şi încoace să sting flăcările, să nu mă mustri, împărate, că tocmai asta fac; fiindcă după sfatul ce i l-ai fi dat unei fecioare închise în iatac sunt silit să fac şi eu, care am făcut făgăduinţele călugăreşti.
Iar de mă mustri că las liniştirea, mustră-te mai degrabă pe tine, care dai foc casei lui Dumnezeu şi mă sileşti pe mine să-l sting; de vreme ce singur recunoşti că se cuvine a da ajutor casei părinteşti când aceasta este cuprinsă de flăcări. Iar că Dumnezeu ne este Părinte mai adevărat decât părinţii cei de pe pământ cred că este limpede chiar pentru cineva cu totul neştiutor de cele dumnezeieşti. Aşadar, împărate, nu facem nici un lucru necuvenit sau potrivnic alegerii dintru început adunându-ne şi păstorindu-i pe cei binecredincioşi şi dându-le hrana dumnezeiască’.
Acestea fiind spuse, împăratul a încuviinţat prin tăcere, covârşit de răspunsul dreptului”[49].
,,Unul dintre eunucii care slujeau împăratului l-a ocărât însă şi l-a ameninţat cu neobrăzare pe Cuviosul Afraat. Mergând deci acela după obicei să pregătească baia pentru împărat, i s-a întunecat mintea şi s-a aruncat în apa clocotită, dându-şi în acest chip sufletul său”[50].
Sfântul Cuvios Iulian
În aceeaşi perioadă se nevoia în eparhia Antiohiei un alt mare ascet, Cuviosul Iulian, despre care arienii au răspândit odată vestea că îmbrăţişează dogmele lor. Acest lucru i-a mâhnit peste măsură pe cei dreptcredincioşi, care se temeau ca nu cumva un asemenea zvon să-i amăgească pe cei neştiutori şi astfel să-i facă să cadă în mreaja ereticilor. Atunci Flavian, Diodor şi Afraat au trimis doi mari părinţi la acest prealăudat bărbat, ca să-l înduplece să părăsească pustia şi să vină în ajutorul mulţimii, care se primejduia să cadă în rătăcire.
Ajungând la locul unde sălăşluia acest luminător al Bisericii, unul dintre ei, Acachie cu numele, i-a zis: ,,’Spune-mi, părinte, pentru ce rabzi cu bucurie toată această osteneală ?’ Bătrânul i-a răspuns: ‘Slujirea lui Dumnezeu îmi este mai de preţ şi decât trupul, şi decât sufletul, şi decât viaţa toată, şi mă silesc pe cât îmi este cu putinţă să-I aduc slujbă curată şi să-I plac totdeauna’.
‘Hai să-ţi arăt, a zis Acachie, cum poţi să-I slujeşti mai mult decât acum; şi voi vorbi nu doar din minte, ci din învăţătura Lui, că întrebându-l oarecând pe Petru dacă-L iubeşte mai mult decât ceilalţi, şi auzind ceea ce ştia mai dinainte de a-I spune Petru: Doamne, tu ştii că te iubesc, i-a arătat cum poate să-L slujească mai mult; că zice: Păstoreşte oile mele.
Aceasta se cuvine să faci şi tu, părinte; că oile se primejduiesc a fi sfâşiate de lupi, şi Cel iubit de tine le iubeşte pe ele foarte, iar cei ce iubesc cu adevărat fac cele ce-i desfată pe cei iubiţi. De altfel, nu mică este primejdia să pierzi răsplata multelor şi marilor tale osteneli, dacă vei sta nepăsător atunci când se poartă război cumplit împotriva adevărului şi cinstitorii lui sunt vânaţi folosindu-se ca momeală numele tău; fiindcă apărătorii urâciunii lui Arie spun cu obrăznicie că eşti părtaş păgânătăţii lor’.
Auzind bătrânul acestea, îndată şi-a luat rămas bun pentru o vreme de la pustie şi, fără a se nelinişti de faptul că nu era obişnuit cu tulburările cetăţii, a alergat la Antiohia”[51]. Aici i-a vindecat pe mulţi care sufereau de diferite boli şi s-a îndreptat apoi spre locul unde se adunau ortodocşii. Acolo se strânsese toată mulţimea din cetate ,,şi locul de exerciţii ostăşeşti se umpluse de cei adunaţi la privelişte. Iar bârfitorii şi meşterii minciunii s-au umplut atunci de ruşine, şi fiii dreptei credinţe de toată bucuria şi veselia.
[…] Şi pe când se întorcea la colibă trecând prin cetatea Cyrului (care se află la două zile de mers de Antiohia), s-a oprit la Biserica Purtătorului de biruinţă Mucenic Dionisie, iar căpeteniile celor dreptcredincioşi de acolo, adunându-se, îl rugau să-i apere într-o vădită primejdie pe care o aşteptau; căci precum spuneau, un oarecare Asterie, ce deprinsese ştiinţa de a împleti minciuni a sofiştilor, iar după aceea intrase în biserica ereticilor şi primise episcopie, cumplit apăra minciuna cu vorbele sale şi folosindu-se de măiestria sa cea rea, războia adevărul. ‘Şi ne temem – ziceau – ca nu cumva acesta, acoperindu-şi minciuna cu oarecare momeli ale vorbirii meşteşugite şi întinzând ca pe nişte laţuri împletiturile silogismelor, să-i prindă în cursă pe mulţi dintre cei simpli, fiindcă pentru aceasta a fost trimis de vrăjmaşi’.
La aceasta bătrânul a zis: ‘Îndrăzniţi şi rugaţi-L pe Dumnezeu împreună cu noi, unindu-vă rugăciunea cu postul şi reaua pătimire’. Deci rugându-se ei lui Dumnezeu în acest chip, acel apărător al minciunii şi vrăjmaş al adevărului a fost lovit de Dumnezeu chiar în ajunul praznicului la care trebuia să cuvânteze. Şi o singură zi bolind, a fost şters din cartea celor vii, auzind, precum se cuvenea, glasul acela: Nebune, întru această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine (Luca 12, 20); iar de cursele cele rele pe care le-ai gătit, tu vei avea parte, şi nu altul’”[52].
În acea vreme, mulţi alţi părinţi s-au distins prin virtute şi mărturisire. Unul dintre aceştia era şi ,,Zevgmatie cel vrednic de laudă, [care] deşi nu putea să vadă, înconjura oile, întărindu-le şi se lupta cu lupii. Din această cauză i-au dat foc colibei lui pustniceşti”[53].
Părinţii din Sketisul Egiptului
Şi în Egipt monahii au dat o mărturie vie a luptei pentru dreapta credinţă. După surghiunul arhiepiscopului ortodox Petru, în scaunul Alexandriei a urcat arianul Luchie. Atunci ereticii, chiar dacă nu erau atât de mulţi la număr, au reuşit să pună stăpânire pe toate bisericile. În plus, un ordin împărătesc poruncea să fie expulzaţi din Alexandria şi din întreaga eparhie a Egiptului toţi apărătorii credinţei niceene.
,,Luchie, precum fusese poruncit, trecea pustiind şi prădând, împreună cu căpetenia oştirii egiptene şi cu mare mulţime de păgâni, iudei şi părtaşi ai lui Arie. Deci şi-a aşezat tabăra aproape de monahii care sălăşluiau în pustie, nădăjduind că dacă se va arăta cu atâta mulţime de norod înaintea monahilor celor iubitori de linişte mai presus de toate, îi va pleca în acest chip spre ascultare. Astfel i-ar fi putut supune şi pe creştinii rămaşi în cetate, pentru că mulţi dintre bărbaţii cei de seamă erau pe atunci egumeni ai mânăstirilor din Egipt şi Tebaida, şi toţi aceştia fugeau de erezia lui Arie ca de foc.
Mulţimile care le urmau acestor părinţi socoteau lucru de mare laudă părtăşia lor la credinţa acelora. Fiindcă, nefiind ei înşişi iscusiţi în cunoaşterea dogmelor şi nevoind să flecărească în van despre asemenea lucruri, credeaucu simplitate că adevărul este cel mărturisit de monahi, prin mijlocirea cărora Dumnezeu – care lua aminte la rugăciunile lor – lucra minuni neobişnuite
. Aceste fapte ale virtuţii săvârşite de monahi le adevereau deopotrivă cuvintele despre credinţa ortodoxă.
În vremea aceea, deci, i-am cunoscut ca întâistătători ai monahilor pe cei doi Macarie, Alexandrinul şi cel din cetate (Egipteanul); la fel pe Pamvo şi pe Iraclid, care străluceau ca ucenici ai mai-marelui în virtute şi întâistătătorul tuturor mânăstirilor din Egipt, Marele Antonie, ca şi pe ceilalţi ucenici ai săi.
Sfinţii Cuvioşi Macarie Egipteanul şi Macarie Alexandrinul
Negreşit, nu era cu putinţă, precum socotea Luchie, ca el să-şi întărească stăpânirea, nici să cârmuiască peste toată Biserica, fără să-i silească mai înainte pe întâistătătorii monahilor să vină la un cuget cu el, lucru pe care a şi purces să-l înfăptuiască. Şi nefiind chip să-i înduplece cu vorbele, s-a străduit să izbândească cu de-a sila.
Deci au năvălit înarmaţi asupra monahilor cu mâinile goale, care nu au ridicat nici un deget în apărarea lor; şi i-au prădat atât de amarnic, că nu ar fi cu putinţă a se înfăţişa prin cuvinte câte au pătimit. În cele din urmă, Luchie şi-a văzut năruit cu desăvârşire scopul său, fiindcă toţi monahii erau gata să-şi întindă şi grumajii lor spre tăiere; pentru că de ar fi fost trebuinţă, bucuros ar fi preferat mai vârtos moartea, decât să primească vreo schimbare fie şi a unei singure dintre dogmele ortodoxe ale Sinodului niceean”[54].
În cele din urmă, năvălind într-o noapte cu oaste asupra monahilor, i-au prins şi i-au surghiunit într-un ostrov locuit de păgâni. Dar monahii i-au întors şi pe aceştia la credinţă şi însăşi capiştea lor au preschimbat-o în biserică ! Iar locuitorii Alexandriei, înştiinţându-se de cele petrecute, s-au ridicat împotriva lui Luchie care, temându-se, le-a îngăduit monahilor să se întoarcă la peşterile lor.
După cum istoriseşte Episcopul Petru al Alexandriei într-una din epistolele sale din surghiun, mulţi pustnici, apărători ai credinţei ortodoxe, erau prinşi şi aruncaţi în temniţă de arieni, care îi supuneau apoi la felurite chinuri şi îi trimiteau la muncă silnică în mine[55].
Părinţii din pustia egipteană aveau cu adevărat o mare râvnă şi o acrivie nemaivăzută în ceea ce privea dreapta credinţă. Se spune despre Avva Agaton că ,,s-au dus oarecari la dânsul, auzind că are mare dreaptă socotinţă. Şi vrând să-l cerce de se mânie, i-au zis lui: ‘Tu eşti Agaton ? Am auzit pentru tine că eşti curvar şi mândru’. Iar el a zis: ‘Ei bine, aşa este’. Şi i-au zis lui: ‘Tu eşti Agaton bârfitorul şi clevetitorul ?’ Iar el a zis: ‘Eu sunt’. Au zis iarăşi: ‘Tu eşti Agaton ereticul ?’ Iar el a răspuns: ‘Nu sunt eretic’. Şi l-au rugat pe el, zicând: ‘Spune-ne nouă, pentru ce atâtea câte ţi-am zis ţie le-ai primit, iar cuvântul acesta nu l-ai suferit ?’ Zis-a lor: ‘Cele dintâi asupra mea le scriu, căci este spre folosul sufletului meu. Iar cuvântul acesta eretic este despărţire de Dumnezeu şi nu voiesc să mă despart de Dumnezeu’”[56].
Se spune iarăşi că ,,au venit odată nişte arieni la Avva Sisoe, în muntele lui Avva Antonie şi au început a-i cleveti pe dreptmăritori. Iar bătrânul nu le-a răspuns nimic. Şi chemându-şi ucenicul i-a zis: Avraame, adu-mi cartea Sfântului Atanasie şi citeşte. Şi tăcând ei, s-a aflat eresul lor. Şi i-a slobozit cu pace”[57]. Altă dată iarăşi a plecat Avva Sisoe la un munte mai îndepărtat, unde şedeau nişte schismatici meletieni. Atunci mulţi monahi care ar fi dorit să-l vadă s-au ferit să meargă acolo, temându-se ca nu cumva să se întâlnească cu aceia şi să ,,cadă în ispita ereticilor”[58].
Avva Teodor din Fermi învăţa că trebuie să-i ajutăm pe cei căzuţi în erezie să se întoarcă la dreapta credinţă; dar dacă nu izbutim, să tăiem prieteşugul cu ei, ca nu cumva să ne tragă şi pe noi în rătăcire[59]. Avva Or obişnuia să le tălmăcească din Sfintele Scripturi celor ce-l vizitau şi să-i înveţe credinţa ortodoxă[60]. Iar Avva Isaia sfătuia să nu stăm de vorbă cu ereticii, ca nu cumva să ne vatăme otrava lor cea purtătoare de moarte, nici să le citim cărţile, ca să nu dăm morţii sufletul nostru[61]. În sfârşit, Sfântul Macarie Alexandrinul spunea că toţi cei ce nu au primit ,,botezul sfânt”[62] al Bisericii Soborniceşti vor fi duşi după moarte de îngeri în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25, 41).
Monahul Moisi
În aceeaşi perioadă, căpetenia ismailiţilor[63], o femeie cu numele de Mavia, primind lumina cunoştinţei de Dumnezeu, ,,a cerut în fruntea neamului său, ca arhiereu, pe un oarecare Moisi, care pustnicea la hotarul dintre Egipt şi Palestina. Primind cererea, împăratul Valens a poruncit ca acest minunat bărbat să fie adus îndată la Alexandria spre a primi acolo harul arhieresc, fiindcă acest scaun era mai aproape.
Fiind adus Moisi şi văzând că Luchie se pornise să-şi pună mâinile peste el, a zis: ’Să nu fie ca eu să fiu hirotonit prin mâna ta. Căci nu se pogoară harul Sfântului Duh când îl chemi tu’. Luchie însă a zis: ’De ce rosteşti cu bănuială acestea ?’ Iar Moisi i-a răspuns: ’Nu vorbesc din bănuială, ci ştiu bine cele pe care le grăiesc. Fiindcă tu nu numai că lupţi împotriva dogmelor apostoleşti şi înveţi cele contrarii, ci la cuvintele de hulă adaugi încă şi fapte fără de lege. Căci ce rău-credincios nu a pătruns prin tine în adunările bisericeşti ? Care dintre bărbaţii vrednici de laudă nu a fost izgonit ? Iar faptele îndrăznite de tine în toate zilele nu au lăsat oare în umbră orice cruzime barbară ?’ Pe când Moisi spunea acestea cu îndrăzneală, Luchie, auzindu-l, era gata spre ucidere, dar temându-se ca nu cumva să se ridice din nou asupra lui răzmeriţa norodului, care de-abia se sfârşise, a poruncit ca Moisi să fie încredinţat spre hirotonie altor episcopi, aşa cum ceruse.
După ce monahul a primit darul arhieriei – dimpreună cu care avea şi o minunată credinţă –, s-a dus la cei care-l chemaseră şi i-a călăuzit pe calea adevărului, atât prin învăţăturile sale apostoleşti, cât şi prin puterea minunilor pe care le săvârşea”[64].
Cuviosul Isaachie
Câţiva ani mai târziu (378), Valens şi-a adunat oştirea ca să pornească război împotriva barbarilor. ,,Atunci şi acest cuvios Isaachie, venind din Răsărit la vreme cuviincioasă şi ieşindu-i în cale împăratului, i-a zis: ’Împărate, porunceşte să se deschidă bisericile creştinilor, căci de vei face aşa, cunoaşte că te vei întoarce biruitor asupra vrăjmaşilor’. Împăratul însă, învârtoşat fiind, a socotit întru nimic cuvintele sfântului, aşa încât a doua zi acesta a mers iarăşi şi i-a zis: ’Împărate, deschide bisericile şi să ştii că te vei întoarce biruitor şi cu pace’.
Împăratul şi-a urmat calea mai departe, defăimându-l pe sfânt; şi trecând încă o zi, acesta a mers a treia oară la împărat şi apucându-i calul de frâu, căuta să-l înduplece, când cu mustrări, când cu rugăminţi. Şi spunând el acestea, au ajuns la o râpă înfricoşătoare, plină de mărăcini ascuţiţi. Iar împăratul le-a făcut semn ostaşilor să-l arunce pe sfânt în prăpastie.
Căzând între spini, sfântul socotea că se afla pe un aşternut moale şi-I mulţumea lui Dumnezeu. Şi iată venind îndată doi bărbaţi în haine albe şi plini de har care, după ce l-au scos pe sfânt nevătămat din prăpastie şi l-au aşezat în piaţă înaintea împăratului, s-au îndepărtat.
Acestea văzându-le, împăratul s-a minunat şi a zis: ’Nu este acesta cel ce a fost aruncat în râpa aceea teribilă ?’ Iar sfântul iarăşi i-a zis: ’Deschide, rogu-te, bisericile şi te vei întoarce de la război cu bucurie; iar de nu vei face aşa, cunoaşte că îndată ce se va porni războiul cu barbarii, tu vei fugi doar cu un singur om şi te vei ascunde într-o şură, iar acolo vei fi ars cu foc de vrăjmaşi’.
Sfântul Cuvios Isaachie
Dar împăratul, deşi uimit şi înfricoşat de toate câte le văzuse, l-a defăimat pe sfânt ca pe un lipsit de minte; şi nu numai atât, ci l-a predat la doi ostaşi, Saturnin şi Victor cu numele, poruncindu-le să-l ţină sub pază până când el se va întoarce de la război; căci atunci, zicea, voieşte să-l dea la moarte prin foc. Şi i-a zis sfântul: ’Dacă tu, împărate, te vei întoarce de la război sănătos şi cu pace, este lucru hotărât că mie nu mi-a grăit Dumnezeu’”[65].
Cu adevărat, împăratul nu s-a mai întors şi toţi s-au minunat de proorocia sfântului. L-au rugat de asemenea să rămână în Constantinopol, unde a şi întemeiat vestita mânăstire numită a Dalmaţilor.
* * *
După moartea lui Valens, Ortodoxia avea de acum calea spre biruinţă deschisă. În Răsărit împărăţea Teodosie cel Mare (379-395), iar în Apus dreptcinstitorul Graţian. Episcopii ortodocşi începeau să se întoarcă din exil la eparhiile lor[66], iar cetăţile se declarau pe rând de acord cu hotărârile Sinodului niceean. Doar câteva dintre ele rămăseseră credincioase arianismului, în frunte cu Constantinopolul care, în ultima perioadă de circa 40 ani, fusese păstorit fără întrerupere de episcopi eretici[67].
În anul 379, Sfântul Grigorie Teologul este trimis în sprijinul puţinilor ortodocşi din cetate. El însuşi descrie situaţia dezolantă de atunci, precum urmează: ,,Această turmă, pe când era mică şi sărmană, după cele văzute, şi nici măcar turmă, ci o mică urmă şi rămăşiţa unei turme, era fără rânduială, fără veghetor asupra ei, fără îngrăditură, nici fiind liberă să pască, nici înconjurată de un ţarc, ci în pustii rătăcind şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului (Evrei 11, 38), împrăştiată şi risipită care încotro, fiecare după cum îşi putea găsi adăpost sau păşune, şi mulţumit dacă putea apuca să scape singur”[68].
Sfântul Grigorie Teologul
Sfinţitul Dositei[69] adaugă că ,,întrucât ortodocşii nu mai aveau nici o biserică, acesta [Grigorie] a transformat o casă oarecare în lăcaş de rugăciune, pe care l-a numit Anastasia (Învierea) […] Câte osteneli şi lupte a săvârşit pentru dreapta credinţă, cine ar fi în stare a le spune sau scrie ? Ajunge afirmaţia binecunoscută că [la sosirea sa] a aflat o mie de biserici ale arienilor şi nici măcar una ortodoxă, iar după retragerea lui [în 381] erau o mie şi una ale creştinilor şi nici măcar una a arienilor”[70].
În 380, împăratul Teodosie cel Mare l-a alungat din scaunul Constantinopolului pe episcopul arian Demofil, şi în locul lui a urcat sfinţitul Grigorie[71]. Alexandria şi Antiohia se izbăviseră de asemenea, în cei 2 ani precedenţi, de păstorirea arienilor Luchie şi Evzoie. Astfel, în scaunul Antiohiei a urcat Sfântul Meletie, punând capăt unei perioade de aproape 50 ani de episcopat al arienilor în cetate.
În cele din urmă, Sinodul al II-lea Ecumenic (381) a întregit biruinţa Ortodoxiei. Părinţii sinodali au întărit Simbolul de la Niceea şi l-au completat cu câteva articole, privind în principal deofiinţimea Sfântului Duh cu celelalte Persoane ale Sfintei Treimi[72].
Sfântul Cuvios Efrem Sirul († 373)
În aceeaşi perioadă a strălucit cu vieţuirea şi Sfântul Cuvios Efrem Sirul. Sfântul Grigorie al Nyssei ne spune că acesta ţinea dreapta credinţă fără a se abate cu nimic de la dogmele ortodoxe, precum reiese din scrierile sale şi din opinia Bisericii despre el. A condamnat ereziile lui Arie şi Sabelie, ,,iar dogma cea nebunească a lui Apolinarie într-atât o lepăda, încât şi-a pus întreaga sârguinţă ca să izbăvească de ea tot sufletul creştinesc. Dar şi anomienilor, prin multe cuvinte doveditoare şi mărturii din Scripturi, gurile cele fără de uşi le-a astupat, lăsându-ne cuvintele lui de-la-Dumnezeu-învăţate ca pe un dreptar nerătăcit de mare preţ.
Iar de ar voi cineva să cunoască înfrângerea semeţului Novat, să privească la sfârşitul luptei sale cu Efrem, în care puterea dascălului nostru întru îndrăzneala cuvântului într-atât covârşea pe câtă putere are un luptător voinic pe lângă un copil neputincios pentru cruzimea vârstei.
Dar nu numai neghinele eresurilor cele sădite în vremea aceea sau mai înainte de semănătorul răutăţii le-a războit prin cuvântul dreptei credinţe, ci şi pe cele ce mai pe urmă aveau să odrăslească rău, cu ochi proorocesc văzându-le, mai înainte le-a secerat. Aceasta se vede din toate scrierile sale. Astfel, nu s-a abătut nicicând de la adevăr fiul adevărului”[73].
După ce istoriseşte în continuare luptele ascetice ale Cuviosului Efrem, Sfântul Grigorie adaugă: ,,Poate că auzind cineva atâta mulţime de izbânzi, i se va părea că acest dumnezeiesc bărbat nu a putut pătrunde şi în adâncul dogmelor teologiei; fiindcă, va zice, când va fi aflat prilej pentru asta cel ce se dăduse pe sine lucrării atâtor virtuţi ?
El însă nu avea doar cunoştinţa din afară a dogmelor dumnezeieşti, nici nu s-a îndestulat cu o cunoştinţă în stare a-i povăţui pe alţii, ci se adâncea şi în cunoaşterea dogmelor Bisericii, şi în cea a învăţăturilor eretice, pe unele adică învăţându-le din osârdie, iar pe celelalte spre mustrarea ereticilor, fiindcă era îmboldit de râvnă dumnezeiască împotriva acestor fiare ale Bisericii. Astfel a ajuns şi la noi din gură în gură o întâmplare ce ne arată râvna sa pentru adevăr, şi care se află aşa:
Apolinarie cel uşor la minte, sau mai bine zis, fără de minte şi fără socoteală, multe scornind şi rostind cu necuviinţă, a născocit nedreaptă învăţătură împotriva dreptei credinţe, pe care scriind-o în două tomuri, le-a dat pe ele unei femei, care, precum este povestirea, îi împlinea poftele cele josnice.
Iar marele Efrem, înştiinţându-se de scrierea aceea şi înţelepţeşte făcându-se a fi părtaş relei învăţături, s-a apropiat de femeia ce păzea cărţile cele spurcate, ca şi cum i-ar fi adus binecuvântare din pustie, ba poate încă şi altele izvodind. Pe urmă o rugă să i se dea lui pentru folos, precum zicea, scrierile dascălului, ca să poată cu lesnire a le sta împotrivă ereticilor, după cum ne numise. Iar aceea nepricepând vicleşugul şi amăgindu-se că este dintre ai lui Apolinarie, îi dădu cărţile, rugându-l numai să le întoarcă cu grăbire. Atunci acest mare Iacov, amăgind pe spurcatul Isav (potrivit Facerea 25, 33) şi întâile naşteri cele viclene ale cugetelor acestuia luându-le, cu multă înţelepciune le-a folosit. Că unind filă cu filă şi ungându-le cu clei de peşte, n-a lăsat nici o parte să se dezlipească din strânsoarea aceea straşnică. Aşa făcând cu amândouă cărţile, le-a înapoiat iarăşi celei ce i le dăduse. Iar ea, ca o neînţeleaptă şi neştiutoare, faţa lor întreagă văzând-o, n-a mai cercat şi pentru cele dinăuntru.
Şi netrecând multe zile, i-a îndemnat dumnezeiescul bărbat pe oarecare dintre ortodocşi să-l cheme la discuţie în adunare pe necredinciosul Apolinarie. Iar el primind chemarea şi pe cărţile lui cele fără de Dumnezeu bizuindu-se, a mers în ziua rânduită. Însă s-a lepădat a vorbi, ca unul ce 
era istovit de bătrâneţe, şi a zis să i se pună înainte cărţile, ca dintr-însele să dea răspuns potrivnicilor săi.
Deci după ce i-au adus cărţile ucenicii săi, foarte mândrindu-se pentru ele, luându-le acel rău-credincios bătrân, căuta a o deschide pe prima dintre ele. Şi neizbutind din pricină că era strânsă cu clei, a încercat de la jumătate, dar nici aşa nu s-a deschis. Deznădăjduindu-se de cea dintâi, a alergat la a doua, dar văzând că nici pe aceea nu o poate deschide, nedumerindu-se, s-a înspăimântat, iar faţa i s-a umplut de ruşine şi s-a despărţit de adunare ca nebun. Şi nesuferind ruşinea, a căzut în boală şi în mâhniciune, încât era aproape să-şi dea sufletul.
Sfântul Cuvios Efrem Sirul
Astfel era marele nostru părinte şi dascăl Efrem în râvna sa pentru Ortodoxie, în unele, adică, arătând blândeţe şi îngăduinţă, acolo unde nu era trebuinţă de război, iar în altele asprime şi neînduplecare, mai ales când se primejduia credinţa – de toate cu înţelepciune şi la vreme cuviincioasă folosindu-se. Căci nici această râvnă dumnezeiască nu se arăta mai prejos decât postirile cele multe, decât lacrimile şi rugăciunile neîncetate, ci încă şi mai presus. Fiindcă acelea aduc folos doar celui care le-a lucrat, pe când râvna dreptei credinţe se face pricină folosului de obşte.
Vânătorul cel iscusit se arată în lupta cu fiarele, căpitanul destoinic în mijlocul vânturilor potrivnice, doctorul înţelept în bolile cu anevoie de vindecat, ostaşul brav în faţa taberei cumplite a vrăjmaşului, iar râvnitorul Ortodoxiei se arată în toiul primejdiilor şi al greutăţilor, prin silinţa de a se mântui pe sine şi pe ceilalţi de vătămarea adusă de eretici”[74].
Istoricul Sozomen menţionează şi următoarele: ,,Se spune despre Armonie, fiul ereticului Vardisan, că după ce şi-a însuşit învăţătura elinească, a fost cel dintâi care a pus pe limba părintească măsuri muzicale şi canoane şi le-a dat la coruri. În acest chip psalmodiază deseori şi astăzi cei din Siria, rostind nu stihurile, ci melodiile lui Armonie. Dar nefiind acesta străin de părtăşia la eresul părintelui său şi la cugetele filozofilor elini despre suflet, naştere, stricăciunea trupului şi naşterea din nou, amesteca în stihurile sale şi învăţăturile acestea, punând apoi cele scrise pe sunet de liră.
Văzându-i Cuviosul Efrem pe sirieni fermecaţi de meşteşugul cuvintelor şi de cadenţa melodiei, şi astfel luând obicei să creadă la fel ca Armonie, s-a ostenit să priceapă metrii lui Armonie, măcar că nu avusese parte de învăţătură elinească. Pe urmă a pus pe melodiile acelea alte stihuri, potrivite cu dogmele Bisericii, alcătuind imne dumnezeieşti şi cuvinte de laudă închinate bărbaţilor îmbunătăţiţi. De atunci sirienii psalmodiază după canoanele cântărilor lui Armonie, dar cu stihurile lui Efrem”[75]. Se spune că ar fi alcătuit, cu totul, în jur de trei milioane de stihuri.
Într-unul din cuvintele sale, Cuviosul Efrem sfătuieşte: ,,Leapădă-te de împreună-şederea cu ereticii şi cu bărbaţii iubitori de dulceţi, care nimic vrednic de crezare nu grăiesc, căci vorbele lor ca nişte săgeţi otrăvite străpung inimile”[76].
Cuviosul Serapion
Alt monah, Cuviosul Serapion, a auzit odată că în părţile Spartei, ,,una dintre căpeteniile cetăţii este maniheu, împreună cu toată casa lui, fiind în toate celelalte privinţe un om virtuos. Şi iarăşi se vându acesta (Serapion), potrivit primei fapte (cum mai făcuse altă dată pentru mântuirea a doi actori păgâni), şi în 2 ani îi despărţi de erezie şi-i aduse la Biserica Sobornicească. Iar aceia l-au iubit, nemaisocotindu-l rob, ci ca pe un frate adevărat şi părinte cinstindu-l, împreună Îl slăveau pe Dumnezeu”[77].
Avva Coprie i-a păzit de asemenea pe credincioşi de rătăcirea unui oarecare maniheu[78], iar Cuvioasa Melania cea bătrână şi preotul Rufin i-au convins pe ereticii pnevmatomahi din Ierusalim să se întoarcă la Biserică[79].
Cuviosul Marchian
Fericitul Teodorit istoriseşte despre Cuviosul Marchian următoarele: ,,Eu mă mai minunez şi de acrivia cu care ţinea la dumnezeieştile dogme – că se scârbea de nebunia lui Arie, al cărei pârjol îl dezlănţuise în acea vreme stăpânirea împărătească; ura şi vătămarea de minte a lui Apolinarie; se lupta bărbăteşte şi cu cei ce cugetau cele ale lui Sabelie, amestecând cele trei ipostasuri [dumnezeieşti] într-unul singur. Se îngreţoşa cu totul şi de aşa-zişii ‘rugători’ (mesalieni), care ascunzându-se îndărătul chipului monahicesc, bolesc de păgânătatea maniheilor.
Aşa fierbinte râvnă avea pentru dogmele Bisericii, încât şi împotriva unui bărbat minunat şi dumnezeiesc a pornit o luptă îndreptăţită. Era în pustia aceea un oarecare bătrân Avraam, bărbat cărunt la păr şi mai cărunt încă la minte, strălucind cu toată fapta bună şi pururea izvorând lacrimile străpungerii. La început, acesta, mânat de oarecare simplitate, făcea Paştile ca mai înainte, căci alesese a sluji obiceiului vechi (neştiind, fireşte, ceea ce legiuiseră Părinţii în Niceea). În vremea aceea erau mulţi care sufereau de aceeaşi neştiinţă.
Marele Marchian, însă, adeseori a încercat, prin sfaturi multe, să-l aducă la rânduiala cea de obşte a Bisericii pe bătrânul Avraam (fiindcă aşa îl numeau cei din părţile locului); şi văzându-l că nu se pleacă, s-a depărtat în chip vădit de împărtăşirea cu el. Ci după o vreme oarecare, acel bărbat de Dumnezeu insuflat, lepădând de la sine greşeala, în chip nemincinos cânta: Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului (Psalmi 118, 1). Şi aceasta este isprava învăţăturii marelui Marchian”[80].
Erezia lui Nestorie şi ripostele imediate
După cel de-al II-lea Sinod Ecumenic s-a impus Ortodoxia, şi creştinismul se întindea ,,până la marginile pământului”. Cu toate acestea, o nouă vijelie năprasnică avea să tulbure liniştea Bisericii şi să dezbine poporul credincios. În anul 428, în scaunul episcopal al Constantinopolului, a urcat Nestorie, predicator cu darul elocinţei şi ascet cu vieţuire aspră. Însă acest bărbat vanitos avea credinţe cu totul stricate şi hulitoare, care răsturnau literalmente taina cea ascunsă din veci (Coloseni 1, 26) şi mântuirea neamului omenesc.
Mai precis, Nestorie credea că Iisus, Cel născut din pururea Fecioara Maria, nu a fost Dumnezeu, ci ,,un simplu om”[81], cu care a venit în ,,atingere” firea dumnezeiască. Adică, Dumnezeu Cuvântul a trecut prin Fecioara Maria şi îl are pe omul Hristos drept templu, sau organ, sau sălaş, sau vehicul, sau veşmânt.
Prin urmare, Nestorie respingea întruparea dumnezeiască reală a Cuvântului şi despărţea cele două firi în Hristos (dumnezeiască şi omenească). În calitate de făptură zidită, Maria nu-L putea naşte pe Dumnezeul nezidit, pe Dumnezeul-Om Iisus, ci numai templul Lui – pe omul Iisus – ca ,,organ, mai curând, şi
instrument al dumnezeirii, şi om purtător de Dumnezeu”[82]. În consecinţă, potrivit acestei învăţături, Fecioara nu trebuie numită Născătoare de Dumnezeu, ci Născătoare de Hristos, Născătoare de om şi vas al dumnezeirii.
Nestorie, patriarh al Constantinopolului între anii 428-431, iniţiatorul nestorianismului
Nestorie credea de asemenea că Dumnezeu Cuvântul nu a pătimit şi a înviat în trup, ci doar ,,a omului a fost patima şi a omului învierea”, iar jertfa pe cruce a suferit-o şi ,,pentru sine”. Mai mult, în taina sfintei euharistii, ,,ceea ce este pus înainte este trup de om”[83]. Astfel este compromisă semnificaţia răscumpărării neamului omenesc, de vreme ce aceasta nu a fost săvârşită de un Dumnezeu-Om, ci de un om ,,purtător de Dumnezeu”, care este lipsit de putinţa de a transmite oamenilor har dumnezeiesc, putere şi viaţă, şi prin urmare este incapabil de a mântui.
Aceste blasfemii cumplite nu au întârziat să capete caracter public. Preotul Anastasie, pe care Nestorie îl adusese cu el din Antiohia, a fost cel dintâi care a condamnat în adunarea bisericească, de faţă cu patriarhul, numele de Theotokos (Născătoare de Dumnezeu), spunând: ,,Cine zice că Maria este Născătoare de Dumnezeu să fie anatema !”[84] Nestorie nu numai că nu l-a mustrat pe Anastasie, ci l-a şi apărat în cuvântările lui.
Aşa cum era şi firesc, această învăţătură neobişnuită au provocat tulburare în Constantinopol. Poporul credincios, care luptase atât de mult împotriva rătăcirii ariene, vedea o nouă primejdie a coborârii Persoanei lui Iisus la treapta de făptură, pe altă cale. Nestorie cugeta cele ale lui Arie[85], iar credincioşii ,,nu au voit să aibă părtăşie cu el, de vreme ce are astfel de cugete. Astfel, şi acum, poporul din Constantinopol nu merge la bisericile lui, afară de câţiva nemintoşi şi adulatori de-ai săi. Mai toate mânăstirile şi arhimandriţii[86] nu au comuniune cu el, temându-se ca nu cumva să se vatăme din pricina credinţei lui”[87].
Cu toate acestea, Nestorie îşi promova cu înfocare ideile eretice. Vrând să-şi impună autoritatea asupra adversarilor săi, în anul 429 a convocat un sinod la Constantinopol şi i-a anatematisit pe cei ce împărtăşeau concepţii potrivnice. Între principalii oponenţi ai lui Nestorie s-au distins atunci papii Chiril al Alexandriei şi Celestin al Romei. Sfinţitul Chiril învăţa, potrivit credinţei ortodoxe, că Dumnezeu Cuvântul Şi-a asumat o fire omenească desăvârşită şi S-a unit cu aceasta în chip real, dar fără mutare şi fără schimbare; prin urmare, Iisus Hristos a fost Dumnezeu-Om. Curând, între Sfântul Chiril şi Nestorie s-a încins o corespondenţă aprinsă. Celor trei epistole ample şi remarcabile ale sfântului, Nestorie le-a răspuns scurt şi într-o manieră arogantă.
În cea de-a treia epistolă a sa, alesul păstor al Alexandriei scria: ,,Mântuitorul nostru Iisus Hristos învaţă lămurit că cela ce iubeşte pre tată sau pre mamă mai mult decât pre mine, nu este mie vrednic. Şi cela ce iubeşte pre fiu sau pre fiică mai mult decât pre mine, nu este mie vrednic (Matei 10, 37). Ce, dar, vom suferi noi, cei îndatoraţi de evlavia ta[88] să te iubim mai mult decât pe Dânsul ? Cine va putea, în ziua judecăţii, să ne mântuiască, sau ce răspuns vom da, când am păstrat o atât de îndelungă tăcere faţă de necuvioasele tale cuvinte împotriva Lui ?
Dacă te-ai fi vătămat doar pe tine însuţi nutrind şi învăţând astfel de cugete, şi grija noastră ar fi fost cu mult mai mică. Tu însă ai smintit toată Biserica şi ai adăpat norodul cu drojdia unei erezii străine şi neobişnuite. Cărţile cu tâlcuirile tale s-au răspândit nu numai în poporul din Constantinopol, ci în lumea întreagă.
Papa Celestin al Romei († 432)
Deci ce cuvânt ne va mai îndreptăţi de acum tăcerea, ori poate nu este de trebuinţă să ne amintim de Hristos, când zice: Să nu socotiţi că am venit să pun pace pre pământ; nu am venit să pun pace, ci sabie. Că am venit să despărţesc pre om de tatăl său şi pre fiică de mama sa (Matei 10, 34-35) ? Ca acolo unde se aduce vătămare credinţei în Dumnezeu cinstirea faţă de părinţi să înceteze, ca una fără de temei şi de statornicie, iar legea dragostei de fii şi fraţi să rămână nelucrătoare. Moartea să le fie atunci celor binecredincioşi mai de cinste decât viaţa, ca să dobândească mai bună înviere (Evrei 11, 35)”[89].
La rândul său, Sfântul Celestin convoacă un sinod la Roma în anul 430, condamnând învăţătura lui Nestorie şi ameninţându-l că, dacă nu se va pocăi, ,,în 10 zile va fi izgonit din Biserica Sobornicească”[90].
Arhimandritul Vasilie şi alţi monahi împreună cu dânsul
În acele vremuri de cumpănă, când Ortodoxia se afla în primejdie, monahii au luptat cu multă lepădare de sine. Situaţia neîmpăcării turmei ortodoxe luptătoare a credincioşilor din Constantinopol cu erezia este evocată dramatic într-o epistolă trimisă de arhimandritul Vasilie diaconul, monahul Tarasie citeţul împreună cu alţi monahi, împăraţilor Teodosie şi Valentinian[91]:
,,Dumnezeiasca iubire de oameni, care a împărţit şi nu conteneşte să împartă daruri fără de număr neamului omenesc, se întinde peste toate şi se află mai presus decât toate bunătăţile. Între aceste daruri dumnezeieşti se numără şi adevărata cunoştinţă şi ura împotriva cunoştinţei mincinoase (potrivit I Timotei 6, 20). Acestea ne-au fost date ca să cunoaştem credinţa pe care au predanisit-o din vechime şi dintru început în Biserica Sobornicească apostolii, mucenicii, mărturisitorii, ierarhii şi sfinţii, sub pavăza preaevlavioşilor împăraţi […]
Credem, mărturisim şi propovăduim că Dumnezeu Cuvântul cel mai înainte de veci, Cel ce este Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut, S-a născut din Sfânta Fecioară Maria din marea Sa iubire pentru noi şi pentru mântuirea neamului omenesc. Acesta S-a făcut Om desăvârşit, asemenea nouă în toate, afară de păcat, rămânând în acelaşi timp şi ceea ce era – adică Dumnezeu – precum Însuşi ştie.
Din pricina propovăduirii prea cu scumpătate a acestei dogme sănătoase în sânul Preasfintei Biserici şi a dreptei caterisiri a ereticului Pavel de Samosata, s-au petrecut schisme în popor, neorânduieli între preoţi, tulburare între păstori. Dar şi acum unii preacucernici preoţi l-au mustrat de multe ori în faţă pe Nestorie la Sinod, pentru nesupunerea lui faţă de dreapta credinţă. (Acesta a ocupat scaunul episcopiei Constantinopolului – dacă se cuvine măcar să se numească episcop.) Fiindcă nu mărturiseşte că Sfânta Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu şi că Hristos este după fire Dumnezeu adevărat.
Toţi aceşti clerici au încetat, până astăzi, comuniunea cu Nestorie şi tot de aceea şi alţii se feresc, în ascuns, de împărtăşirea cu el. Alţi preoţi preaevlavioşi au fost opriţi să predice, pentru că în Biserica Sfintei Irina cea de lângă mare au osândit dogma eretică, ce s-a arătat acum din nou în chip nelegiuit.
Poporul dreptcredincios cerea obişnuita învăţătură ortodoxă şi striga cu putere, zicând: ‘Împărat avem, episcop nu avem !’ Dar a rămas până astăzi nerăsplătită pătimirea norodului, din care o parte au fost prinşi de slujitori şi bătuţi în fel şi chip prin tribunale. Astfel de fapte, săvârşite chiar în cetatea împărătească, nu s-au petrecut nicicând nici la neamurile barbare !
Alţii, iarăşi, care l-au înfruntat făţiş pe Nestorie în sfânta biserică şi înaintea poporului, au pătimit mari necazuri. Un monah oarecare, dintre cei mai simpli – aprins de dumnezeiască râvnă – s-a pornit să-l împiedice pe ereticul propovăduitor al fărădelegii să intre în biserică la vremea dumnezeieştii liturghii. Atunci Nestorie l-a bătut şi l-a dat pe mâna slăviţilor eparhi. La urmă l-a trimis în surghiun, după ce aceştia din nou l-au bătut şi l-au defăimat în văzul tuturor, punând înaintea lui un crainic care să strige. Dar nu s-a petrecut numai atât. După nelegiuita cuvântare a lui Nestorie, cei din ceata lui căutau să facă şi ucidere, ba chiar în mijlocul sfintei biserici, de n-ar fi venit la timp ajutorul lui Dumnezeu.
Cât priveşte cele despre noi, multora dintre cei ce le aud le par de necrezut: în urma provocării lui Nestorie, am mers la episcopie să ne înştiinţăm dacă cele auzite despre el erau drepte sau nu. După ce a amânat de 2-3 ori pricina noastră, ne-a poruncit să spunem ce voim şi noi i-am zis că cele grăite de el nu sunt ale credinţei ortodoxe, şi anume acestea: ‘Maria nu a născut decât un om de o fiinţă cu ea’ şi ‘cel născut din trup, trup este’. Îndată ce a auzit acestea, a poruncit să ne prindă.
Ne-a luat deci mulţimea slujbaşilor judecătoreşti, şi ne-au târât cu lovituri la tribunal. Acolo, goi, în lanţuri şi ca pe nişte vrednici de osândă, ne-au legat la stâlpi, apoi ne-au întins pe paturi, lovindu-ne cu picioarele. Şi multă vreme am pătimit la tribunal necazuri de tot felul, foame, strajă şi temniţă. Acestea sunt cele pe care le-am pătimit cu nedreptate în Biserică din partea nelegiuitului Nestorie; asemenea lucruri nu păţesc, fireşte, nu clericii, arhimandriţii sau monahii, dar nici mirenii de rând condamnaţi de tribunalele lumeşti !
Dar turbarea lui nu s-a mulţumit cu atât, ci mai pe urmă ne-a predat cu vicleşug slăvitului eparh al cetăţii celei cu nume mare a Constantinopolului. Atunci ne-au ferecat în lanţuri şi ne-au aruncat în temniţă, apoi ne-au dus din nou legaţi la pretoriu. Dar fiindcă nu era nici un acuzator, ne-au întors iarăşi sub pază la tribunal. Nestorie ne-a bătut din nou, lovindu-ne peste faţă. Apoi a stat de vorbă cu noi şi – precum au arătat-o faptele de mai pe urmă – s-a exprimat împotriva credinţei noastre a tuturor, că Cel ce este după fire Fiul lui Dumnezeu S-a născut din Născătoarea de Dumnezeu Maria, zicând că există un alt fiu. Pe urmă ne-a lăsat să plecăm.
Rugăm deci credinţa voastră cea nemuritoare şi binecredincioasă întru toate să nu treacă cu vederea mai mult Biserica Ortodoxă, îngăduind ca ea să fie batjocorită duhovniceşte de eretici în timpul domniei voastre, a dreptcredincioşilor şi binecinstitorilor împăraţi. Nu vrem să cerem răzbunare pentru ofensele pe care le-am suferit; Dumnezeu ştie. Voim numai să rămână neclintită temelia credinţei în Hristos.
Să poruncească deci stăpânirea voastră să se adune aici îndată un sfânt şi ecumenic Sobor, prin care ne punem nădejdile că Dumnezeu va uni Preasfânta Biserică, va împăciui norodul, iar preoţii vor putea să propovăduiască iarăşi credinţa sănătoasă, mai înainte ca învăţătura nelegiuită a lui Nestorie să se răspândească mai mult.
Mai cerem şi vă rugăm şi aceasta: Nestorie se sileşte să ne înfricoşeze cu ameninţări, surghiunuri, prigoane, chinuri, intrigi şi tot felul de alte năpaste. Ca să-şi întărească nebunia sa şi necucernicia, săvârşeşte orice, fără frică de Dumnezeu, fără ruşine de oameni, fără a-i cinsti pe episcopi, pe preoţi şi pe ceilalţi clerici, pe sfinţii monahi şi pe mirenii evlavioşi. Nu-i pasă nici de frica osândei gătite celor nedrepţi, nici de legea care-i pedepseşte pe cei ce nu-şi săvârşesc slujirea lor faţă de Dumnezeu aşa cum se cuvine. Ci toate cele zise le făptuieşte cu multă semeţie împotriva tuturor, punându-şi încrederea în banii şi puterea unor indivizi corupţi, dar şi – ca să o spunem fără frică – în cea a majestăţii voastre.
Cerem, dar, să nu i se mai îngăduie să săvârşească nimic împotriva nimănui, dacă nu vor fi îndreptate mai întâi cele care privesc dreapta credinţă, ca să nu o piardă pe aceasta prin faptele sale nelegiuite şi să aducă în loc cu vicleşug credinţa lui. Fiindcă ştie – şi crede – că dacă va reuşi să slăbească, chiar prin înfricoşări, împotrivirea celor mulţi, astfel îi va îndepărta de la credinţa dreaptă. Mai pe urmă, după ce vor fi fiind într-un cuget cu el, le va da îndrăzneală să stârnească prigoană făţişă şi să-i urgisească pe potrivnicii lui.
La toate acestea i-a tocmit nu doar pe aşa-zişii clerici sau singheli[92] ai săi, ci şi pe unii din eparhiile din afară, cărora nici nu le este îngăduit, după canoanele Bisericii, să se afle într-o altă episcopie sau într-o altă biserică, ci sunt datori să vieţuiască în linişte în eparhiile lor sau în cetăţile unde au fost hirotoniţi.
Vă rugăm, de aceea, să duceţi la împlinire cele cerute, ca nu cumva, cu vremea, să se întindă şi mai mult fărădelegea, sub pavăza autorităţii trecătoare a lui Nestorie, şi astfel să vi se pună în seamă evlaviei voastre. Fiindcă de aceea v-a aşezat Dumnezeu slujitori ai Săi […]
Rugăm ca marele eparh al Noii Rome să se îngrijească să fie opriţi cei ce s-au ridicat împotriva ortodocşilor şi caută să-i prigonească sub fel şi chip de pretexte, până când se vor îndrepta cele privind dreapta credinţă. Iar dacă nu ne veţi da ascultare şi nu ne veţi lua în seamă, vă încredinţăm înaintea Împăratului veacurilor, Celui nevăzut, nestricăcios, a Unuia Preaînţeleptului Dumnezeu, care S-a pogorât şi S-a arătat pentru a noastră mântuire şi iarăşi va să vină să judece viii şi morţii, înaintea căruia tot genunchiul se pleacă, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor dedesubt şi pe care toată limba îl mărturiseşte (Filippeni 2, 10-11) că suntem fără vină.
Căci, iată, noi v-am cerut să adunaţi un Sobor a toată lumea, destoinic să întărească cele frânte şi să adune cele risipite, şi pe care porţile iadului, adică gurile ereticilor, nu-l vor putea birui, cu harul lui Dumnezeu, care împreună-lucrează în cele pe care le săvârşiţi. Deci când vom izbuti această biruinţă, atunci vom înălţa într-un glas, în chip bineplăcut şi ortodox, rugăciunile noastre obişnuite către Dumnezeu, pentru obşteasca mântuire şi pentru a voastră împărăţie. Amin”[93].
Sfântul Chiril al Alexandriei
Acest act de mărturisire al monahilor din Constantinopol a bucurat nespus pe Sfântul Chiril şi Sinodul său. Într-o epistolă adresată părinţilor din mânăstirile cetăţii împărăteşti, episcopii Alexandriei scriau: ,,Am aflat cu de-amănuntul despre râvna voastră de Dumnezeu cinstitoare, pe care aţi arătat-o pentru Hristos, care este hulit chiar în sânul Bisericii Ortodoxe. V-am lăudat din toată inima şi dragostea pentru Dânsul, şi râvna pe care aţi arătat-o pentru numele Lui. Cu toate acestea, nu încetăm să ne tânguim şi să înălţăm rugăciuni fierbinţi către Mântuitorul a toată lumea, Hristos, ca să zdrobească degrabă cursa vrăjmaşului, să alunge sminteala din Biserici şi să curme defăimarea ce se aduce numelui Său […]
Îmbărbătaţi-vă deci ca nişte slujitori ai lui Hristos şi grijiţi-vă de sufletele voastre, săvârşind cele de cuviinţă pentru numele Său, ca dreaptă şi neprihănită să se propovăduiască la toate marginile lumii credinţa întru El. Fiindcă aceasta vă va izbăvi de primejdiile ce vor să vină şi vă va face vrednici de cunună în ceasul dumnezeieştii Judecăţi a Mântuitorului nostru Hristos, care vă va primi pe voi toţi, pentru dragostea voastră faţă de Dânsul”[94].
Sfântul Chiril le scria adeseori monahilor, învăţându-i şi tâlcuindu-le dogmele ortodoxe. Îi îndemna totodată să ,,ţină dintru început cu scumpătate credinţa simplă şi neatinsă de nici o rătăcire adăugând mai apoi la dreapta credinţă şi virtutea”. Îi înştiinţa despre cele petrecute în legătură cu disputa cu Nestorie şi le cerea rugăciunile şi sprijinul împotriva acestuia[95].
Sfântul Cuvios Ipatie († 446)
Cuviosul Ipatie era egumen al Mânăstirii Rufinienilor din Calcedon. Mai înainte încă de înscăunarea lui Nestorie, acest cuvios avusese o vedenie prin care i se descoperea abaterea patriarhului de la dreapta credinţă. Astfel, când comoara cea rea a inimii aceluia a început să iasă la iveală, şi Ipatie ,,a cunoscut cugetele lui Nestorie, că nu erau cele ce se cuveneau să fie, a şters îndată numele lui din dipticele bisericii, ca să nu mai fie pomenit la proscomidie.
Înştiinţându-se despre aceasta evlaviosul episcop Evlalie, s-a temut de urmările unei asemenea fapte; şi cum lucrul se răspândea şi se făcea cunoscut, Nestorie însuşi i-a cerut să-l mustre pe Ipatie, căci Nestorie era încă episcop în Constantinopol.
Deci i-a zis Evlalie lui Ipatie: ‘De ce ai şters numele lui, mai înainte de a vedea ce se va petrece ?’ Iar Ipatie i-a răspuns: ‘De când am auzit că vorbeşte necuviincios despre Domnul meu, am încetat comuniunea cu el şi nici numele nu i-l mai pomenesc; fiindcă nu mai este episcop’. Atunci Evlalie i-a spus cu mânie: ‘Mergi şi îndreaptă ceea ce ai făcut, căci pot să te şi pedepsesc’. Şi i-a răspuns Ipatie: ‘Fă tot ce voieşti, căci eu mi-am pus în gând să le sufăr pe toate, şi cu un cuget ca acesta am făcut ceea ce am făcut’”[96].
Mult timp după exilul lui Nestorie, diverşi demnitari, clerici şi asceţi i se adresau cuviosului, întrebându-l dacă este cu putinţă ca Nestorie să revină în Constantinopol. Acestora le spunea:
,,Dacă este vremea lui antihrist, atunci trebuie să vină şi Nestorie în Constantinopol; iar dacă nu este vremea lui antihrist, nu este nici a lui Nestorie să vină în Constantinopol. Fiindcă învăţătura lui este pregătire pentru antihrist. Cu adevărat, fraţilor, roşesc pentru necucernicia celor ce-i urmează învăţătura şi cugetă asemenea lui în privinţa tainelor de necuprins cu mintea ale lui Dumnezeu.
Îndrăzneţi îngâmfaţi (II Petru 2, 10), la cele ce nu le-au văzut cu mândrie umblând (Coloseni 2, 18), Nestorie şi părtaşii lui nu vor scăpa de mânia lui Dumnezeu şi pierzarea lor nu dormitează (II Petru 2, 3), de nu se vor întoarce şi nu se vor pocăi de înşelăciunea lor nelegiuită. Cât despre noi, fie să păşim pe calea adevărului şi a credinţei predanisite de sfinţii apostoli, având luminaţi ochii minţii noastre (potrivit Efeseni 1, 18)”[97].
Altă dată, adjunctul guvernatorului, Leontie, căuta să reînvie în teatrul din Calcedon jocurile olimpice din vechime, pe care împăraţii de mai înainte şi vrednicul de pomenire Constantin le desfiinţaseră. Înştiinţându-se Ipatie de aceasta, a arătat o asemenea râvnă, încât plângea cu suspinuri, strigând către Dumnezeu şi grăind: ‘Doamne al meu, oare îmi va fi dat să văd cu ochii mei reînviind păgânismul ? Nu îngădui aceasta, Stăpâne !’ Şi îndată le-a zis fraţilor: ‘Dacă se înfricoşează cineva să moară pentru Hristos, să nu meargă cu mine !’ Şi l-au urmat până la douăzeci de fraţi.
Atunci a alergat fără întârziere la episcopul Evlalie, şi cum acesta voia să afle pricina tulburării sale, i-a zis: ‘Am auzit că păgânismul are să reînvie, prin luptele olimpice, aici lângă noi şi lângă sfânta biserică a lui Dumnezeu, şi am socotit să merg mai bine la teatru şi să mor, decât să las să se petreacă una ca aceasta’. Dar episcopul i s-a împotrivit şi de această dată, zicându-i: ‘Voieşti dar să mori cât timp nu ne sileşte nimeni să jertfim la zei ? Eşti monah; şezi şi linişteşte-te, fiindcă asta este treaba mea’.
El însă îi zise: ‘Tocmai fiindcă este treaba ta şi nu-ţi pasă, de aceea eu, văzând pe Domnul batjocorit de cei ce fac acestea, iar poporul creştinesc, în neştiinţa lui, tras spre păgânătate, am venit la sfinţia ta să mă împotrivesc şi să-ţi vestesc că mâine, când adjunctul guvernatorului va veni la serbare, am de gând să intru cu toţi monahii mei în teatru, să-l trag jos de pe tronul său pe guvernator şi astfel să mor pentru Hristos, decât să îngădui să se întâmple acestea cât timp sunt în viaţă’.
Episcopul, ca şi în alte rânduri, l-a ocărât şi l-a trecut cu vederea, iar Ipatie, fără a mai pierde vremea, a alergat şi la ceilalţi arhimandriţi şi le-a zis: ‘Siliţi-vă împreună cu mine să-l izgonim pe diavol, ori să murim pentru Hristos !’ Atunci cu toţii s-au umplut de bucurie şi i s-au supus ca unui părinte adevărat. Iar guvernatorul Leontie, prinzând de veste că monahii s-au înţeles să-l împiedice, sub pricină de boală a rămas în faţa cetăţii, în Constantinopol[98], şi n-a făcut nimic din ceea ce pusese la cale să facă. Cu adevărat, văzându-l pe Ipatie hotărât spre luptă, Domnul a risipit sfaturile celor răi”[99].
În cele din urmă, şi episcopul Evlalie – el însuşi, de altfel, bărbat evlavios, cu viaţă încuviinţată şi împodobită cu virtuţi – a ajuns să-l preţuiască foarte mult pe cuviosul Ipatie şi să-i arate o deosebită cinstire.
Cel de-al III-lea Sinod Ecumenic (431) şi evenimentele ulterioare
Cazul lui Nestorie crease mare tulburare în Biserică, iar condamnarea învăţăturii lui sporea tot mai mult. Cum însă era susţinut de episcopii şi teologii antiohieni, Biserica se vedea dezbinată. Toate aceste controverse l-au silit pe împăratul Teodosie să convoace la Efes un nou Sinod Ecumenic care să pună capăt disputei.
Astfel, în anul 431 s-au adunat în cetatea efeseană în jur de 150 episcopi ca să dezbată cazul lui Nestorie. Între aceştia se distingeau Sfântul Chiril al Alexandriei, Sfântul Iuvenalie al Ierusalimului şi Memnon al Efesului. La prima întrunire a Sinodului, îndrăzneţul Nestorie nu a şovăit să afirme: ,,Eu unul – zice – pe cel ce a fost de 2 şi 3 luni nu l-aş numi Dumnezeu”[100]. În continuare, fiind convocat în trei rânduri de către Părinţii sinodali şi neprezentându-se ca să se apere, Nestorie a fost caterisit în lipsă.
Cel de-al III-lea Sinod Ecumenic, Efes, 431
Câteva zile mai târziu au sosit la Efes, cu întârziere, Patriarhul Ioan al Antiohiei şi episcopii săi, între care era şi vestitul Teodoret al Cirului. Episcopii antiohieni au refuzat să primească hotărârile Sinodului. Aceştia s-au unit cu partizanii lui Nestorie şi întrunind un sinod separat, alcătuit din 43 episcopi, i-au caterisit pe Sfântul Chiril şi pe Memnon al Efesului[101].
La rândul lor, Sfântul Chiril împreună cu reprezentanţii Papei Celestin, cu episcopul Iuvenalie şi cu ceilalţi episcopi prezenţi la Sinod l-au caterisit pe Ioan, care a refuzat să-şi justifice faptele[102]. Astfel, între sinodalii de la Efes s-a creat o schismă care a zdruncinat serios autoritatea Sinodului şi caracterul său ecumenic.
Împăratului Teodosie i s-au adus la cunoştinţă informaţii cu totul contrare realităţii cu privire la evenimentele petrecute la Efes. În acel ceas de cumpănă, Sfântul Chiril şi Părinţii întruniţi la Sinod au reuşit să-l informeze pe împărat datorită intervenţiei energice a monahilor din Constantinopol.
Sfântul Cuvios Dalmat († 436)
În cel de-al cincilea act al Sinodului Ecumenic de la Efes se află o epistolă ,,a episcopilor aflaţi în Constantinopol”, care relatează evenimentele ulterioare Sinodului şi mai ales mărturia pilduitoare a Cuviosului Dalmat şi a monahilor din cetatea împărătească:
,,Din porunca dreptcredincioşilor şi de Hristos iubitorilor noştri împăraţi s-a adunat Soborul din Efes. Şi văzând Părinţii că vrăjmaşul lui Hristos (Nestorie) stăruie în aceleaşi şi propovăduieşte mai departe dogmele sale necinstitoare, l-au caterisit pentru a pune capăt smintelilor aduse lumii întregi.
Îndată ce vestea s-a răspândit în Constantinopol, părtaşii lui au luat în mâinile lor toată cârmuirea Bisericii şi au răstălmăcit adevărul. Păzeau mai ales corăbiile şi drumurile, neîngăduind nici să vină cineva de la Sfântul Sinod în Constantinopol, nici să plece într-acolo. Doar cei ce erau în legătură cu vrăjmaşul lui Hristos călătoreau slobod din şi spre Constantinopol.
Cum însă voii dumnezeieşti nimeni nu-i poate sta împotrivă – căci ce este omul ? –, soseşte, din dumnezeiască iconomie, o epistolă către sfinţii episcopi şi monahi, trimisă de la Efes printr-un cerşetor oarecare, care a pus-o într-o trestie şi aşa, umblând şi cerşind cu trestia în mână, o aduse la Constantinopol. Atunci toţi monahii împreună cu arhimandriţii lor s-au ridicat şi au pornit spre palat, psalmodiind în acest timp cântări antifonice.
Între arhimandriţi era şi cuviosul Dalmat, care de 48 ani petrecea în zăvorâre şi nu ieşise din mânăstirea sa niciodată. Preaevlaviosul nostru împărat venea să-l cerceteze, ba chiar de multe ori îl ruga să iasă să facă litanie pentru desele cutremure abătute asupra Constantinopolului, dar cuviosul nu se lăsa înduplecat niciodată.
Totuşi, pe când se ruga ca să se încredinţeze dacă se cade sau nu să iasă din mânăstire de astă dată, un glas a venit din cer şi i-a grăit: ‘Să ieşi !’; căci n-a voit Dumnezeu să piară cu totul turma Sa. Şi mult popor ortodox a mers atunci împreună cu monahii.
Deci când au ajuns la palat, împăratul i-a poftit înăuntru pe arhimandriţi şi au intrat. Iar mulţimea monahilor şi a mirenilor a rămas afară, cântând antifoane. Apoi, primind răspuns cuviincios, arhimandriţii au ieşit din palat; şi toată mulţimea striga că vrea să afle hotărârea împăratului. Şi au zis arhimandriţii: ‘Să mergem la Biserica Sfântului Mochie şi acolo vă vom citi epistola Sinodului, iar apoi vă vom face cunoscut şi cuvântul împăratului’.
Au mers aşadar acolo cu toţii, monahi şi norod, cântând ultimul psalm […] Iar la marginea oraşului li s-au alăturat şi alţi monahi care cântau şi ţineau în mâini lumânări, pe care văzându-i, mulţimea a izbucnit în strigăte împotriva vrăjmaşului. Au ajuns deci la Biserica Sfântului Mochie şi s-a dat citire epistolei. Atunci întreg poporul Constantinopolului a strigat într-un glas: ‘Anatema lui Nestorie !’
Iar Sfântul Dalmat, suindu-se la loc înalt, a zis: ‘De voiţi să auziţi, liniştiţi-vă şi veţi afla; nu căutaţi să întrerupeţi cuvântul, ci faceţi răbdare ca să auziţi bine cele ce se vor grăi. Preaevlaviosul împărat a citit epistola Sinodului, pe care tocmai v-am citit-o şi evlaviei voastre, şi s-a încredinţat prin cele scrise într-însa.
Când împăratul a venit să mă vadă, eu îi arătasem ce să scrie către Sinod; însă el nu a scris precum i-am zis. Apoi a trimis pe unii să-mi citească cele scrise şi ca să nu-l mâhnesc, i-am trimis prin ei cele cuvenite. Dar trimişii nu i-au arătat scrisoarea mea, ci o alta în locul aceleia.
Acum însă i-am spus cele de cuviinţă, pe care nu-mi este îngăduit să le fac cunoscute evlaviei voastre. (Dar să nu mă socotiţi vreun trufaş sau lăudăros; că Dumnezeu au risipit oasele celor ce plac oamenilor (Psalmi 52, 7)). Împăratul a ascultat toate câte s-au petrecut şi s-a bucurat, mulţumind lui Dumnezeu. A încuviinţat cele hotărâte de Sfântul Sinod, precum se şi cuvine majestăţii sale, urmând credinţei Părinţilor şi strămoşilor săi, şi nu, fireşte, vorbelor mele.
Deci, în sfârşit, precum se cuvenea, primi şi citi epistola, se încredinţă şi zise: ‘Dacă aşa stau lucrurile, cheamă să vină aici episcopii de la Sinod’. Eu i-am răspuns: ‘Nimeni nu le îngăduie să ajungă până aici’. Iar împăratul zise: ‘Nimeni nu-i opreşte’. Eu i-am spus iarăşi: ‘I-au prins şi i-au împiedicat să vină’, şi am mai zis: ‘Mulţi prieteni de-ai lui Nestorie vin şi pleacă fără nici o împiedicare. Dar nimeni nu îngăduie să ajungă până la evlavia ta actele Sfântului Sinod’. Atunci cei ce erau de partea Sfântului Chiril al Alexandriei i-au zis împăratului înaintea tuturor: ‘Cui voieşti să-i dai ascultare ? Celor şase mii de episcopi sau unui om rău-credincios ?’ Iar el zise: ‘Celor şase mii de episcopi, care sunt sub ascultarea mitropoliţilor, a sfinţilor arhierei’.
Deci s-au făcut toate acestea ca să se trimită vorbă şi să vină cei ce vor face cunoscute cele petrecute la Efes, adică preasfinţiţii episcopi care sosesc acum ca trimişi ai Sfântului Sinod. Şi i-am zis împăratului: ‘Drept ai făcut cerând aceasta’, iar el iarăşi a adăugat un cuvânt şi a zis: ‘Rugaţi-vă pentru mine’. Eu sunt încredinţat că împăratul a ascultat mai vârtos de Dumnezeu şi de Sfântul Sinod, şi nu de oamenii stricaţi. Rugaţi-vă deci pentru împărat şi pentru noi. Atunci tot poporul Constantinopolului a strigat într-un glas: ‘Anatema lui Nestorie !’”[103]
Apoi, cuviosul Dalmat împreună cu alţi clerici şi monahi din Constantinopol au trimis o epistolă către Sinodul din Efes, prin care îi înştiinţau pe Părinţi despre toate întâmplările de mai sus. La auzul veştilor îmbucurătoare, Părinţii i-au adresat la rândul lor cuviosului Dalmat o scrisoare de felicitare, care vădeşte marea preţuire şi nemărginita lor încredere faţă de cinul monahal:
,,Sfântul şi cel a toată lumea Sinod care s-a adunat în marea cetate a Efesului din porunca prea binecredincioşilor şi de Hristos iubitorilor împăraţi Teodosie şi Valentinian a primit epistola preasfinţitului arhimandrit şi părinte al monahilor, Dalmat, şi s-a încredinţat că prea bine a făcut lăsându-şi chilia în care vieţuia retras de 48 ani şi venind să-l înştiinţeze pe evlaviosul şi de Hristos iubitorul împărat despre toate câte s-au petrecut la Sfântul Sinod şi câte au urmat după aceea în legătură cu caterisirea necredinciosului Nestorie.
Am dat mulţumită lui Hristos, Adevăratului Dumnezeului nostru, care v-a îndemnat în acest chip să veniţi în ajutorul dogmei drepte a credinţei şi să faceţi arătate ostenelile şi sudorile noastre, nu numai înaintea evlavioşilor împăraţi, ci şi a preasfinţiţilor arhimandriţi şi a întregului cler şi norod iubitor de Hristos.
Căci cine altcineva, decât sfinţia voastră, a venit în ajutorul Sfântului Sobor ? Fiindcă de nimeni altul nu a fost arătat adevărul, fără numai de sfinţia voastră, adică de domnul Dalmat. De aceea noi toţi, înălţându-ne mâinile, ne rugăm Bunului şi Iubitorului de oameni Dumnezeu pentru bunăstarea şi mântuirea evlavioşilor împăraţi şi a sfinţiei voastre. Încă vă mai rugăm să ne fiţi de şi mai mare sprijin, ţinându-ne locul în orice pricini legate de credinţă care s-ar ivi în părţile voastre.
Fiindcă, precum am aflat, Dumnezeu ţi-a descoperit toate cugetele inimii lui Nestorie, chiar mai înainte de a sosi acesta în Constantinopol, şi le ziceai tuturor celor ce veneau la chilia ta: ‘Luaţi aminte la voi înşivă, fraţilor, căci o fiară rea a venit să vieţuiască în cetatea aceasta şi pe mulţi îi va vătăma cu învăţătura ei’. Ne rugăm Preasfintei şi Celei de-o-fiinţă Treimi să vă păzească întărit cu sufletul şi cu trupul, ca să lăudaţi pe Hristos, Dumnezeul nostru. Preacuvioase frate, roagă-te cu deadinsul pentru noi”[104].
Cuviosul Dalmat a răspuns: ,,Am primit epistola trimisă de Sfântul Sinod şi înştiinţându-mă de cele scrise, mult m-am mâhnit pentru încercările şi necazurile care s-au abătut peste voi; fiindcă se scria în epistola că din pricina neajunsurilor de tot felul, câţiva dintre Părinţii cei sfinţi de acolo au murit.
Voiesc să ştiţi că sunt gata la orice poruncă a voastră şi nu am stat, nici nu voi sta nepăsător, mai ales că lupta este pentru dreapta credinţă şi bineplăcută lui Dumnezeu. Fiindcă nimeni nu poate să se depărteze de Dumnezeul cel Viu, îndeletnicindu-se şi hotărând lucruri străine.
Toţi cei ce drept învaţă cuvântul adevărului lui Dumnezeu, aceia viaţă vor avea, şi în veacul de acum, şi în cel ce va să fie. Iar câţi se depărtează de dumnezeiescul har, sunt părtaşi blestemului şi lepădaţi în întunericul cel mai dinafară (potrivit Matei 8, 12), asemenea lui Nestorie şi celor de un cuget cu el. Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos a luminat şi a întărit Sfântul Sinod şi a primit ostenelile şi sudorile voastre. Mulţumită fie, dar, lui Dumnezeu, care v-a călăuzit în chipul acesta la liman fericit şi v-a dăruit izbânda în lupta pentru credinţă. Rugaţi-vă pentru mine”[105].
Evenimentele de mai sus au reuşit să atragă bunăvoinţa împăratului Teodosie asupra Sfântului Chiril şi a celor dimpreună cu el. Totuşi, în pofida exilării lui Nestorie la Oasis, în pustia Egiptului[106], schisma dintre Sfântul Chiril al Alexandriei şi Ioan al Antiohiei a continuat. În acest moment de cumpănă,
împăratul l-a chemat în ajutor pe Sfântul Cuvios Simeon Stâlpnicul, căruia i-a adresat două scrisori: Într-una dintre acestea scria:
Sfântul Cuvios Simeon Stâlpnicul
,,Trebuinţa de acum ne-a îndemnat să-ţi trimitem scrisoarea de faţă, bine ştiind că viaţa sfinţiei tale este pe de-a întregul îndreptată către Dumnezeu, ba chiar că ai o astfel de vieţuire, încât îţi este cu putinţă a pleca bunăvoirea Sa către noi, prin îndrăznirea ce o ai către Dânsul. Dorim dar cu grăbire să izbândeşti un lucru pe care negreşit şi Dumnezeu îl are în purtarea Sa de grijă, mai cu seamă în acest timp.
Voim, adică, să se statornicească pacea – care a fost aşezată în Biserică pe bune temelii – şi să izbuteşti a pune capăt vrajbei stârnite prin urzeala vicleană a diavolului. Ştim bine că se va face şi aceasta, fiindcă ne încredem în rugăciunile sfinţiei tale, ca şi în faptele şi în îndemnurile tale către cei destoinici să statornicească şi să reaşeze pacea, care a fost destrămată”[107].
În continuare împăratul vorbeşte despre planurile sale în vederea împăcării dintre Sfântul Chiril şi Ioan al Antiohiei. La sfârşit îi cere cuviosului rugăciunile, asigurându-l că această reuşită îi va fi socotită o prea puternică biruinţă a sa.
În cele din urmă schisma ia sfârşit în anul 433, când Ioan recunoaşte condamnarea lui Nestorie şi semnează împreună cu Sfântul Chiril o mărturisire de credinţă, alcătuită după toate probabilităţile de Teodoret al Cirului şi denumită ,,Formula de împăcare”. Aceasta recunoştea numirea de ,,Născătoare de Dumnezeu”, cele două firi unite în chip neamestecat în Hristos, şi mărturisea un singur Hristos, un singur Fiu, un singur Domn[108]. Astfel, Sinodul de la Efes şi-a recuperat caracterul său ecumenic, iar adepţii lui Nestorie au fost alungaţi, erezia restrângându-se în hotarele Persiei.
Sfântul Cuvios Isidor Pelusiotul († 437)
În aceeaşi perioadă au vieţuit şi ucenicii Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfinţii Cuvioşi Isidor Pelusiotul, Marcu Ascetul, Casian Romanul şi Nil cel Înţelept.
În multe dintre epistolele sale (al căror total, după mărturia lui Nichifor Calist, ajunge la 10.000[109]), Sfinţitul Isidor desfăşoară o luptă susţinută împotriva maniheilor, marchianiţilor, montaniştilor, novaţienilor, sabelienilor, arienilor, eunomienilor, pnevmatomahilor şi nestorienilor, dezvoltând cu înţelepciune dogmele ortodoxe.
Potrivit lui, Biserica lui Hristos se defineşte ca ,,adunarea sfinţilor, cea potrivit cu dreapta credinţă şi vieţuirea îmbunătăţită alcătuită”[110]. Grupările heterodocşilor, oricât de mulţi adepţi ar avea, nu sunt Biserici adevărate, nici nu vor putea să intre şi să se veselească împreună cu ortodocşii ,,în locaşurile cele veşnice”[111], ci din pricina învăţăturilor lor eretice şi denaturate sunt alungaţi din Împărăţia cerurilor şi moştenesc împreună cu diavolul ,,golful pierzării”[112].
Drept aceea, fiecare credincios trebuie să se îngrijească cu toată osârdia nu numai de dobândirea virtuţilor, ci şi de păzirea dreptei credinţe, fiindcă ,,pe cât are întâietate sufletul faţă de trup, pe atât şi dogmele bunei cinstiri sunt mai presus de rânduielile modului de vieţuire lumesc”[113].
Sfântul Cuvios Isidor Pelusiotul
Miniatură din Menologhionul lui Vasilie al II-lea, Constantinopol, 985
Deoarece considera buna cinstire drept ,,vârf” al virtuţilor, sfântul îndemna: ,,Dacă buna cinstire este în vreun fel vătămată […] vezi să nu pui pacea mai presus de adevăr, ci stai cu tărie, împotrivindu-te păcatului până la sânge”[114]. Din această pricină era blând şi împăciuitor cu oamenii, dar statornic şi neînduplecat în convingerile sale dogmatice. Într-una din scrisori spune: ,,Te răzvrăteşti, aşadar, împotriva noastră, pe care Dumnezeu ne-a rânduit dascăli Bisericii, pentru că luptăm împotriva lui Arie, care nu numai că se împotriveşte turmei binecredincioase, dar deja i-a ucis duhovniceşte pe mulţi. Să ştii că eu dispreţuiesc pentru acest război orice primejdie şi mai curând voiesc să las deoparte orice alt lucru, decât să încetez de a-l lovi pe acela din toate puterile mele”[115].
Marele Isidor considera de asemenea că creştinii au datoria de a învăţa ,,împotriva vătămării de minte a ereticilor”[116]. Ereziile reprezintă un mare pericol, deoarece ,,aşa cum pescarii ascund cârligul în momeală şi prind fără de veste peştii, tot aşa viclenii părtaşi ai eresurilor îşi acoperă răutăţile lor prin cuvinte frumoase şi-i prind în undiţă pe cei mai simpli, ducându-i la moarte”[117].
* * *
Sfinţii Cuvioşi Marcu Ascetul şi Casian Romanul au scris la rândul lor împotriva nestorienilor. După Avva Marcu, în afara Bisericii Ortodoxe nu există har dumnezeiesc mântuitor, deoarece ,,încă de la botez li se dă Duhul Sfânt celor ce cred cu tărie, iar celor ce nu cred sau cred rău şi nu sunt botezaţi nu li se dă”[118]. Este limpede că cei care au primit un botez eretic sunt socotiţi de sfânt deopotrivă cu cei nebotezaţi. Şi aceasta deoarece numai ,,cel ce s-a botezat după dreapta credinţă a primit tainic tot harul”[119].
Aceleaşi concepţii le întâlnim întocmai la Sfântul Cuvios Nil, de la care ni s-au păstrat mai multe epistole împotriva diverşilor eretici. Sfântul considera că ,,rău-credincioşii din afara Bisericii aduc roade deşarte”[120], deoarece învăţăturile ereticilor aflaţi în afara Bisericii sunt ,,nebunii”[121]. Învăţa de asemenea că ,,chipul cinstirii de Dumnezeu din acestea două se alcătuieşte, din dogmele drept-cinstitoare şi din faptele cele bune. Deci nu trebuie să despărţim una de cealaltă”[122].
* * *
În Limonariu se istorisesc următoarele: ,,Ne-am dus odată la avva Chiriac, preotul lavrei lui Calamon de lângă sfântul râu Iordan. Şi ne povestea zicând: ‘Într-o noapte, văd în vis o femeie vrednică de respect, îmbrăcată în porfiră, împreună cu doi bărbaţi sfinţiţi şi cinstiţi, că stă la uşa chiliei mele. Am luat pe femeie drept Stăpâna noastră Născătoarea de Dumnezeu, iar pe cei doi bărbaţi care erau cu ea drept Sfântul Ioan Teologul şi Sfântul Ioan Botezătorul. Am ieşit afară din chilie şi i-am rugat să intre înăuntru ca să facă o rugăciune în chilia mea. Femeia însă n-a vrut. Şi m-am rugat mult timp stăruitor de dânsa […], mi-a răspuns cu asprime, zicându-mi: ‘Ai în chilia ta pe duşmanul meu. Cum vrei dar să intru ?’ După ce a spus aceste cuvinte, a plecat.
Când m-am deşteptat, am început să mă vaiet şi să mă gândesc dacă n-am păcătuit ceva cu mintea împotriva ei, căci nu era nimeni altcineva în chilie decât numai eu. Deşi m-am chinuit multă vreme, totuşi nu m-am găsit vinovat cu nimic faţă de ea. Văzându-mă învăluit de tristeţe, am luat o carte să citesc, ca prin citit să-mi îndepărtez tristeţea. Cartea pe care am luat-o era a lui Isihie preotul Ierusalimului. Când am deschis cartea, găsesc scrise la sfârşitul ei două cuvântări de ale nelegiuitului Nestorie. Îndată am cunoscut că acesta era duşmanul Stăpânei noastre. Atunci m-am sculat şi am plecat şi am dat cartea celui care mi-o împrumutase şi i-am spus: ‘Ia-ţi frate cartea ! N-am avut atâta folos din ea câtă pagubă, şi i-am povestit cele întâmplate. El, plin de zel, a rupt îndată din carte cele două cuvântări ale lui Nestorie, şi le-a pus pe foc zicând: ‘Să nu rămână în chilia mea vrăjmaşul Stăpânei noastre, al Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria’”[123].
Despre monofizism, a se vedea CEL CE NU CINSTEŞTE PRE FIUL NU CINSTEŞTE PRE TATĂL, CARELE L-A TRIMIS Denumirea de Biserici Ortodoxe Orientale adoptată astăzi de grupările necalcedoniene ascunde cu desăvârşire erezia monofizită ce a zguduit Biserica lui Hristos în primele secole creştine ROADELE ECUMENISMULUI Documente legate de dialogul teologic dintre Biserica Ortodoxă şi monofiziţi Cuvant inainte I. Memorandum al Sfintei Comunităţi a Muntelui Athos II. Propuneri ale unei Comisii a Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte Athos Documente (în ordine cronologică) I. Declaraţia comună a patriarhilor din Orientul Mijlociu (1987) II. Prima declaraţie comună (1989) III. A doua declaraţie comună (1990) IV. Recomandări cu privire la chestiuni pastorale (1990) V. Măsuri concrete în relaţia dintre ortodocşi şi monofiziţi (1991) VI. Propuneri pentru ridicarea anatemelor (1993) VII. Documente ale Bisericii Ortodoxe Române (1994) VIII. Documente ale Bisericii Ortodoxe Ruse (1994 & 1997) IX. Acord între Patriarhiile Greacă şi Coptă ale Alexandriei (2001) X. Raportul Comitetului Interortodox. Ridicarea anatemelor şi restabilirea comuniunii. Răspunsul Comitetului Ortodox Oriental la Raportul Comitetului Interortodox privind ridicarea anatemelor şi restabilirea comuniunii
Ereziarhii Evtihie şi Dioscor şi condamnarea lor la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon (451)
Din păcate, nici după Sinodul de la Efes pacea şi armonia nu s-au putut statornici în Biserică. O nouă rătăcire şi-a făcut apariţia, provocând mai mari urgii decât pricinuise furtuna nestoriană. Chiar dacă lucrurile erau în esenţă cât se poate de simple, unii, stârniţi de semănătorul neghinelor, diavolul, nu încetau să provoace confuzie şi tulburare.
Hristologia ortodoxă îşi afirma deja din perioada apostolică, în cuvinte simple, învăţătura despre cele două firi – dumnezeiască şi omenească – unite neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit într-o singură Persoană (Ipostas) a Dumnezeu-Omului Iisus. Nestorie, aşa cum am văzut, învăţa pe de o parte două firi în Hristos, dar recunoştea în consecinţă şi două persoane în Acesta. Asemeni multora dintre contemporanii săi, Nestorie era incapabil să facă distincţia dintre cei doi termeni, ,,fire” şi ,,persoană”.
Câţiva ani mai târziu, un nou ereziarh, monahul Evtihie, luptător aprig împotriva ereziei nestoriene, a căzut în extrema opusă. În strădania sa de a dovedi că Hristos este o unică Persoană, învăţa, similar lui Nestorie, că Acesta are şi o singură fire. Mai precis, considera că după Întrupare, în Hristos nu mai sunt prezente cele două firi, ci una singură, cea dumnezeiască[124]. Firea omenească s-a dizolvat în cea dumnezeiască, precum o picătură de oţet într-un ocean de apă.
Aşadar, de vreme ce firea omenească a fost înghiţită, absorbită, dispărând complet prin unirea cu firea dumnezeiască, nici trupul lui Iisus – ca trup al lui Dumnezeu – nu putea fi consubstanţial (de o fiinţă) cu trupurile omeneşti. Prin urmare, cea care a suferit patimile este însăşi dumnezeirea, şi nu firea omenească a Dumnezeu-Omului Iisus. Ca şi Nestorie, Evtihie identifică în mod inadmisibil conceptele de ,,fire” şi ,,persoană”, învăţând că cele două sunt nedespărţite, astfel încât acolo unde este una, este prezentă şi cealaltă.
Cea dintâi ripostă a venit din partea Fericitului Teodoret al Cirului, prin tratatul său Cerşetorul, pentru ca, în anul 448, Episcopul Eusebiu de Dorilaeum să-l denunţe pe rău-credinciosul Evtihie în cadrul Sinodului local prezidat de Patriarhul 
Flavian al Constantinopolului. Deoarece nefericitul arhimandrit a refuzat să se dezică de rătăcirile sale, Sinodul l-a caterisit şi l-a exclus din comuniunea Bisericii.
Sfântul Ierarh Flavian al Constantinopolului
Ieromonahul Avramie, unul din participanţii la Sinod, a întărit acuzele Episcopului Eusebiu de Dorilaeum, denunţându-l pe Evtihie că trimitea tomosul cu mărturisirea sa de credinţă şi altor arhimandriţi şi-i stârnea pe monahi la revoltă. În cel de-al şaptelea act al Sinodului, alături de Sfântul Flavian şi de 29 episcopi adunaţi la Sinodul local, au semnat condamnarea lui Evtihie alţi 23 arhimandriţi din mânăstirile aflate sub jurisdicţia arhiepiscopiei. Între aceştia se distingeau Cuviosul Faust, fiul după trup şi succesorul Sfântului Cuvios Dalmat la egumenia Mânăstirii Dalmaţilor, şi Cuviosul Martin, arhimandritul Mânăstirii lui Die.
Sfântul Flavian le-a făcut cunoscută condamnarea lui Evtihie întâistătătorilor Bisericilor locale şi desigur Sfântului Leon al Romei. La 13 iunie 449, papa i-a răspuns Sfinţitului Flavian printr-o epistolă dogmatică renumită, ce a rămas cunoscută sub numele de ,,Tomosul lui Leon”. Sfântul Leon a aşezat Tomosul său deasupra mormântului Sfântului Apostol Petru, cerându-i cu multe rugăciuni fierbinţi să-i aducă îndreptările de cuviinţă. După 40 zile, sfântul apostol i s-a arătat lui Leon, spunându-i că l-a citit şi l-a îndreptat. Într-adevăr, Tomosul a fost aflat îndreptat[125].
Din nefericire, Evtihie nu a întârziat să afle sprijin şi protecţie în rătăcirea sa. Dioscor, urmaşul Sfântului Chiril în scaunul episcopal al Alexandriei, l-a primit pe acesta în comuniune în mod abuziv şi l-a convins pe împărat să convoace un sinod ecumenic. Astfel, în anul 449 s-a întrunit la Efes un sinod alcătuit din 160 episcopi, care au procedat însă cu silnicie şi necanonic. În timp ce se dădea citire actelor Sinodului lui Flavian, în punctul în care Eusebiu de Dorilaeum îl întreba pe Evtihie dacă recunoaşte două firi în Hristos după întrupare, cei mai mulţi episcopi au strigat: ,,Ia-l, arde-l pe Eusebiu […] dacă cineva zice două (firi), să fie anatema !”[126]
În cele din urmă, Sinodul l-a reabilitat pe ereziarhul Evtihie, a respins învăţătura ortodoxă şi a aprobat învăţătura referitoare la o singură fire. Domnus al Antiohiei, Eusebiu de Dorilaeum, Teodoret al Cirului şi Ibas al Edessei au fost caterisiţi, în timp ce Sfântul Flavian, supus la brutalităţi şi trimis cu silnicie în exil, a murit după 3 zile.
Delegaţii Sfântului Leon nu au semnat hotărârile acestui sinod eretic[127], care pe drept cuvânt a fost numit ,,tâlhăresc”, şi a fost condamnat fără întârziere de Sinodul local de la Roma. La rândul său, succesorul Sfinţitului Flavian, Sfântul Anatolie, luând cunoştinţă de abuzurile lui Dioscor, a convocat un Sinod local la Constantinopol (450). La Sinod au participat episcopi, arhimandriţi şi clerul cetăţii împărăteşti, care i-au anatematisit pe Nestorie, Evtihie şi toţi cei care le împărtăşeau învăţătura[128].
Noul împărat Marchian şi soţia sa Pulheria (sora defunctului împărat Teodosie cel Mic) s-au grăbit să reinstaureze pacea în sânul Bisericii. În anul 451 au convocat la Calcedon cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, la care au participat, printre alţii, Sfântul Anatolie al Constantinopolului, Sfântul Iuvenalie al Ierusalimului, Maxim al Antiohiei, Eusebiu de Dorilaeum şi Petru al Corintului.
Cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic
Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia
Acest Sinod măreţ, care s-a bucurat de participarea a 630 Părinţi, a respins Sinodul ,,tâlhăresc” de la Efes, i-a condamnat pe Dioscor şi pe părtaşii săi şi i-a disculpat pe ortodocşi. Au fost condamnate de asemenea atât nestorianismul, cât şi evtihianismul, şi au fost recunoscute ca dreptare ale credinţei epistolele Sfântului Chiril către Nestorie şi Tomosul Papei Leon. Mulţi episcopi care fuseseră prezenţi la Sinodul ,,tâlhăresc”, precum Sfântul Iuvenalie al Ierusalimului, Talasie al Cezareei Capadociei şi Vasilie al Seleuciei s-au căit, zicând: ,,Toţi am greşit, cu toţii să ne învrednicim de iertare”[129].
În hotărârea dogmatică (oros) a Sinodului de la Calcedon se spune, printre altele, că Hristos este desăvârşit după dumnezeire şi desăvârşit după umanitate, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, de o fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de o fiinţă cu noi după umanitate, asemenea nouă în toate afară de păcat, născut mai înainte de veci din Tatăl după dumnezeire şi în timp din Fecioara Născătoare de Dumnezeu după umanitate, unul şi acelaşi Hristos, cunoscut în două firi unite în chip neamestecat şi neschimbat (împotriva evtihienilor), neîmpărţit şi nedespărţit (împotriva nestorienilor).
Părinţii au aşezat tomosul cu hotărârea dogmatică (oros) a Sinodului împreună cu tomosul ereticilor deasupra sfintelor moaşte ale Sfintei Mucenice Eufimia şi au pecetluit racla. După rugăciuni stăruitoare, au deschis racla şi au aflat tomosul eretic la picioarele sfintei, iar oros-ul sinodal în mâna ei dreaptă.
Sinodul l-a condamnat pe Dioscor ca adept al lui Evtihie şi eretic primejdios, întrucât nu recunoştea cele două firi în Hristos[130], ci dimpotrivă, amestecul, confuzia, contopirea sau îmbinarea lor[131].
Opinia anumitor teologi mai noi, că Dioscor nu a fost condamnat pentru erezie, ci pentru nesupunerea la convocarea care i-a fost adresată de Sinod şi pentru anatematisirea Sfântului Leon, este cu totul neîntemeiată. Aceştia se folosesc de spusa Sfântului Anatolie: ,,Nu pentru credinţă a fost caterisit Dioscor”[132], trecând cu vederea însă ceea ce afirma Dioscor însuşi la Sinodul din Calcedon: ,,Vădit este că pentru asta a fost caterisit Flavian, că după unire a vorbit de două firi; eu însă am mărturii de la Sfinţii Părinţi că nu trebuie vorbit după unire de două firi”[133]. Acelaşi mai spunea: ,,Din două firi primesc, dar două firi nu primesc”[134] şi ,,după unire, aşadar, nu sunt două firi”[135].
Sfinţitul Dositei al Ierusalimului menţionează şi analizează în amănunt zece fărădelegi ale lui Dioscor, adăugând în continuare: ,,Cu privire la ceea ce a zis Anatolie, că Dioscor nu a fost caterisit pentru credinţă, monofiziţii şi monoteliţii aflând mai apoi acest lucru ca pe un sprijin al lor, spuneau: ‘După cum credea acela, aşa şi noi’. Trebuie spus însă că, fiind acuzat şi nevenind [la Sinod], a fost caterisit, dar, fără îndoială, nu era dreptcredincios. Dacă ar fi venit la Sinod, ar fi fost caterisit pentru credinţă. De aceea, degeaba spun monoteliţii: ‘După cum a crezut acela, aşa credem şi noi’”[136].
La Sinodul din Calcedon au fost prezenţi egumeni şi monahi. La cea de-a patra sesiune a Sinodului au fost convocaţi 18 arhimandriţi, în frunte cu egumenul Mânăstirii Dalmaţilor, Cuviosul Faust, care luase parte şi la Sinodul Sfântului Flavian împotriva lui Evtihie, întrunit cu 3 ani mai devreme.
Fiind întrebaţi dacă-i cunosc pe acei arhimandriţi – prieteni ai lui Dioscor şi Evtihie – care-i scriseseră nişte epistole împăratului, arhimandriţii ortodocşi au răspuns că părtaşii celor doi ereziarhi nu erau, în marea lor parte, arhimandriţi, şi au cerut să fie pedepsiţi şi alungaţi acei monahi care semnaseră fals cu titlul de arhimandriţi[137]. În continuare s-a dat citire epistolei adresate de arhimandriţii ortodocşi împăratului Marchian împotriva acestor părtaşi ai celor doi ereziarhi. În epistolă se spuneau următoarele:
,,Evlavioasa şi de Hristos iubitoarea voastră majestate, îngrijindu-se de sporirea şi întărirea vestitei credinţe a ortodocşilor, a izgonit tulburarea din sfintele biserici, surghiunind adică pe Evtihie, care a grăit cele necinstitoare şi hulitoare împotriva Mântuitorului a toate, Hristos, şi prin intrigi de tot felul a semănat multe neghine în ţarina Bisericii lui Dumnezeu.
Dar ucenicii lui Evtihie nu voiesc să mărturisească credinţa ortodoxă şi dreptcredincioasă şi să urmeze dogmelor drept-cinstitoare ale Sfinţilor Părinţi, ci rămânând învârtoşaţi, leapădă şi se împotrivesc mărturisirii sănătoase a Părinţilor. Aşa cum ne-au adeverit şi cei pe care i-am trimis la preasfinţitul arhiepiscop Anatolie, atât acesta, cât şi de Dumnezeu iubitorii episcopi şi preoţi ai eparhiei sale i-au sfătuit din destul, citindu-le şi dogmele sfinţite ale Ortodoxiei, faţă în faţă cu cele eretice.
Drept aceea, cerem majestăţii voastre să poruncească să fie opriţi să meargă mai departe cu faptele lor nelegiuite, iar nouă, părinţilor duhovniceşti ai monahilor, să ne îngăduie a-i supune la canoane pe cei ce au apostaziat cu atâta neruşinare de la dreapta credinţă. Ca, de se vor îndrepta, lucru dorit şi de noi, să se învrednicească şi aceştia de partea celor mântuiţi, iar de vor stărui mai departe în reaua lor credinţă, să-şi primească cuvenita pedeapsă.
Mai cerem să ne trimită majestatea voastră zapis, prin care să ni se îngăduie să rânduim cu privire la bârlogul unde sălăşluiesc aceste fiare şi în toate zilele aduc hulă împotriva Mântuitorului a toate, Hristos”[138].
Astfel, după ce le-a dat un scurt răgaz de pocăinţă, Sinodul i-a condamnat pe aceşti adepţi ai lui Evtihie.
Aceloraşi arhimandriţi ortodocşi din Constantinopol le scrie şi Sfântul Leon al Romei, numindu-i ,,străjeri încercaţi ai sfintei credinţe, nepurtaţi încoace şi încolo de orice vânt al înşelăciunii (Efeseni 4, 14), ci rămânând neclintiţi pe temelia proorocilor şi a apostolilor, care este Hristos”. Tot el îi laudă ca pe ,,astfel de nevoitori ai dreptei credinţe, care nu suferă nici în auz credinţele necinstitoare şi hulitoare, păzind în inima lor predania apostolească: Ci măcar şi noi, sau Înger din cer de vă va binevesti vouă afară de ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie (Galateni 1, 8)”.
În scrisorile sale, Sfântul Leon condamnă pe Evtihie şi Sinodul ,,tâlhăresc” şi îi roagă pe monahi să aibă răbdare în toate încercările pe care Dumnezeu va mai îngădui să le sufere pentru apărarea adevărului. Îi îndeamnă să stea vitejeşte împotriva vrăjmaşilor Evangheliei lui Hristos şi să nu trădeze credinţa Sfintei Biserici Soborniceşti celei Una.
Sfântul Cuvios Avxentie († 473)
În vremea aceea se nevoia în părţile cele mai pustii ale Bitiniei un ascet cu viaţă îmbunătăţită, Cuviosul Avxentie. ,,Împăratul Marchian şi arhiereii care se adunaseră la Calcedon au poruncit să ia parte la Sinod şi fericitul Avxentie. Acesta însă nu se lăsa înduplecat, nevoind să vină. Spunea că nu este lucru al monahilor să-i înveţe pe alţii, ci mai curând să fie învăţaţi, şi că a da învăţătură li se potriveşte celor cinstiţi cu vrednicia arhieriei.
Atunci împăratul Marchian a trimis la dânsul câţiva monahi şi preoţi din ţinuturile dimprejur, însoţiţi de ostaşi, cu porunca de a-l aduce la Sinod chiar cu sila, dacă de bunăvoie nu va voi să vină. Şi ajungând, s-au nevoit în multe chipuri să-l silească să meargă cu dânşii, dar n-au izbândit nimic”[139].
Trimişii împăratului s-au ostenit destulă vreme să dărâme coliba cuviosului spre a-l sili să iasă afară, dar fără rezultat. În cele din urmă, după ce s-a rugat îndelung lui Dumnezeu, sfântul le-a împlinit cererea şi a ieşit din chilie. Aşadar, clericii şi alţi câţiva oameni de vază l-au dus la Mânăstirea Cuviosului Ipatie.
,,Apoi l-a chemat Marchian pe cuviosul şi văzându-l cu trupul istovit de nevoinţă, l-a întâmpinat cu toată cinstea şi i-a zis: ‘Ştiu prea bine, domnule Avxentie, că eşti robul lui Dumnezeu şi ţi se cade a primi cele rânduite de Sfântul şi cel a toată lumea Sinod, ca să nu te faci pricină de sminteală celor ce nu voiesc să-l primească’.
Atunci cuviosul a răspuns: ‘Cine sunt eu – câinele hămesit – ca să poruncească majestatea ta să fiu numărat cu păstorii, când eu însumi am trebuinţă de învăţătură şi povăţuire ?’ Iar împăratul, după ce a vorbit cu el destulă vreme, i-a zis: ‘Cugetă cele de folos şi nu-mi pricinui întristare. Fiindcă nici noi n-am adunat acest sinod fără de socoteală, ci pentru trebuinţă, spre unirea Prea Sfintei Biserici, iar nu spre destrămarea ei’. Acestea spunându-le şi cerându-i să se roage pentru el, împăratul l-a slobozit să plece […]
Sfântul Cuvios Avxentie
Miniatură din Menologhionul lui Vasilie al II-lea, Constantinopol, 985
Mai pe urmă, când împăratul a trimis iarăşi să-l cheme pe sfânt, l-a întrebat dacă conglăsuieşte cu Sfântul Sinod şi este în comuniune cu Biserica. Iar fericitul i-a răspuns: ‘Cum aş putea fi în comuniune, dacă Sinodul nu mărturiseşte că Pururea Fecioara este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu ?’ Atunci a zis împăratul: ‘Deci dacă vei cerceta cele cu înţelepciune întărite şi încuviinţate de Sinod spre surparea celorlalte eresuri, te vei îndupleca şi tu ?’ La care fericitul a răspuns: ‘Dacă Sinodul nu va săvârşi nimic împotriva Simbolului de credinţă al celor 318 Părinţi de la Niceea, ci va învăţa în chip desăvârşit cele despre iconomia Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi nu o va lipsi pe Preasfânta Fecioară Maria de numele de Născătoare de Dumnezeu, atunci mă voi împărtăşi îndată şi voi conglăsui cu Sinodul, mulţumind lui Dumnezeu şi evlaviei tale’.
Auzind acestea, împăratul a sărutat cinstitul creştet al cuviosului şi a poruncit să fie dus cu cinste în sfânta şi marea biserică. Aşijderea, mulţime de popor mergea în urma lui, însoţindu-l. Împăratul i-a vestit arhiepiscopului Constantinopolului cele grăite de sfânt şi a dat poruncă să i se citească toate câte se rânduiseră de Sfântul Sinod, pe care ascultându-le cu multă luare aminte, s-a încredinţat că Sinodul a dat ascultare voii lui Dumnezeu, osândind ca pe nişte hule cele dogmatisite de mintea bârfitoare a lui Nestorie şi de vădita nebunie a lui Evtihie, spre pierzarea multor suflete”[140].
După recunoaşterea hotărârii Sinodului de la Calcedon, Cuviosul Avxentie s-a retras într-un munte mai înalt şi mai sălbatic decât cel dintâi.
Monahii sprijină hotărârile celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon (451-482)
Condamnarea lui Evtihie şi a învăţăturii sale la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic a însemnat nu sfârşitul, ci preambulul avântului ereziei monofizite. Monofizismul s-a dovedit a fi erezia cea mai greu de dezrădăcinat dintre toate câte s-au ivit în primul mileniu al erei creştine.
După Sinod, monofiziţii s-au opus cu îndârjire hotărârilor acestuia, provocând revolte aprinse în tot imperiul şi creându-şi propriile comunităţi schismatice, aducând Biserica într-o stare vrednică de plâns.
Un monah monofizit cu numele de Teodosie, ,,bărbat al pierzării, venind în grabă după Sinodul din Calcedon la Ierusalim”[141], a izbutit să o atragă la rătăcire pe Evdochia, soţia defunctului împărat Teodosie, şi pe cei mai mulţi dintre monahii palestinieni. El învinuia Sinodul de la Calcedon că ,,ar fi răsturnat credinţa cea dreaptă şi ar fi întărit dogma lui Nestorie; şi astfel, uneltind necuratele sale ucideri, a răpit în chip barbar scaunul patriarhal al Ierusalimului, şi oştindu-se asupra dumnezeieştilor canoane, a hirotonisit mulţi episcopi”[142], în timp ce Sfântul Iuvenalie şi episcopii canonici se aflau încă la Sinodul din Calcedon.
,,Teodosie l-a scos în afara cetăţii pe episcopul Severian şi l-a ucis acolo, fiindcă nu voia să se supună credinţei sale nelegiuite. Apoi a ridicat mare prigoană în toată Sfânta Cetate împotriva celor ce nu voiau să se împărtăşească cu el, pe unii dându-i la chinuri, altora răpindu-le averile, altora arzându-le casele, încât cetatea părea ca şi călcată de barbari”[143].
Împăraţii Marchian şi Pulheria au încercat să apere monahismul din acele ţinuturi de influenţa ereticului Teodosie, prin epistole trimise părinţilor din Sinai şi egumenei Vasa. În aceste epistole, cei doi monarhi îşi apără în mod pilduitor şi cu smerită cugetare convingerile lor ortodoxe[144].
Însă Teodosie a rămas în scaun doar 20 luni, în Palestina instaurându-se treptat Ortodoxia cu ajutorul întâistătătorilor vieţii monahale din acele ţinuturi, Sfântul Eftimie cel Mare şi ucenicii săi, Sfinţii Sava şi Teodosie.
Rele cu mult mai mari le-au fost pricinuite ortodocşilor de monofiziţii din Alexandria. Sinodul din Calcedon îl numise pe Sfântul Proterie episcop al cetăţii în locul ereticului Dioscor. Cu toate acestea, sosirea sfântului în Alexandria nu a întârziat să provoace dispute sângeroase. După moartea lui Marchian (457), Timotei Elur, unul dintre clericii fanatici ai lui Dioscor, i-a instigat pe monahi şi pe credincioşi împotriva Sfântului Proterie. În timp de noapte, acesta li s-a înfăţişat
monahilor dându-se drept înger al lui Dumnezeu şi i-a îndemnat să nu se împărtăşească cu Sfinţitul Proterie, ci să-l aibă ca episcop pe Elur, adică pe el însuşi[145].
Sfântul Proterie al Alexandriei
În cele din urmă, Sfântul Proterie a fost urmărit şi ucis chiar în colimvitra din baptisteriul bisericii, împreună cu 6 însoţitori ai săi. După o istorisire a Sfinţitului Dositei, monofiziţii fanatici, efectiv ca nişte fiare sălbatice, i-au scos măruntaiele mucenicului şi le-au mâncat. Apoi l-au tras, l-au legat cu frânghii în mijlocul cetăţii, unde i-au aruncat o parte a trupului la câini, iar cealaltă au ars-o[146].
După moartea mucenicească a Sfântului Proterie, Timotei s-a impus ca patriarh şi a purces la hirotoniri nelegiuite ale monofiziţilor concomitent cu depunerea păstorilor ortodocşi. A măsluit cărţile Sfântului Chiril[147] şi a convocat un sinod local, care a anatematisit Sinodul de la Calcedon şi pe Sfinţii Leon al Romei şi Anatolie al Constantinopolului. Episcopii şi clericii ortodocşi din Egipt i-au scris atunci noului împărat Leon cel Mare (457-474), aducându-i la cunoştinţă faptele nelegiuite ale lui Timotei.
Împăratul a decis neîntârziat să-i consulte pe Părinţi în privinţa Sinodului de la Calcedon şi a lui Timotei. În acest scop s-a adresat prin scrisori atât episcopilor din imperiu, cât şi unor monahi vestiţi în epocă, Cuvioşii Simeon Stâlpnicul, Varadat şi Iacov făcătorul de minuni. Atunci ,,cu toţii, peste o mie de episcopi, deşi la mare depărtare unul de altul, au întărit prin voturile lor Sinodul de la Calcedon”[148] şi l-au osândit pe Timotei. De partea Sinodului s-au situat de asemenea, în scrisorile lor adresate împăratului, Sfântul Cuvios Simeon şi monahul Varadat.
Astfel, împăratul Leon s-a pronunţat în favoarea Sinodului de la Calcedon şi l-a exilat pe Timotei. Mai târziu l-a alungat din Antiohia pe episcopul monofizit al cetăţii, Petru Gnafevs, cel care anterior îl silise pe Sfântul Martirie să se retragă din scaunul său. Mai mult, Petru îi anatematisea pe cei ce nu mărturiseau că dumnezeirea a fost Cea care a suferit patimile şi răstignirea (şi nu firea omenească a Dumnezeu-Omului Iisus), şi a introdus în imnul Trisaghion (Sfinte Dumnezeule) adăugirea blasfematoare ,,Cel ce Te-ai răstignit pentru noi”.
După moartea dreptcredinciosului Leon şi alungarea ginerelui său Zinon, scaunul împărăţiei a fost uzurpat de Vasilisc (476-478). Pentru a-şi întări autoritatea, noul împărat li s-a alăturat monofiziţilor şi a emis o ,,Enciclică” prin care condamna Sinodul de la Calcedon şi Tomosul Papei Leon, instituind monofizismul drept religie oficială de stat. ,,De îndată s-a pornit împotriva credinţei […]. L-a chemat printr-o scrisoare pe Timotei Elur şi pe Petru Gnafevs, care era ascuns în Mânăstirea Achimiţilor; şi toţi ceilalţi vrăjmaşi ai Sfântului Sinod din Calcedon grăiau cu îndrăzneală împotriva adevărului”[149].
Samavolniciile împăratului Vasilisc au întâmpinat o puternică rezistenţă din partea Patriarhului Acachie al Constantinopolului (472-489). Acesta a refuzat să-i primească în comuniune pe cei doi adversari ai Sinodului de la Calcedon şi să semneze decretul împăratului, şi a mobilizat împotriva acestuia poporul credincios. A îmbrăcat odăjdii de doliu şi la fel şi-a înveşmântat şi altarul şi tronul patriarhal[150]. În acele momente grele, s-a remarcat prin lupta sa eroică Sfântul Cuvios Daniil Stâlpnicul care, împreună cu Acachie, a reuşit să-l convingă pe Vasilisc să revină asupra edictului eretic şi să scrie altul ortodox, aşa-numita ,,Antienciclică”.
Lupta Sfântului Cuvios Daniil are o însemnătate aparte, fiind dusă într-o perioadă în care în jur de 500 episcopi răsăriteni[151] îşi trădau credinţa, semnând edictul nelegiuit al împăratului. Dar foarte curând Vasilisc avea să-şi piardă tronul, pe care l-a luat din nou împăratul Zinon.
Sub Zinon, în scaunul patriarhal al Alexandriei a urcat monofizitul Petru Mong, care după numai 36 zile a fost izgonit de monahii ortodocşi. Totuşi Petru a revenit în scaun ulterior.
Sfântul Cuvios Eftimie cel Mare (376-473)
Când Petru, episcopul saracinilor – pe care chiar Marele Eftimie îl propusese spre hirotonie patriarhului de Ierusalim –, a mers la cel de-al III-lea Sinod Ecumenic de la Efes, cuviosul i-a poruncit să-i urmeze Sfântului Chiril în toate. După Sinod, Sfântul Cuvios Eftimie s-a întristat din tot sufletul pentru greşeala vremelnică a lui Ioan al Antiohiei, ,,care fiind dreptcredincios, s-a amăgit a lua parte cu apărătorii lui Nestorie”[152].
,,Fericitul Sava şi mulţi alţi bătrâni se minunau de râvna cea prea fierbinte a Marelui Eftimie pentru dogmele bisericeşti, măcar că el trăia cu multă smerenie şi adeverea că se întoarce de la tot eresul ce se împotrivea cuvântului cel dreptslăvitor al credinţei, dar mai ales pe cele şase eresuri le ura cu desăvârşire, adică: ura rătăcirea maniheică şi se lupta vitejeşte contra celor ce cugetau ca Origen, care erau mulţi pe atunci […]. Cât despre unirea lui Arie şi a lui Sabelie, asemenea se întorcea şi ura viclenia lor, ca şi păgânătatea cea deopotrivă […]. Lepăda despărţirea lui Nestorie şi amestecarea lui Eutihie, mărturisind cu dreaptă credinţă pe Dumnezeu Cuvântul”.
La Sinodul de la Calcedon au fost prezenţi şi ,,ucenicii Marelui Eftimie – Ştefan, episcopul Iamniei şi Ioan, episcopul saracinilor, fiindcă acum Petru se săvârşise şi după aceea Avxolau murise în urgisire, ca unul ce se învoise cu Dioscor în Efes. Aceştia luând hotarul credinţei cel alcătuit şi glăsuit de sobor, au venit în grabă la Marele Eftimie, temându-se să nu se urgisească, precum s-a urgisit Avxolau, venind la soborul cel tâlhăresc. Deci, primindu-i pe aceştia părintele nostru Eftimie, şi citind hotarul credinţei, au primit mărturisirea credinţei întru dânsul, ca un cercetător al judecăţii celei drepte. Străbătând vestea că Marele Eftimie a primit hotarul de credinţă cel glăsuit în Calcedon, voiau a-l primi toţi monahii, de nu i-ar fi oprit Teodosie, care cu forma era monah, iar cu fapta înaintemergător al lui antihrist”.
După ce Teodosie a uzurpat scaunul patriarhal al Ierusalimului, aproape toţi monahii din pustia Palestinei şi locuitorii din cetăţi i-au urmat în apostazia sa. Cu toate acestea, monahii aflaţi sub povăţuirea Marelui Eftimie nu aveau nici o părtăşie cu el. Atunci Teodosie a trimis la el doi arhimandriţi, rugându-l să i se alăture. Cuviosul a răspuns însă că, în ceea ce-l priveşte, nu va avea niciodată părtăşie cu faptele nelegiuite ale lui Teodosie, nici nu se va supune rătăcirii lui. Ca un teolog strălucit, el le-a dovedit că Sinodul este în acord deplin atât cu cele trei Sinoade Ecumenice anterioare, cât şi cu învăţătura ortodoxă îndeobşte.
,,Teodosie făcându-se stăpânitor al tuturor celor din Palestina, se sârguia cu cuvinte măgulitoare a stinge această scânteie a dreptei credinţe, care singură rămăsese în pustie. Dar s-a amăgit şi, ca o săgeată ce se loveşte de ceva mai tare, a fost respins şi ca de un val sălbatic de mare, izbindu-se, de un apărător şi părtinitor ca acesta al dreptei credinţe s-a risipit. Însă de amăgiri nu s-a depărtat, ci şi pe alţii în multe feluri i-a trimis, încercând spre a-i îndupleca.
Sfântul Cuvios Eftimie cel Mare
Văzând Marele Eftimie neruşinarea lui Teodosie şi poruncind părinţilor a nu se împărtăşi cu necredinţa aceluia, s-a dus spre pustie”. În acel loc se nevoia şi Cuviosul Gherasim, care ,,împreună cu ceilalţi pustnici s-au rănit de reaua învăţătură a lui Teodosie; apoi, auzind mai de la toţi pustnicii despre darul Marelui Eftimie, ce strălucea, au venit către dânsul la Ruva şi rămânând acolo destulă vreme, s-au înduplecat a primi hotărârea cea aşezată la Soborul din Calcedon şi a se depărta de împărtăşirea lui Teodosie împreună cu alţi pustnici, cu Petru, cel cu porecla ,,tornit”, cu Marcu, cu Iulon şi cu Siluan”.
Amăgirii lui Teodosie i-a căzut victimă şi Evdochia, soţia defunctului împărat Teodosie al II-lea. Împărăteasa s-a despărţit de Biserica Sobornicească şi, întorcându-se împotriva ortodocşilor, se străduia să-i întărească pe schismaticii monofiziţi. În aceeaşi apostazie fuseseră atraşi toţi monahii din Palestina, în ciuda faptului că Teodosie fusese izgonit, iar Sfântul Iuvenalie revenise în scaunul său. Dar fiindcă unii o îndemnau să se unească cu Biserica Sobornicească, Evdochia a hotărât să ceară sfatul bărbaţilor de Dumnezeu purtători din pustie şi să cunoască de la ei dreapta credinţă.
În acest scop ,,a trimis în Antiohia pe fericitul Anastasie horepiscopul, împreună cu alţi oameni, la Marele Simeon Stâlpnicul, care era mare luminător şi strălucea în lume, însemnându-i prin scrisori judecata minţii sale şi rugându-se a lua de la dânsul sfat plăcut lui Dumnezeu. Iar Sfântul Simeon i-a răspuns, zicând: ‘Să cunoşti că diavolul, văzând bogăţia faptelor tale cele bune, a cerut a te cerne ca pe grâu[153]; şi acel pierzător Teodosie, făcându-se încăpere şi unealtă a celui viclean, a înnegrit şi a tulburat sufletul tău cel iubitor de Dumnezeu; deci, îndrăzneşte, că nu s-a stins credinţa ta. Însă eu m-am minunat tare de aceasta că, având izvorul alăturea şi neştiindu-l, te-ai sârguit a aduce de departe aceeaşi apă; deci, ai acolo pe purtătorul de Dumnezeu Eftimie, urmează învăţăturile lui şi te vei mântui’”.
Fericita Evdochia s-a grăbit să-l întâlnească pe sfânt, care i-a zis: ,,‘Ia aminte, fiică, de acum înainte; pentru că fiind răpită de viclenia lui Teodosie, ţi s-au întâmplat în Italia cele rele şi vrăjmăşeşti, deci, depărtează-te de pricina cea fără de cuvânt şi primeşte celelalte trei sfinte şi a toată lumea soboare […]; apoi primeşte hotarul cel glăsuit de soborul a toată lumea, adunat în Calcedon, şi depărtându-te de împărăţia lui Dioscor, uneşte-te cu Iuvenalie, episcopul Ierusalimului’.
Zicând acestea, apoi rugându-se şi binecuvântând-o, s-a dus. Ea, minunându-se de fapta bună a sfântului bărbat, a împlinit cu lucrul cele de dânsul grăite, primindu-le ca din gura lui Dumnezeu; pentru că intrând îndată în sfânta cetate, prin înştiinţarea lui Cosma şi a lui Anastasie, iar preoţii unindu-se cu arhiepiscopul, s-au împărtăşit cu soborniceasca Biserică şi mulţime multă de mireni şi de monahi, care se rătăcise prin pilda lui Teodosie, dar care acum s-au întors către soborniceasca împărtăşire”.
Mai înainte de această întâmplare, Marele Eftimie reuşise de asemenea, prin învăţătura sa, să-i aducă la dreapta credinţă pe unii din satul Zif, care căzuseră în erezia maniheilor.
Sfântul Cuvios Ghelasie
Mai înainte încă de a lua scaunul Ierusalimului, Teodosie a încercat să-l atragă de partea sa pe Cuviosul Ghelasie. Dar acesta n-a voit să urmeze schismei şi apostaziei lui, ci l-a alungat fără a-l lua în seamă, socotindu-l nevrednic de convorbiri dogmatice.
Mai târziu, după ce Teodosie a urcat în scaunul patriarhal, l-a chemat şi pe Avva Ghelasie, şi prin momeli, dar şi ameninţându-l, i-a zis: ,,‘Anatematiseşte pe Iuvenalie’. Iar el nesperiindu-se nicicât de puţin, i-a zis: ‘Eu pe alt episcop al Ierusalimului nu ştiu, decât pe Iuvenalie’. Înfricoşându-se de aceea Teodosie, ca să nu se asemene şi alţii la râvna lui cea cu dreaptă credinţă, porunceşte să-l
scoată curând din biserică. Apucându-l deci, cei ce erau de dezbinarea lui şi strângând lemne împrejur spre a-l arde pe el, îl îngrozeau. Dar văzând că nici aşa nu se pleacă, nici se teme nicidecum, ci mai vârtos aceia s-au temut de scularea norodului, ca să nu fie asupra lor, pentru că era vestit şi arătat pretutindeni fericitul. Iar aceasta era mai vârtos din purtarea de grijă a Celui de sus”[154].
Sfântul Cuvios Ghelasie. Frescă din biserica Mânăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava
Sfântul Cuvios Simeon Stâlpnicul († 459)
Aşa cum am văzut mai înainte, împăratul Teodosie îi ceruse Sfântului Cuvios Simeon să mijlocească împăcarea între Sfântul Chiril şi Ioan al Antiohiei. Tot Cuviosul Simeon a fost cel care a ajutat-o pe împărăteasa Evdochia să se întoarcă la Ortodoxie.
Despre Sfântul Cuvios Simeon, Fericitul Teodoret istoriseşte că ,,astfel petrecând şi acestea toate săvârşindu-le, nici a se îngriji de Bisericile sfinţilor nu se leneveşte, ba luptându-se cu păgânătatea elinilor, ba surpând îndrăzneala iudeilor, altă dată împrăştiind taberele ereticilor; şi uneori scrie împăratului despre aceste lucruri, alteori deşteaptă pe căpetenii spre dumnezeiasca râvnă, alteori pe lângă înşişi păstorii Bisericilor stăruie, îndemnându-i să poarte grijă de turmă”[155].
Iată două împrejurări caracteristice:
,,S-a spus oarecând Cuviosului Simeon că împăratul Teodosie cel Tânăr a dat evreilor biserica pe care o luaseră creştinii. Atunci sfântul a trimis îndată o scrisoare împăratului, învăţându-l şi înfricoşându-l cu mânia lui Dumnezeu, netemându-se de puterea împărătească. Citind-o împăratul, s-a temut şi iarăşi a poruncit creştinilor să-şi ia biserica înapoi, iar pe eparhul acela care l-a sfătuit să dea evreilor biserica l-a alungat din dregătorie, trimiţând rugăminte cuviosului să facă pentru dânsul rugăciune către Dumnezeu”[156].
Sfântul Cuvios Simeon este de asemenea autorul a două scrisori în care susţine Sinodul din Calcedon şi îi osândeşte pe eretici. Cea dintâi a fost trimisă împăratului Leon, care îi ceruse părerea asupra acestei chestiuni. În cea de-a doua, adresată Episcopului Vasilie al Antiohiei, scrie printre altele:
,,Am primit scrisoarea sfinţiei tale şi m-am minunat de râvna şi dreapta credinţă pe care preaiubitorul de Dumnezeu împăratul nostru a arătat-o şi o arată faţă de Sfinţii Părinţi şi de credinţa lor dreaptă […] Drept aceea şi eu, smeritul şi nevrednicul, cel născut fără de vreme (I Corinteni 15, 8) între monahi, mi-am scris cugetul meu domniei sale, adică stăruinţa mea în credinţa pe care o am ca temelie şi care a fost arătată de Sfântul Duh prin cei 630 de Sfinţi Părinţi ai Sinodului din Calcedon”[157].
Sfântul Cuvios Daniil Stâlpnicul († 493)
Un alt stâlpnic care a strălucit în luptele pentru apărarea credinţei ortodoxe a fost Sfântul Cuvios Daniil. În vremea lui Leon cel Mare, cuviosul îşi începuse deja nevoinţa vieţuirii pe stâlp. Odată, ,,după o iarnă foarte friguroasă, a venit împăratul să vadă pe sfânt dacă nu a pătimit vreo vătămare de la ploile şi vânturile care au fost. Şi văzând cârligele cele rupte, a poruncit să întărească turnul mai bine; apoi s-a întors cu binecuvântarea ce o primise de la cuviosul părinte. Dar i s-a întâmplat lucrul acesta: calul pe care era, nu se ştie din ce pricină, speriindu-se şi căzând înapoi, a trântit pe împărat, încât şi coroana a căzut din capul lui departe şi s-a sfărâmat, risipindu-se de la coroană mărgăritarele şi pietrele cele scumpe.
Atunci era comis (sfetnic) pe lângă împărat unul cu numele Iordan, de credinţă arian, care, văzând căderea împăratului de pe cal, s-a temut să nu-l învinuiască şi să fie pedepsit. Deci, întorcându-se, a alergat la Cuviosul Daniil şi-l rugă cu lacrimi să mijlocească către împărat pentru dânsul ca să-l ierte, că se leapădă – zicea el – de credinţa cea arienească şi se uneşte cu credinţa cea dreaptă. Iar cuviosul, primindu-l în buna credinţă, a scris împăratului că Iordan s-a lepădat de credinţa cea arienească şi s-a lipit de creştini; drept aceea vrednic este a fi miluit. Împăratul a scris înapoi către sfânt, zicând: ‘Pricina căderii mele nu a fost nimeni altul decât eu, căci înaintea ochilor tăi am îndrăznit a încăleca pe cal şi n-am mers mai departe pe jos, de la sfântul tău turn. Iar asupra lui Iordan nu numai că nu am nimic, dar încă mă şi bucur că această cădere s-a făcut pricinuitoare sculării lui din căderea cea sufletească’. După aceasta împăratul avea pe sfântul în atât de mare cinste, încât nu numai singur îl cinstea, ci şi altora îl arăta ca pe o stea cerească”[158].
Sfântul Cuvios Daniil Stâlpnicul
Miniatură din Menologhionul lui Vasilie al II-lea, Constantinopol, 985
Sfântul Cuvios Daniil va interveni din nou în favoarea dreptei credinţe în vremea împăratului Vasilisc. După Leon, luând Zenon împărăţia şi împărăţind 3 ani, s-a sculat asupra lui Vasilisc, fratele Verinei, femeia împăratului Leon, care murise. Acela, izgonind pe Zenon, a luat împărăţia, iar Eutihian, fiind eretic, a început a tulbura Biserica lui Dumnezeu, lepădând soborul din Calcedon şi semănând învăţăturile cele ereticeşti. Atunci Acachie, patriarhul Constantinopolului, adunând episcopii cei credincioşi, se împotriviră împăratului, cu temere totuşi, însă nimic n-au sporit. Necredinciosul împărat intenţiona chiar să-l ucidă pe patriarhul Acachie, care se opunea cu tărie planurilor politicii sale. Aflând aceste veşti întristătoare, monahii din Constantinopol s-au adunat în sfânta şi marea biserică pentru a-l sprijini şi apăra pe patriarh şi au hotărât cu toţii să trimită un sol la Sfântul Cuvios Daniil spre a-i face cunoscută gravitatea situaţiei.
,,Dar în ziua următoare a trimis şi împăratul Vasilisc la cuviosul un curtean cu numele de Daniil, cu porunca de a-i spune acestea: ‘Drepte îţi par, îngere al lui Dumnezeu, cele uneltite de patriarhul Acachie, care prin clevetiri de tot felul a ridicat cetatea împotriva mea şi a tras după sine până şi oastea ? Deci roagă-te pentru noi, ca să nu izbândească’.
Auzind acestea, cuviosul i-a zis lui Daniil: ‘Spune-i celui ce te-a trimis: Nu eşti vrednic de dumnezeiasca binecuvântare, căci ai îmbrăţişat credinţa iudeilor, defăimând întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, şi tulburi Biserica Lui cea Sfântă şi-i dispreţuieşti pe preoţii Săi. Căci scris este: Nu daţi cele sfinte câinilor, nici lepădaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor (Matei 7, 6). Să ştii, deci, că degrabă va surpa Dumnezeu stăpânirea ta tirănească şi va lua împărăţia din mâinile tale’”[159].
Împăratul s-a mâniat şi s-a tulburat adânc primind răspunsul sfântului. Dar poporul credincios, la auzul celor petrecute, s-a adunat a doua zi în biserica cea mare şi toţi într-un glas îl rugau cu lacrimi pe Acachie să-l cheme pe Cuviosul Daniil să izbăvească Biserica. Patriarhul a trimis din nou o solie alcătuită din arhimandriţi, cărora le-a poruncit:
,,De dragul credinţei şi pentru mine, mergeţi la cuviosul bărbat Daniil şi cădeţi înaintea stâlpului şi rugaţi-l fierbinte, zicându-i: ‘Urmează Învăţătorului Hristos Cel ce au plecat cerurile şi s-au pogorât (Psalmi 17, 11) şi S-a întrupat din Preasfânta Fecioară şi a petrecut împreună cu păcătoşii, vărsându-Şi sângele ca să mântuiască Biserica, mireasa Sa. Nu trece cu vederea cărunteţile noastre, ci primeşte rugăciunea şi vino să mântuieşti Biserica, Maica ta, care se batjocoreşte de necinstitori, în timp ce păstorul este prigonit, iar turma risipită de lupi sălbatici’.
Trimişii s-au dus şi au făcut aşa cum li se poruncise şi au căzut la pământ înaintea stâlpului. Văzându-i plecaţi la pământ, cuviosul s-a tulburat şi le-a strigat din înălţime: ‘Ce faceţi, sfinţi părinţi, aducând o astfel de osândă asupra nevredniciei mele ? Care vă este vrerea ?’
Atunci ei s-au ridicat şi i-au zis: ‘Avem trebuinţă de tine să izbăveşti – cu harul lui Dumnezeu – credinţa prigonită, Biserica înviforată, turma cea risipită şi pe bătrânul patriarh ameninţat cu moartea’. Iar cuviosul le-a răspuns: ‘Adevărat este Cel ce a zis că Sfânta Biserică porţile Iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). Răbdaţi puţină vreme şi se va face voia lui Dumnezeu. Rugaţi-vă deci să ne arate Domnul cele de folos’.
Pe când îşi săvârşea rugăciunea de noapte, în revărsatul zorilor – era o zi de miercuri -, Daniil a auzit un glas grăindu-i lămurit: ‘Coboară-te să mergi cu părinţii şi nu şovăi; iar după ce vei săvârşi lucrul, urmează-ţi nevoinţa în pace !’ Iar cuviosul a dat ascultare voii lui Dumnezeu […]
Atunci (îndată ce Cuviosul Daniil a ajuns la biserică) poporul a început să strige: ‘Alungă tânguirea Bisericii; ţie ţi-l încredinţăm pe arhiereu; sârguieşte-te pentru lucrul cel sfânt pentru care ai venit; acum este ceasul să iei cununa ostenelilor tale’.
Cuviosul a făcut semn mulţimii să tacă şi a zis: ‘Credinţa noastră cea desăvârşită în Dumnezeu nu se teme, nici nu este biruită de împotrivirile vrăjmaşilor, nici nu are trebuinţă de vreun ajutor omenesc, fiindcă este întemeiată pe piatra cea tare, Hristos (I Corinteni 10, 4). De aceea, nu slăbiţi în rugăciune, căci şi pentru verhovnicul apostolilor, Petru, s-au făcut odinioară îndelungi rugăciuni (Faptele Apostolilor 12, 5), nu pentru că l-ar fi părăsit Dumnezeu, ci fiindcă Acesta voieşte ca şi turma să înalţe rugăciuni pentru păstorul ei. Asemenea faceţi şi voi în clipa de faţă, şi Domnul va săvârşi foarte degrabă şi cu noi lucruri minunate, spre slava numelui Său’.
După ce sfântul a grăit acestea, credincioşii au scos însemnele de doliu din altar şi din toată biserica. Iar Daniil i-a scris împăratului o scrisoare, zicând: ‘Îţi este de folos a-L mânia pe Dumnezeu ? Nu este oare viaţa ta în mâinile Sale ? Ce vrăjmăşie ai cu Sfânta Biserică, de te-ai oştit împotriva slujitorilor ei şi te arăţi ca un alt Diocleţian ?’ Şi multe altele asemenea i-a scris, când sfătuindu-l, când mustrându-l.
Când împăratul a primit scrisoarea şi s-a înştiinţat că Daniil venise în cetate şi se afla în biserică, s-a înfricoşat foarte tare şi i-a trimis răspuns: ‘Aceasta dar îţi este nevoinţa, să vii în cetate şi să ridici norodul împotriva mea ? Eu plec şi las în seama ta cetatea’. Şi a plecat cu o corabie la Evdomon, care se află la marginea cetăţii”[160].
Atunci cuviosul le-a poruncit monahilor să păzească biserica şi pe patriarh, iar el, însoţit de poporul credincios, a pornit către palatul împăratului din Evdomon. Dar nefiind primiţi de împărat au plecat scuturând praful de pe picioarele lor (Matei 10, 14). Iar Vasilisc, aflând de mânia sfântului, a fost cuprins de o mare frică şi a trimis în multe rânduri oameni care să-l aducă la palat.
,,Cuviosul însă nu s-a învoit să meargă, ci a zis: ‘Să vină el în sfânta biserică să dea răspuns înaintea sfintei cruci şi a Sfintei Evanghelii pe care le-a defăimat; fiindcă eu nu sunt decât un om păcătos’. Trimişii i-au transmis împăratului cele zise, iar acesta s-a grăbit să iasă şi să meargă la biserică. Patriarhul l-a întâmpinat cu Sfânta Evanghelie înaintea sfântului altar, iar împăratul s-a închinat cu făţărnicie.
După ce s-a săvârşit rugăciunea rânduită, Vasilisc şi patriarhul au mers împreună la Cuviosul Daniil şi amândoi au îngenuncheat la picioarele sale, în văzul a tot poporul. Sfântul i-a sfătuit să se împace şi să nu mai ţină nici o vrajbă între ei, ‘căci – a zis – când voi sunteţi în vrajbă, faceţi tulburare sfintelor Biserici şi stârniţi o mare neorânduială în toată împărăţia’.
În timp ce împăratul işi rostea marele său cuvânt de apărare înaintea Cuviosului Daniil, poporul striga: ‘Păzeşte-i, Doamne, pe părinte şi pe cei doi fii ai săi ! Ţie îţi încredinţăm, părinte, buna înţelegere dintre ei ! Să auzim acum credinţa împăratului ! De ce sunt răsturnate canoanele Ortodoxiei ? De ce sunt surghiuniţi episcopii ortodocşi ? […]’ Iar împăratul şi patriarhul stăteau îngenuncheaţi la picioarele sfântului, în timp ce poporul striga nenumărate altele asemenea”.
Apoi cuviosul l-a îndemnat pe împărat să dea răspuns înaintea poporului şi să-l încredinţeze de ortodoxia cugetelor sale. În acest fel Vasilisc s-a împăcat cu Sfântul Daniil, cu patriarhul, dar şi cu poporul credincios. După ce s-au săvârşit toate acestea, cuviosul s-a întors la obişnuita sa nevoinţă pe stâlp. Le-a proorocit însă monahilor că Dumnezeu îl va pedepsi pe împărat, deoarece purtarea sa nu fusese sinceră. Într-adevăr, după proorocia sfântului, Vasilisc a fost alungat la scurt timp de pe tron, iar Zenon a revenit la cârma împărăţiei.
Cu 7 zile înaintea de adormirea sa, cuviosul le-a poruncit, printre altele, ucenicilor săi ,,să nu se despartă de Maica lor sfântă, Biserica, şi să urască toată sminteala şi neghinele ereticilor, vrăjmaşii lui Hristos”.
Sfinţitul Dositei al Ierusalimului menţionează că Sfântul Daniil a însemnat într-un libellus[161] dogmele ortodoxe şi i l-a dat lui Vasilisc să-l semneze. Constrâns, împăratul a scris atunci Antienciclica, prin care abroga enciclica eretică anterioară şi întărea credinţa ortodoxă. Împăratul Vasilisc a fost înfruntat şi de monahul Olimpie[162].
Henotikonul împăratului Zenon şi evenimentele ulterioare (482-518)
Din nefericire, disputele şi ciocnirile dintre ortodocşi şi monofiziţi au continuat şi după alungarea lui Vasilisc. Majoritatea acestora din urmă se despărţiseră deja de eutihienii extremişti care ajungeau până la a susţine că trupul lui Hristos nu este de o fiinţă cu cel omenesc[163].
În aceste condiţii, împăratul Zenon a considerat necesară trasarea unei politici unioniste şi a emis în anul 482, în înţelegere cu Patriarhul Acachie al Constantinopolului, un edict cu numele de Henotikon. Acesta condamna nestorianismul şi eutihianismul, evita formulele controversate ,,o fire” şi ,,două firi”, ocolea cu diplomaţie hotărârea dogmatică a Sinodului de la Calcedon, recunoştea Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan şi evita includerea Sinodului de la Calcedon între celelalte Sinoade Ecumenice.
Henotikonul a fost semnat de Patriarhul Acachie al Constantinopolului şi de patriarhii monofiziţi Petru Mong al Alexandriei şi Petru Gnafevs al Antiohiei. Fără îndoială, edictul i-a nemulţumit atât pe ortodocşi, cât şi pe monofiziţi. Monofiziţii care au respins Henotikonul s-au despărţit de ceilalţi şi s-au numit akefali (fără căpetenie). La rândul său, Papa Felix al III-lea (483-492) a refuzat să semneze edictul şi l-a caterisit pe patriarhul Acachie. Astfel, Henotikonul nu numai că nu a reuşit să înfăptuiască unirea dintre ortodocşi şi monofiziţi, dar a dezbinat pe deasupra Apusul de Răsărit (484-519).
Disputele dintre patriarhi, cauzate de ambiguitatea deliberată a textului şi de interpretările samavolnice care i-au fost aduse de către aceştia, au continuat şi în perioada următoare. Pe drept cuvânt s-a spus că ,,fiecare dintre întâistătătorii Bisericilor a tratat Sinodul de la Calcedon potrivit propriei sale viziuni”[164].
Această confuzie a avut loc cu precădere în timpul împăratului Anastasie Dikoros (491-518). La vremea respectivă Roma încetase comuniunea cu celelalte patriarhii şi urma o linie ortodoxă mai riguroasă. Papii Romei erau în dezacord cu patriarhii capitalei imperiale, deoarece aceştia din urmă înscriseseră în diptice numele lui Acachie, promotorul Henotikonului. Alexandria dădea şi ea Henotikonului o interpretare pur monofizită, în timp ce anatematisea Sinodul de la Calcedon şi-i primea în comuniune pe adepţii lui Dioscor. Singurii între care exista unitate erau patriarhii ortodocşi Macedonie al Constantinopolului, Ilie al Ierusalimului şi Flavian al Antiohiei.
Împăratul a urmat iniţial linia Henotikonului, pentru ca treptat să-i susţină pe monofiziţi şi să favorizeze respingerea Sinodului de la Calcedon. Simpatiile sale monofizite s-au întărit odată cu sosirea în Constantinopol a eruditului monah Sever, adept al monofizismului. Acesta a reuşit chiar să-l convingă pe Anastasie (510) să introducă la sfârşitul imnului Trisaghion (,,Sfinte Dumnezeule”) adăugirea eretică a lui Petru Gnafevs, ,,Cel ce Te-ai răstignit pentru noi”. Trisaghionul s-a cântat pentru prima oară cu această adăugire în biserica palatului imperial, iar mai apoi în Biserica Sfânta Sofia.
Riposta ortodocşilor a fost neîntârziată. Egumeni, monahi şi mulţime de popor au purces la o manifestaţie impresionantă împotriva politicii pro-monofizite a împăratului şi în favoarea patriarhului Macedonie, care se opunea cu tărie. Împăratul era numit ,,maniheu şi nevrednic de domnie”, iar mulţimea striga: ,,Este vremea muceniciei, să nu-l părăsim pe părintele nostru !” Înfricoşat de această reacţie neaşteptată, Anastasie a fost nevoit să cedeze, fie şi numai temporar, şi să se învoiască cu patriarhul.
Cu toate acestea, în anul următor (511) împăratul a reuşit să-l amăgească pe sfinţitul Macedonie şi să obţină de la acesta un înscris prin care mărturisea că recunoaşte primele două Sinoade Ecumenice, în timp ce le trecea sub tăcere pe celelalte două. Acest gest neaşteptat al patriarhului a provocat sminteală în rândul monahilor şi al clericilor săi, şi ,,revoltate, mânăstirile din jurul Constantinopolului l-au părăsit pe patriarhul Macedonie”[165]. Când acesta a mers să slujească în vestita Mânăstire a Dalmaţilor, monahii au refuzat să liturghisească împreună cu el. Patriarhul a fost nevoit atunci să se disculpe în biserică, mărturisind că recunoaşte cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic şi-i anatematiseşte pe toţi cei care nu-l primesc. În urma acestei mărturisiri, monahii au acceptat să liturghisească împreună cu el.
În cele din urmă, Anastasie l-a exilat pe sfinţitul Macedonie în Evhaita, în cursul aceluiaşi an. Succesorul său, Timotei (511-518), a încercat să înscrie în diptice numele lui Sever, dar a fost împiedicat de popor. ,,De părtăşia cu Sever fugeau toţi ortodocşii, şi mai cu seamă monahii, dintre care prin multe pedepse sălbatice pe mulţi i-a ucis”[166].
,,Curios era că nici nefericitul Timotei nu ştia ce să facă, strâmtorat fiind şi de împărat şi de popor. Săvârşindu-se egumenul Mânăstirii lui Die, Timotei a mers acolo pentru hirotonia şi instalarea unui nou egumen. Dar cum monahii erau de partea Sinodului de la Calcedon, egumenul s-a lepădat a fi hirotonit prin mâinile unui patriarh ce nu recunoştea cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic. Atunci Timotei a rostit: ‘Anatema tot celui ce nu primeşte Sinodul de la Calcedon !’, şi candidatul la egumenie a primit hirotonia”[167]. Din păcate însă, fiind admonestat de împărat, Timotei a mărturisit ulterior exact cele contrare.
De asemenea, ,,un oarecare monah din Alexandria cu numele de Dorotei a scris o carte cu multe stihuri în apărarea Sinodului din Calcedon şi i-a dat-o soţiei fratelui lui Anastasie, care era dreptcredincioasă. Aceasta i-a dat cartea lui Anastasie, nădăjduind că prin ea îşi va schimba părerea. Dar împăratul citind-o şi înţelegând că este împotriva cugetelor sale, l-a surghiunit pe Dorotei la Oasis, iar cartea a rupt-o în bucăţi, căci avea în frunte epigraful: ‘Tragedie, adică o proorocie la vremea de acum’. Precum se spune, la fel vorbise Marele Vasilie împotriva lui Iulian”.
De asemenea, Anastasie a convocat la Sidon, în 511, un sinod al episcopilor sirieni şi palestinieni pentru a lepăda desăvârşit Sinodul din Calcedon. Patriarhii Ilie şi Flavian, participanţi la acest sinod, au împiedicat însă anatematisirea hotărârilor de la Calcedon şi au dizolvat sinodul.
Înfuriaţi de atitudinea celor doi patriarhi, monofiziţii au decis exilarea lor. Atunci monahii ortodocşi din Valea Siriei au sosit în Antiohia, hotărâţi să-l apere cu orice chip pe patriarhul Flavian. Însă, în ciuda marilor pătimiri suferite, n-au reuşit să-şi izbăvească păstorul, care a fost surghiunit în 512 odată cu mulţi alţi episcopi în lanţuri, clerici şi monahi.
Atunci, cu mare bucurie, împăratul l-a trimis ca episcop al Antiohiei pe Sever, căpetenia akefalilor. ,,Iar Ilie al Ierusalimului, fiind silit de împărat sau să se împărtăşească cu Sever, sau să fie scos din episcopie, sprijinit de monahi, mai vârtos a voit să fie scos din episcopie”[168].
Succesorul lui Ilie în scaunul Ierusalimului, Ioan (516-524), în ciuda promisiunii sale iniţiale, nu a trecut în diptice numele lui Sever, fiind îndemnat la aceasta de Sfinţii Sava şi Teodosie, întâistătătorii monahilor din Palestina. Mai mult, Ioan şi-a declarat soborniceşte devotamentul faţă de Sinodul din Calcedon. După 2 ani, în 518, cei doi patriarhi surghiuniţi în locuri diferite, Ilie şi Flavian, ,,şi-au făcut cunoscut unul altuia: Anastasie a murit astăzi. Să mergem şi noi să ne judecăm cu el. Şi după 2 zile au plecat către Domnul”[169].
În acele vremuri de restrişte, frăţiile monahale au dus o luptă plină de eroism şi jertfă de sine. Monahii din Constantinopol, Antiohia şi Ierusalim se străduiau să-şi păzească cu orice chip credinţa şi să-şi apere păstorii care, rând pe rând, luau calea exilului.
* * *
În această perioadă, precum am văzut, în tabăra monofiziţilor a apărut o figură marcantă, Sever. Pe lângă monofiziţii care l-au avut şi îl au pe Sever drept căpetenie a lor, sunt din nefericire şi astăzi chiar unii ortodocşi care consideră că acesta nu a avut concepţii eretice. Şi aceasta cu toate că alţi eretici, precum monoteliţii Pavel al Constantinopolului şi Macarie al Antiohiei, l-au aşezat ei înşişi în rândul ereticilor. Să vedem însă pe scurt opinia Sfinţilor Părinţi cu privire la acest ereziarh.
Chiril al Schitopolisului, cel care a consemnat vieţile întâistătătorilor monahilor din Palestina, spune despre Sever că ,,a supus Sinodul de la Calcedon la anateme fără de număr. Propovăduia de asemenea o singură fire stricăcioasă a Stăpânului Hristos, Fiul lui Dumnezeu, după întruparea şi înomenirea din Fecioară, luptându-se să statornicească reaua credinţă a lui Eutihie.
Şi iubitor de tulburare fiind, a născocit multe împotriva dogmelor şi rânduielilor drepte ale Bisericii, şi primea nelegiuitul şi tâlhărescul Sinod al doilea de la Efes […] Mai spune că ipostasul este fire, şi firea ipostas; fără să recunoască între ele vreo deosebire, a cutezat a numi Sfânta şi închinata şi cea deofiinţă Treime a dumnezeieştilor ipostasuri, treime de firi şi de dumnezeiri şi de Dumnezei”[170].
Ereziarhul şi orbul Sever, ,,lepădând taina mântuirii celei de obşte”[171], credea că Hristos este o fire compusă şi are o singură voinţă, în timp ce, după Sfinţii Părinţi, El este un ipostas compus, adică o Persoană cu două firi şi două voinţe. Recunoscând două firi înainte de întruparea lui Hristos, Sever ,,nu se ruşina să spună că Hristos se compune din două persoane şi două ipostasuri”[172]. Prin urmare, rău-credinciosul Sever s-a lepădat de Sfinţii Părinţi. După Sfântul Tarasie al Constantinopolului, acesta era şi iconomah.
Aceste erezii ale lui Sever l-au făcut pe Sfântul Sofronie al Ierusalimului să exclame într-o epistolă sinodală: ,,Împreună cu aceştia toţi (ereticii), şi mai înainte de toţi, şi după toţi, şi cu fiecare în parte, şi peste toţi, să fie anatema şi Sever, ucenicul prea sârguincios al acestora, cel mai crud tiran dintre toţi ereticii akefali, noi sau vechi, vrăjmaş prea aprig al Sfintei Biserici Soborniceşti şi desfrânat prea nelegiuit şi corupător mârşav al Preasfintei Biserici a Antiohiei”.
Se mai spune că Sever i-a trimis pe doi dintre episcopii săi la Alamundar, căpetenia saracinilor, care primise credinţa creştină, cu intenţia de a-l atrage la erezia lui. Voind să-i mustre, Alamundar le-a zis: ,,Tocmai mi s-a vestit că a murit Arhanghelul Mihail”. Iar când aceia au spus că este cu neputinţă, el le-a răspuns cu multă înţelepciune: ,,De vreme ce îngerii sunt fără de moarte cum, după spusele voastre, a pătimit şi a primit moartea pe cruce dumnezeirea, care Se amestecase cu trupul, alcătuind o singură fire ?”[173]
Sfântul Cuvios Sava cel Sfinţit (438-532)
Sfântul Cuvios Sava, ucenicul Marelui Eftimie, era în acea vreme întâistătătorul şi legiuitorul tuturor pustnicilor din Palestina, în timp ce Sfântul Cuvios Teodosie era începătorul vieţii de obşte. Aceşti doi mari Părinţi au strălucit nu doar prin faptele virtuţii, ci şi prin luptele pentru apărarea dogmelor şi mai cu seamă a hotărârilor dogmatice luate de Sinodul de la Calcedon.
În viaţa Sfântului Sava se istoriseşte că puţin mai sus de cele trei mânăstiri ale sale vieţuiau doi monahi nestorieni. Cuviosul ,,se întrista şi se necăjea pentru ei foarte, căci i s-a arătat în zilele acelea o vedenie, precum urmează:
Se vedea pe sine în Biserica Sfintei Învieri, la vremea săvârşirii dumnezeieştii liturghii, şi pe aceşti monahi izgoniţi cu mare ameninţare de către purtătorii de vergi, în timp ce el îi ruga pe aceia să-i lase pe monahi să se împărtăşească. Ei însă i-au răspuns cu asprime: ‘Nu le este îngăduit să se împărtăşească, pentru că sunt iudei, de vreme ce nu mărturisesc că Hristos este Dumnezeu adevărat şi că Sfânta Maria este Născătoare de Dumnezeu’.
Făcându-i-se milă de ei, bătrânul se ruga de atunci stăruitor lui Dumnezeu ca şi aceştia să ajungă la cunoaşterea adevărului şi, luminându-se, să se întoarcă de la erezia lui Nestorie. Şi îndelungă vreme cercetându-i, îi ruga, îi sfătuia şi-i învăţa cu de-amănuntul dogmele dreptei credinţe. Şi aşa, mult ostenindu-se în rugăciuni
şi poveţe, i-a înduplecat cu darul lui Dumnezeu să dea anatemei învăţăturile lui Nestorie şi să intre în comuniune cu Biserica Sobornicească” [174].
Sfântul Sava cel Sfinţit
Tot aşa, după îndemnuri stăruitoare, Sfântul Sava a reuşit să-l îndepărteze de erezia akefalilor pe un oarecare arhimandrit cu numele de Mamas şi să-l aducă în comuniune cu Biserica Sobornicească. Exemplul lui Mamas a fost urmat de mulţi alţii, fapt ce a atras furia împăratului Anastasie. Altă dată, auzind pe unii cântând Trisaghionul cu adaosul blasfemator ,,Cel ce Te-ai răstignit pentru noi”, sfântul s-a opus şi a poruncit ca imnul să se cânte potrivit vechii predanii a Bisericii.
În anul 511, când Sfântul Cuvios Sava era în vârstă de 73 ani, împăratul Anastasie s-a pornit cu mare mânie împotriva celor trei patriarhi ortodocşi de atunci. După ce l-a alungat pe Sfinţitul Macedonie din Constantinopol, se pregătea să se răfuiască şi cu Ilie al Ierusalimului şi Flavian al Antiohiei care se opuneau caterisirii lui Macedonie. O mare furtună se prevestea asupra celor două Biserici.
,,Din această pricină, fericitul Ilie l-a trimis la Constantinopol pe părintele nostru Sava şi pe alţi egumeni împreună cu el, scriindu-i acestea împăratului: ‘Alegând slugi bune şi credincioase ale lui Dumnezeu şi căpetenii ale întregii pustii, între care şi pe Sava, cel ce a preschimbat pustia în cetate locuită, ocrotitorul pustiei şi luminătorul întregii Palestine, i-am trimis să se roage stăpânirii tale’. Aşadar, arhiepiscopul Ilie a scris acestea, iar părintele nostru Sava şi-a împlinit cu râvnă ascultarea faţă de arhiereu, nădăjduind să vină în ajutorul credinţei ortodoxe şi soborniceşti, care se clătina şi se primejduia la vremea aceea”.
Ajungând în Constantinopol, părinţii au intrat cu toţii la împărat. Uşierii însă l-au alungat pe Sfântul Sava, luându-l drept un cerşetor. Împăratul şi ceilalţi părinţi l-au căutat atunci cu sârguinţă şi în cele din urmă a fost găsit de uşieri rugându-se retras într-un colţ. Anastasie l-a primit cu multă cinste, fiindcă văzuse un înger mergând înaintea lui. Apoi, după ce le-a împlinit egumenilor cererile pentru mânăstirile lor, împăratul ,,a zis celui întru sfinţi Sava: ‘Dar tu, călugăre, de vreme ce nu voieşti să ceri nimic, pentru ce te-ai supus la o asemenea osteneală a călătoriei ?’ Iar bătrânul răspunzând i-a zis: ‘Am venit aici mai întâi ca să mă închin la urmele picioarelor evlaviei tale, cât timp mai sunt în acest trup. Apoi ca să te rog pentru sfânta cetate a lui Dumnezeu, Ierusalimul, şi pentru preacuviosul ei arhiepiscop; să dăruieşti sfintelor noastre Biserici pace şi pe slujitorii lor să-i laşi netulburaţi. Fiindcă prin pacea Bisericilor şi noi petrecem în linişte – în care în chip firesc se agonisesc virtuţile -, şi astfel ne vom ruga zi şi noapte pentru luminăţia ta, aflând odihnă în legile tale dreptcredincioase’”.
Atunci împăratul i-a dat sfântului daruri bogate şi a poruncit ca acesta să rămână să ierneze în Constantinopol şi să poată intra neîmpiedicat la palat ori de câte ori ar voi. Dar trecând câteva zile numai, l-a înştiinţat despre hotărârea sa de a-l izgoni pe patriarhul Ilie din scaunul Ierusalimului. Anastasie îl învinuia pe ierarhul mărturisitor că ar fi nestorian, că nu recunoscuse caterisirea patriarhilor Macedonie şi Eufimie ai Constantinopolului şi că-l amăgise pe deasupra şi pe Flavian al Antiohiei, şi împreună împiedicaseră lucrările Sinodului adunat la Sidon (511) pentru anatematisirea Sinodului din Calcedon.
,,Sfântul Sava a răspuns: ‘Să fie înştiinţată luminăţia ta că arhiepiscopul sfintei noastre cetăţi a lui Dumnezeu, deprinzând dogmele bunei cinstiri de la Părinţii cei vechi ai pustiei, luminători şi făcători de minuni, leapădă deopotrivă despărţirea lui Nestorie şi amestecul lui Eutihie, ţinând calea de mijloc a Bisericii Ortodoxe şi neprimind a se abate nici la dreapta, nici la stânga, după cuvântul Scripturii (A Doua Lege 5, 32).
Ştim şi că el este insuflat de dumnezeieştile învăţături ale celui întru sfinţi Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, şi îi anatematiseşte pe cei ce s-au împotrivit ori se împotrivesc acestora. Te rugăm dar ca sfânta cetate a Ierusalimului, în care s-a arătat marea taină a dreptei credinţe (I Timotei 3, 16), să se păzească netulburată şi ierarhia noastră să rămână neschimbată’.
Împăratul, pricepând sfinţenia, simplitatea şi înţelepciunea duhovnicească a bătrânului, i-a zis: ‘Cu adevărat, călugăre, drept a grăit Dumnezeiasca Scriptură că cel ce umblă drept, umblă cu nădejde (Pildele lui Solomon 10, 10). Ci roagă-te pentru noi şi fii fără de grijă că nu hotărâm nimic împotriva arhiepiscopului vostru de dragul sfinţiei tale, şi mă voi grăbi să te slobozesc de aici cu toată purtarea de grijă’”.
Din păcate însă, atitudinea împăratului nu a întârziat să se schimbe. După eşecul Sinodului de la Sidon, exarhii ereticilor, înfuriaţi, au luat de la el împuternicire să-l exileze pe Flavian, iar în scaunul Antiohiei a urcat Sever. Acesta i-a trimis scrisoarea sa sinodală patriarhului Ilie care nu a vrut s-o primească. Atunci a trimis din nou acea scrisoare sinodală prin nişte clerici însoţiţi de putere împărătească. Aflând despre aceasta, Sfântul Cuvios Sava a venit la Ierusalim împreună cu alţi egumeni şi i-au alungat pe cei trimişi strigând: ,,Anatema lui Sever şi părtaşilor lui !”
Mâniat, împăratul l-a surghiunit pe Ilie şi în locul lui l-a aşezat pe Ioan, care se învoise să-l recunoască pe Sever şi să anatematisească Sinodul de la Calcedon. Înştiinţându-se de aceasta, Sfântul Sava şi părinţii din pustie l-au rugat cu stăruinţă pe Ioan să nu-l primească în comuniune pe Sever, ci să apere Sinodul 
de la Calcedon, încredinţându-l că ei toţi îi vor sta alături în această luptă. Astfel, bizuindu-se pe ajutorul monahilor, arhiepiscopul s-a dezis de cele făgăduite, fapt pentru care a fost închis numaidecât de către oamenii împăratului, dar prefăcându-se a-şi fi schimbat părerea, i-au dat drumul.
Lavra Sfântului Sava. Miniatură din secolul XVII, Mânăstirea Grigoriou, Sfântul Munte
Atunci arhiepiscopul ,,a trimis în toiul nopţii după toată mulţimea de monahi, adunându-i de pretutindeni în sfânta cetate, încât se strânseseră, după spusele celor ce au numărat mulţimea, ca la zece mii de monahi. Dar cum Biserica întreagă nu încăpea atât popor, s-au sfătuit să meargă cu toţii la Biserica Sfântului Întâiului Mucenic Ştefan, care era îndeajuns de încăpătoare. Doreau de altfel să-l întâmpine şi pe Ipatie, nepotul împăratului, abia slobozit din prizonieratul lui Vitalian[175], care venea să se roage la Ierusalim.
Aşadar, după ce s-au adunat toţi monahii şi locuitorii cetăţii în cinstita biserică sus-pomenită, împreună cu ei au venit şi ducele Anastasie şi consulul Zaharia. Ducele aştepta să se facă voia împăratului. Când Ipatie a ajuns şi a intrat împreună cu mulţimea în Biserica Sfântului Ştefan, arhiepiscopul s-a suit în amvon, avându-i alături pe întâistătătorii şi egumenii monahilor Teodosie şi Sava, iar tot poporul a strigat multă vreme: ‘Anatematiseşte-i pe eretici şi recunoaşte Sinodul !”
Atunci cei trei au anatematisit de îndată pe Nestorie, Eutihie, Sever şi Sotirie al Cezareei Capadociei şi pe toţi cei care nu primesc Sinodul de la Calcedon. Iar după ce au rostit acestea şi au coborât din amvon, Avva Teodosie s-a întors către popor şi a strigat: ‘Cel ce nu primeşte cele patru Sinoade ca pe cele patru Evanghelii, să fie anatema !’” Acestea zicându-le, ca un înger a înspăimântat pe popor şi nici unul din potrivnici nu a îndrăznit să zică vreun cuvânt.
După toate acestea, temându-se de mulţimea monahilor, ducele a plecat, iar Ipatie i-a umplut de daruri îmbelşugate. Împăratul însă a poruncit exilarea patriarhului Ioan şi a Sfinţilor Cuvioşi Sava şi Teodosie. Atunci cei doi cuvioşi şi toată mulţimea monahilor din pustie i-au trimis împăratului o scrisoare de protest în care spuneau printre altele:
,,Ne este cunoscut cu încredinţare că aşa-zisa îndreptare adusă acum credinţei noastre celei de mai înainte în Hristos nu este a adevăratului Hristos, ci este o învăţătură a lui antihrist, care se sârguieşte să tulbure pacea şi unirea Bisericilor lui Dumnezeu şi pe toate le-a umplut de tulburare şi nestatornicie […].
Căci dacă pentru cele ale credinţei ne sunt puse înainte viaţa şi moartea, noi mai vârtos moartea o socotim de dorit. Drept aceea, nu ne vom face niciodată, cu nici un chip şi nici o pricină, părtaşi vrăjmaşilor Bisericii lui Dumnezeu şi anatemelor aduse asupra lor, atâta vreme cât, prin darul lui Dumnezeu, avem credinţa apostolească întru care stăm, şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu (Romani 5, 2). Noi, toţi locuitorii acestui pământ sfânt, primim cu bucurie într-un cuget şi o credinţă cele patru Sfinte Sinoade, cinstite cu pecetea evanghelică şi care conglăsuiesc desăvârşit într-un duh şi într-o cugetare […].
De aceea, nimeni nu va putea cu nici un chip să ne unească cu cei ce nu cugetă în acest fel şi nu se supun acestor Sfinte Sinoade, chiar dacă ne-ar aştepta nenumărate morţi […]. Rugăm să porunciţi să înceteze relele care se săvârşesc în toate zilele cu îndrăzneală şi tulburările necontenite aduse de vrăjmaşii adevărului împotriva acestei sfinte cetăţi a lui Dumnezeu şi a prea cuviosului nostru arhiepiscop Ioan, în numele evlaviei voastre.
Încredinţăm pe înălţimea voastră, înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor celor aleşi, că nu vom primi cu nici un chip unirea cu zişii schismatici, fără o judecată după legi şi canoane, nici nu vom consimţi cu nici o inovaţie în credinţă, sub orice pricină s-ar săvârşi, şi nici nu vom primi nicicând ca legiuită hirotonia samavolnică a vreunuia dintre akefali.
Iar dacă, pentru păcatele noastre, s-ar întâmpla ceva dintre acestea, vă facem cunoscut, înaintea Preasfintei şi celei de o fiinţă Treimi, că noi toţi ne vom vărsa sângele cu bucurie şi toate Sfintele Locuri vor fi mistuite cu foc, mai înainte de a se petrece un asemenea lucru în sfânta cetate a lui Dumnezeu. Căci ce folos de simplul nume de ‘Locuri Sfinte’, dacă ele sunt pustiite şi batjocorite în acest fel ?”
Iată cuget cu adevărat ortodox, neînduplecat, viteaz, mărturisitor, al unor creştini care s-au făcut ,,mucenici fără de sânge”.
Sfântul Cuvios Teodosie, începătorul vieţii de obşte (424-529)
Surprins de curajoasa scrisoare a monahilor, împăratul le-a răspuns că nu este el însuşi pricina inovaţiei în credinţă, ci a fost tras la aceasta de oameni dornici de întâietăţi, care poftesc a se îndeletnici cu tainele de nepătruns ale credinţei. Din păcate însă, mai târziu şi-a schimbat din nou părerea. Dacă mai înainte căuta să-i ademenească pe părinţi cu bani şi să-i cumpere cu aur, acum lupta făţiş împotriva dreptei credinţe.
,,După cele petrecute, Sfântul Cuvios Teodosie nu mai avea altă grijă, nici nu rămânea vreodată oricât de puţin nelucrător. Cutreiera cetăţile dimprejur însoţit de monahi şi de cei ce râvneau a urma faptelor sale din pustie, asemeni unui general cu oastea lui. Ca unul mai bătrân cu anii, se arăta cel dintâi şi în râvna de a se face tuturor toate (I Corinteni 9, 22).
Tuturor le era alături, odihnindu-i cu învăţătura sa pe cei şovăielnici în credinţă, întărindu-i şi mai mult pe cei stăruitori, deşteptând râvna celor leneşi, sporind sârguinţa celor viteji, pe fricoşi îmbărbătându-i şi pe luptători întărindu-i. Prin bărbăţia sa nebiruită îi înfricoşa pe potrivnici, şi ca un doctor sprinten venea în întâmpinarea tuturor bolilor ereticeşti, mai înainte să se întindă”[176].
Sfântul Cuvios Teodosie
Frescă din biserica Mânăstirii Cozia, secolul al XVI-lea
Atitudinea sa luptătoare şi propovăduirea înflăcărată a celor statornicite de Sinodul din Calcedon au stârnit mânia lui Anastasie, care l-a osândit la exil pe viaţă. Curând însă, moartea împăratului a pus capăt exilului său şi al celorlalţi ortodocşi.
,,Astfel cuviosul s-a izbăvit şi s-a făcut pildă de râvnă şi virtute, nu numai celor de faţă, care au privit la luptele sale, ci şi celor aflaţi la mare depărtare de dânsul. Căci auzind de faptele sale, atât Agapit, cel ce s-a suit în scaunul vechii Rome, cât şi Efrem, care a luat scaunul Antiohiei, au propovăduit şi ei prin epistole credinţa ortodoxă, în care epistole s-au scris destule cuvinte de laudă despre fericitul Teodosie. Şi fiindcă aceşti Părinţi şi-au scris laudele lor nu pentru a-l lipsi pe cuviosul Teodosie de har, ci pentru a arăta desluşit adevărul, s-au slăvit ei înşişi nu mai puţin decât cel lăudat de ei.
Ar fi de bună seamă cu anevoie a istorisi pe rând, una câte una, toate luptele sfântului pentru Ortodoxie. Ne vom mărgini a spune numai că el, asemeni lui David Proorocul, i-a urât cu ură desăvârşită pe vrăjmaşii lui Hristos (potrivit Psalmi 138, 22), dar mai cu seamă se scârbea făţiş de învăţăturile lui Origen, care a socotit de cuviinţă ‘să se joace cu cele cu care nu este de joacă’ şi la dumnezeiasca propovăduire a apostolilor a adăugat bârfelile filozofilor elini”.
,,Cuviosul era, de asemenea, plin de blândeţe în toate şi voia mai curând să fie biruit şi să cedeze înaintea celorlalţi cu nobleţe, decât să-i câştige într-un chip ruşinos. Când însă se primejduia dreapta cinstire, devenea de neclintit şi nu renunţa la luptă de dragul nimănui. Cu suflet bătăios şi neînduplecat, se făcea ca o flacără ce arde, ca securea care taie sau ca o sabie în mâna unui ostaş, adeverind cele grăite de Sfintele Scripturi”.
Sfântul Cuvios Ioan Isihastul (454-559)
Un alt mare Părinte din această perioadă a fost Sfântul Cuvios Ioan, ucenic al Sfântului Sava şi fost episcop al Coloniei. Acesta a suferit numeroase prigoane pentru lupta pe care a dus-o împotriva învăţăturilor lui Origen, ale lui Teodor de Mopsuestia şi ale adepţilor lor.
În viaţa acestui sfânt se relatează că o femeie oarecare a mers la Ierusalim împreună cu nepotul ei, adept al lui Sever, pe care prin multe strădanii se silise să-l întoarcă de la cugetul său şi să-l unească cu Biserica Sobornicească. Aflând de virtutea minunatului Ioan, femeia l-a rugat pe ucenicul acestuia, Teodor, să-l ducă pe nepotul ei la bătrân.
,,Iar când bătrânul urma să le deschidă, au pus amândoi metanie şi ucenicul a zis: ‘Binecuvântează-ne, părinte !’ Bătrânul a deschis uşa şi a zis către ucenic: ‘Pe tine te binecuvântez, dar acesta este lipsit de binecuvântare !’ Atunci ucenicul a spus: ‘Nu aşa, părinte’, iar bătrânul a răspuns: ‘Cu adevărat, nu-l voi binecuvânta pe el până ce nu se va lepăda de cugetarea schismaticilor şi nu va mărturisi că intră în comuniune cu Biserica Sobornicească’.
La auzul acestor cuvinte, acela a rămas uimit de înainte-vederea bătrânului şi schimbându-şi cugetul din pricina minunii, a primit cu încredinţare să se împărtăşească cu Biserica Sobornicească. Atunci bătrânul l-a binecuvântat şi, ridicându-l, l-a împărtăşit pe el cel dintâi cu preacuratele taine, curăţind din inima lui toată îndoiala”[177].
Sinoadele împotriva conducătorilor monofizismului, rod al luptelor monahilor
I. Sinoadele din 518 şi scrisorile monahilor din Constantinopol, Antiohia şi Apamia
A sosit însă şi vremea ca Biserica să se izbăvească de relele ce-i fuseseră pricinuite de triada împăraţilor Zinon, Vasilisc şi Anastasie. Noul împărat Iustin I (518-527) a părăsit politica pro-monofizită şi temeiul Henotikonului, înţelegând că neacceptarea Sinodului de la Calcedon era o sursă necontenită de primejdii grave pentru unitatea Bisericii.
După 6 ani de păstorire a patriarhului Timotei, detestat atât de monahi, cât şi de poporul din Constantinopol, deoarece anatematisea Sinodul de la Calcedon, în scaunul cetăţii împărăteşti a urcat Sfântul Ioan Capadocianul (518-520). În timpul dumnezeieştii liturghii din duminica zilei de 15 iulie 518, noul patriarh a fost împresurat în chip impresionant de mulţimea revoltată care striga:
,,De ce rămânem neîmpărtăşiţi ? De ce nu ne împărtăşim de atâţia ani de zile ? Vrem să ne împărtăşim din mâinile tale […] Eşti ortodox, de cine te temi ? […] Iustine Auguste, TU VINKAS (tu să învingi) ! Proclamă degrabă Sinodul din Calcedon ! […] Anatema lui Sever maniheul ! Goneşte-l pe uneltitorul împotriva Sfintei Treimi ! […] Dacă eşti prieten al credinţei, anatematiseşte-l pe Sever ! […] Întru mulţi ani împăratului ! Fraţi creştini, este un singur suflet, o singură credinţă. Pur şi simplu nu se poate ! Sfânta Maria este Născătoare de Dumnezeu […] Grăieşte pe faţă: anatema lui Sever ! Să nu cobori, dacă nu îl dai anatemei […] Nu plecăm, dacă nu proclami; până diseară vom fi aici […] Proclamă mâine Soborul Părinţilor din Calcedon”[178].
Silit să răspundă cererilor stăruitoare ale credincioşilor, după ce i-a încredinţat că primeşte toate cele patru Sinoade Ecumenice, sfinţitul patriarh a proclamat Soborul Părinţilor, vestind prin diaconul său Samuil acestea: ,,Facem cunoscut dragostei voastre că mâine vom săvârşi pomenirea Sfinţilor Părinţi şi episcopi care s-au adunat în metropola Calcedonului […] Ne vom aduna şi acolo”. Dar pentru că mulţimea stăruia, strigând îndelung să fie anatematisit şi Sever, în cele din urmă patriarhul şi episcopii aflaţi de faţă au pronunţat anatema asupra acestuia, iar mulţimea s-a îndepărtat.
A doua zi, în timp ce se săvârşea pomenirea Sfinţilor Părinţi în biserică, mulţimea a strigat din nou, adresându-se patriarhului: ,,Cei surghiuniţi pentru credinţă (să revină) în Biserică […] Pe Sever, Iuda, scoate-l afară […] Eufimie şi Macedonie în Biserică […] Actele sinodale să meargă chiar acum la Roma […] Să se înscrie degrabă (în diptice) numele lui Eufimie şi Macedonie […] Cele patru Sinoade în diptice […] Leon, episcopul Romei, în diptice […] Adu degrabă dipticele […] Dacă nu iese nimeni chiar acum, îmi eşti martor că închid uşile”.
Sfântul Ioan a încercat să liniştească poporul, asigurându-l că nu se mai află în primejdie credinţa, şi le-a făgăduit că cererile lor vor fi supuse hotărârii unui sinod local. Cum însă credincioşii au închis uşile şi continuau să strige, patriarhul a fost nevoit să scoată dipticele şi să poruncească să se înscrie în ele cele patru Sinoade şi numele Sfinţilor Eufimie, Macedonie şi Leon al Romei.
Atunci poporul a strigat într-un glas: Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul lui Israil, că au cercetat şi au făcut răscumpărare norodului său (Luca 1, 68). Iar după Sfânta Evanghelie, la vremea citirii dipticelor, mulţimea s-a adunat în linişte desăvârşită în jurul sfântului altar şi asculta. La auzul pomenirii Sfintelor Sinoade şi a patriarhilor mai sus pomeniţi, cu toţii au strigat cu mare glas: Slavă lui Dumnezeu !, şi dumnezeiasca liturghie a continuat apoi în toată buna rânduială.
Patru zile mai târziu s-a întrunit Sinodul local, la care au luat parte 41 episcopi şi 50 egumeni ai mânăstirilor din Constantinopol[179]. La acest sinod s-a dat citire şi unei epistole semnate de 56 arhimandriţi ai cetăţii împărăteşti.
În scrisoarea lor, monahii le cereau episcopilor să întărească în scris cererile poporului faţă de patriarh şi răspunsul acestuia, adică înscrierea în diptice a Sfintelor Sinoade şi a patriarhilor mai sus pomeniţi; cereau de asemenea anatematisirea lui Sever şi rechemarea la locurile lor a clericilor, monahilor şi mirenilor surghiuniţi pentru apărarea patriarhilor Eufimie şi Macedonie.
Într-adevăr, Sinodul a aprobat toate aceste cereri, hotărând totodată şi mutarea în Constantinopol a sfintelor moaşte ale celor doi patriarhi.
Sfântului Ioan şi Sinodului local le-au adresat de asemenea o scrisoare mai mulţi clerici şi 12 monahi ai unor mânăstiri din părţile Antiohiei. Antiohienii îl numeau pe patriarh ,,ecumenic”, cu 70 ani mai înainte ca acest titlu să-i fie atribuit patriarhului de Constantinopol în sinod. În această epistolă deosebit de mişcătoare, care evocă faptele nelegiuite ale lui Sever, se scria:
,,Acum mai mult ca oricând este vremea, o, preafericiţilor, să strige într-un glas Bisericile lui Dumnezeu din lumea întreagă cuvântul proorocesc: Să se veselească cerurile şi să se bucure pământul, clătească-se marea şi plinirea ei, bucura-se-vor câmpii şi toate cele ce sunt întru dânşii (Psalmi 95, 11), căci Dumnezeu S-a milostivit de poporul Său. Oare nu după dreptate îndeamnă la aceasta şi faptul că sceptrul împărăţiei romane a fost luat de împăraţi atât de dreptcredincioşi şi de Hristos iubitori şi că s-a dat libertate în faptă şi în cuvânt celor ce cred cu dreaptă credinţă ?
În mijlocul acestui praznic de obşte a toată lumea, singură Biserica antiohienilor, sau mai bine zis doar ea şi alte câteva Biserici s-au umplut de tristeţe şi jale. Mai cu seamă este cuprinsă de mare mâhnire din pricină că a primit – nu se ştie cum – un lup în loc de păstor. Căci ce tragedie nu a fost lăsată în umbră de faptele cumplite îndrăznite de Sever ?
Acesta dintru început – lăsând la o parte cele ale vieţii sale particulare, ca să nu vă obosim mai mult -, nu a fost în comuniune niciodată, se pare, cu nici una din Bisericile Ortodoxe. Apoi, după ce l-a umplut de clevetiri şi a izbutit să-l dea jos din scaun pe păstorul legiuit, preafericitul Flavian, i-a răpit acestuia tronul cu vicleşug.
Mai departe, ca un păstor năimit (potrivit Ioan 10, 12-13), nici turma lui Hristos nu a păstorit-o, nici nu a plecat, ceea ce ar fi fost cel mai bine, ci însuşi săvârşea faptele sălbatice ale junghierii şi risipirii oilor. Scornea cuvinte nebuneşti şi hule împotriva lui Dumnezeu şi nu i-a scăpat vreunul dintre Sfinţii Părinţi pe care să nu-l judece.
Mai mult, în toate zilele nu conteneşte să afurisească Sinoadele care s-au adunat pentru apărarea dreptei credinţe. Fiindcă de vreme ce a cutezat să anatematisească şi să războiască Sfântul Sinod din Calcedon, vădit este că leapădă şi urăşte şi cele trei Soboare dintâi a toată lumea, care îi sunt acestuia surori. Căci acest Sinod – mai mult decât oricare altul – a întărit Simbolul de credinţă al celor 318 Sfinţi Părinţi, i-a primit pe cei 150 Sfinţi Părinţi de la Sinodul al II-lea a toată lumea, cum şi pe Cuvioşii Părinţi care s-au adunat la Efes împotriva răucredinciosului Nestorie.
Câte ucideri ale unor sfinţi monahi nu a poruncit, făptuind junghierea prin mâinile iudeilor, nu a trecut neobservat nici de voi, preacuvioşi părinţi, nici de alţii. Căci era o privelişte jalnică să vezi lepădaţi ici şi colo, goi, neîngropaţi, sfâşiaţi de câini şi pradă păsărilor răpitoare, mai mult de 300 bărbaţi. Toţi aceşti monahi, care până la bătrâneţile lor se exersaseră în nevoinţă, proveneau din cea de-a doua eparhie a Siriei.
Aceleaşi şi la fel de jalnice le-a săvârşit şi în casele lui pentru străini. Fiindcă acum zideşte temniţe întunecoase şi, după ce-i zăvorăşte în ele şi-i biciuieşte pe mulţi pentru credinţa lor dreaptă, la urmă îi ucide. Dar şi cele pe care a îndrăznit a le făptui la izvoarele din Dafni, preacuvioşi părinţi, folosindu-se de farmece şi slujind cu tămâieri scârbavnice demonilor, toată acea cetate le istoriseşte.
Nu a cruţat nici sfintele altare, nici vasele sfinte; pe unele le-a aruncat ca pe nişte necurăţii, iar pe altele le-a spart sau le-a topit cu ajutorul părtaşilor săi. Dar pe lângă toate cele zise, o, preafericiţilor, a cutezat şi una ca aceasta: împreună cu tovarăşii săi a răpit porumbeii de aur şi argint – închipuind pe Preasfântul Duh – atârnaţi deasupra sfinţitelor colimvitre şi jertfelnice, spunând că nu este drept a-L asemui pe Sfântul Duh cu un porumbel.
Apoi, după ce şi-a însuşit banii, lăcaşurile şi cele mai bune proprietăţi ale Bisericii, a cheltuit toate şi a împovărat-o cu cele mai grele datorii. Dar cum nu ne stă în putinţă, preafericiţi părinţi, să istorisim cu de-amănuntul toate cele îndrăznite de Sever, ne mulţumim cu cele puţine pe care le-am pomenit aici, chiar dacă în realitate au fost nenumărate.
Rugăm deci Soborul vostru sfânt să pună capăt – măcar acum, în ceasul de pe urmă – urgiilor ce au cuprins Biserica noastră şi aproape întreagă Biserica de Răsărit şi să ne izbăviţi de acest bărbat plin de toată viclenia, care pentru toate câte le-a săvârşit se cuvine să-şi primească dreapta osândă potrivit cu sfintele canoane şi cu legile statului. Vă mai rugăm să vă îngrijiţi de bunurile rămase în Biserică – de bună seamă, dacă a mai rămas ceva -, şi să mijlociţi la împărat şi pentru fraţii noştri, episcopi, clerici, monahi sau mireni, să fie chemaţi din surghiun şi redaţi cetăţilor şi cinurilor lor.
Încă vă rugăm de iertare pentru durerea de care suntem cuprinşi şi vă jurăm pe Sfânta şi cea de-o-fiinţă Treime şi pe dreapta credinţă şi biruinţa şi dăinuirea stăpânilor a toată lumea, Iustin şi Eufimia, eternii auguşti, să duceţi la îndeplinire precum se cuvine şi să nu treceţi cu vederea cererile noastre. Faceţi cunoscute toate acestea evlavioşilor şi de Hristos iubitorilor noştri împăraţi, înduplecându-i să poarte de grijă alături de voi de toate câte privesc preasfânta noastră Biserică”[180].
Deosebit de mişcătoare este şi epistola trimisă la scurt timp după aceea de monahii din Apamia episcopilor lor. La începutul epistolei aceştia dau pe faţă fărădelegile lui Sever, pentru ca în continuare să denunţe grozăviile săvârşite de monofizitul Petru al Apamiei:
,,Deseori Petru trimite oameni să le pricinuiască necazuri monahilor din mânăstirea lui Dorotei. Apoi îi aduce în cetate şi-i închide în temniţă; şi nu încetează cu aceasta, măcar că a făcut-o de multe ori. Dar cine ar putea să se apropie măcar de adevăr, istorisind relele care s-au petrecut la Mânăstirea Matroanei ? […] Şi iarăşi, dacă este să ne aducem aminte câţi năvăliseră asupra Mânăstirii Oragon, de câte pagini ar fi trebuinţă oare ca să înfăţişăm aşa mulţime de blestemăţii ? Fiindcă nu au pregetat – cum se întâmplă în asedii – să distrugă mânăstirea şi să-i ia prinşi pe monahii care îşi înălţau într-însa psalmodiile lor […]
De asemenea, nici unuia dintre locuitorii dimprejur nu i-au rămas necunoscute cele petrecute când au năvălit asupra Mânăstirii Nikerton. Şi care om cu judecată cuminte ar putea istorisi fără lacrimi acele lucruri cumplite pe care le-au făptuit cu vrăjmăşie în cinstita Biserică a bunului biruitor Mucenic Antonie ? Căci a poruncit părtaşilor săi, pe care nu era destoinic să-i cârmuiască în chip bineplăcut lui Dumnezeu, să-i ucidă pe evlavioşii monahi dreptcredincioşi care se adunaseră acolo în cinstea praznicului care se săvârşea. De altfel, era obişnuit deja cu uciderea călugărilor şi socotea mare ispravă această faptă blestemată în ochii tuturor oamenilor”[181].
În continuare, monahii denunţă blasfemiile lui Petru şi alte fapte infame ale lui şi-i roagă pe episcopii lor să-l caterisească şi, de asemenea, să-şi dea acordul pentru anatematisirea lui Sever de către Sinodul endemic din Constantinopol. Epistola a fost semnată de 18 arhimandriţi, dar sunt foarte multe alte semnături în limba siriacă ale unor simpli monahi.
Cererile monahilor au fost acceptate de episcopii sirieni, care le-au transmis hotărârile lor Sfântului Ioan şi Sinodului endemic constantinopolitan. Astfel, împăratul Iustin i-a exilat pe toţi ereticii şi i-a rechemat în scaunele lor pe păstorii ortodocşi.
Atunci ,,marele Sava, călătorind din loc în loc, măcar că era în al 80-lea an al vieţii sale, propovăduia credinţa ortodoxă, vestind porunca dreptcredinciosului Iustin cu privire la dreapta credinţă şi întărind actele Sfintelor Sinoade atât în Cezareea, cât şi în Schitopolis. […] Printre cei surghiuniţi pentru dreapta cinstire de Dumnezeu era şi arhimandritul Teodosie începătorul vieţii de obşte, pe care slobozindu-l sfântul, a mers cu el la Ioan al Ierusalimului, care i-a primit cu multă căldură şi i-a cinstit cu o masă îmbelşugată”[182].
După izgonirea lui Sever din Antiohia, în scaunul cetăţii a urcat dreptcredinciosul Pavel (519-521). Astfel, alături de Constantinopol, Antiohia dobândea la rândul ei păstor ortodox, doar Alexandria continuând să rămână sub păstorirea unui patriarh monofizit. Restabilirea comuniunii dintre cele trei scaune patriarhale – Constantinopol, Antiohia şi Ierusalim – pe baza hotărârilor celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic a înlesnit şi refacerea legăturilor dintre Constantinopol şi Roma, care fuseseră rupte (484-519) din pricina Henotikonului. Abrogarea acestui act şi instituirea celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic ca bază unică a unităţii bisericeşti au stat la temelia acestei comuniuni dintre Biserici.
II. Sinoadele din 536 şi luptele monahilor
Disputele dintre ortodocşi şi monofiziţi au continuat în timpul domniei lui Iustinian cel Mare (527-565). Noul împărat s-a străduit să întărească Ortodoxia şi să-i unească cu aceasta pe monofiziţii scindaţi deja în numeroase facţiuni: severieni, iulianişti, teodosieni, gaianiţi, themistieni, ktistolatri, aktistiţi, triteişti, tetrateişti. Însă, soţia lui Iustinian, împărăteasa Teodora era binevoitoare faţă de neortodocşi şi arăta multă purtare de grijă celor ce cinsteau o singură fire.
Împărăteasa l-a îndemnat pe Iustinian să impună în anul 533 formula teopashită a lui Petru Gnafevs, ,,Cel ce Te-ai răstignit pentru noi”, dar într-o nouă formă şi cu un nou înţeles. Cu toate că edictul respectiv a fost recunoscut de unii patriarhi şi episcopi, mulţi s-au opus, în special monahii achimiţi.
Apoi, Teodora i-a chemat în Constantinopol pe Sever şi pe alţi monofiziţi, cărora le oferea găzduire şi îi susţinea în acţiunile lor prozelitiste. Foarte curând, împărăteasa a repurtat un nou succes. Cu sprijinul ei, în scaunul cetăţii imperiale a urcat în mod ilicit episcopul filo-monofizit Antim al Trapezuntului, care primise învăţătura lui Sever.
Acest transfer împotriva canoanelor, ca şi convingerile kakodoxe ale lui Antim au stârnit neîntârziat opoziţia monahilor din Constantinopol. ,,Bine ştiind că datoria apărării dumnezeieştilor canoane le revine arhiereilor, pe când a dreptei credinţe nu doar celor sfinţiţi, ci oricărui creştin ortodox, l-au întrebat pe Antim spre a-i cunoaşte cugetele cu privire la credinţă. Aceasta au făcut-o nu numai o dată sau de două ori, ci în multe rânduri, rugându-l să mărturisească cele dogmatisite de Sfinţii Părinţi împotriva lui Eutihie”[183].
Întrucât Antim a nesocotit cererile monahilor, aceştia l-au denunţat în scrisori trimise lui Agapit al Romei, Efrem al Antiohiei şi Petru al Ierusalimului. Întâmplându-se tot atunci ca Sfântul Agapit să meargă la Constantinopol dintr-un motiv oarecare, acesta a evitat să se împărtăşească cu Antim şi i-a făcut cunoscută împăratului îngrijorarea sa în privinţa lui. În acelaşi timp, monahii din Constantinopol s-au grăbit să-l informeze din nou pe papă, prin multe libellus-uri, despre situaţia creată.
În Didaskalikonul pe care i l-au înmânat papei, ei îl înştiinţau despre înclinaţiile monofizite ale lui Antim şi despre acţiunile prozelitiste ale lui Sever, Petru, Zooras şi ale altor eretici. Îl rugau pe papă să-l înveţe pe împărat că râvna sa pentru cele bisericeşti este zadarnică dacă nu reuşeşte să-i izgonească pe aceştia din Biserică şi din cetate, şi că ,,se împărtăşeşte de anatema, având înăuntru anatema”. Mai cereau să i se dea un termen lui Antim şi celorlalţi clerici care se declarau cu prefăcătorie ortodocşi, pentru a face o mărturisire ortodoxă sau, în caz contrar, să fie depuşi. O ultimă doleanţă a monahilor era aceea de a se dispune arderea scrierilor ,,nebunului” Sever.
Textul a fost semnat de 96 egumeni şi monahi ai unor mânăstiri diverse, nu numai din Constantinopol, ci şi din Siria, Palestina, Sinai, Rait şi Schitopolis (trimişi anume în acest scop de Patriarhul Petru al Ierusalimului)[184]. Sfinţitul Agapit a primit acuzaţiile monahilor şi i le-a transmis împăratului, care, mâniat de cele petrecute, l-a alungat pe Antim şi l-a înscăunat pe ortodoxul Mina.
În plus, monahii au stăruit ca Antim să fie judecat şi caterisit şi să nu i se mai îngăduie să se întoarcă nici în mitropolia Trapezuntului, dacă nu depune mai întâi un libellus ortodox. După moartea neaşteptată a Sfinţitului Agapit în Constantinopol (22 aprilie 536), monahii i-au trimis împăratului însuşi o scrisoare în care cereau recunoaşterea şi ducerea la bun sfârşit a celor întreprinse până la momentul respectiv de papă împotriva lui Antim şi a celorlalţi eretici din cetatea imperială.
Realizând gravitatea problemei, Iustinian a dispus întrunirea unui mare Sinod endemic la Constantinopol în vederea abordării ei. Lucrările Sinodului (536) s-au desfăşurat sub preşedinţia Sfântului Mina al Constantinopolului, cu participarea a 5 episcopi şi a altor clerici din Apus, a reprezentanţilor scaunelor patriarhale ale Antiohiei şi Ierusalimului şi a multor altor episcopi, egumeni şi monahi.
La cele 5 şedinţe ale Sinodului au luat parte în jur de 90 monahi din diferite mânăstiri ale Constantinopolului, Siriei, Palestinei, Sinaiului, Raitului şi Schitopolisului. Între aceştia se distingeau Marian, egumenul Mânăstirii Dalmaţilor, Isihie, preot al Mânăstirii Sfântului Teodosie, şi Casian, preot din Lavra Sfântului Sava.
În prima şedinţă a Sinodului s-a dat citire epistolelor sus-menţionate adresate de monahi Papei Agapit şi împăratului, şi alteia cu un conţinut asemănător adresată patriarhului Mina. Antim nu s-a prezentat pentru a se apăra în faţa adunării sinodale, care în cea de-a patra şedinţă l-a supus în lipsă pedepsei anatematisirii ,,în aclamaţiile monahilor”.
În cea de-a cincea şedinţă sinodală s-a dat citire unei noi epistole a monahilor către împărat, împotriva lui Sever, Petru şi a altor eretici, iar în continuare unei ample epistole adresate patriarhului Mina. În cea din urmă, monahii îşi exprimau mulţumirile lor faţă de împărat şi de Sfântul Sinod pentru condamnarea lui Antim, arătând în continuare că pentru ei ar fi de dorit să se îndeletnicească doar cu lucrarea monahală, neîntreruptă de împrejurări exterioare. Dar fiindcă urâtorul binelui, diavolul, tulbură Bisericile prin Sever, Petru şi ceilalţi eretici, consideră de cuviinţă să dea pe faţă faptele lor nelegiuite, şi anume:
Anatemele împotriva Sfinţilor Părinţi, a Sinodului de la Calcedon şi a Tomos-ului lui Leon; constrângerile săvârşite asupra unor clerici ortodocşi pentru a le iscăli pe acestea; uciderile unor bărbaţi sfinţi, hirotoniile nelegiuite, atacurile tâlhăreşti asupra mânăstirilor, uciderea monahilor, schismele şi războaiele civile stârnite în ultimul timp în Alexandria şi multe altele.
Monahii istorisesc apoi cele săvârşite de Sever şi de părtaşii săi în Constantinopol în cursul celor doi ani anteriori, cerând să fie reînnoite anatemele pronunţate împotriva lor – deoarece au vătămat Biserica mai mult decât oricare alţi eretici din toate timpurile – şi, de asemenea, să se dispună arderea scrierilor eretice ale lui Sever. Epistola este semnată de 139 egumeni şi monahi ai mai multor mânăstiri din Constantinopol, Siria, Palestina, Sinai, Rait şi Schitopolis.
Într-adevăr, Sinodul a reînnoit anatemele împotriva lui Sever şi a celorlalţi monofiziţi, iar scrierile ereziarhului au fost condamnate la distrugere prin foc. Sinodul a mai dat citire unor scrisori mai vechi ale monahilor din Constantinopol, Antiohia şi Apamia împotriva lui Sever.
Monahii din jurisdicţia patriarhiei Ierusalimului care au luat parte la Sinod au mers de aici în Palestina, unde patriarhul Petru şi episcopii săi au întrunit un nou sinod care i-a anatematisit pe Sever şi pe ceilalţi eretici.
Câţiva ani mai târziu, în 553, cel de-al V-lea Sinod Ecumenic i-a condamnat pe Origen, pe Teodor de Mopsuestia şi scrierile lor, precum şi lucrările lui Teodorit al Cirului împotriva Sfântului Chiril şi scrisoarea lui Ibas al Edessei către Maris. Nici acest sinod nu a fost lipsit de participarea monahilor, prezenţi în calitate de însoţitori sau sfetnici ai episcopilor lor.
Alţi Părinţi care au strălucit în secolul al VI-lea şi începutul secolului al VII-lea
Sfântul Sfinţitul Mucenic Anastasie Sinaitul, patriarhul Antiohiei (550-610)
Unul dintre adversarii cei mai de seamă ai monofizismului a fost Sfântul Anastasie. Acest mare Părinte a îmbrăţişat viaţa monahală la Muntele Sinai şi a fost hirotonit patriarh al Antiohiei în 599, rămânând în acest scaun în jur de 10 ani, până la cumplita sa moarte mucenicească prin mâinile evreilor din Antiohia.
,,În vremea în care severianul Iacov lucra nestingherit şi plin de înflăcărare în Siria, organizând Biserica Iacobită şi Coptă, Anastasie, un simplu monah necunoscut, se desfăta în ascuns cu Scripturile şi cu Părinţii în mânăstirile din Muntele Sinai, exersându-se şi instruindu-se în înţelepciune şi cumpătare, ca nu după mult timp să coboare şi să dea o lovitură nevindecată monofizismului şi să zădărnicească lucrarea lui Iacov. Cu toate acestea, dacă ne gândim că după acest Anastasie, monofizismul nu a mai putut niciodată să-şi recapete forţele, ci a decăzut, apărând după o vreme în forma lui degenerată care este monotelismul, nu putem să nu vedem iconomia lui Dumnezeu lucrând în persoana sa […]
Anastasie Sinaitul era înţelept şi iscusit în convorbiri, dialectician excelent şi polemic faţă de eretici. Era în stare să-i batjocorească înaintea conducătorilor şi a poporului, atrăgându-i în cursă şi în ridicol prin diferite tertipuri, şi să stârnească împotriva lor strigătele zeflemitoare ale mulţimii, după cum vom vedea în continuare.
Văzând din turnul său înalt şi singuratic avântul monofizismului renăscut la viaţă, prin care Biserica era greu încercată, a preschimbat mânăstirea sa isihastă în bază militară, iar Siria toată şi Egiptul în câmp de bătălie. Deoarece avea ca punct 
de plecare Sinaiul, numeşte ‘descinderi’ peregrinările sale în aceste ţări. Lupta sa împotriva ereticilor s-a desfăşurat şi prin epistole dogmatice adresate ortodocşilor”[185].
Sfântul Anastasie Sinaitul
,,Şi-a pus isteţimea şi toate puterile sale în slujba Ortodoxiei pentru combaterea monofizismului din Siria, dar mai ales din Alexandria. Prin urmare, era firesc să aibă legături strânse cu patriarhii Antiohiei şi Alexandriei, îndeosebi cu Evloghie şi Anastasie I, care îl aveau precum un câine credincios de pază turmei lor”.
După cum istoriseşte el însuşi, a izbutit odată să-i înşele pe monofiziţii teodosieni din Alexandria într-un chip ca acesta: prefăcându-se a primi chipurile învăţătura lor privind identitatea dintre fire şi ipostas, a semnat împreună cu ei o înţelegere. Se arăta de acord şi cu faptul că Biserica primeşte dogma celor două firi în Hristos – a cărui Persoană este, după cum mărturisim de obşte, una -, în virtutea unui rău obicei îndătinat. Părea pe moment că s-a impus dogma monofizită şi Biserica Ortodoxă s-a plecat în faţa ereziei ! I-a rugat numai să nu-i ceară să anatematisească vreun episcop sau vreun sinod, dându-le nădejdi că poate va avea loc şi un act de iconomie, şi Bisericile se vor uni din nou.
,,Nepricepând viclenia lucrului, sau mai bine zis orbiţi de Dumnezeu, au semnat că acolo unde stă scris ‘fire’ referitor la Hristos, aceasta înseamnă fără doar şi poate şi persoană; căci nu există fire nepersonală sau neipostaziată. Deci înainte de această faptă şi de a iscăli – istoriseşte Sfântul Anastasie –, am adunat cărţi de la felurite persoane, cele mai multe aparţinând chiar teodosienilor, din care am cules acele cuvinte ale Părinţilor care numesc trupul lui Hristos ‘fire’ şi le-am transcris într-un tom aparte pe curat.
Şi chiar în ziua următoare, ne-am adunat cu toţii la loc public, în faţa căpeteniilor şi a dregătorilor cetăţii, urmaţi de mulţime de popor şi clerici atât din Biserica sobornicească, cât şi de orice alte credinţe şi confesiuni, teodosieni, gaianiţi şi semidaliţi.
Apoi s-a dat citire documentului semnat, care spunea că ori de câte ori se spune ‘fire’ cu privire la Hristos, înseamnă şi persoană. Atunci eu am adus cărţile şi am citit în auzul tuturor cuvintele de mai jos ale Părinţilor, şi mai ales pe cele ale Sfântului Chiril, de care aceştia socotesc că se ţin mai cu deosebire”[186].
Sfântul Anastasie a citit atunci mai mult de 30 fragmente patristice diferite, pe care le-a comentat în anumite cazuri, ironizându-i în acelaşi timp pe ereticii aflaţi de faţă. Căci, întrucât Sfinţii Părinţi vorbesc despre două firi în Hristos, iar monofiziţii identifică firea cu persoana, rezultă că Hristos are şi două persoane-ipostasuri, ceea ce este credinţa nestorienilor. Astfel le-a dovedit că ei înşişi primesc erezia nestoriană, lucrul cel mai nesuferit şi înjositor în ochii monofiziţilor, care căzuseră tocmai în extrema opusă. După citirea acestor cuvinte, toţi potrivnicii au rămas fără glas, ,,ca şi cum tot poporul din biserică, bătând din palme, le-ar fi spus: ‘Dacă firea este şi persoană, să luăm şi să ardem cărţile Sfinţilor Părinţi, care au spus că Hristos are două firi. Iar dacă firea nu este persoană, atunci Sinodul de la Calcedon, care a dogmatisit două firi unite într-un singur ipostas al lui Hristos, este fără cusur’”.
Altădată, cu ocazia altei ‘descinderi’ a sfântului în Alexandria, într-una din pieţele oraşului era programată o întâlnire publică cu monofiziţii în faţa conducătorilor, clerului şi poporului de toate confesiunile. De data aceasta, sfântul avea de înfruntat doi teologi de elită din tabăra monofiziţilor, cu numele de Ioan şi Grigorie. Începând dialogul, ereticii incriminau Sinodul de la Calcedon, slujindu-se de argumentele lor privind imposibilitatea existenţei firii impersonale sua neipostaziate.
Dar sfântul i-a redus la tăcere şi de data aceasta. I-a atras din nou în cursă printr-unul dintre isteţele tertipuri de care obişnuia să se folosească: înainte de a începe discuţiile a alcătuit un tom dogmatic cu fragmente împotriva monofizismului din Sfinţii Părinţi, recunoscute chiar de ereticii înşişi. Aceste fragmente le-a îmbinat cu măiestrie între ele, modificându-le foarte puţin, atât cât nici sensul să nu sufere schimbare, nici să nu dea de înţeles că este vorba de o colecţie de texte. Tomul i-l atribuia lui Flavian al Constantinopolului despre care ştia că este foarte urât de monofiziţi.
Toate acestea le-am făcut, spune sfântul, ,,spre a le arăta tuturor acelora că din vrăjmăşie şi ură, şi nu din dragoste de adevăr se împotrivesc Sinodului de la Calcedon, fericitului Flavian şi Tomosului lui Leon. Ştiam că fără nici o chibzuinţă, doar la auzul numelui lui Flavian sau al lui Leon în tom, vor arunca anatema asupra lui orbeşte, fără a judeca dacă învăţătura pe care o cuprinde este dreaptă sau stricată. Le-am zis din nou: ‘De vă este pe plac – ca mai mult să nu întindem vorba -, iată credinţa noastră şi a Sinodului din Calcedon. Luaţi şi citiţi, iar apoi ori îi veţi da dreptate, ori, dacă nu, să o anatematisiţi’ […]
Şi dacă s-a citit tomul, Ioan şi Grigorie l-au respins cu silă şi au anatematisit cele scrise în el. Iar după ce şi-au aruncat ei blestemele şi anatemele lor, am scos la iveală înaintea poporului cărţile Sfinţilor Părinţi din care luasem toate acele cuvinte din care se alcătuise tomul; fiindcă le aveam chiar acolo, cu semn la fiecare pagină unde se găseau cuvintele.
Deci când le-am dovedit din propriile cărţi că nu pe Flavian îl blestemaseră şi îl dăduseră anatemei, ci pe Sfinţii Părinţi, poporul, simţitor când este vorba de credinţă, s-a ridicat arătându-le cel mai de pe urmă dispreţ şi voind aproape să-i bată cu pietre. Aceasta este biruinţa Ortodoxiei şi umilinţa pe care au suferit-o în văzul tuturor Ioan şi cei de un cuget cu el”[187].
În multe rânduri Sfântul Anastasie i-a lăsat fără grai pe diferiţii eretici, precum pe Atanasie notarul, pe episcopii teodosieni din Egipt şi pe preotul Gheorghe. Ca monah, a fost autorul unor opere dogmatice de excepţie, din care s-au păstrat Capetele împotriva monofiziţilor şi Călăuza, îndreptată împotriva tuturor ramurilor monofizite şi în special a severienilor, în timp ce alte patru scrieri se crede că s-au pierdut.
Potrivit Sfântului Anastasie, virtuţile lucrate de eretici şi eventualele lor fapte bune se dovedesc zadarnice, neputând să-i ajute să moştenească viaţa veşnică, de vreme ce ,,nici păzirea poruncilor nu va aduce vreun folos omului, dacă este străină de dreapta slăvire”.
Ioan Moshu (545-619)
Ioan Moshu aparţine tipului de călugăr cărturar din secolul al VI-lea. Alături de tovarăşul său de nevoinţă, Sfântul Sofronie, a cutreierat mânăstirile Răsăritului şi a cunoscut mari chipuri de asceţi, ale căror izbânzi le-a descris apoi sub forma unor biografii succinte.
În remarcabila sa operă Limonariul, pe lângă datele culese din viaţa multor monahi şi mireni, se întâlnesc destule istorisiri care reflectă opinia Părinţilor din epocă cu privire la eretici şi la comuniunea cu ei. Este înfăţişată, de asemenea, sârguinţa Părinţilor de a-i atrage la Ortodoxie pe ereticii aflaţi în rătăcire.
1. Un monah oarecare l-a vizitat pe un mare bătrân pentru a-l întreba despre gândul curviei. ,,Folosindu-se mult fratele din cuvintele bătrânului, i-a spus: ‘Eu, avvo, în ţara mea am părtăşie cu nestorienii şi din această pricină nu mai pot rămâne aici; fiindcă altminteri voiam să locuiesc cu tine’. Când a auzit bătrânul numele lui Nestorie, s-a întristat de pierzania fratelui şi-l sfătuia şi-l ruga să se depărteze de această erezie vătămătoare şi să vină la Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică. Şi i-a zis: ‘Nu este altă mântuire fără numai în a cugeta drept şi a crede că Sfânta Fecioară Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu’.
Atunci fratele i-a răspuns bătrânului: ‘Cu adevărat, avvo, toate eresurile spun aşa: dacă nu eşti cu noi, nu te mântuieşti. Deci nu mă pricep ce să fac eu, smeritul. Roagă-te Domnului să mă încredinţez prin faptă care este credinţa cea adevărată’. Bătrânul a primit cuvântul fratelui cu bucurie şi i-a zis: ‘Şezi în chilia mea şi nădăjduiesc în Dumnezeu că bunătatea Lui îţi va arăta adevărul’. Şi lăsându-l pe fratele în peşteră, s-a îndreptat spre Marea Moartă, rugându-se pentru el.
În ziua următoare, pe la ceasul al nouălea, a văzut fratele pe cineva înfricoşător la vedere, stând înaintea lui şi spunându-i: ‘Vino şi vezi adevărul !’ Şi luându-l, l-a dus într-un loc întunecat, urât mirositor şi arzător; şi în mijlocul flăcărilor i i-a arătat pe Nestorie şi pe Teodor (al Mopsuestiei), pe Eutihie şi pe Apolinarie, pe Evagrie şi pe Didim, pe Dioscor şi pe Sever, pe Arie şi pe Origen şi pe alţi câţiva. ‘Iată, i-a spus cel ce i se arătase, acesta este locul pregătit ereticilor, celor ce o hulesc pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi celor ce urmează învăţăturile lor. Deci dacă-ţi place, rămâi în credinţa ta. Iar dacă nu voieşti să guşti acest chin, vino la Sfânta Biserică Sobornicească pe care ţi-a arătat-o bătrânul. Căci îţi spun: chiar dacă săvârşeşte omul toată virtutea, dar nu are dreaptă credinţă, va veni în acest loc’.
La cuvântul acesta, fratele şi-a venit întru sine. Şi sosind bătrânul, i-a istorisit toate cele petrecute, precum le văzuse, şi s-a întors îndată la Sfânta, Sobornicească şi Apostolească Biserică”[188].
O vedenie asemănătoare a avut Avva Iacov[189], prin care s-a încredinţat de adevărul sfaturilor primite de la monahii ortodocşi, care îl îndemnau să nu se lase amăgit de monofiziţi şi să se împărtăşească cu ei.
2. ,,Era un oarecare bătrân mare şi foarte sârguitor, dar simplu în credinţă, şi care se împărtăşea fără osebire, oriunde se afla. Într-o zi i s-a arătat un înger al lui Dumnezeu şi i-a zis: ‘Spune-mi, bătrâne, când ai să mori cum vrei să fii îngropat: precum monahii egipteni, sau precum cei ierusalimiteni ?’ (Monahii egipteni erau monofiziţi, iar ierusalimitenii ortodocşi.) Bătrânul i-a răspuns: ‘Nu ştiu’. I-a zis atunci îngerul: ‘Gândeşte-te şi peste trei săptămâni voi veni să-mi spui’.
Atunci s-a dus acela la un alt bătrân şi i-a istorisit cele auzite de la înger. Şi ascultând bătrânul, a rămas fără glas şi după ce a stat mult timp privindu-l, i-a spus, mişcat fiind de Dumnezeu: ‘Unde te împărtăşeşti cu sfintele taine ?’ Acela i-a răspuns: ‘Oriunde mă aflu, acolo mă împărtăşesc’. Atunci i-a spus bătrânul: ‘Să nu mai socoteşti vreodată că poţi să te împărtăşeşti afară de Sfânta Biserică Sobornicească şi Apostolească, care primeşte cele patru Sfinte Sinoade. […] Deci când va veni îngerul, spune-i: Voiesc să fiu îngropat precum ierusalimitenii’.
Iar după trei săptămâni a venit îngerul şi i-a spus bătrânului: ‘Ce este bătrâne ? Te-ai gândit ?’ ‘Vreau să fiu îngropat precum se îngroapă ierusalimitenii’, a răspuns bătrânul. Şi i-a zis îngerul: ‘Bine, bine’. Şi îndată bătrânul şi-a dat sufletul. Acestea s-au petrecut ca să nu-şi piardă bătrânul ostenelile lui şi să fie osândit la un loc cu ereticii”[190].
3. ,,Un oarecare bătrân curat şi sfânt, în timp ce săvârşea proscomidia vedea îngeri de-a dreapta şi de-a stânga lui. Acesta luase însă rânduiala proscomidiei de la eretici şi fiindcă era nepriceput în dogmele dumnezeieşti, în simplitatea şi nerăutatea lui o spunea aşa, neştiind că greşeşte.
Odată, prin iconomia lui Dumnezeu, l-a vizitat un frate cercat în dogmele dumnezeieşti şi s-a întâmplat să săvârşească bătrânul proscomidia de faţă cu el. Iar fratele, fiindcă era şi diacon, i-a zis: ‘Slujba pe care o faci, părinte, nu este ortodoxă, ci eretică’.
Dar bătrânul, pentru că vedea îngeri la proscomidie, nu a luat aminte la cuvintele lui, ci le-a trecut cu vederea. Diaconul însă stăruia, zicând: ‘Greşeşti, călugăre ! Biserica nu le primeşte pe acestea’.
Pricepând bătrânul că este învinuit şi mustrat de diacon şi văzându-i după obicei pe îngeri, i-a întrebat: ‘Ce înseamnă cele zise mie de diacon ?’ Atunci i-au răspuns: ‘Ia aminte ! Bine îţi grăieşte’. Şi a zis bătrânul: ‘Atunci de ce voi nu mi-aţi spus ?’ Iar ei i-au răspuns: ‘Fiindcă aşa a rânduit Dumnezeu, ca omul pe om să-l îndrepteze’. Deci s-a îndreptat de atunci, mulţumind lui Dumnezeu şi fratelui”[191].
Sfinţii Cuvioşi Antioh Pandectul şi Teodor, preotul din Rait
Vestitul Antioh s-a nevoit în Lavra Sfântului Sava la începutul secolului al VII-lea. Lucrarea sa de căpetenie, Carte cuprinzând toată învăţătura Sfintei Scripturi, îl arată ca pe un cunoscător desăvârşit al Scripturii dumnezeieşti. Cele 130 capitole ale lucrării tratează tot atâtea teme duhovniceşti. În ultimul capitol, vorbind despre Împărăţia cerurilor, Sfinţitul Antioh oferă anumite poveţe privind dreapta credinţă, pe care le consideră foarte trebuincioase şi folositoare, mai mult chiar decât orice altceva.
,,Am auzit – spune el, adresându-i-se lui Evstatie, destinatarul lucrării – că a venit în Răsărit un înaintemergător al antihristului, care voieşte să apuce scaunul antiohienilor. Numele lui este Atanasie, mai bine zis ’moarte fără de moarte’[192], şi propovăduieşte dogmele lui Apolinarie, şi Eutihie, şi Sever, şi Iacov. Zvonul acesta i-a tulburat nu puţin pe dreptslăvitorii locuitori ai cetăţii sfinte şi mânăstirile din jurul ei.
Deci întrucât, precum mi s-a scris, se perindă, de nevoie, prin multe ţări şi locuri şi ostroave, şi multe eresuri ajung în diferite părţi, ca nu cumva să cădeţi din neştiinţă în vreunul dintre ele, v-am însemnat în scris toate eresurile de la venirea lui Hristos până acum, ca şi tu, şi cei dimpreună cu tine, să vă păziţi de ele ca de şarpe.
Cum cugetă fiecare eres în parte nu este acum vremea să spunem, dar semnul scurt şi neîndoielnic acesta să-ţi fie: toate eresurile care poartă nume de om, cum ar fi: arieni, nestorieni, severieni şi altele asemenea, sunt eresuri diavoleşti, fiindcă Biserica Sobornicească nu este chemată cu nume omenesc, ci toţi suntem numiţi creştini, după numele Domnului nostru Iisus Hristos; fiindcă nici nume este altul sub cer dat întru oameni, întru care trebuieşte să ne mântuim noi (Faptele Apostolilor 4, 12)”[193].
În continuare, sfântul explică pe scurt dogmele mântuitoare, adăugând că trebuie să-i respingem şi să-i supunem anatemei pe cei ce nu cred potrivit acestora. După ce enumeră toate ereziile mai vechi sau mai noi, încheie spunând: ,,Acestea ţi le-am scris, cinstite părinte Evstatie, ca să-ţi arăt că fiecare eres numit cu numele unui om învaţă apostazia de la Hristos”.
* * *
Sfinţitul Teodor a fost preot la o mânăstire de lângă Rait, la sud-vest de Muntele Sinai. El este autorul unei scrieri valoroase intitulată Înainte-pregătire, în care dezvoltă în două secţiuni problematica hristologică, tratând-o în prima parte din punct de vedere istoric, iar în cea de-a doua, sistematic şi dialectic.
În prologul lucrării, înainte de a purcede la combaterea propriu-zisă a argumentelor eretice, Sfinţitul Teodor arată că este cu totul necuviincios pentru noi, ortodocşii, să rămânem pasivi în timp ce ereticii războiesc cu atâta înverşunare Una Biserică Sobornicească şi Apostolească a lui Dumnezeu. Ne învinuieşte că suntem atât de trândavi şi nepăsători, ,,încât nici măcar nu căutăm să cunoaştem ce-i deosebeşte pe eretici de Biserică, care este pricina războiului pe care l-au stârnit împotriva noastră, nici cine le sunt conducătorii, de la care şi-au primit şi numele.
Drept aceea, să nu socotim îndeletnicirea cu acestea neînsemnată, nici să nu fim ca nişte neîntrarmaţi şi neputincioşi pentru luptă, sub chip că, prin harul şi bunăvoirea lui Dumnezeu, Biserica se bucură de pace şi petrecem în linişte netulburată, de vreme ce toată erezia a fost alungată şi s-a ascuns cu totul în cuiburile ei. Fiindcă războiul poate izbucni fără de veste, iar noi să ne aflăm goi şi nepregătiţi, şi astfel să fim ’ucişi’ duhovniceşte de reaua credinţă. Cum spune şi Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul: ’Teme-te de naufragiu chiar când bate vânt prielnic, şi te vei primejdui cu mult mai puţin de dânsul, având frica drept ajutor’.
Deci, după porunca verhovnicului apostolilor, să fiţi gata pururea spre răspuns la tot cel ce vă întreabă pre voi cuvânt pentru nădejdea cea întru voi, însă cu blândeţe şi cu frică. Având ştiinţă bună (I Petru 3, 15-16). Pentru această strădanie vrednică de laudă, vom dobândi negreşit una din două: sau îi vom izbăvi pe cei despărţiţi de Biserică, smulgându-i din amara despărţire, precum îndeamnă cel numit cu numele de frate al Domnului (potrivit Iuda 23) sau, de nu vom izbândi aceasta, măcar le vom pecetlui gurile printr-o mustrare dreaptă, ca să nu mai afle prilej să se semeţească cu neruşinare împotriva adevărului.
Dar pricina cea mai adâncă şi cea mai de seamă a acestei strădanii este ca noi înşine să cunoaştem şi să fim bine încredinţaţi despre credinţa în care stăm întăriţi şi cu care ne lăudăm. Astfel vom putea grăi cu îndrăznire şi slobod, mărturisindu-ne credinţa noastră şi respingându-i pe cei ce i se împotrivesc. Şi socotesc că şi la vremea răsplătirii, mai mare va fi plata şi mai multă lauda celor ce stăruie în Ortodoxie cu suflet osârduitor, cu legătură tare şi dispoziţie neclintită, decât a celor ce se numesc ortodocşi simplu şi la întâmplare, adică în virtutea unui obicei îndătinat”[194].
* * *
În aceeaşi perioadă au trăit Sfinţii Cuvioşi Ioan Scărarul, Varsanufie, Ioan Proorocul şi Dorotei. În scrierile lor folositoare de suflet pot fi remarcate seriozitatea şi acrivia cu care aceşti Sfinţi Părinţi priveau aspectele legate de credinţă. Astfel, Sfântul Cuvios Ioan Scărarul le porunceşte păstorilor ca înainte de toate să le lase moştenire fiilor lor duhovniceşti credinţa neştirbită şi dogmele dreptslăvitoare, ca să-i călăuzească astfel către Domnul pe calea dreptei credinţe.
Avva Varsanufie îi învaţă pe ucenici să plece de la bătrânii care sunt eretici şi să se ferească de cărţile ereticilor, care ,,toate sunt minciuni, toate întuneric, toate rătăcire, toate înstrăinare de Dumnezeu”[195]. Sfântul Cuvios Ioan Proorocul adaugă că înţelepciunea ereticilor nu vine de Sus, ci este demonică şi îl înstrăinează pe om de calea lui Dumnezeu, ducându-l la chinurile veşnice.
După Avva Dorotei, erezia este despărţire de Dumnezeu şi pierdere a tuturor ostenelilor omului. În chip asemănător învaţă Avva Isaac, iar Avva Olimpie sfătuieşte: ,,Să nu şezi cu ereticii şi înfrânează-ţi limba şi pântecele”[196].
Luptele monahilor în perioada monotelismului (615-692)
Politica imperială unionistă şi lupta Sfântului Sofronie al Ierusalimului (615-638)
În condiţiile dificultăţilor politice crescânde cu care se confrunta Imperiul Bizantin, unirea cu monofiziţii era de dorit, cu atât mai mult cu cât ostilitatea acestora faţă de Ortodoxie începuse să îmbrace şi un aspect politic. La începutul secolului al VII-lea, împăratul Iraclie (611-641) întocmea planuri unioniste, dar eşecul predecesorilor săi îl silea să fie foarte precaut. De altfel, nici monofiziţii nu ar fi acceptat unirea decât în condiţiile unor concesii importante, nici ortodocşii nu admiteau sub nici un chip să se abată de la hotărârea dogmatică a Sinodului de la Calcedon.
Susţinătorii unirii, căutând o modalitate de a o înfăptui, au avansat formula contradictorie ,,două firi în Hristos, dar o singură lucrare şi voinţă”. Cu alte cuvinte, se postula că deoarece în Hristos era o singură Persoană (Cuvântul lui Dumnezeu), erau prin urmare o singură lucrare şi o singură voinţă: lucrarea şi voinţa Cuvântului lui Dumnezeu.
Un adept înflăcărat al noii kakodoxii era Patriarhul Serghie al Constantinopolului (610-639). În 629, pe baza acceptării tezei unei singure voinţe şi lucrări, acesta s-a unit cu episcopul monofizit Atanasie, pe care l-a recunoscut ca patriarh al Antiohiei.
Sfântul Ierarh Sofronie al Ierusalimului
În anul următor, pe scaunul Alexandriei avea să urce Kyr, partizan al lui Sever, care a şi purces neîntârziat la luptă în vederea înfăptuirii unirii cu monofiziţii. Două glasuri tunătoare s-au făcut auzite atunci împotriva unirii. În Alexandria se aflau doi monahi vestiţi, Sfinţii Sofronie şi Maxim, care nu numai că nu s-au lăsat convinşi de Kyr, ci s-au opus cu tărie oricăror concesii în vederea concilierii cu monofiziţii. Sofronie ,,cel cu adevărat cuminte[197] şi înţelept susţinător al adevărului” s-a silit să-l convingă pe Kyr să înceteze eforturile pentru unire. Încercării lui Kyr de a întări cu sentinţe patristice teza unei singure lucrări, Sofronie i-a opus cuvinte limpezi şi neîndoielnice ale unor Sfinţi Părinţi recunoscuţi de Biserică. El susţinea că atât lucrarea, cât şi voinţa sunt trăsături ale firii, şi întrucât în Hristos au fost două firi, urmează neîndoielnic că au fost şi două lucrări şi două voinţe.
Neputând să-l convingă pe Sfinţitul Sofronie, Kyr l-a îndemnat în cele din urmă să meargă la Constantinopol şi să discute cu Serghie. În anul 633, Kyr s-a unit cu severienii din Egipt pe baza formulei ,,o singură lucrare dumnezeiesco-umană (teandrică) în Hristos”. Şi în Siria s-au reuşit destule afilieri ale monofiziţilor. Serghie, care îşi dăduse deja pe faţă ,,în multe chipuri boala lui” şi corupsese ,,cea mai mare parte a Bisericii”, a recunoscut această unire şi în acelaşi an s-a unit şi cu ereticii armeni pe baza aceleiaşi mărturisiri kakodoxe.
Sfântul Sofronie a mers la Constantinopol şi a încercat să-l convertească pe patriarh, rugându-l să nu reînnoiască o erezie ce fusese respinsă deja de Sfinţii Părinţi. Descumpănit de nepocăinţa lui Serghie, a mers la Ierusalim, unde i-a adunat pe monahi şi pe ceilalţi credincioşi şi le-a făcut cunoscute concepţiile eretice ale patriarhilor şi ale Papei Onorie, învăţându-i totodată spre întărire dogma ortodoxă.
Stânjenit de răsunetul acestor glasuri ortodoxe, patriarhul Serghie a decis să părăsească pentru moment monoenergismul şi să se limiteze la mai temperatul monotelism. Astfel, el le-a interzis partizanilor săi să mai vorbească despre una sau două lucrări.
După adormirea Sfântului Modest al Ierusalimului, în 634 Cuviosul Sofronie a fost ridicat în scaunul sfintei cetăţi şi a convocat un sinod care a condamnat atât monoenergismul, cât şi monotelismul. În acelaşi timp el le-a trimis celorlalţi patriarhi vestita sa ,,Epistolă sinodală”, care lovea precum un trăsnet erezia.
Cu toate acestea, după moartea Sfântului Sofronie (638), împăratul Iraclie, în colaborare cu Serghie, a emis edictul numit Ekthesis, care instituia ca unică învăţătură dreaptă dogma despre o singură voinţă. Ekthesis-ul a fost semnat de cei cinci patriarhi, dar i s-au opus pe de o parte succesorii Papei Onorie, iar pe de altă parte Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Luptele Sfântului Maxim Mărturisitorul pentru condamnarea sinodală a monotelismului (638-649)
După publicarea Ekthesis-ului eretic al împăratului Iraclie, pentru Sfântul Maxim au început noi lupte. În anul 645, el a susţinut la Cartagina o dispută publică cu patriarhul monotelit Pyr al Constantinopolului (succesorul lui Serghie), aflat în exil. În această dispută, desfăşurată în faţa ocârmuitorilor politici şi a mai multor episcopi, clerici şi monahi din nordul continentului african, sfântul a izbutit să răstoarne convingerile eretice ale lui Pyr. În anul următor, monotelismul avea să fie condamnat de un sinod ţinut în nordul Africii, sufletul întregii mişcări fiind Sfântul Maxim. În continuare, însoţit de patriarhul Pyr, marele mărturisitor a mers la Roma şi, cu sprijinul Papei Teodor, cei doi au luptat împreună pentru apărarea Ortodoxiei.
Antireticele Sfântului Maxim împotriva monotelismului s-au răspândit cu mare repeziciune în mânăstirile din nordul Africii şi din Roma, care se opuneau cu tărie noii erezii. În aceste mânăstiri şi-au găsit refugiul mulţi dintre monahii ortodocşi din Răsărit, adversari ai monotelismului. Răsunetul acestor riposte a reînsufleţit în chip firesc cugetul ortodox al monahilor din Constantinopol.
În cele din urmă, împăratul Constans al II-lea a emis în 648 un nou edict, cu numele de Typos, prin care interzicea sub ameninţarea celor mai aspre sancţiuni dezbaterile privind una sau două lucrări, respectiv una sau două voinţe în Hristos. În realitate, Typos-ul constituia ,,o tăgăduire deplină a tuturor Sfinţilor Părinţi şi a Sfintelor Sinoade, ba chiar a înseşi tainei Persoanei lui Hristos Dumnezeu”, înfăţişându-L pe Hristos ,,cu totul nelucrător şi lipsit de voinţă, adică lipsit de raţiune şi de suflet şi nemişcător”[198], asemeni dumnezeilor mincinoşi ai păgânilor.
La îndemnul Sfântului Maxim[199] şi la stăruinţa monahilor apuseni din Italia şi nordul Africii, Sfântul Martin, papă al Romei (649-655), a decis convocarea unui sinod împotriva monotelismului. Sinodul s-a întrunit în 649 la Palatul Lateran, cu participarea a 150 episcopi, lucrările fiind dominate de personalitatea şi teologia Sfântului Maxim.
Cuviosul părinte s-a bucurat de sprijinul şi colaborarea monahilor apuseni în pregătirea argumentelor patristice corespunzătoare şi traducerea lor. Actele Sinodului au fost transpuse neîntârziat în limba greacă. Anatemele împotriva ereziei au fost redactate direct în greacă de Sfântul Maxim şi traduse ulterior în latină. Părinţii sinodali au anatematisit trei patriarhi monoteliţi ai Constantinopolului (Serghie, Pyr şi Pavel), unul al Alexandriei (Kyr), şi edictele eretice Ekthesis şi Typos. Marele Maxim a fost mentorul acestui Sinod, care a adoptat inclusiv limbajul teologiei sale.
La cea de-a doua întrunire a Sinodului au luat parte trei egumeni ai unor mânăstiri din Apus şi unul din lavra africană, precum şi alţi 32 monahi apuseni care au dat libellus împotriva monoteliţilor. Prin acest libellus, părinţii cereau episcopilor să nu treacă cu vederea nedreptatea şi războiul pe care credinţa ortodoxă şi Sinodul de la Calcedon le-au suferit din partea patriarhilor Serghie, Kyr, Pyr (care se reîntorsese la erezie) şi Pavel.
Cereau anatematisirea ereziei monotelite, a patriarhilor eretici şi a părtaşilor lor, ca şi a edictului blasfemator Typos. Ultima cerinţă a monahilor privea întărirea sinodală a credinţei dreptslăvitoare, precum şi tălmăcirea exactă a actelor şi sentinţelor Sinodului în limba greacă, pentru ca astfel să-şi poată exprima şi ei consimţământul.
Sfântul Maxim i-a trimis împăratului, cu multă cutezanţă, actele Sinodului. Mâniat, Constans l-a adus pe papă în lanţuri la Constantinopol, unde sfântul, acuzat de complot, a fost condamnat de senat şi depus din treapta clericală în cadrul unei ceremonii la care i-au fost sfâşiate veşmintele arhiereşti. În cele din urmă a fost exilat la Herson, unde după multe pătimiri şi-a dat sufletul în anul 655.
Sfântul Martin Mărturisitorul, papa Romei. Frescă din biserica Mânăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava
Actul de mărturisire al Sfântului Maxim după Sinodul din Lateran (649-662)
După prinderea Sfântului Martin, Marele Maxim a fost dus şi el la Constantinopol împreună cu doi ucenici ai săi, spre a fi judecat pentru complot. După ce i-au fost aduse diverse calomnii, în prezenţa Patriarhilor Petru al Constantinopolului şi Macedonie al Antiohiei, a senatului şi mulţimii de popor, discuţia s-a îndreptat spre chestiunea monotelismului. Sfântul Maxim a început atunci să istorisească cele zise lui de către kir Grigorie, atunci când acesta îl vizitase la chilia sa din Roma:
,,’Bunul şi de Dumnezeu întăritul nostru stăpân (împăratul), purtând grijă de pacea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici, a trimis un hrisov către de Dumnezeu cinstitul papă împreună cu o danie pentru (Biserica) Sfântul Petru, îndemnându-l a se uni cu întâistătătorul (Bisericii) Constantinopolului. Evlavioasa sa majestate m-a învrednicit deci pe mine, smeritul (Grigorie), de cinstea de a le trimite prin mine’. Eu (Maxim) am zis: ‘Slavă lui Dumnezeu, care te-a învrednicit de o aşa slujire. Dar în ce chip a poruncit de Dumnezeu încoronata sa majestate să se înfăptuiască unirea ?’ Iar tu ai spus: ‘Oare nu ştii ?’ Şi ai zis iarăşi: ‘Pe temeiul Typos-ului’.
Atunci am spus: ‘Este, pe cât socot, cu neputinţă, căci romanii nu vor suferi ca învăţătura luminată a Părinţilor să piară în mijlocul dogmelor necurate ale ereticilor, nici adevărul în minciună sau lumina în întuneric. Căci dacă ştergem cuvintele de la Dumnezeu învăţate, nu ne va mai rămâne nimic la care să ne închinăm’.
Şi ai zis: ‘Typos-ul nu purcede la ştergerea învăţăturii dumnezeieşti, ci doar la tăcerea în privinţa ei, ca prin iconomie să ajungem la pace’.
Atunci eu am zis: ‘Oare în Sfânta Scriptură există tăcere şi ştergere ? […] Iar dacă de dragul iconomiei credinţa mântuitoare se pierde în cea rea, atunci o astfel de aşa-zisă iconomie este o desăvârşită despărţire de Dumnezeu şi nu unire făptuită după Dumnezeu. Căci mâine şi iudeii cei cu nume rău vor zice: ‘Să iconomisim pacea între noi şi să ne unim. Noi să lăsăm tăierea împrejur, iar voi botezul, şi nu ne vom mai război întreolaltă’. Acest lucru i l-au propus cândva în scris Marelui Constantin şi arienii, zicând: ‘Să lăsăm pe omoousios (de-o-fiinţă) şi pe eteroousios (de altă fiinţă) şi să se unească Bisericile !’ Dar de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi nu au primit aceasta, ci au ales mai degrabă prigoana şi moartea’ […].
Atunci Mina a strigat: ‘Prin cele ce spui, ai dezbinat Biserica !’ Cuviosul i-a zis: ‘Dacă cel ce grăieşte cuvintele Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi dezbină Biserica, atunci ce se va arăta pricinuindu-i ei cel ce înlătură dogmele lor, fără de care nici însuşi numele de Biserică nu poate dăinui ?’
Atunci secretarul, întorcându-se către oamenii eparhului, a zis cu glas mare: ‘Spuneţi-i eparhului: se cade oare să-l laşi cu viaţă pe un astfel de om în ţinutul pe care-l stăpâneşti ?’
Şi scoţându-l afară, l-au adus pe ucenicul său şi îl sileau să-şi învinuiască învăţătorul, cum că chipurile i-ar fi pricinuit necazuri lui Pyr. Acela le-a spus cu glas domol adevărul, că nimeni nu l-a cinstit pe Pyr mai mult decât dânsul. Atunci i-au poruncit să strige cu putere, dar fiindcă nu a primit să se despartă de vocea domoală cea cuviincioasă monahilor, au poruncit să-l bată. Şi lovindu-l cu pumnii, l-au lăsat abia viu […]
În aceeaşi zi, către seară, Troilos patriciul şi Serghie Evkratas, mai-marele trapezar la curtea împărătească, au venit la robul lui Dumnezeu şi şezând ei, i-au poruncit şi bătrânului să şadă şi i-au zis: ‘Spune-ne, avvo, despre discuţia pe care ai avut-o în Africa şi la Roma cu Pyr, şi cum l-ai convins să dea anatemei credinţa lui şi să vină la un gând cu a ta’.
Cuviosul le-a istorisit atunci pe rând cele pe care le păstrase în amintire, zicând şi aceasta: ‘Eu nu am o credinţă a mea, ci cred în învăţătura obştească a Bisericii Soborniceşti. Nu mi-am exprimat nici o părere care să fie numită credinţă personală a mea’ […]
Atunci i-au zis: ‘Aşadar, tu singur te vei mântui şi toţi ceilalţi vor pieri ?’ Iar el a răspuns: ‘Cei trei tineri, care nu s-au închinat chipului la care se închinau toţi (Daniil 3, 18), nu au osândit pe nimeni, căci nu luau aminte la cele făcute de alţii, ci cum să nu cadă ei înşişi de la adevărata dreaptă slăvire. Tot aşa Daniil, aruncat fiind în groapa cu lei (Daniil 6, 16), nu a osândit pe nici unul dintre cei care nu s-au rugat lui Dumnezeu, ascultând de porunca lui Darius, ci căuta la sine însuşi, socotind mai de dorit moartea decât să supere pe Dumnezeu şi să fie mustrat de conştiinţă pentru călcarea legilor dumnezeieşti. Deci să nu-mi fie nici mie aceasta, să osândesc pe cineva ori să spun că eu singur mă voi mântui. Însă prefer moartea decât să-mi fie conştiinţa tulburată din pricină că am greşit în orişice fel faţă de credinţa mea în Dumnezeu’.
Atunci i-au spus: ‘Şi ce vei face, dacă romanii se vor uni cu bizantinii “? Căci iată că ieri au sosit apocrisiarhii papei de la Roma şi mâine se vor împărtăşi cu patriarhul; şi tuturor le va fi vădit că tu eşti cel ce i-ai întors de la credinţă pe romani; fiindcă îndată ce ai plecat de acolo, ei s-au unit cu cei de aici’.
El le-a zis: ‘Chiar dacă cei sosiţi se vor împărtăşi, nu vor putea aduce ei înşişi nici un prejudiciu scaunului Romei, de vreme ce nu au cu ei nici o scrisoare către patriarh. Dar eu nu sunt defel convins că romanii se vor uni cu cei de aici, dacă aceştia nu vor mărturisi că Domnul şi Dumnezeul nostru este din fire voitor şi lucrător al mântuirii noastre după cele două firi din care, în care şi care este’.
Atunci i-au spus: ‘Dacă romanii se împacă cu cei de aici, ce vei face ?’ El le-a zis: ‘Duhul Sfânt, prin apostolul, îi anatematiseşte şi pe îngerii care ar cuteza să spună altceva decât grăieşte dumnezeiasca propovăduire (potrivit Galateni 1, 8)’”[200].
În continuare, dregătorii i s-au plâns cuviosului că nefiind el însuşi în comuniune cu Biserica Constantinopolului, acest lucru constituie pentru toţi o pildă puternică pentru a rupe la rândul lor comuniunea cu bizantinii. În sâmbăta următoare a avut loc o nouă audiere la palat.
,,Troilos i-a spus bătrânului: ‘Spune-ne, avvo; ia seama să spui adevărul, şi împăratul se va îndura de tine. Fiindcă dacă te vom cerceta după lege şi se va găsi adevărată fie şi una singură din vinile care au fost aduse împotriva ta, legea te osândeşte la moarte !’
Cuviosul a zis: ‘Am spus-o mai înainte şi iarăşi zic, că dacă numai una dintre cele zise împotriva mea este adevărată, atunci şi satana este Dumnezeu. Iar dacă nu este Dumnezeu, ci apostat, atunci şi învinuirile aduse asupra mea sunt mincinoase şi lipsite de temei. Oricum ar fi, dacă voiţi să faceţi ceva împotriva mea, faceţi; eu nu mă voi păgubi, fiindcă mă tem de Dumnezeu’.
Troilos i-a spus: ‘Nu ai dat anatemei Typos-ul ?’ El a răspuns: ‘Am spus de multe ori că l-am dat’. I-a spus iarăşi: ‘De vreme ce ai dat anatemei Typos-ul, pe împărat l-ai anatematisit’. Răspuns-a robul lui Dumnezeu: ‘Eu nu l-am anatematisit pe împărat, ci un înscris străin de credinţa ortodoxă a Bisericii’. ‘Unde a fost anatematisit ?’, îi zise. Cuviosul a răspuns: ‘În Biserica Mântuitorului şi a Născătoarei de Dumnezeu, de către Sinodul din Roma’.
I-a spus atunci eparhul: ‘Eşti în comuniune cu Biserica de aici, sau nu ?’ El a răspuns şi a zis: ‘Nu’. I-a zis acela: ‘De ce ?’ Şi a răspuns: ‘Fiindcă a respins Sinoadele (Ecumenice)’. I-a zis: ‘Dacă le-a respins, cum se face că ele sunt trecute în diptice ?’ Şi a răspuns: ‘Ce folos de nişte nume, dacă dogmele au fost lepădate ?’ I-a zis: ‘Poţi să dovedeşti asta ?’ Şi a răspuns: ‘Dacă voiţi şi mi-o îngăduiţi, pot să o fac cu mare uşurinţă’”[201].
,,După aceea au venit şi alţi trimişi ai patriarhului şi mă întrebau: ‘De care Biserică ţii ? De a Bizanţului ? A Romei ? A Antiohiei ? A Alexandriei ? A Ierusalimului ? Iată că toate s-au unit acum întreolaltă împreună cu eparhiile supuse lor. Deci dacă şi tu ţii de Biserica Sobornicească, vino la unire cu noi, ca nu cumva să păţeşti ceva la care nu te aştepţi, deschizând o cale nouă şi străină vieţii’.
Eu le-am răspuns: ‘ Dumnezeul a toate, fericind pe Petru pentru cele ce bine le-a mărturisit despre El, a statornicit că Biserica Sobornicească este mărturisirea dreaptă şi mântuitoare a credinţei în El. Dar să aflu mărturisirea pe temeiul căreia s-a făcut unirea Bisericilor şi de s-a făcut bine cu adevărat, nici eu nu mă voi ţine departe de ea’”[202].
Atunci aceia i-au spus mărturisirea lor eretică, pe care sfântul a respins-o, drept care a fost exilat de împărat în Vizia Traciei. Acolo a primit vizita Episcopului Teodosie al Cezareei însoţit de două căpetenii (656), cărora le-a explicat de ce nu este în comuniune cu Biserica Constantinopolului.
Observaţiei lui Teodosie că nu trebuie considerată dogmă ceea ce se săvârşeşte prin iconomie, sfântul i-a răspuns:
,,MAXIM: ‘Şi care credincios primeşte o aşa iconomie, prin care sunt trecute sub tăcere cuvintele pe care le-a iconomisit Dumnezeul a toate să fie rostite de către apostoli, prooroci şi învăţători ? Să observăm, mărite domn, la ce rău duce aceasta, de o vom cerceta cum se cuvine […] Dumnezeu a ales şi a aşezat apostoli, prooroci şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor (potrivit Efeseni 4, 11-12); diavolul însă a ales şi a ridicat şi el apostoli, prooroci şi învăţători mincinoşi ca să războiască atât Legea Veche, cât şi pe cea a Evangheliei. Iar prin apostoli, prooroci şi învăţători mincinoşi îi înţeleg pe eretici, ale căror cuvinte şi cugete sunt strâmbe.
Deci întocmai cum cel ce primeşte pe adevăraţii apostoli, prooroci şi învăţători primeşte pe Dumnezeu, tot aşa cel ce primeşte apostoli, prooroci şi învăţători mincinoşi primeşte pe diavolul. Aşadar, cel ce-i pune pe sfinţi laolaltă cu ereticii cei scârbavnici şi necuraţi – primiţi cuvântul celui ce vă grăieşte adevărul ! – este vădit că pune pe picior de egalitate pe Dumnezeu şi pe diavolul.
Deci dacă cercetând inovaţiile care s-au făcut acum, în vremea noastră, găsim că ele duc la acest rău suprem, vedeţi ca nu cumva, sub chipul păcii, să ne aflăm bolind şi propovăduind apostazia, cea despre care dumnezeiescul apostol a spus că va fi înainte-mergătoare venirii lui antihrist (potrivit II Tesaloniceni 2, 3). V-am spus acestea fără şovăire, domnii mei, ca să vă cruţaţi pe voi înşivă şi pe noi.
Îmi porunciţi ca având toate acestea scrise în cartea inimii mele, să vin să mă împărtăşesc cu Biserica ce propovăduieşte astfel de dogme şi să mă fac părtaş cu cei ce socotesc că-i stau împotrivă diavolului, dar se întorc în realitate împotriva lui Dumnezeu ? Să mă ferească Dumnezeu, Cel ce pentru mine S-a făcut Om fără de păcat !’
Şi punându-le metanie, a zis: ‘Orice vă este poruncit să faceţi robului vostru, faceţi; eu însă nicicând nu mă voi face părtaş cu cei care primesc aceste inovaţii’.
Acestea auzindu-le, au încremenit şi plecându-şi capetele, au tăcut o bună bucată de vreme. Apoi episcopul Teodosie, ridicându-şi capul şi aţintindu-şi privirea asupra Avvei Maxim, i-a zis: ‘Noi îţi spunem în numele stăpânului nostru împăratul că dacă te vei împărtăşi cu noi, va uşura Typos-ul’.
MAXIM: ‘Este încă lungă calea care ne desparte. Ce vom face cu dogma unei singure voinţe, care a fost întărită sinodiceşte de Serghie şi Pyr, şi cu tăgăduirea oricărei lucrări ?’
TEODOSIE: ‘Actul acela a fost dat jos şi scos din uz’.
MAXIM: ‘A fost dat jos de pe zidurile de piatră, nu însă şi din sufletele înţelegătoare. Să se recunoască condamnarea sa, care s-a făcut sinodiceşte la Roma prin dogme şi canoane dreptslăvitoare, şi atunci peretele cel din mijloc se va surpa (Efeseni 2, 14), şi nu vom mai avea nevoie de îndemnuri’”[203].
În continuare, sfântul i-a răsturnat lui Teodosie toate concepţiile, făcându-l să mărturisească două voinţe şi două lucrări ale Dumnezeu-Omului Iisus. Episcopul l-a rugat atunci să se împărtăşească cu ei. Dar Sfântul Maxim a răspuns că nu va face asta până când împăratul, patriarhul şi episcopii nu vor da mai întâi o mărturisire ortodoxă scrisă şi nu se vor şterge din diptice numele patriarhilor eretici Serghie, Kyr, Pyr şi Pavel. În cele din urmă, sfântul a fost chemat din nou la Constantinopol, unde Teodosie şi alţi doi patricieni i-au declarat din partea împăratului:
,,’Fiindcă întreg Apusul şi toţi cei ce au sucit lucrurile în Răsărit privesc la tine şi toţi s-au răsculat din cauza ta, nevrând să vină la un gând cu noi în credinţă, Domnul să-ţi străpungă inima ca să te împărtăşeşti cu noi, pe temeiul Typos-ului pe care l-am dat. Atunci noi înşine vom ieşi la Poarta de Bronz (Halki)[204], te vom îmbrăţişa şi-ţi vom da mâna noastră şi te vom aduce cu toată cinstea şi slava în Biserica cea mare şi vei sta 
împreună cu noi la locul rânduit împăraţilor. Vom face liturghie şi ne vom împărtăşi cu preacuratele şi de viaţă dătătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos; te vom proclama Părinte al nostru şi se va face mare bucurie, nu numai de Dumnezeu iubitoarei noastre cetăţi împărăteşti, ci şi lumii întregi. Fiindcă ştim prea bine că dacă tu te vei împărtăşi cu sfântul scaun de aici, se vor uni cu noi toţi cei ce s-au rupt din pricina ta şi a învăţăturii tale de comuniunea cu noi’.
Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul. Frescă din biserica Mânăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava
Atunci, întorcându-se către episcop, Avva Maxim i-a spus acestuia cu lacrimi: ‘Noi toţi, mărite domn, suntem în aşteptarea zilei Judecăţii. Cunoşti cele cuprinse în Typos şi cele hotărâte de noi (când ai făgăduit să-l convingi pe împărat să abandoneze Typos-ul), cu mâna pe Sfânta Evanghelie, pe crucea de viaţă făcătoare şi pe icoana Mântuitorului nostru şi a Preasfintei Maicii Sale, Pururea Fecioarei, care L-a născut’. Episcopul, plecându-şi capul, i-a spus cu voce tristă: ‘Şi ce pot face eu, dacă preaevlaviosul împărat a voit altminteri ?’
La aceasta Maxim i-a spus: ‘De ce dar tu şi cei împreună cu tine v-aţi atins de Sfintele Evanghelii, de vreme ce sfârşitul celor grăite nu stătea în puterea voastră ? Cu adevărat, nici toată puterea cerească nu mă va îndupleca să săvârşesc una ca asta. Căci ce cuvânt de apărare aş avea – nu zic înaintea lui Dumnezeu, ci chiar a conştiinţei mele –, dacă pentru slava omenească, lipsită prin ea însăşi de fiinţă, mă lepăd cu jurământ de credinţa care-i mântuieşte pe cei ce o îmbrăţişează ?’
La auzul acestor cuvinte cu toţii s-au sculat în picioare şi, plini de mânie, l-au împresurat smulgându-i părul, îmbrâncindu-l şi lovindu-l până ce l-au zdrobit. L-au acoperit din cap până în picioare cu o ploaie de scuipări, care nu au încetat până ce nu i-au acoperit veşmintele cu totul […]. Cu furie şi sălbăticie l-au împroşcat cu ocări fără de număr şi blesteme de neînchipuit. Atunci a zis Epifanie: ‘Spune, bătrânule preaticălos şi lacom, ai zis acestea socotindu-ne eretici – pe noi, cetatea noastră şi pe împăratul ? Cu adevărat, suntem mult mai creştini şi mult mai ortodocşi ca tine’.
Răspunzând, Avva Maxim a zis: ‘Dacă credeţi astfel precum cred firile cele înţelegătoare[205] şi Biserica lui Dumnezeu, cum de mă siliţi să primesc Typos-ul, care nu este decât tăgăduire a acestora ?’
A spus Epifanie: ‘Acest lucru s-a făcut pentru iconomie, ca să nu se vatăme poporul din pricina unor astfel de subtilităţi’.
Răspunzând, Avva Maxim a spus: ‘Din contră, orice om se sfinţeşte prin mărturisirea curată a credinţei şi nu prin tăgăduirea ei, aşa cum face Typos-ul’.
A zis şi Troilos: ‘Ţi-am spus şi la palat că Typos-ul nu a tăgăduit nimic, ci a poruncit să se treacă sub tăcere cele îndoielnice, ca toţi să aibă pace’.
Avva Maxim a răspuns iarăşi şi a zis: ‘Tăcerea asupra cuvintelor este tăgăduirea lor. Pentru că Sfântul Duh grăieşte prin proorocul: Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale cărora să nu se auză glasurile lor (Psalmi 18, 3). Deci cuvântul care nu se rosteşte nu mai este cuvânt’. Iar Troilos a spus: ‘Crede în inima ta ce vrei, nimeni nu te împiedică’.
Avva Maxim a răspuns: ‘Dumnezeu nu a restrâns toată mântuirea la inimă, ci a zis: Tot cela ce va mărturisi pre mine înaintea oamenilor, voiu mărturisi şi eu pre dânsul înaintea Tatălui meu, care este în ceruri (Matei 10, 32). Iar dumnezeiescul apostol învaţă: Cu inima se crede spre dreptate; iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire (Romani 10, 10). Deci dacă Dumnezeu şi proorocii şi apostolii lui Dumnezeu îndeamnă ca taina cea mare, înfricoşată şi mântuitoare a toată lumea să fie mărturisită prin graiurile sfinţilor, sub nici un chip nu se cade să trecem sub tăcere glasul care o propovăduieşte, ca să nu se primejduiască mântuirea celor ce tac’”.
Această impresionantă atitudine mărturisitoare s-a soldat cu exilarea Sfântului Maxim la Perveris (656). Puţin mai târziu, a fost chemat din nou de patriarh şi ,,după zadarnice rugăminţi, făgăduinţe, ameninţări, temniţă, foame şi sete, la urmă l-au supus la crunte lovituri de bici, apoi i-au tăiat limba şi mâna dreaptă, şi aşa l-au trimis în ţinutul lazilor[206], unde şi-a dat sufletul în 662, în vârstă de 80 ani”. Aceeaşi soartă au avut-o cei doi Anastasie, ucenicii săi. Totuşi, sfântul şi-a recăpătat graiul în chip minunat şi a putut vorbi limpede până la sfârşitul său.
Aceasta a fost pe scurt lupta măreaţă a slăvitului mărturisitor. Un simplu monah, fără a fi fost sfinţit prin vreo hirotonie, a ripostat cu vigoare de neclintit împotriva ereziei şi a iconomiei kakodoxe, într-un moment în care cei mai mulţi episcopi şi patriarhi au trădat credinţa ortodoxă.
Cea mai de seamă contribuţie a sfântului a fost monumentala sa operă şi combaterea teologică sistematică a monotelismului. Scrierile Sfântului Maxim depăşesc cu mult numărul de 50, cele mai multe fiind scrise în timpul disputelor monotelite. Renumit pentru erudiţia sa, ascuţimea minţii, profunzimea şi bogăţia înţelesurilor scrierilor sale, este greu de găsit alt teolog care să fi influenţat mai mult decât el mersul teologiei ortodoxe elene. El este ,,cel dintâi teolog mistic” al Bisericii, pe drept cuvânt numit Părinte şi călăuzitor atât al celui de-al VI-lea, cât şi al celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic.
Cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic (680)
După câţiva ani de la săvârşirea Sfântului Maxim, noul împărat, Constantin Pogonatul (668-685), a convocat la Constantinopol cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic (680). În cele 17 şedinţe ale sinodului la care au participat în jur de 160 Părinţi, sub preşedinţia Patriarhului Gheorghe al Constantinopolului, monotelismul a fost combătut pe deplin. Principalii susţinători ai ereziei prezenţi la sinod au fost Macarie al Antiohiei şi ucenicul său Ştefan.
În cea de-a 18-a şi ultima şedinţă, Părinţii din sinod au formulat hotărârea dogmatică prin care Îl mărturiseau pe Hristos ,,Unul şi acelaşi, cunoscut ca Fiu şi Domn, Unul-Născut, în două firi […]”; mărturiseau de asemenea ,,două voiri, adică două voinţe fireşti, şi două lucrări fireşti în Acesta […]. Cele două voinţe fireşti ale Sale nu sunt opuse între ele, aşa cum pretind în chip necinstitor ereticii, ci voinţa Sa omenească, fără să se opună, se supune voinţei Lui dumnezeieşti atotputernice”.
Această hotărâre dogmatică a sinodului a fost rodul teologiei şi al luptelor Sfântului Maxim, sensul strădaniilor sale mărturisitoare şi un elogiu adus memoriei sale de apărător al Ortodoxiei. Macarie al Antiohiei numea chiar învăţătura ortodoxă despre cele două voinţe o erezie a ,,maximienilor”[207].
Monahii au fost şi ei prezenţi la sinod. Monahii Petru şi Gheorghe au participat la toate întrunirile sinodale, ca locţiitori ai scaunelor Alexandriei şi respectiv Ierusalimului. Au mai participat de asemenea părinţi din mânăstirile Romei, Siciliei, Constantinopolului şi Ierusalimului. În cea de-a 7-a şedinţă sinodală, ieromonahul Ştefan, unul dintre legaţii papali, a dat citire de la început până la sfârşit cuvintelor Sfinţilor Părinţi care dovedesc existenţa celor două voinţe şi lucrări fireşti ale Dumnezeu-Omului Hristos, şi de asemenea pasajelor eretice care vorbesc despre o singură voinţă şi lucrare[208].
În şedinţa a 8-a, Macarie al Antiohiei a susţinut formula ,,o voinţă ipostatică şi o lucrare dumnezeiesc-omenească (teandrică)” şi a depus o mărturisire de credinţă în care îşi declara consecvenţa faţă de convingerile monotelite. Macarie şi ucenicul său Ştefan au fost înfruntaţi în cadrul unui dialog viu de Teofan, egumenul Mânăstirii Stâlpărilor din Sicilia. Evlaviosul monah i-a întrebat pe ereziarhi dacă Iisus a avut voinţă omenească şi fără păcat. Aceştia au negat, sprijinindu-se pe un cuvânt al Sfântului Atanasie cel Mare al Alexandriei, care fusese pomenit anterior. Teofan i-a mustrat atunci pentru trunchierea deliberată a citatului şi le-a tâlcuit spusele sfântului.
Apoi, el i-a întrebat dacă Adam a avut voinţă firească, dar cei doi au evitat multă vreme un răspuns direct. La îndemnul împăratului şi al sinodului, Teofan a prezentat atunci două cuvinte aparţinând Sfântului Atanasie al Alexandriei şi Fericitului Augustin prin care a arătat că Adam a avut voinţă firească. Mulţumindu-i lui Teofan, sinodul a completat cu acestea: Dacă primul Adam a avut voinţă firească, cum n-ar avea-o în firea Sa omenească şi Cel de-al doilea Adam, care S-a făcut asemenea aceluia în toate, afară de păcat ?[209]
Câţiva ani mai târziu (691) s-a întrunit în Constantinopol aşa-numitul Sinod Quinisext, care a confirmat hotărârea dogmatică a Sinodului al VI-lea şi a redactat 102 canoane, completând astfel opera celor două Sinoade Ecumenice anterioare, care formulaseră doar mărturisirile de credinţă. Întrucât scaunele patriarhale ale Răsăritului erau vacante, acestea au fost reprezentate, ca şi la cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic, de monahi.
Monotelismul a reuşit să recâştige teren pentru scurt timp sub Filipic Vardanos (711-713). În 712, el a convocat la Constantinopol un sinod la care, din păcate, un mare număr de ierarhi au condamnat cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic[210], în timp ce toţi cei care au refuzat să semneze au fost siliţi să ia calea exilului. Grabnica ascensiune pe tron a lui Anastasie al II-lea a restaurat însă Ortodoxia.
Luptele monahilor în perioada iconoclasmului
Politica iconoclastă a împăratului Leon Isaurul (726-741)
În anul 717, pe tronul împărătesc urca un general deosebit de îndrăzneţ, Leon Isaurul. El s-a arătat a fi o unealtă potrivită pentru a semăna neghine în via înţelegătoare. ,,Diavolul ştia că ar fi fost lucru anevoios şi prea îndrăzneţ să-i facă pe creştini să tăgăduiască dumnezeiasca întrupare a lui Hristos, care era de atâta vreme credinţa lor neclintită […]. De aceea, s-a pornit să o defaime într-alt chip, pricinuind aproape aceeaşi vătămare. A ticluit deci lepădarea cinstitelor icoane, prin care să se facă şi tăgăduirea dumnezeieştii iconomii”[211].
Închinarea adusă sfintelor icoane era fără doar şi poate o necesitate duhovnicească adânc înrădăcinată în inimile credincioşilor, care ,,părăsind închinarea adusă diavolului, s-au închinat acestora, nu prin adorare, ci prin raportare [la prototip]”[212].
Această nou ivită erezie a iconoclasmului, neobişnuită în sânul Bisericii, nu le era străină altor eretici. Tendinţe iconoclaste au existat şi în cadrul unor erezii mai vechi, în special la nestorieni, monofiziţi şi pavlicieni.
Leon avea să constate curând că printre cei care-i împărtăşeau vederile eretice nu se numărau numai unii demnitari de la curte, ci şi clerici şi chiar episcopi, care l-au susţinut în mod deschis, cu argumente teologice. Prin urmare, el a început să atace făţiş cinstirea sfintelor icoane, a sfintelor moaşte, a mijlocirilor Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale sfinţilor, şi a emis totodată un edict în acest sens. Necinstitorul împărat propovăduia că firea dumnezeiască cea nevăzută nu poate fi zugrăvită, că sfintele icoane ,,ţin loc de idoli, iar cei ce se închină lor sunt idolatri”. Întreba: ,,Cine v-a învăţat să cinstiţi lucruri făcute de mână şi să vă închinaţi lor ?”[213]
Patriarhul de atunci al Constantinopolului, Sfântul Ghermano (715-730), a declarat cu hotărâre că ,,fără un Sinod Ecumenic nu se pot face inovaţii în credinţă”. La insistenţa împăratului şi mai ales după cel de-al doilea edict al acestuia (730), prin care poruncea îndepărtarea icoanelor portabile din biserici şi acoperirea cu var a frescelor, a fost însă silit să demisioneze. Sfântul Ghermano a devenit apoi conducătorul monahilor care s-au opus politicii iconoclaste.
Psaltirea Hludov. Răstignirea Mântuitorului şi iconoclaşti acoperind cu var o icoană a lui Hristos
În scaunul patriarhal a urcat Anastasie, singhelul sfinţitului Ghermano, care a semnat decretul împărătesc. ,,Dar cinstitele şi alesele femei din Constantinopol, având-o în frunte pe Sfânta Teodosia […] au pornit spre biserică şi ocărându-l şi numindu-l ‘urâciunea pustirii’, ‘năimit’, ‘lup’ şi ‘Iuda trădătorul’, l-au alungat cu pietre şi cu beţe”[214].
Punerea în aplicare a edictului a început cu coborârea icoanei lui Hristos ,,Antiphonitis” de la poarta de bronz a palatului (Halki), act ce a stârnit revolta credincioşilor. În clipa în care ,,spătarul împăratului a aşezat scara şi s-a suit să doboare la pământ sfânta icoană, această fericită Teodosia împreună cu alte femei binecredincioase au apucat scara şi au răsturnat-o cu tot cu spătarul acela, care căzând la pământ, şi-a dat sufletul său; apoi venind la patriarhie, aruncau cu pietre asupra necinstitorului şi iconomahului Anastasie.
Icoana Mântuitorului Hristos de la poarta Halki
Atunci de îndată acelor femei le-au tăiat capetele cu sabia, în timp ce un ostaş sălbatic şi fără omenie a tras-o după sine pe Sfânta Teodosia; şi ajungând la locul numit Târgul Boului, acel sălbatic a apucat un corn de berbec, pe care cu multă mânie şi turbare l-a înfipt şi i-a străpuns sfintei gâtlejul, pricinuindu-i astfel fericitei cununa muceniciei”[215].
În continuare, iconoclaştii au purces la prefacerea generală şi la distrugerea cultului divin. Icoane de o rară frumuseţe, policandre, sfeşnice, sfinte moaşte, vase sfinţite au fost zdrobite şi aruncate în foc. Dumnezeiasca liturghie a fost scurtată, troparele sfinţilor, privegherile şi alte slujbe înlăturate, posturile şi sărbătorile desfiinţate. Mânăstirilor li se cerea să-şi simplifice regimul, iar proprietăţile le erau confiscate. A fost fixat numărul preoţilor şi monahilor. Alegerea episcopilor era supusă aprobării consiliului imperial. Dintre episcopi şi monahi, unii au fost izgoniţi, alţii daţi la chinuri sau ucişi prin pedepse de tot felul.
,,Acum oraşe întregi şi mulţime de popor se află în mare tulburare din pricina aceasta”[216], se plângea dreptcredinciosul patriarh. Curând s-au declarat împotriva edictului iconoclast atât patriarhiile răsăritene, cât şi papii Romei, care au anatematisit în cadrul a diferite sinoade erezia nou apărută.
Nici universitatea din Constantinopol nu a scăpat de turbarea lui Leon. Împăratul a încercat în fel şi chip să-i tragă pe dascăli de partea sa. ,,După ce a discutat cu ei în multe rânduri şi şi-a pierdut nădejdea de a-i putea întoarce, i-a lăsat să se înapoieze la locul lor de şedere, în edificiul imperial. Atunci a dat poruncă să se adune mult material inflamabil şi să se aşeze împrejurul clădirii, iar spre seară să i se dea foc. Astfel a ars clădirea cu tot cu cărţile (30.000 la număr) şi cu acei bărbaţi înţelepţi”[217]. Sfinţitul Dositei completează spunând că ,,din acea şcoală au ieşit mulţi patriarhi şi arhiepiscopi, iar când a ars, se aflau acolo 16 dascăli având schima monahală”.
Sfântul Cuvios Ioan Damaschin
Aşa cum în secolul al VII-lea, Marele Maxim s-a arătat a fi apărătorul Ortodoxiei, tot aşa, în noua încercare ce lovea Biserica, din rândul monahilor s-a ridicat o altă personalitate energică, ce a strălucit în lupta împotriva iconoclasmului. În vremea aceea se nevoia în Lavra Sfântului Sava Cuviosul Ioan Damaschinul. El avusese o dregătorie înaltă în timpul califului al-Walid, dar a ales mai apoi viaţa de linişte, dedicându-se cu râvnă studiului şi scrisului şi devenind autorul mai multor scrieri dogmatice, antiretice, hermeneutice şi imnografice.
Sfântul Cuvios Ioan era numit de contemporanii săi ,,cu revărsare de aur” pentru elocvenţa, limpezimea şi pitorescul stilului său. Multele şi valoroasele sale opere s-au bucurat de recunoaşterea şi preţuirea unanimă a Bisericii. S-au păstrat până astăzi două disertaţii împotriva nestorienilor, trei împotriva monofiziţilor, alte câteva împotriva monoteliţilor şi maniheilor, ca şi diverse alte opere dogmatice.
Dar contribuţia cea mai însemnată a sfântului a fost polemica directă pe care a purtat-o împotriva ereziei iconoclaste, în special prin cele trei vestite tratate antiretice ale sale, Către cei ce defaimă sfintele icoane. Sfântul Cuvios Ioan nu a suferit să vadă Biserica vătămându-se de atacurile succesive ale celor răucredincioşi. În această privinţă socotea tăcerea nesăbuită şi primejdioasă, potrivit cuvântului: Străjerul de va vedea sabia venind, şi nu va trâmbiţa cu trâmbiţa, şi poporul nu se va păzi, şi venind sabia va lua dintru ei suflet, … sângele din mâna străjerului îl voiu cere (Iezechiil 33, 6).
În aceste scrieri ale sale[218], marele luminător al pustiei palestiniene a dezvoltat teologia ortodoxă a icoanei, a explicat adevăratul sens al cinstirii ei şi a respins aberanta asociere a icoanelor cu idolii. Cele trei tratate conţin bogate selecţii ale unor fragmente patristice care atestă existenţa dintotdeauna şi valoarea icoanelor. Aceste scrieri remarcabile au constituit nepreţuitul izvor de inspiraţie al ortodocşilor în combaterea argumentaţiei ereticilor iconoclaşti.
Sfântul Cuvios Ioan învăţa printre altele că noi nu cinstim icoanele în sine, aşa cum se întâmplă în cazul idolilor, ci închinarea care li se aduce urcă la prototip. De asemenea, icoana înfăţişează o persoană cu o existenţă reală, nu una inexistentă sau imaginară, ca în cazul idolilor. În acest sens, orice lucru văzut sau existent poate fi înfăţişat iconic. El a explicat de asemenea că scopul pentru care au fost create icoanele este folosul duhovnicesc şi ajutorul oferit credincioşilor spre cunoaşterea celor despre care nu pot avea o cunoştinţă directă şi deplină.
Sfântul făcea distincţia între închinarea ca adorare şi închinarea ca cinstire (venerare) şi sfătuia: ,,Să ne închinăm şi să adorăm numai pe Ziditorul şi Făcătorul, ca pe Dumnezeu, vrednic prin fire de a fi închinat. Să ne închinăm şi Sfintei Născătoare de Dumnezeu, nu ca lui Dumnezeu, ci ca Maicii Dumnezeului întrupat. Să ne închinăm încă şi sfinţilor, ca prietenilor aleşi ai lui Dumnezeu şi ca unora ce au îndrăzneală către Dânsul”. Înţeleptul Ioan mai sublinia că, după Marele Vasilie, dogmele Bisericii noastre îşi au obârşia nu numai în Sfânta Scriptură, ci şi în Sfânta Tradiţie, şi toate au aceeaşi valabilitate. De aceea, sfătuia adeseori: Nu trece hotarele vechi, care le-au pus părinţii tăi (Pildele lui Solomon 22, 28).
În sfârşit, el propovăduia cu îndrăzneală acestea: ,,Pentru ce, dar, n-a încercat să înlăture cultul icoanelor nici unul dintre atâţia preoţi din vechime şi dintre împăraţii dăruiţi de Dumnezeu creştinilor, care au strălucit în înţelepciune, credincioşie, cuvânt şi vieţuire, şi nici unul dintre multele sinoade care s-au ţinut de Sfinţii şi de Dumnezeu insuflaţii Părinţi ? Nu vom îngădui să se înveţe o credinţă nouă ! […] Nu vom îngădui ca una să credem astăzi şi alta mâine, nici să ni se schimbe cugetele după împrejurări şi credinţa noastră să ajungă de râsul şi batjocura necredincioşilor ! Nu vom suferi să dăm ascultare decretului împărătesc, care caută să surpe 
predania Părinţilor […]. Rugăm fierbinte, de aceea, pe poporul lui Dumnezeu, neamul cel sfânt, să ţină cu tărie predaniile Bisericii, căci scoaterea puţin câte puţin din cele predanisite seamănă cu cea a pietrelor dintr-o clădire, care curând se va prăbuşi desăvârşit”.
Sfântul Cuvios Ioan Damaschin
Credincios rânduielilor apostolice şi patristice care privesc relaţiile noastre cu heterodocşii, respingea cu totul comuniunea cu aceştia şi îi sfătuia pe ortodocşi: ,,Cu toată puterea să ne păzim să nu luăm împărtăşanie de la eretici şi nici să dăm. Căci spune Domnul: Nu daţi cele sfinte câinilor, nici lepădaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor (Matei 7, 6), ca să nu ne facem părtaşi credinţei lor rele şi osândei lor”[219].
,,Nu este, de altfel, cu putinţă ca cineva să devină eretic dacă nu a avut o purtare rea, fie prin cuvintele, fie prin faptele sale. Aceştia se vor osândi după dreptate, nu pentru greşeală, ci fiindcă s-au orbit pe ei înşişi cu beţia, cu nesupunerea şi cu iubirea de arginţi, şi întru întuneric umblă (Psalmi 81, 5)”[220]. Acest lucru este firesc, de vreme ce mântuirea se află numai în ,,păzirea predaniei bisericeşti”. ,,Deci cel ce nu crede potrivit predaniei Bisericii Soborniceşti sau cel care are părtăşie cu diavolul prin fapte necuvioase, acela este necredincios”[221].
Sfinţitul Dositei al Ierusalimului relatează următoarea întâmplare: odată, stareţul mânăstirii Sfântului Eftimie, avva Anastasie, a primit erezia lui Petru Gnafevs, adică adăugirea ,,Cel ce Te-ai răstignit pentru noi” la sfârşitul trisaghionului. Atunci Sfântul Cuvios Ioan i-a trimis spre învăţătură o epistolă în care arăta că imnul trisaghion nu se referă numai la Fiul lui Dumnezeu, ci la Sfânta Treime în întregime. În acest fel, acela ,,s-a izbăvit de erezie şi s-a mântuit”.
Prigoanele declanşate împotriva ortodocşilor de împăratul Constantin Copronim (741-755) şi Sinodul de la Ieria (754)
În anul 741 împăratul Leon a murit, lăsându-l ca succesor la tron pe fiul său Constantin, supranumit de contemporani Copronim, deoarece la botezul său ,,a spurcat cu necurăţie sfânta colimvitră”[222]. Noul împărat s-a dovedit a fi un adversar al sfintelor icoane mai înverşunat ca tatăl său. S-a străduit chiar să sistematizeze învăţătura iconoclastă şi să o fundamenteze teologic prin cuvântări bisericeşti şi tratate
teologice pe care le alcătuia el însuşi.
Constantin al V-lea (Copronim). Portret imperial din Codex Mutinensis graecus 122, un codex scris în limba greacă din secolul al XV-lea
Constantin făcea o conexiune între reprezentarea iconografică a Dumnezeu-Omului Iisus şi dogma hristologică despre unirea celor două firi în Hristos şi, în consecinţă, îi califica pe iconoduli drept nestorieni sau monofiziţi, deoarece, chipurile, reprezentarea lui Iisus înfăţişează fie numai firea Sa omenească, despărţită de cea dumnezeiască (nestorianism), fie o înfăţişează şi pe cea dumnezeiască, amestecând cele două firi (monofizism). Astfel, dacă pe vremea tatălui său cinstirea sfintelor icoane era osândită ca idolatrie, acum era socotită erezie.
În realitate, eretic era împăratul însuşi, care susţinea că ,,Maria L-a născut pe Hristos simplu om” şi a poruncit să fie numită ,,Născătoare de Hristos”[223]. De asemenea, îi numea pe sfinţi ,,Olimpul mitologic” şi a desfiinţat prin hotărâre sinodală sărbătorile, posturile şi denumirea de ,,sfânt”. După Sfinţitul Dositei al Ierusalimului, Constantin ,,Îl hulea pe Dumnezeu, dascăl făcându-se calvinilor”. Zonaras mai aminteşte că se îndeletnicea şi cu magia, chiromanţia, necromanţia şi felurite altele de nenumit. Totodată, el a declarat război aprig monahilor. Papa Ştefan şi ceilalţi patriarhi l-au mustrat cu asprime pe nelegiuitul împărat, dar acesta, fără a se sinchisi, s-a grăbit să convoace un aşa-zis sinod ecumenic pentru a-şi legifera politica iconoclastă şi a conferi autoritate bisericească dogmei sale teologice.
Astfel, în 754, în palatul imperial de la Ieria, s-au reunit 338 episcopi sub preşedinţia lui Teodosie al Efesului, în absenţa patriarhilor răsăriteni şi a papei. Sinodul a condamnat cinstirea sfintelor icoane drept contrară Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii şi conducând la idolatrie, a recunoscut drept singură icoană adevărată a Domnului dumnezeiasca euharistie şi i-a anatematisit ca eretici pe toţi cei ce zugrăvesc sau cinstesc icoanele. Îndeosebi a fost condamnată reprezentarea iconografică a lui Hristos, socotită a fi o cădere în nestorianism sau monofizism, deoarece desparte sau, respectiv, amestecă cele două firi ale Sale.
Baza teologică a hotărârilor Sinodului fusese deja combătută de Sfântul Ioan Damaschin. Dar sinodalii, dând dovadă de cea mai mare slugărnicie şi făţărnicie, îi elogiau pe împăraţi ca pe nişte autorităţi bisericeşti de Dumnezeu insuflate şi ,,luminători ai lumii”, care au nimicit ,,toată păgânătatea”[224].
Sinodul i-a dat anatemei pe protagoniştii rezistenţei anti-iconoclaste, Sfântul Ghermano al Constantinopolului şi monahii Ioan Damaschin şi Gheorghe Cipriotul (care a vieţuit mai ales ca pustnic, la începutul secolului al VIII-lea). Iconomahii de la Ieria au declarat: ,,Anatema lui Ghermano, cel cu două feţe şi închinător la lemne ! Anatema lui Gheorghe, de un cuget cu el şi măsluitor al învăţăturilor Părinţilor ! Anatema lui Mansur[225], cel cu nume rău şi gând saracinesc ! Anatema lui Mansur, iconolatrul şi măsluitorul ! Anatema lui Mansur, învăţătorul necucerniciei şi răstălmăcitorul dumnezeieştilor Scripturi ! Pe cei trei i-a caterisit Treimea”. Însă după 33 ani, cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic avea să proclame în replică: ,,Pe cei trei i-a slăvit Treimea”.
Miniatură din Cronica lui Constantin Manase, secolul al XIV-lea, înfăţişând distrugerea unei biserici la ordinele împăratului iconoclast Constantin al V-lea Copronim
În urma acestui sinod, iconoclaştii au trecut la arderea icoanelor şi distrugerea frescelor şi mozaicurilor, pe care le-au înlocuit cu reprezentări ale unor scene de vânătoare, peisaje, arbori ş.a.. Aceştia căutau sfintele icoane până şi în casele acelor iconofili care deveniseră deja eretici. ,,Ba chiar de se întâmpla ca vreun om deznădăjduit şi îndurerat să rostească obişnuitul strigăt al creştinilor: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi mie !, ori era prins săvârşind vreo slujbă de noapte, sau mergând la biserică, sau vieţuind cu evlavie, sau nevoind a se jura cu un car de jurăminte, era pedepsit ca duşman al împăratului”[226].
Deciziile Sinodului de la Ieria au fost recunoscute de toţi episcopii din hotarele imperiului, fie că erau ei înşişi iconoclaşti, fie că au fost siliţi să se supună. Cu toate acestea, monahii s-au împotrivit nemaipomenit, condamnând politica imperială şi Sinodul de la Ieria. Ei au respins hotărârile Sinodului ca eretice, încredinţaţi fiind că respingerea reprezentării iconografice a Dumnezeu-Omului Hristos constituie o expresie a hristologiei monofizite.
Împăratul Constantin Copronim a pornit o adevărată cruciadă împotriva monahilor ,,idolatri şi adepţi ai întunericului”, unii istorici întrebându-se dacă aceasta a fost o luptă împotriva icoanelor sau un război îndreptat împotriva monahilor. Începând din anul 761, şi mai ales după moartea mucenicească a Cuviosului Andrei Calivitul, prigoanele împotriva monahilor au luat o amploare deosebită. Împăratul îi considera pe monahi răspunzători pentru slabul ecou al deciziilor sale în popor. Drept urmare, monahii sau cei ce-i ascundeau pe aceştia erau izgoniţi din Constantinopol, încât puteai vedea pe atunci cetăţile pustiite, iar pustiile asemenea unor cetăţi[227].
Constantin a interzis să se mai facă cineva monah, iar mânăstirile din eparhiile imperiului sufereau prigoane crunte, în timp ce temniţele se umpleau. Împăratul a desfiinţat numeroase mânăstiri, precum cea a studiţilor, a lui Calistrat, a lui Maximin, a dalmaţilor şi a lui Die[228]. De asemenea, împăratul i-a ucis pe acei demnitari de la curte sau din rândul oştirii, apropiaţi de-ai săi, care intraseră în viaţa monahală, temându-se ca nu cumva aceştia să dezvăluie la spovedanie abjecţiile şi destrăbălările sale. ,,Constantin îi băga pe monahi în saci cu pietre, iar apoi poruncea să fie aruncaţi în mare; pe alţii, iarăşi, îi orbea, le tăia nasul sau îi sfâşia cu bice, născocind fel şi chip de pedepse împotriva celor binecredincioşi”.
Unora dintre monahi, iconomahii le tăiau limba sau urechile, ,,în timp ce altora le smulgeau barba cu silnicie. Altora, iarăşi, le spărgeau capetele, lovindu-i cu scândurile sfinţite pe care zugrăveau icoanele sfinţilor. Încă le scoteau şi ochii sau le tăiau cu cruzime neomenească, ticăloşii, alte mădulare din trup”. ,,Multor monahi, după ce le ungeau bărbile cu un amestec de ulei şi ceară, le dădeau foc, arzându-le astfel feţele şi capul”.
Unul dintre cei mai temuţi prigonitori a fost guvernatorul Mihail Lahanodrakon. Odată acesta i-a adunat pe toţi monahii şi monahiile din provincia Traciei şi le-a zis: ,,Oricine voieşte să se supună împăratului şi nouă, să îmbrace veşminte albe şi să-şi ia îndată o soţie. Iar cei ce nu vor împlini porunca, vor fi orbiţi şi surghiuniţi în Cipru”. Aceste vorbe s-au preschimbat neîntârziat în faptă, încât în ziua aceea mulţi s-au făcut mucenici.
Apoi, Lahanodrakon a vândut mânăstirile de monahi şi monahii din Tracia, împreună cu vasele sfinţite, cu cărţile şi toate bunurile lor. Sfintele moaşte erau arse, iar deţinătorii lor pedepsiţi ca rău-credincioşi. În cele din urmă, fiindcă reuşise să-i extermine pe toţi monahii din provincia sa, împăratul i-a trimis o scrisoare de mulţumire, spunându-i: ,,Te-am găsit om după inima mea, care împlineşte toate dorinţele mele”. Imitându-l pe acesta, şi alţii săvârşeau aceleaşi.
Prigoane aprige au avut loc şi în Creta, Frigia şi Galatia. După mucenicia lui Ştefan cel Nou, Vasile, Petru şi Andrei, Copronim a ucis în Efes 42 monahi, iar altă dată pe alţi 339 i-a trecut prin sabie, iar mânăstirile le-a preschimbat pe unele în cazarme pentru soldaţi, iar pe altele le-a dărâmat din temelii, ca monahii să nu mai aibă loc de sălăşluire.
Mulţi monahi din Constantinopol au fost nevoiţi să-şi caute adăpost în Italia, în părţile saracinilor sau în provinciile sudice ale imperiului. Numai în sudul Italiei şi în Sicilia şi-au găsit refugiu 50.000 monahi şi mireni, care au contribuit de altfel la răspândirea elenismului.
Sfântului Teodor Studitul scria: ,,În vremea aceea, iarna nelegiuirii era în toi; Constantin cel rău-credincios, vasul răutăţii, fiara cu multe capete, căpetenia eresului iconomah, prigonitorul amarnic al cinului monahicesc. Căci pe care dintre noi, nazireii (monahii afierosiţi), nu l-a zdrobit ? Pe care dintre cei ce se ascundeau nu l-a pedepsit ? Pe care dintre cei ce i-au stat împotrivă nu l-a tras cu sila la pierzania necucerniciei ? Încât, dacă mai rămăsese pe undeva vreunul dintre Părinţii cei vestiţi, ca o scânteie la loc tăinuit, ajungea să fie socotit ca un mort de către cei încă trăitori pe pământ”.
Sfântul Cuvios Mucenic Andrei Criteanul († 761)
În vremea împăratului Constantin Copronim, se nevoia în viaţa monahală în părţile Cretei un ascet vestit, Sfântul Cuvios Andrei Calivitul. Dar auzind de faptele împăratului, acest binecredincios monah şi-a părăsit patria şi a venit la Bizanţ.
,,Neluând în seamă teama de stăpânitori sau orice alt lucru care i-ar fi putut aduce împiedicare, cu multă îndrăzneală a înfruntat pe faţă ticălosul eres al împăratului şi al părtaşilor lui. Învăţa şi sfătuia că trebuie să arătăm cinstea cuvenită persoanelor sfinte care sunt zugrăvite în icoane, şi astfel să-L cinstim pe Dumnezeu, astfel să ne închinăm celor închipuite în icoane. Mai zicea că venise în părţile acestea ca să surpe înşelăciunea vătămătoare a diavolului; pe cei ce-şi trădaseră mântuirea să-i înduplece şi să-i îmbărbăteze să-şi schimbe cugetul, ca să nu mai războiască sfintele icoane, iar pe cei statornici în credinţă să-i întărească prin cuvenitele îndemnuri şi poveţe.
[…] Deci s-a înfăţişat înaintea împăratului şi i-a zis: ’Pentru ce, o, împărate, deşi te numeşti creştin, săvârşeşti asemenea lucruri grozave împotriva icoanelor lui Hristos şi ale robilor Săi ?’ Împăratul, nesuferind o asemenea îndrăzneală a sfântului şi socotind-o o mare ocară, i-a curmat îndată vorba viteazului monah şi a poruncit celor de faţă să-l prindă. Atunci aceştia s-au repezit asupra lui cu mâini ucigaşe, unii apucându-l de cap, alţii de mâini sau de umeri, iar alţii, cu multă obrăznicie, de veşmintele sale, şi vrând a-l mulţumi pe împărat, l-au doborât la pământ pe acel monah cugetător de cele cereşti şi nu s-au oprit până ce împăratul însuşi nu a dat poruncă să-l lase – ca să se arate, chipurile, milostiv –, după ce se răzbunase îndeajuns pe îndrăzneala atletului lui Hristos.
Apoi, după ce l-a înfricoşat cu o aşa sălbăticie, l-a chemat la sine, punându-l să-i şadă alături, şi-i vorbea cu blândeţe amăgitoare: ’De unde ai oare această neobrăzare şi neştiinţă, ca să te împotriveşti încă şi împărăteştilor decrete şi să te înfăţişezi înaintea mea într-un chip ca acesta, la vreme necuviincioasă şi fără nici o pricină anume ? Dar precum se pare, ai făcut această călătorie ca să ni te faci cunoscut. Aşadar, voia îţi va fi împlinită, şi scopul tău se va isprăvi cu bine. Vino numai la un gând cu mine şi mărturiseşte că primeşti credinţa mea cea prea dreaptă şi atunci vei fi desăvârşit în toate cugetele tale’.
Minunatul Andrei – nicidecum mişcat de neobrăzare sau neştiinţă – i-a răspuns însă: ’N-am venit aici, împărate, să mă fac cunoscut ţie şi împărăţiei tale; căci ce este între mine şi faptele tale ? Tot aşa în privinţa lucrurilor acestei lumi, pe care cu mult timp mai înainte le-am dispreţuit ca pe nişte vise şi am iubit doar liniştea şi împreună-grăirea cu Cel dorit.
Dar fiindcă am auzit de scornelile tale în credinţă şi că nu le îngădui creştinilor să cinstească sfintele icoane, semănând confuzie la cei ce-ţi dau ascultare şi răscolind Biserica, n-am putut să rabd o vătămare ca aceasta, şi de aceea mi-am părăsit patria şi pe casnicii mei şi am făcut o călătorie atât de îndelungată pe mare. Am venit aici cu râvnă fierbinte şi arde întru mine inima mea ca ori să te izbăvesc din rătăcirea aceasta, ori să-mi dau viaţa pentru dragostea lui Hristos. Pentru că şi Iisus – măcar că era Stăpân – Şi-a dat viaţa Sa pentru mine şi pentru tot omul pe care l-a plăsmuit după chipul Său’.
Atunci a răspuns împăratul: ,,Precum se vede, ai venit aici cu o părere nemaipomenită despre sineţi şi voieşti să faci pe grozavul. Crezi poate că vei întoarce la ideile tale toată împărăţia, pe căpetenii şi pe bătrânii şi venerabilii episcopi ?’
La auzul acestor cuvinte, mucenicul, ridicându-şi privirea spre cer, a zis: ,,Nu mă lepăd de Tine, Mântuitorule Hristoase, nu voi tăgădui mărturisirea binecuvântată. Nu voi necinsti icoana Ta, nici nu voi sta nepăsător, pe cât îmi este cu putinţă, câtă vreme pătimeşte aceste rele. Să mi se zdrobească trupul, împărate, să mi se smulgă limba, să mi se taie picioarele ce, zice-se, nu mă poartă pe drum drept. Sunt gata să le sufăr pe toate, mai vârtos decât să tăgăduiesc fie şi umbra Hristosului meu’”[229].
În continuare, viteazul atlet l-a mustrat din nou pe împăratul Constantin, pe care l-a numit un nou Iulian şi Valens. ,,Atunci s-a dat pe faţă blândeţea prefăcută a tiranului şi făţărnicia lui s-a făcut arătată, căci şi-a scos la iveală obişnuita sa sălbăticie, iar mucenicul a fost bătut şi mai cumplit cu vine de bou. Iar cei din garda împăratului, voind să-i mai domolească acestuia mânia, îi pricinuiau răni fără de milă, ba chiar cu o aşa sălbăticie, încât sângele curgea râuri din cinstitul trup al mucenicului şi pământul se înroşise de sânge. Alţii, cu săbii în mâini, se năpusteau să-l ucidă pe atletul lui Hristos. Mulţi aruncau în el şi cu pietre şi îl ocărau în tot chipul pe mucenic”.
Împăratul, ştiind că dacă ar fi reuşit să-l înduplece pe sfânt, i-ar fi câştigat de partea lui pe mulţi ortodocşi care îl aveau drept pildă, a încercat din nou prin momeli să-i schimbe părerea. Dar văzând că nu izbândeşte nimic, a poruncit să-i fie zdrobite maxilarele cu pietre şi să fie aruncat în temniţă. Trecând apoi câteva zile, au început din nou bătăile cu biciul şi muncile. Dar fiindcă mucenicul se arăta de neclintit, tiranul a poruncit să i se lege picioarele cu o funie şi aşa să fie târât prin toată cetatea până ce-şi va da sufletul.
,,În timp ce mucenicul străbătea şi acest ultim drum al alergării sale şi era târât pe pământ prin mijlocul cetăţii, în văzul mulţimii care se afla în piaţă, un oarecare vânzător de peşte […] a apucat o secure şi i-a tăiat un picior din sfinţitul său trup. Astfel a curmat alergarea mucenicului şi a pus capăt îndelungatelor sale lupte pentru Hristos”.
Sfântul Cuvios Mucenic Ştefan cel Nou († 764)
Cel mai de seamă apărător al sfintelor icoane din vremea împăratului Constantin Copronim a fost Sfântul Cuvios Ştefan, egumen în vestitul munte al Sfântului Cuvios Avxentie. Cunoscând faima de care se bucura acest cuvios părinte pentru virtuţile sale, împăratul a încercat să-l convingă să semneze hotărârea Sinodului de la Ieria. Acesta s-a lepădat, fapt pentru care a fost chinuit fără milă. Mânăstirea cuviosului a fost şi ea trecută prin flăcări, iar ucenicii săi prigoniţi.
În continuare, împăratul i-a trimis pe capii ereziei – patriarhul Constantinopolului împreună cu alţi episcopi – să-l facă să-şi schimbe părerea. Dar slăvitul mărturisitor i-a înfruntat şi pe aceştia cu multă bărbăţie, drept 
care a fost surghiunit la Prikonisos. Puţin mai târziu, împăratul l-a rechemat pe cuvios din exil şi a încercat să-l convertească. Dar acesta, ,,înfăţişându-se înaintea împăratului şi aruncând pe jos o monedă, a călcat-o cu picioarele, zicând: ’Aşa Îl necinstesc pe Hristos cei ce defaimă icoanele Sale’”[230].
,,Rău-credincioşii l-au acuzat atunci de fărădelege împotriva credinţei, susţinând că ’pe mulţi i-a dus în rătăcire, învăţându-i să dispreţuiască slava pământească, să treacă cu vederea case şi rudenii, să se împotrivească curţii împărăteşti şi să urmeze viaţa monahală’. Pentru toate aceste pricini l-au dat la chinuri fără număr şi l-au osândit la temniţă. La urmă i-au legat picioarele cu funii şi târându-l de la palat până la locul numit Târgul Boului, i-au sfâşiat cărnurile cu totul. Iar trupul său, ca al unui răufăcător, a fost aruncat în mare de rău-credincioşi”[231].
Împreună cu Sfântul Ştefan şi-au săvârşit alergarea şi au primit moartea mucenicească şi alţi mărturisitori, precum Cuvioşii Andrei, Petru şi Ana, ca şi mulţi monahi care mai înainte făcuseră parte chiar din oastea împăratului Constantin[232].
Sfântul Cuvios Teostirict Mărturisitorul
(A se vedea şi O istorie a scrierii paraclisului Maicii Domnului)
Sfântul Cuvios Teostirict a fost egumen al Mânăstirii Pelekitului în timpul domniei lui Constantin. Dezlănţuind acea mare prigoană împotriva iconodulilor, împăratul i-a dat poruncă guvernatorului Asiei, Mihail Lahanodrakon, să-i pedepsească pe aceştia cu orice chip.
Sosind la mânăstire în Joia din Săptămâna Mare, Mihail a oprit sfânta liturghie şi a dat foc mânăstirii şi bisericilor ei. I-a chinuit pe părinţi cu munci de tot felul, iar pe 38 dintre ei i-a închis într-o baie veche şi a zidit uşa, lăsându-i să moară acolo de foame. Fericitului Teostirict şi altor părinţi le-a tăiat nasul şi le-a uns bărbile cu terebentină şi catran. Apoi l-a dus pe Sfântul Cuvios Teostirict la Constantinopol şi l-a închis în temniţa pretoriului împreună cu alţi 342 de părinţi, între care se afla şi Sfântul Cuvios Ştefan, pomenit mai sus.
Sfânta Cuvioasă Antuza
Această minunată cuvioasă, egumenă a multor monahii în vremea aceea, n-a izbutit nici ea să scape de turbarea tiranului, care ,,căuta s-o întoarcă pe această sfântă la rătăcirea lui. Deci a trimis pe un iconomah de un cuget cu dânsul, zicându-i: ’Mergi la mânăstirea lui Mantinie, şi găsind-o pe Antuza, înduplec-o să se plece credinţei noastre, adică să se lepede de închinarea la icoane; iar dacă se va pleca, bine îi va fi, iar de nu, pedepseşte-o, până ce o vei îndupleca să se supună şi cu de-a sila poruncilor noastre’.
Luând cu sine şi alţi bărbaţi şi strângând mai multe sfinte icoane, trimisul împăratului a adus-o la cercetare pe sfântă împreună cu nepotul ei, care era egumen al unei mânăstiri de călugări. Şi îndată luându-l pe acesta, l-au bătut multă vreme şi i-au zdrobit trupul, în timp ce sfânta îl întărea şi-i dădea curaj să rămână statornic în mărturisire şi în cinstirea sfintelor icoane, suferind bărbăteşte chinurile. Şi fiindcă se primejduia a-şi da şi sufletul din pricina acelor munci, l-au lăsat şi nu l-au mai chinuit.
Iar pe Sfânta Antuza au întins-o din patru părţi şi au bătut-o cu sălbăticie cu vine de bou. Apoi acel ticălos, dând foc la sfintele icoane pe care le adunase, le-a pus aşa aprinse pe capul sfintei, iar la picioare i-a pus cărbuni încinşi. Cum însă, cu darul lui Hristos, aceasta a rămas nevătămată, a trimis-o pe sfântă în surghiun”[233].
Alţi Părinţi care au mărturisit credinţa ortodoxă în timpul primei perioade a iconoclasmului au fost Cuvioşii Procopie şi Vasile Decapoliţii, Pavel, Teofil şi Lazăr Zugravul.
Cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic (787) şi participarea monahilor
La moartea împăratului Constantin Copronim (775), strădaniile dinastiei iconoclaste de-a lungul unei perioade de 50 ani fuseseră încununate de succes. Icoanele fuseseră condamnate de un sinod ’ecumenic’, cea mai mare parte a clerului şi armatei era formată din iconoclaşti şi adepţi ai reformei bisericeşti, majoritatea mânăstirilor fuseseră închise, noua generaţie fusese deprinsă cu ura împotriva sfintelor icoane, iar proaspătul împărat, Leon Hazarul îmbrăţişa din tot sufletul concepţiile tatălui său. Dar soţia lui Leon, împărăteasa Irina Ateniana avea convingeri ortodoxe şi cinstea sfintele icoane.
Astfel, treptat, monahii au început din nou să-şi facă apariţia în Constantinopol şi să exercite asupra populaţiei din capitală aceeaşi influenţă de odinioară. Scaunele episcopale vacante erau ocupate, rând pe rând, de ierarhi iconoduli. Leon a murit foarte curând (780), fără să fi apucat să ia măsuri deosebit de aspre împotriva sfintelor icoane. Irina a luat frâiele împărăţiei şi a hotărât să purceadă la restabilirea cultului icoanelor, dar într-un mod lent şi cu precauţie. În 784 a fost ales în scaunul patriarhal Sfântul Tarasie, care anterior ocupase înalta dregătorie de secretar imperial. La puţin timp după aceasta, împărăteasa şi patriarhul le-au cerut celorlalte patriarhii să trimită delegaţi în vederea întrunirii unui sinod ecumenic[234].
Astfel, Papa Adrian i-a trimis pe economul său Petru şi pe egumenul Petru de la Mânăstirea Sfântul Sava din Roma. Patriarhiile răsăritene au trimis scrisori prin distinşii monahi-singheli Toma (din Alexandria) şi Ioan (din Antiohia), mai târziu arhiepiscopi de Tesalonic şi respectiv Antiohia.
La prima întrunire a Sinodului (786) în Constantinopol, o ceată de soldaţi iconoclaşti, în înţelegere cu episcopii de acelaşi cuget, care constituiau majoritatea electorală a sinodului, au iscat tulburări, ameninţându-i cu moartea pe episcopii şi pe monahii ortodocşi. Sinodul a fost dizolvat şi amânat pentru luna septembrie a anului următor, hotărându-se şi transferarea sa la Niceea, în provincia Bitiniei. La acest sinod au luat parte în jur de 350 episcopi sau vicari episcopali (între care şi monahi) şi 130 egumeni, arhimandriţi şi monahi.
Alături de Sfântul Tarasie s-au distins Episcopii Mihail al Sinadelor şi Eftimie al Sardelor şi monahii Sava, egumenul Mânăstirii Studiţilor, Platon (egumenul Mânăstirii Sakudion şi unchiul Sfântului Teodor Studitul), Nichifor şi Nichita din Mânăstirea Midikiei şi ilustrul cronicar Teofan din Singriana. O atât de strălucită reprezentare a cinului monahal la cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic se datorează, fără îndoială, faptului că monahii au fost principalii apărători ai sfintelor icoane şi predaniei ortodoxe de-a lungul dramaticelor evenimente ale secolului al VIII-lea care tocmai se încheia.
Cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic
Frescă din biserica Mânăstirii Stavronikita, Muntele Athos
La prima şedinţă a sinodului s-au prezentat ca acuzaţi 3 episcopi iconomahi, care şi-au cerut iertare şi au citit o mărturisire de credinţă ortodoxă. Unul dintre aceştia, Teodosie al Amoreei, declara: ,,Preasfinţiţi şi de Dumnezeu cinstiţi stăpâni ai mei şi toată adunarea acestui sfânt sinod, şi eu, păcătosul, vrednicul de milă şi amăgitul, care multe răutăţi am grăit împotriva cinstitelor icoane, înţelegând adevărul, recunoscându-l şi prihănindu-mă pe mine însumi, am dat şi dau anatemei pe faţă cele ce rău am grăit şi am învăţat în lumea aceasta. Şi cer şi rog fierbinte sfântul vostru sinod să mă primească şi pe mine, nevrednicul vostru rob, împreună cu toţi cei ce cred în numele lui Hristos”[235].
Sfântul Tarasie a întrebat dacă este drept ca episcopii care se pocăiesc să-şi reia scaunele lor, iar sinodul a încuviinţat. Monahii au adăugat: ,,Precum îi primeau Sfintele Sinoade a toată lumea pe cei ce se întorceau de la erezie, aşa îi primim şi noi”.
În continuare s-au înfăţişat alţi 7 episcopi iconoclaşti care luaseră parte la tulburările din anul precedent şi şi-au cerut şi aceştia iertare. Aşadar, în sinod s-a pus problema cum se cuvine a fi primiţi cei care se întorc de la erezie. La dialogul dintre patriarh şi episcopi pe această temă au participat şi monahii, îndeosebi egumenul Sava al Studionului.
S-a dat citire mai multor canoane şi texte patristice privitoare la situaţia ereticilor care se pocăiesc. Monahii au cerut să se citească epistola canonică a Sfântului Atanasie către Rufinian. În urma lecturii, ei susţineau că, potrivit Sfântului Atanasie, cei ce se întorc dintr-o erezie vor fi primiţi la pocăinţă, dar nu şi în treapta preoţească. Sfântul Tarasie le-a explicat că marele părinte vorbeşte numai despre capii ereziilor, şi nu despre cei ce au fost târâţi în erezie cu de-a sila. Monahii au fost de acord, întrebându-i însă pe episcopii care se pocăiseră dacă şi ei au fost târâţi sau au suferit vreo silă, încât s-au depărtat de adevăr.
În continuare, monahii au dorit să afle dacă acei episcopi care au fost primiţi de sinoadele anterioare fuseseră hirotoniţi de eretici sau nu. Cererea le-a fost acceptată de sinod şi spre sfârşitul primei şedinţe monahii au prezentat o scrisoare a Sfântului Vasilie cel Mare legată de tema în discuţie. După citirea scrisorii, au adus o mică obiecţie cu privire la recunoaşterea hirotoniei ereticilor, pentru ca în cele din urmă să ajungă la un consens deplin cu sinodul.
Au întrebat, de asemenea, ce se va întâmpla cu acei monahi care nu s-au prezentat la sinod. Mirat de absenţa lor, patriarhul a răspuns că îi va convinge prin canoanele care fuseseră citite anterior.
În cea de-a doua şedinţă a sinodului, toţi episcopii au recunoscut cinstirea sfintelor icoane, în consens cu scrisorile Papei Adrian, şi au spus că ,,drept este ca şi preacuvioşii monahi să-şi spună părerea”. Cei 130 egumeni şi monahi au fost într-un cuget cu episcopii. De exemplu:
,,Sava, preaevlaviosul monah şi egumenul Mânăstirii lui Studie, a zis: ’Noi ţinem credinţa cea neprihănită de la început şi din vechime, cea predanisită nouă de Sfinţii Apostoli, Prooroci şi Învăţători în Biserica Sobornicească şi Apostolească, iar scrisorii trimise de Papa Adrian, cel de trei ori fericit şi apostolic, către binecinstitorii şi de Hristos iubitorii noştri împăraţi şi către Tarasie, patriarhul ecumenic, îi dăm ascultare cu credinţă, ca uneia ce luminează şi străluceşte cugetele noastre. Aşa mărturisesc şi cred şi mă închin sfinţitelor icoane. Iar pe cei ce nu cred în acest chip, îi dau anatemei !’”[236]
În cea de-a treia şedinţă, iconoclastul Grigorie al Neocezareei a cerut să fie primit în comuniune de către Sfinţii Părinţi. În discuţia care a urmat, monahii au propus să fie primit doar la pocăinţă, şi nu în treapta preoţească, de vreme ce fusese unul dintre capii ereziei. Sfântul Tarasie i-a lăudat pe monahi, numindu-i ,,râvnitori ai rânduielilor canonice şi evanghelice”. În cele din urmă, sinodul i-a primit cu multă iubire de oameni pe toţi episcopii care şi-au recunoscut greşeala şi i-a reaşezat în scaunele lor.
În cea de-a patra şedinţă au fost prezentate – de către unii episcopi, egumeni sau monahi – diverse mărturii din Sfânta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi, potrivit cărora cinstirea icoanelor era un obicei din vechime. La sfârşitul procesului verbal, după episcopi au semnat şi cei 130 monahi prezenţi la şedinţă.
În cea de-a cincea şedinţă a sinodului au fost aduse mai multe mărturii adeverind că iconomahii sunt asemenea ereticilor şi necinstitorilor din vechime. La sfârşitul şedinţei, ,,Sava, preaevlaviosul monah şi egumenul Mânăstirii lui Studie, a zis: ’Stăpâne, şi noi, nevrednicii robi ai sfinţiei voastre, cerem ca sfintele icoane să fie aşezate la locurile lor, după obiceiul de mai înainte, şi creştinii binecinstitori să săvârşească litanii cu ele’”.
În cea de-a şasea şi a şaptea şedinţă a sinodului au fost anatematisiţi trei patriarhi ai Constantinopolului şi alţi episcopi iconoclaşti, în timp ce anatemele împotriva mărturisitorilor Ghermano al Constantinopolului, Ioan Damaschinul şi Gheorghe Cipriotul au fost ridicate. De asemenea, a fost abolită hotărârea dogmatică a Sinodului de la Ieria şi votată o alta, ortodoxă.
Sinodul a decretat cinstirea icoanei lui Hristos, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, ale sfinţilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor, spre aducere aminte de prototip, ca ,,sărutare şi cinstire (venerare)”, şi nu adorare, care se cuvine numai firii dumnezeieşti. Drept fundament al hotărârii dogmatice a sinodului au fost aşezate scrierile pe această temă ale Sfântului Ioan Damaschin, la fel cum la temelia celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic stătuse teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul. Cea de-a opta întrunire a sinodului s-a desfăşurat la Constantinopol, unde hotărârea dogmatică (oros-ul) şi canoanele instituite au primit validare împărătească.
Cea de-a doua fază a iconoclasmului (813-842) şi luptele Sfântului Cuvios Teodor Studitul († 826)
După moartea lui Constantin Copronim, armata bizantină iconoclastă a suferit înfrângeri succesive, atribuite dizgraţiei lui Dumnezeu. În urma înfrângerii din anul 813 într-o mare confruntare cu bulgarii, aceasta l-a proclamat împărat pe generalul iconoclast Leon Armeanul (813-820). Noul împărat ştia foarte bine că strădania revigorării iconoclasmului era o întreprindere deosebit de dificilă şi îndrăzneaţă. Mai ales patriarhul de atunci al Constantinopolului, Sfântul Nichifor (806-829), era de neclintit, având toată susţinerea din partea Sfântului Cuvios Teodor Studitul.
Într-un răstimp scurt, Sfântul Teodor reuşise să reînnoiască Mânăstirea Studiţilor din Constantinopol, adunând în jurul său până la o mie de monahi care ţineau rânduiala chinovitică a Sfântului Vasilie cel Mare şi excelau în multe meşteşuguri şi ştiinţe. Noua perioadă iconoclastă va sta sub stindardul luptelor Sfântului Teodor cu luptătorii de cele sfinte.
Într-una dintre zile, împăratul şi acoliţii săi i-au chemat la o discuţie pe patriarhul Nichifor şi pe alţi părinţi ortodocşi. Între aceştia se distingeau Mihail al Sinadelor, Eftimie al Sardelor, Emilian al Cizicului, Eudoxie al Amoreei, Teofilact al Nicomidiei, Iosif al Tesalonicului (fratele Sfântului Teodor), Teodor Studitul şi Nichita, egumenul Mânăstirii Midikiei. În cuvântul său, Leon a trecut la atac împotriva sfintelor icoane şi a închinătorilor lor, scoţând din nou la iveală vechile şi tocitele argumente ale predecesorilor săi.
Părinţii l-au înfruntat pe împărat şi învăţătura sa cu multe mărturii scripturistice şi patristice, accentuând mai ales că opiniile sale iconoclaste constituiau o răsturnare a dreptei învăţături de credinţă şi tăgăduirea Întrupării Cuvântului. Sfântul Teodor Studitul nu s-a mărginit însă la aceste argumente. Voind a-l înfrânge desăvârşit pe vrăjmaş, a luat cuvântul şi i s-a adresat lui Leon:
,,O, împărate, cum de ţi-a dat în gând acum să tulburi şi să aduci în aşa stare rea Biserica ce petrecea în pace ? Nu ai luat aminte la cele petrecute cu prigonitorii cei de un nume cu tine şi care au fost mai înaintea ta ? […] Nu ai auzit ce spune fericitul Pavel, scriindu-i lui Timotei ? Căci socotesc că le-ai cunoscut cândva şi pe acestea, chiar dacă le-ai alungat acum de la tine: Iar de învaţă cineva într-alt chip şi nu se apropie de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după buna-credinţă, acela s-a trufit, neştiind nimic, ci bolnăvindu-se întru întrebări şi în cuvinte de prigonire (I Timotei 6, 3-4), spre surparea celor ce aud (II Timotei 2, 14). Şi iarăşi zice: Să porunceşti unora să nu înveţe într-alt chip. Nici să ia aminte la basme şi la numere de neamuri fără de sfârşit, care fac întrebări mai vârtos decât iconomia lui Dumnezeu cea întru credinţă (I Timotei 1, 3-4). Întocmai ai păţit şi tu, de vreme ce, plecându-ţi mintea la cuvinte pierzătoare, ai îndrăznit – vai ! – să numeşti icoanele sfinţite idoli”[237].
În continuare, sfântul i-a explicat împăratului pricina interzicerii idolilor în Vechiul Testament şi diferenţa uriaşă dintre aceştia şi sfintele icoane, şi mai ales deosebirea lor de icoana lui Hristos. L-a luat în râs pe Leon, care invoca Legea Veche pentru a distruge icoanele, dar cinstea totodată crucea Domnului, care potrivit aceleiaşi legi era obiect de blestem. Printre altele i-a demonstrat că cinstirea icoanelor este un obicei străvechi, şi a încheiat: ,,Mă minunez cum de ne-ai chemat la discuţii, având astfel de socotinţe şi păreri. Cine să judece discordia dintre noi ? Cine va da hotărârea, de vreme ce toţi sunt dintru început de partea voastră şi vi s-au supus de frica chinurilor ? Fiindcă este ştiut că pe cei ce nu vi se alătură îi aşteaptă înfricoşări şi munci”.
La auzul acestor cuvinte pline de putere cărora nu putea să le stea împotrivă, împăratul a început să-l ocărască pe viteazul mărturisitor şi să ridice în slăvi nelegiuirea lui. Atunci sfântul i-a răspuns zicând că ,,ocârmuirea Bisericii aparţine preoţilor şi învăţătorilor ei, iar cea a treburilor din afară i-a fost lăsată împăratului. Căci această lege a aşezat-o şi apostolul, zicând: Şi acela au dat pre unii apostoli iar pre alţii prooroci, iar pre alţii, evanghelişti; iar pre alţii, păstori şi dascăli (Efeseni 4, 11), şi nicăieri nu pomeneşte de împăraţi. Fiindcă aceia sunt datori să legiuiască dogmele şi pricinile ce ţin de credinţă, iar tu să le urmezi şi nu să le iei locul.
Atunci împăratul, chemându-l din nou pe nume pe cuvios, i-a zis: ’Vasăzică, astăzi mă alungi din Biserică ?’ Sfântul i-a răspuns: ’Nu eu, ci dumnezeiescul apostol şi cel ce o conduce la Mirele ei. Dar mai vârtos chiar tu i-ai apucat-o înainte, fiindcă prin faptele tale te-ai scos tu însuţi din Biserică. Însă de voieşti să intri iarăşi într-însa, vino cu noi, care credem adevărul şi ne închinăm icoanei lui Hristos, urmându-i în toate patriarhului nostru’”[238].
Atunci Leon i-a alungat pe toţi cu mânie, iar patriarhul şi părinţii l-au îmbrăţişat pe Sfântul Teodor, lăudându-i curajul. Tiranul le-a interzis ortodocşilor să înveţe sau să vorbească despre credinţă, pentru ca foarte curând să impună din nou vechile măsuri: distrugerea sfintelor icoane şi surghiunirea ortodocşilor. Sfântul Nichifor a fost exilat la Thasos şi înlocuit cu iconoclastul Teodot Kassiteras (815). Sfântul Mihail al Sinadelor a fost surghiunit la Evdokiada, iar Sfântul Teofilact în fortăreaţa Strovilon. De asemenea, Leon ,,l-a dat morţii, din ură”, şi pe Sfântul Eftimie al Sardelor.
Apărătorii sfintelor icoane, în frunte cu Sfântul Teodor, au refuzat să-l recunoască pe noul patriarh. ,,Din mânăstirea sa, prin epistole enciclice înflăcărate, (sfântul) i-a ridicat la rezistenţă şi la apărarea sfintelor icoane pe monahii şi episcopii de pretutindeni, a organizat peste tot adunări ale iconofililor, le-a insuflat curaj celor căzuţi din pricina prigoanelor şi-i întărea pe toţi în râvna pentru sfintele icoane”[239].
În Duminica Floriilor, Sfântul Teodor le-a poruncit monahilor săi să facă procesiune în jurul mânăstirii, purtând icoane în mâini – spre ciuda împăratului – şi cântând troparul ,,Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule” şi alte cântări. Monahii din Constantinopol îi cereau sfatul şi-l rugau cu toţii să le fie purtător de cuvânt la sinodul iconoclast care îi chema la dialog.
Ca reprezentant al tuturor egumenilor, Sfântul Teodor a trimis sinodului o scrisoare prin care refuza invitaţia de a sta la discuţie cu ei şi apăra cinstirea sfintelor icoane şi mai ales a icoanei Dumnezeu-Omului Iisus. Îi mustra pe episcopii necinstitori că răstoarnă iconomia mântuitoare a Domnului, fiindcă dacă Iisus nu poate fi circumscris, atunci El nu este nici om, nici mijlocitor al neamului omenesc. Îşi încheia scrisoarea cu aceste cuvinte:
Sfântul Teodor Studitul. Mozaic din Mânăstirea Sfântul Cuvios Luca, Grecia, secolul XI
,,Aceasta este credinţa noastră evanghelică, a păcătoşilor; aceasta este mărturisirea noastră apostolică, a smeriţilor, sau, altfel zis, credinţa moştenită de noi, cei preamici, de la Părinţi. În afara ei nu primim nu numai ceea ce spune unul sau altul din cei de azi sau de odinioară, dar nici Petru sau Pavel de-ar fi acesta (dacă este să vorbim despre cele cu neputinţă ca şi cum ar fi cu putinţă).
Ci măcar şi noi, sau Înger din cer de vă va binevesti vouă (Galateni 1, 8-9), nu-l putem primi în comuniune cu Biserica, câtă vreme nu urmează învăţăturii celei sănătoase (potrivit Tit 2, 1). Noi, smeriţii, suntem gata să răbdăm până la moarte tot ceea ce stăpânirea voastră va porunci, afară de a ne face tăgăduitori ai acestei mărturisiri a noastre adusă întru adevăr”.
În cele din urmă, Sinodul iconoclast din Constantinopol a condamnat hotărârile celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic, a recunoscut Sinodul de la Ieria şi i-a afurisit pe toţi episcopii care îşi manifestau dezacordul.
Această atitudine mărturisitoare a Sfântului Teodor alături de neîntrerupta sa activitate de scriitor şi predicator au dus la exilarea sa la Apolonia (815). Acolo sfântul a continuat să propovăduiască Ortodoxia prin toate mijloacele cu putinţă. Acest lucru ajungând la cunoştinţa împăratului, Leon i-a poruncit unui oarecare Nichita să-l mute într-un loc şi mai îndepărtat, unde să nu i se îngăduie să vorbească cu nimeni, nici să nu mai poată face altceva; mai mult, i-a poruncit să-l biciuiască pe sfânt fără cruţare.
La auzul ordinului împărătesc, viteazul Teodor s-a dezbrăcat de veşminte fiind gata a primi cu bucurie loviturile de bici. Văzându-i însă trupul istovit de nevoinţă şi de chinuri, Nichita a fost cuprins de milă şi punându-i pe spate o piele de oaie, a început să lovească în ea, în loc să-l biciuiască pe sfânt. Dar pentru că cei ce-l aşteptau afară trebuiau să vadă biciul plin de sânge, Nichita şi-a rănit mâna cu un fier şi a înroşit biciul cu propriul său sânge !
Sfântul Teodor le-a scris papei şi celor trei patriarhi răsăriteni, cărora le-a istorisit urgiile abătute atât asupra sfintelor icoane, cât şi asupra cinstitorilor lor. În scrisorile sale le cerea ajutorul pentru ca adevărul şi Ortodoxia să nu ajungă a fi nimicite cu totul de minciună şi rătăcire. Iată ce-i scria Patriarhului Teodor al Ierusalimului:
,,Ne-a ajuns prigoana, o, preafericite, cea mai păgână dintre prigoane […] Leon Îl prigoneşte pe Hristos zugrăvit în sfintele icoane, împreună cu Maica şi cu prietenii Lui, şi oriunde le află, le prăpădeşte şi le arde. Din pricina aceasta altarele au fost dărâmate, sfintele biserici nimicite, vasele sfinţite arse şi nu este loc în toate hotarele împărăţiei lui pe care să-l fi cruţat şi să nu-l fi pustiit.
Iar de este aflat vreunul având tăinuită o cinstită icoană sau vreo carte care să scrie ceva despre ea, acela este prins de îndată şi zdrobit cu lovituri de bice şi pătimeşte orice alt rău. Din pricina lor se naşte frică şi cutremur şi îndepărtare de tot omul, până într-atât, încât fratele se fereşte să-i dea bineţe la frate şi prietenul la prieten.
Un sinod întăreşte vechea nelegiuire (a Sinodului de la Ieria) şi aruncă anatema asupra celui ortodox (de la Niceea). Preoţii, conduşi de nesăbuinţă, nu L-au căutat pe Domnul, ci au adunat un sinod spre bună-plăcerea lui Ahaav: Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut (Psalmi 52, 4), afară de prea puţini. Cine sunt aceştia ? Episcopi şi egumeni, monahi şi monahii şi, cu harul lui Dumnezeu, însuşi întâistătătorul şi arhiereul nostru. Dintre aceştia, unii au fost biciuiţi, alţii trimişi în surghiun, alţii aruncaţi în temniţă. Unii chiar în ceasul chinurilor au plecat către Domnul şi au luat cununa luptei […]
Alţii au naufragiat deplin în privinţa credinţei; alţii, măcar că nu s-au scufundat de la cugetele eretice, dar din pricina părtăşiei lor cu ereticii, au pierit şi ei odată cu aceia. Dar şi cei ce au cugetări ortodoxe sunt tulburaţi în ce priveşte adevărul, din pricina prigoanei înverşunate, întocmai cum talazurile îi ameţesc pe cei nedeprinşi a călători pe mare.
Toate la noi sunt vrednice de plâns şi de jale. Sunt desfiinţate vechile psalmodii care fac pomenire de icoane, şi în locul lor se cântă dogme noi, vădit necinstitoare. Tinerii învaţă altele de la dascălii lor şi toate se preschimbă în cea mai deplină păgânătate. Ne-am făcut întocmai ca Sodoma şi Gomora (potrivit Isaia 1, 9) din pricina păcatelor noastre. Viforul eresului se înteţeşte cu fiecare zi şi nu este cine să-L deştepte pe Hristos, Dumnezeul nostru, ca să certe această mare învolburată (potrivit Matei 8, 25).
Fă-te nouă, drept aceea, preafericite, unul dintre cei doisprezece apostoli; deşteaptă ochiul cel neadormit, care doarme din (dumnezeiască) iconomie, căci pierim cu totul. Iar dacă pe altă cale socoteşti să existe vreun leac de ajutor, care să-i poată tămădui pe cei ce bolesc, grăbeşte să-l dai, ca un bun cunoscător. Da, te rugăm fierbinte, preasfinţite, te implorăm. Suntem mădularele tale, de vreme ce toţi credincioşii suntem trupul lui Hristos, şi mădulare din parte (I Corinteni 12, 27). Îndeamnă-i şi pe ceilalţi părinţi ai noştri să înalţe mâini rugătoare, ca mila lui Dumnezeu să se pogoare asupra noastră, prin mijlocirile multora”.
De asemenea, sfântul îi întărea pe monahii săi risipiţi, care fuseseră izgoniţi odată cu el din mânăstire. Într-una dintre epistole scria:
,,Ce sunt cele de faţă ? Prilej de bucurie şi de veselie că ne-am învrednicit să suferim muceniceşte pentru Hristos. Fiindcă pentru cuvântul lui Dumnezeu am fost daţi la temniţă şi necazuri şi am fost loviţi şi ocărâţi de dragul lui Hristos, care a fost biciuit şi batjocorit şi în urmă răstignit pentru noi. Cine nu-L va lăuda ? Cine nu-L va slăvi pe Dumnezeu ? Răsăritul s-a umplut de bucurie, Apusul se veseleşte, Biserica toată până la cele patru margini ale pământului se bucură.
Şi ce zic de lumea pământească ? Cerul însuşi este plin de bucurie, căci nu numai căpetenia ierarhilor noştri, şi arhiereii, şi preoţii, şi egumenii, şi monahii, ci încă şi monahiile împreună cu egumenele au ales lupta mărturisitoare. Nu mai pomenesc de cei ce în pustii rătăcind şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului (Evrei 11, 38), care au fost surghiuniţi şi suferă necazuri, lipsuri şi rele pătimiri, din pricina prigoanei pentru Hristos […].
Negreşit, nu suntem strâmtoraţi şi îngreuiaţi pe cât caută şi voiesc prigonitorii noştri, căci altfel ar fi de nepurtat încercarea, precum este aceea adusă asupra noastră de răutatea demonilor în chip nevăzut; ci atât numai cât îngăduie şi Dătătorul de nevoinţă şi împreună-luptătorul nostru Hristos, la măsura puterilor fiecăruia. Domnul îngăduie luptele după o judecată dreaptă, fie spre pedepsirea păcatelor, dacă înclinăm de bunăvoie spre patimi, fie spre răsplătirea cununilor, când propăşim din slavă în slavă.
Dar oare am fost daţi la chinuri ca Petru, sau Pavel, sau cei ce sunt de o vrednicie cu ei ? Sau Gheorghe, sau Teodor, sau cei ce s-au făcut la fel de vestiţi ca ei ? Sau Tecla, sau Fevronia, sau cele de un suflet cu ele ? Celor ce mult L-au iubit pe Hristos, le sunt dăruite cu îmbelşugare şi pătimirile pentru dragostea Lui; iar celor ce puţin L-au iubit şi pătimirile le sunt mai sărace. Deci trebuie să ne întristăm şi să ne mâhnim fiindcă nu suferim multe pedepse. Tot astfel, să nu ne schimbăm dispoziţia sau să ne pierdem curajul când suntem pedepsiţi cu măsură”.
Dar şi preaiubitelor sale monahii le scria: ,,Nespus mă bucur şi dau slavă lui Dumnezeu, fiindcă aud că aţi rămas până acum întru totul curate de părtăşia cu ereticii. Negreşit, cei ce şi-au păzit trupurile curate, datori sunt să se păzească feciorelnici şi în credinţă. Fiindcă adulter este, o, preaînţeleptelor, chiar şi a se împărtăşi cineva cu ereticii. De această părtăşie mă rog ca până în sfârşit să vă păzească neatinse Domnul, Cel ce v-a primit în cămara de nuntă pentru făgăduinţa voastră de a păzi fecioria”. Altă dată, din nou, scria următoarele: ,,Păziţi-vă încă pe voi înşivă, rogu-vă, de erezia stricătoare de suflet, a cărei împărtăşire este înstrăinare de Hristos”.
Apoi, Sfântul Teodor a fost osândit la temniţă şi mai aspră împreună cu ucenicul său credincios Nicolae. Aici abia primeau o bucată de pâine uscată, şi aceasta o dată la două zile. El descrie petrecerea în acel loc întunecat:
,,Bucuraţi-vă, iubiţii mei fraţi şi părinţi, căci avem vestire de bucurie. Învrednicitu-ne-am din nou noi, nevrednicii, să mărturisim mărturisirea cea bună. Din nou am fost munciţi pentru numele Domnului amândoi, smeriţii, căci şi fratele Nicolae s-a luptat prea bine şi în chip prea credincios. Am văzut sângele vărsându-se din trupurile noastre pe pământ, rănile învineţite, puroiul şi toate cele ce urmează acestora. Nu sunt acestea prilej de bucurie şi de veselie sufletească ? Dar cine sunt eu, ticălosul, cel mai netrebnic dintre oameni, ca să fiu socotit împreună cu voi, mărturisitorii cei vrednici ai lui Hristos ? […]
Legatul împărătesc una cerea de la noi: să ne supunem voii împăratului. I-am spus precum cerea şi adevărul: ’Să nu fie ! Nu ne lepădăm de Dumnezeul nostru !’, şi toate câte se cuvenea să le răspundem celor ce ne ascultau, pentru care ne-a pedepsit bătându-ne tare. Iar după ce am fost degrabă întemniţaţi şi scrişi în 
catastif, fratele nu a păţit nimic rău, nici nu a avut dureri.
Pe mine însă, smeritul şi ologul, m-au cuprins friguri puternice şi dureri de nesuferit, încât puţin a lipsit să nu-mi pierd şi viaţa. Dar m-a miluit bunul Dumnezeu, ajutându-mi prin fratele cu cele de trebuinţă, chiar dacă rănile încă rămân şi nu au dobândit vindecare desăvârşită.
Sfântul Teodor Studitul, frescă din biserica regelui, Mânăstirea Studenica, 1314
Acestea sunt cele petrecute şi pătimirile noastre, pe care vi le-am făcut cunoscute, ştiind că doriţi să le aflaţi ca să pătimiţi împreună cu noi. Deci care este sfârşitul celor petrecute ? Ameninţarea este mai cruntă şi straja mai aspră; bătăi şi de la paznici şi de la gardianul care stă lângă noi ca să nu scoatem nici un cuvânt, nici să scriem cuiva.
Oare ne vom pierde curajul, vom tăcea şi ne vom supune de frică oamenilor, şi nu lui Dumnezeu ? Cu nici un chip. Ci nu vom conteni, pe cât ni se va da prilejul, să ne împlinim după putinţă datoria, temându-ne şi tremurând de osânda ce atârnă asupra noastră pentru tăcere. Şi de se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul meu întru dânsul. Şi iarăşi zice apostolul: Noi nu suntem ai îndoirii spre pieire, ci ai credinţei spre câştigarea sufletului (Evrei 10, 38-39).
Drept aceea şi această epistolă a mea de faţă se îndreaptă către toţi fraţii cei risipiţi şi îngreuiaţi de prigoană, dar mai cu seamă către voi, mărturisitorii lui Hristos. Să suferim, iubiţii mei fraţi, tot mai mult întărindu-ne, iar nu chircindu-ne de frica pătimirilor ! Cărnuri sunt; să nu le cruţăm ! Să ne bucurăm de vreme ce suntem munciţi pentru Hristos !
Cel ce prisoseşte în chinuri, mai mult să se bucure, căci îşi va înmulţi şi răsplata. Cel fricos spre ostenelile bătăilor să-şi pună în minte chinurile veşnice, şi aşa să scuture de la sine frica. Căci rănile lor sunt vis faţă de acelea şi se aseamănă unor săgeţi de prunci.
Da, vă rog, vă rog fierbinte ! Să ne îndulcim în durerile pentru Hristos, chiar dacă sunt usturătoare pentru trup ! Să privim la cele viitoare şi statornice, şi nu la cele de faţă şi vremelnice ! Să râvnim a ne amesteca sângele nostru cu cel al mucenicilor, şi partea noastră cu cea a mărturisitorilor, ca să dănţuim împreună cu ei în veac ! Cine este om cu judecată, cine înţelept, cine neguţător bun, ca să dea sânge şi să ia Duh, să dispreţuiască trupul şi să dobândească Împărăţia lui Dumnezeu ?”
După 3 ani de detenţie în acest fort, Sfântul Teodor a fost mutat în temniţele Smirnei (819). Aici atât cuviosul, cât şi ucenicul său Nicolae primeau zilnic câte o sută de lovituri de bici.
În ziua de Naşterea Domnului a anului 820, împăratul Leon a fost asasinat, şi în locul său a urcat pe tron Mihail Travlos (Bâlbâitul) (820-829). Noul împărat a dispus eliberarea iconodulilor şi a permis cultul icoanelor în casele particulare şi întoarcerea celor exilaţi, între care se aflau şi Sfântul Teodor cu ucenicii săi, fără ca aceasta să însemne şi revenirea lor la Mânăstirea Studiţilor.
Cu toate acestea, după moartea patriarhului eretic Teodot, Mihail l-a aşezat în scaunul Constantinopolului pe Antonie Sileul, şi acesta eretic. De asemenea, a recunoscut numai primele şase Sinoade Ecumenice şi a dispus abrogarea hotărârilor Sinodului de la Ieria (754), ale celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic (787), ca şi ale sinodului iconoclast din timpul lui Leon Armeanul (815)[240].
În anul 822, împăratul a încercat să ducă tratative cu Sfântul Teodor. În unele din epistolele sale anterioare, ca purtător de cuvânt al episcopilor şi egumenilor, sfântul îi mulţumise lui Mihail pentru rechemarea celor exilaţi. Îl rugase de asemenea să restaureze Ortodoxia şi să unească Biserica Constantinopolului cu celelalte patriarhii ortodoxe. Într-o nouă epistolă adresată împăraţilor Mihail şi Teofil, Marele Teodor expune crezul sănătos al credinţei şi spune:
,,Cu bun temei majestatea voastră ne-a poftit pe noi, neînsemnaţii, să discutăm cu cei potrivnici nouă în credinţă, spre a cunoaşte din această convorbire de care parte se află adevărul şi astfel să încununeze dreapta credinţă, ca între noi să nu mai fie schisme, ci să avem cu toţii aceleaşi cugete ortodoxe.
Drept aceea v-am lăudat râvna de a cunoaşte cele cu privire la credinţă şi am proslăvit gândul vostru iubitor de pace, ce voieşte atât de mult să reaşeze pacea spre folosul şi mântuirea supuşilor. Fie dar să fiţi răsplătiţi pentru aceasta cu slavă negrăită şi fără de sfârşit, şi veşnică împărăţie peste împărăţie. Dar stăpânii mei preacinstiţi şi de Dumnezeu iubitori, această mare şi dorită izbândă nu este cu putinţă să se înfăptuiască atât de lesne şi fără osteneală. Fiindcă în lucrurile cele mai de seamă se ivesc deopotrivă şi suferinţele cele mai mari.
Ce vrea să însemne asta ? Mai întâi, că cei ce ne stau împotrivă s-au întărit în cugetele lor de multă vreme şi chiar prin mijlocirea unui sinod. Iar noi suntem opriţi atât de apostoli, cât şi de Părinţi, să discutăm cele ce ţin de credinţă cu unii ca aceştia. Apoi, că nici judecata cu privire la credinţă nu este a tuturor, ci numai a celor ce au primit stăpânirea de la Domnul, prin Duhul Sfânt, cu încuviinţarea şi întărirea voastră”.
Refuzul sfântului de a accepta întrunirea unui sinod al iconofililor şi iconoclaştilor a dus la izgonirea sa din Constantinopol. La început i-a adunat pe monahii săi la Mânăstirea lui Crescent (în Nicomidia), apoi în Mânăstirea Sfântului Trifon (în Akrita), şi în sfârşit pe Insula Prinkipo, aproape de Bizanţ. În cele din urmă, cu nădejdile înşelate şi istovit de îndelungatele sale lupte, Marele Teodor şi-a dat sufletul în anul 825.
,,Sfântul a fost aşezat dimpreună cu sfinţii, preotul dimpreună cu preoţii, mucenicul dimpreună cu mucenicii, a cărui vestire a ieşit în tot pământul; s-a săvârşit potrivnicul luptătorilor de cele sfinte, mustrătorul iconoclaştilor, învăţătorul împăraţilor”[241], ,,vestitorul cel cu mare glas al adevărului, izvorul cel veşnic al învăţăturii […], credinciosul iconom al tainelor lui Dumnezeu, cetăţeanul Ierusalimului celui ceresc, mintea cea curăţită, fântâna aurită, uşa pocăinţei, izvorul dogmelor, alăuta Duhului cea cu bun glas, sălaşul Fericitei Treimi Celei dintru început […], îngerul pământesc şi omul cel ceresc, templul preacurat al fecioriei […], adevăratul slujitor al lui Hristos, ochiul cel frumos al Trupului lui Hristos, atletul răbdării şi biruitorul eresului iconomah, arma dreptăţii, izvorul milostivirii, păzitorul legilor Domnului cu neştirbire, comoara virtuţilor, cel blând în purtări şi apropiat în graiuri”[242].
Sfântul Teodor Studitul a scris mai multe lucrări împotriva iconoclaştilor, cele mai importante fiind cele trei antiretice ale sale, prin analogie cu cele trei tratate ale Sfântului Ioan Damaschinul. Sfântul combate aici argumentul iconoclast conform căruia cinstirea icoanelor ar constitui o erezie hristologică, susţinând dimpotrivă că, de vreme ce iconoclaştii nu admit posibilitatea reprezentării lui Hristos în icoane, aceştia neagă în mod necesar o însuşire a firii Sale omeneşti (aceea de a putea fi înfăţişată iconic) şi cad ei înşişi în erezie. Cerea de asemenea întrunirea grabnică a unui sinod ecumenic, cu participarea scaunului Romei şi a patriarhiilor răsăritene.
Păzitor riguros al sfintelor canoane şi al sfintei tradiţii, s-a ferit până la moarte de împărtăşirea cu ereticii şi de pomenirea episcopilor eretici. Credea şi propovăduia că până şi simpla pomenire a unui episcop eretic constituie o întinare şi ştirbeşte ortodoxia celui care îl pomeneşte, în timp ce comuniunea cu ereticii ne desparte cu totul de Hristos; credea de asemenea odată cu Sfântul Ioan Gură de Aur că nu numai ereticii, dar şi cei ce sunt în comuniune cu ei sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi, potrivit lui Atanasie cel Mare[243], trebuie să ne ferim nu numai de cei dintâi, dar şi de cei de-ai doilea.
Împărtăşirea Bisericii eretice a iconoclaştilor, care ,,s-a rupt pe sine din trupul cel cu încincite vârfuri[244] al Bisericii şi s-a tăiat din Trupul lui Hristos, ,,supunându-se anatemelor veşnice”, nu este numai lipsită de valabilitate şi vrednică de lepădat, ci, mai mult, de-a dreptul vătămătoare. După marele mărturisitor Teodor, împărtăşania ereticilor din afara Bisericii nu este Trupul lui Hristos, ci ,,împărtăşire de vrăjmaşul”, ,,pâine veninoasă” şi ,,otravă nu de trup vătămătoare, ci care înnegreşte şi întunecă sufletul”. ,,Precum se osebeşte lumina de întuneric, tot aşa împărtăşania ortodocşilor de cea a ereticilor; una luminează, cealaltă întunecă, una uneşte cu Hristos, cealaltă cu diavolul, una dă viaţă sufletului, cealaltă ucide”. ,,Cel ce se împărtăşeşte cu aceasta (împărtăşania ereticilor) este, ca şi Iuda, străin de moştenirea lui Hristos, şi părtaş celor care L-au răstignit pe Domnul”.
,,Precum dumnezeiasca pâine, atunci când se ia de la dreptcredincioşi, îi face pe toţi cei ce se împărtăşesc un singur trup, tot aşa pâinea eretică, de vreme ce îi face pe cei ce o primesc în acest chip (ca împărtăşanie) să aibă părtăşie între ei, îi face un trup potrivnic lui Hristos”. De altfel, ,,biserica ce se pângăreşte de eretici nu mai este biserică sfântă a lui Dumnezeu, ci casă pângărită, cum zice Marele Vasilie, de vreme ce îngerul care se afla într-însa, precum în orişice biserică, s-a îndepărtat din pricina necucerniciei ereticilor. De aceea nici jertfa ce se săvârşeşte într-însa nu este bineprimită la Dumnezeu. Ascultă-L pe Cel ce zice: Iar cel fără de lege, care jertfeşte mie viţel, ca cel ce bate om (Isaia 66, 3)”.
Spunea de asemenea că este mai bine ca cel nebotezat să se boteze, la caz de nevoie, de către un monah sau un mirean ortodox, decât să moară nebotezat sau să primească botezul de la eretici. Interzicea să facem rugăciune, să aducem prinoase de ulei sau ceară pentru eretici, ori să le facem parastase, ,,căci nu sunt lucruri de joacă cele dumnezeieşti […] Nici nu va fi aşezat cu ortodocşii cel ce nu are părtăşie cu Ortodoxia, măcar în cel din urmă ceas. În ceea ce vei fi aflat, în aceea vei fi şi judecat”. De asemenea, nu îngăduia să facem panaghii, panihide sau rugăciune pentru ortodocşii care au murit având împărtăşire cu ereticii, nici să-i pomenim la dumnezeiasca liturghie, chiar dacă ar fi vorba de tatăl, mama sau fratele nostru.
În acord cu învăţătura dumnezeieştilor canoane, interzicea chiar statul la masă cu ereticii sau cu cei ce sunt în comuniune cu aceştia. Astfel, ,,dacă cineva este în comuniune cu eresul, nu poate să se facă prieten al lui Dumnezeu, ci rămâne vrăjmaş, chiar dacă ar da toţi banii acestei lumi. Dar pentru ce vorbesc despre comuniune ? Chiar dacă mănâncă împreună, sau bea, sau are o legătură de prietenie cu ereticii, are să dea răspuns”.
Cuviosul Teodor credea că ,,creştinismul constă din credinţă şi fapte; deci dacă una dintre cele două lipseşte, cealaltă nu-l va folosi pe cel ce o are”. De aceea învăţa că ,,dacă sunt unii, în vremurile de astăzi, monahi, să o arate prin fapte. Iar fapta monahului este de a nu suferi nici cea mai mică înnoire a Evangheliei, ca nu cumva să se facă pentru mireni pildă rea de erezie şi de părtăşie cu ereticii, având să dea seama de pierzarea lor sufletească”.
În sfârşit, spunea că în vremurile de înflorire a ereziei, ,,nu numai cel ce este mai înalt în rang şi în cunoştinţă trebuie să lupte, să grăiască şi să înveţe cuvântul Ortodoxiei, ci şi cel din treapta ucenicului este dator să propovăduiască adevărul şi să vorbească cu slobozenie. Cuvintele acestea nu sunt ale mele, ale păcătosului, ci ale dumnezeiescului Gură de Aur şi ale altor Părinţi”.
Alţi Părinţi din aceeaşi perioadă şi restaurarea Ortodoxiei (842)
Sfântul Cuvios Teofan din Singriana (759-818)
Sfântul Cuvios Teofan este cunoscut prin remarcabila sa scriere istorică Hronografie. El a fost egumen al unei mânăstiri din Muntele Singrianei şi a luat parte la cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, unde ,,spunând în puţine cuvinte cele multe şi mustrându-i cu dovezi din natură, din Scripturi şi din dogme pe iconomahii semeţi şi cu nume rău şi astupându-le gurile, i-a redat Bisericii podoaba ei”[245].
Treizeci de ani mai târziu, Leon Armeanul a încercat să-l atragă la rătăcirea sa şi pe Sfântul Teofan. Într-o scrisoare către el, sfântul i-a dovedit sfinţenia icoanelor cu multe argumente.
,,Tiranul însă, nesuferind din partea bărbatului o asemenea împotrivire, a trimis pe o oarecare căpetenie care a ars mânăstirea până la temelii, i-a chinuit şi i-a împrăştiat pe monahi, iar pe fericitul Teofan l-a prins şi l-a adus în lanţuri la Bizanţ. Tiranul a poruncit apoi să-l închidă într-o temniţă întunecoasă, socotind că dacă va slăbi cu sufletul, va fi mai lesne să-l facă să se plece voii sale […]
Pe urmă împăratul a trimis un alt dregător, poruncindu-i să-l bată pe sfânt pe piept şi pe spate cu 300 lovituri de vine de bou, iar apoi să-l închidă din nou în temniţă. A doua zi, fericitul a suferit aceeaşi pedeapsă, fără ca aceasta să slăbească nădejdea sa cea tare în Dumnezeu.
Dându-se bătut în faţa unei asemenea dârzenii, răul împărat a dat hotărâre asupra fericitului să fie trimis în surghiun în Samotracia, o insulă din arhipelagul Maroniei, cu totul uscată şi înfricoşătoare la vedere tuturor celor ce se apropiau de ea. Şi puţină vreme vieţuind acolo, cuviosul s-a mutat din cele de pe pământ la slava cerească, ca unul ce-şi păzise în cinste şi vasul de lut, şi sufletul său”.
Alţi egumeni care au mărturisit şi au suferit felurite chinuri, necazuri şi surghiun au fost cuvioşii Macarie al Pelekitului, Nichifor şi Nichita ai Midikiei, Ştefan din Triglia, Ioan din Mânăstirea Katarilor, Ilarion din Mânăstirea Dalmaţilor şi Platon, stareţul şi unchiul Sfântului Teodor Studitul. Au pătimit, de asemenea, pentru mărturisirea dreptei credinţe, Cuvioşii Părinţi Gheorghe, David şi Simeon din Mitilene, Atanasie din Mânăstirea Pavlopetriei, Grigorie Decapolitul, Nichita Patriciul, Lazăr Zugravul, Ioan Psihaitul şi Mihail Singhelul.
Sfântul Cuvios Teofan din Singriana, sau Teofan Mărturisitorul, este prăznuit pe 12 martie
Sfinţii Cuvioşi Teodor şi Teofan ,,Scrişii”
Sfinţii Cuvioşi Teodor şi Teofan, doi monahi vestiţi şi fraţi după trup, se nevoiau la vremea respectivă în Mânăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit. Patriarhul de atunci al Ierusalimului i-a trimis pe aceşti doi părinţi la Constantinopol, considerându-i cei mai destoinici pentru a-l înfrunta pe împăratul Leon Armeanul. Sosind în cetatea împărătească, cei doi i-au înfruntat cu multe cuvinte doveditoare atât pe rău-credinciosul patriarh Teodot, cât şi pe împărat, drept care Leon i-a chinuit fără milă şi i-a exilat în Pont[246].
După asasinarea lui Leon, eliberaţi din exil, sfinţii s-au întors în Constantinopol şi propovăduiau cu îndrăzneală dreapta credinţă, reuşind să-i întoarcă pe mulţi la ortodoxie, Cuviosul Teodor prin cuvintele sale alese, iar Cuviosul Teofan prin canoanele sale. Pentru lucrarea lor mărturisitoare au fost întemniţaţi şi exilaţi din nou de împăratul Mihail Travlos, din îndemnul lui Ioan, viitor patriarh iconoclast al Constantinopolului (833-842).
Mihail a fost urmat la tron de fiul său Teofil (829-842), iconoclast mai aprig şi mai fanatic decât tatăl său. Icoanele trebuiau îndepărtate până şi din casele particulare, iar cei ce arătau împotrivire sau pictau icoane erau pedepsiţi cu străşnicie. Monahii au ieşit din nou la luptă cu vitejie. Foarte curând, mânăstirile din Constantinopol s-au pustiit, monahilor fiindu-le interzisă chiar intrarea în cetatea împărătească.
Monahii din Mânăstirea Avramiţilor care l-au înfruntat pe împărat, ,,după ce au fost bătuţi, au fost surghiuniţi la Marea Neagră, în Mânăstirea Celui Înfricoşător, unde s-au şi săvârşit muceniceşte şi au fost aruncaţi în mare. Pe un monah care, stând înaintea împăratului, a strigat: Ci măcar şi noi, sau Înger din cer de vă va binevesti vouă afară de ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie (Galateni 1, 8), acela l-a trimis la Ioan
[patriarhul] ca să-l biruiască pe el prin silogisme. Monahul însă l-a lăsat pe Ioan mai mut decât peştii”[247].
Sfântul Cuvios Teofan Scrisul (prăznuit pe 11 octombrie). Frescă din Biserica Sfântul Nicolae din Bălineşti, Moldova, secolul al XVI-lea
Sub rău-credinciosul împărat Teofil, Sfinţii Cuvioşi Teodor şi Teofan au pătimit chinuri cumplite şi un nou exil aspru în Insula Afusia. După doi ani însă, împăratul, care dorea foarte mult să-i atragă la reaua sa credinţă, i-a rechemat în Constantinopol. Dar să vedem cum istoriseşte însuşi Cuviosul Teodor chinurile nemaiauzite şi mai presus de om pe care le-a suferit alături de fratele său Teofan:
,,(A întrebat Teofil): ’Pentru ce aţi venit aici ?’ Şi mai înainte ca noi să-i răspundem, a poruncit să ne bată peste faţă. Iar cei ce ne-au bătut ne-au pălmuit atât de tare, încât puţin a lipsit să nu cădem la pământ. De nu m-aş fi apucat de haina celui ce mă bătea, aş fi căzut chiar la picioarele împăratului. În timp ce mă ţineam de haina lui, primeam lovituri neîncetate, până ce împăratul le-a poruncit să se oprească. Încetând aceia de a ne mai bate, împăratul ne-a întrebat iarăşi: ’Pentru care pricină aţi venit aici ?’, voind să spună: De vreme ce nu îmbrăţişaţi credinţa noastră, pentru ce şedeţi aici împreună cu noi ? Noi însă am tăcut, plecând capetele. Iar el adresându-se poruncitor eparhului care-i stătea alături, a zis cu mare mânie şi cu glas aspru: ’Ia-i de aici şi însemnează feţele, scrijelindu-le aceste stihuri iambice’ […]
’Când toţi voiesc să alerge spre cetatea unde
Preacuratele picioare ale lui Dumnezeu Cuvântul au stat,
Dând rânduială lumii,
Aceştia în cinstitul loc s-au arătat
Vase viclene ale unei rătăciri superstiţioase.
Acolo, dar, din ignoranţă multe lucruri
Ruşinoase, cumplite, păgâneşti făcând,
S-au izgonit ca nişte apostaţi.
Şi venind în împărăteasca cetate
N-au lepădat nelegiuitele lor nebunii,
Drept aceea, cu feţele însemnate,
Ca nişte răufăcători au fost iarăşi osândiţi şi izgoniţi’.
După ce s-au citit aceste stihuri în auzul tuturor, Teofil a poruncit să ne ducă cu sila la pretoriu. Şi ieşind din palat şi ajungând noi la locul numit Thermastra, a venit oarecine cu porunca de a ne întoarce înapoi şi ne-a dus cu mare grăbire înaintea împăratului, care de cum ne-a văzut, ne-a zis întocmai: ’Este vădit că ducându-vă de aici în părţile voastre veţi zice: ’Ne-am râs de împărat’. Dar mai întâi îmi voi râde eu de voi şi apoi vă voi lăsa să plecaţi’.
Acestea zicând, a poruncit să ne dezbrace pe amândoi. Şi după ce ne-au scos hainele, au început să ne bată. Iar împăratul striga neîncetat şi îi lega cu jurământ pe cei ce ne biciuiau zicând: ’Aşa mă cinsteşti ? Loveşte-i bine !’ Deci ne loveau pe piept şi pe spate, fără nici o cruţare şi milă. Iar eu, îndelung fiind biciuit, strigam: ’N-am greşit cu nimic împărăţiei tale’; şi iarăşi ziceam: ’Doamne miluieşte ! Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, vino în ajutorul nostru !’ Apoi l-au bătut acolo alături şi pe fratele meu […]
După patru zile am fost duşi la judecată înaintea eparhului care, înfricoşându-ne cu multe chinuri, făgăduia că va împlini dorinţa împăratului. Zicea că mai întâi ne va pedepsi, iar apoi ne va cresta frunţile şi ne va da în mâinile saraciniilor. Cu el erau şi Hristodul cu tatăl lui. Noi ne-am lepădat cu îndărătnicie de propunerile lui, zicând că suntem gata să suferim nenumărate morţi şi că niciodată nu ne vom pângări împărtăşindu-ne sau chiar şi numai învoindu-ne cu cei ce au călcat credinţa şi mărturisirea creştinilor, măcar de ne-ar scoate ochii sau ar arde trupurile noastre.
Atunci tatăl lui Hristodul s-a întors către potrivnicii noştri şi voind să ne scape de chinuri, i-a zis eparhului: ’Aceştia niciodată nu s-au închinat la vreo icoană şi nu ştiu ce li s-a întâmplat de au ajuns aici’. Dar eu am zis cu asprime: ’Du-te de aici ! Nu ştii ce spui, nici despre ce dai mărturie’.
Eparhul, începând din nou să ne ademenească, zicea: ’O dată numai, o singură dată împărtăşiţi-vă cu noi şi nimic mai mult nu vă cerem. Voi veni şi eu cu voi în biserică, iar apoi mergeţi unde veţi voi’. Eu am râs şi am zis: ’Domnule eparh, cele ce spui sunt ca şi cum i-ar zice cineva altuia: Nu cer nimic de la tine, decât o singură dată să-ţi tai capul şi după aceea vei merge unde vei vrea ! Cunoaşte deci că pentru noi este lucru de ruşine chiar să îndrăznească cineva să ne îndemne să venim la o împărtăşire ca aceea la care – nu ştiu de ce – ne pofteşti tu acum, nefiind mai dinainte încredinţat că mai uşor ar răsturna cu susu-n jos cerul şi pământul, decât să ne întoarcă pe noi de la dreapta cinstire’.
Atunci a poruncit să ne însemneze pe frunte. Şi cu rănile bătăilor încă proaspete şi pricinuindu-ne dureri de nesuferit, ne-au întins pe scânduri şi ne-au scrijelit feţele cu unelte de fier înroşite în foc. Deci după ce ne-au împuns astfel multă vreme, apunând soarele şi întunecându-se, fără de voie au încetat şi scrisul.
Iar când a venit vremea să plecăm de la eparh, i-am zis lui şi celor ce stăteau de faţă: ’Să ştiţi că heruvimii se vor da deoparte când vor vedea această scrisoare, iar sabia învârtitoare se va trage înapoi şi ne va face slobodă intrarea în Rai. Căci pentru această muncă nouă pe care aţi ticluit-o împotriva noastră şi care nu a fost din veac, vor cinsti feţele noastre, scrijelite cu atâta necinste pentru Stăpânul cel de obşte’”[248].
Cei doi mărturisitori au fost surghiuniţi apoi în Apamia. Istovit de chinuri şi de reaua pătimire, Sfântul Cuvios Teodor a murit în exil, iar fericitul Teofan a fost ales mitropolit al Niceei, după restaurarea cultului sfintelor icoane.
* * *
Moartea împăratului Teofil a deschis calea restaurării Ortodoxiei. Teodora, soţia sa, şi fratele ei Vardas erau apărători ai sfintelor icoane. Mai chibzuit decât Teofil, Manuil, fratele acestuia, ajuns în pragul morţii din pricina unei boli grave şi fiind îndemnat de unii monahi să revină la cinstirea icoanelor pentru a-şi recăpăta sănătatea sufletească şi trupească, le-a urmat sfatul şi după ce s-a însănătoşit cu desăvârşire, a îndemnat-o pe Teodora să reaşeze cultul icoanelor.
Cei surghiuniţi pentru dreapta credinţă au revenit în patriile lor, iar cei întemniţaţi au fost eliberaţi. Patriarhul eretic Ioan a fost exilat, iar în locul lui a fost înscăunat Sfântul Meftodie, care purta pe faţa sa stigmatele de mărturisitor al Ortodoxiei. Biciuit de iconoclaşti fără milă, aceştia i-au spart maxilarul, i-au smuls dinţii, şi în cele din urmă l-au exilat în Insula Panormo, unde timp de 7 ani a fost închis într-un mormânt împreună cu doi tâlhari. Când unul dintre aceştia a murit, sfântul mărturisitor a răbdat fără murmur duhoarea de nedescris pe care o răspândea trupul celui mort.
Atunci ,,marele Ioanichie, ascetul din Muntele Prusei, şi Sfântul Arsachie din Olimp, din dumnezeiască descoperire au venit în turnul Nicomidiei, unde aflându-l pe Isaia Ascetul i-au spus că Dumnezeu a rânduit să meargă la împărăteasă şi la patriarhul Meftodie ca să statornicească Ortodoxia şi să înalţe sfintele icoane, căci s-au liniştit vrăjmaşii lui Dumnezeu, a încetat lupta împotriva icoanelor, iar de acum domneşte pacea şi dreapta cinstire. Astfel s-au înţeles şi (împreună cu egumenul monahilor din Thasos, Cuviosul Daniil) au alergat în cetatea împărătească unde s-au întâlnit cu patriarhul şi cu împărăteasa. Aşadar s-a făcut sinod în Constantinopol împotriva iconomahilor, la care s-au adunat dimpreună arhierei, asceţi şi monahi”[249].
Sinodul a întărit hotărârile celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic şi a proclamat restaurarea cultului sfintelor icoane. În duminica următoare, cea dintâi din postul mare (19 februarie 842), icoanele au revenit în biserici cu mare fast. Întru pomenirea acestei strălucite biruinţe a Bisericii, s-a hotărât ca duminica respectivă să fie prăznuită în fiecare an ca sărbătoare a Ortodoxiei.
La Sinodul din 842 au luat parte şi unii monahi athoniţi. După cum istoriseşte Iosif Ghenesios, ,,au coborât din vestitul Munte al Olimpului, din Athos şi Ida, dar chiar şi din ţinutul Kymnei” bărbaţi de-Dumnezeu-purtători, ,,pe faţă propovăduind Ortodoxia”[250].
Luptele monahilor în primele secole după schisma dintre Răsărit şi Apus (1054)
Erezia papismului
Una dintre cele mai zguduitoare pagini din istoria Bisericii a fost fără îndoială tragica schismă dintre Răsărit şi Apus. Prăpastia dintre cele două Biserici a început să se facă simţită îndeosebi din timpul patriarhului Fotie cel Mare. Sfântul Fotie s-a opus îndeobşte denaturării Simbolului de credinţă şi încălcării vechilor predanii ale Bisericii. De asemenea, a apărat suveranitatea, drepturile şi dogmele Bisericii şi a luat atitudine faţă de abaterea papismului de la calea statornicită de canoane şi faţă de ambiţia papei de a-şi întinde supremaţia şi asupra Răsăritului ortodox.
Principalele cauze ale schismei au fost de natură teologică (filioque), ecleziologică (primatul papal, adică pretenţia papei de a-şi impune autoritatea asupra întregii Biserici) şi politică. După schismă, Biserica Răsăriteană – mai bine zis, Sobornicească – a continuat să se întemeieze pe hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi pe învăţăturile Sfinţilor Părinţi, păstrând nealterată comoara credinţei pe care o moştenise şi apărând-o de atacurile susţinute ale Apusului. Dimpotrivă, latinii, supuşii infailibilului şi atotstăpânitorului papă, au denaturat cu totul creştinismul. După schismă, ei au adâncit treptat prăpastia care-i despărţea de Ortodoxie prin noi inovaţii, precum stropirea (în locul afundării) la botez, lipsirea laicilor de împărtăşirea din sfântul potir (cu cinstitul sânge al lui Hristos), purgatoriul, indulgenţele, teologia harului dumnezeiesc zidit (creat), infailibilitatea papală, imaculata concepţie şi înălţarea fără de moarte a Maicii Domnului cu trupul la cer, desfiinţarea sinodalităţii Bisericii şi a multor sfinte canoane, săvârşirea tainei sfântului maslu numai la cei aflaţi pe patul de moarte şi multe alte inovaţii. Altfel spus, papismul s-a transformat deja – după expresia arhimandritului Iustin Popovici – în panerezie.
Să cercetăm trei dintre ereziile de căpetenie ale latinilor:
1. Filioque: În lumina învăţăturii Dumnezeu-Omului Iisus, Duhul Adevărului de la Tatăl purcede (Ioan 15, 26), de aceea şi Părinţii adunaţi la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic mărturiseau în Simbolul de credinţă: ,,Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, care din Tatăl purcede”.
Marele Fotie notează că apusenii ,,prin cugetări răstălmăcite şi motive plăsmuite, cu îndrăzneală peste măsură, s-au apucat să pervertească” Sfântul Simbol, adăugând pe filioque (şi de la Fiul) înaintea cuvântului purcede. În consecinţă, Sfântul Duh ar avea două obârşii, de vreme ce purcede şi de la Tatăl şi de la Fiul. Sfântul Fotie a denunţat această dogmă ca una care instituie două stăpâniri în sânul Sfintei Treimi şi desface stăpânirea cea una într-un diteism.
Dar ,,cel care introduce două principii (obârşii) predică doi dumnezei”[251]. Din contră, ,,noi ne închinăm lui Dumnezeu ca o singură stăpânire, nu alcătuit din doi dumnezei, nici din două principii, ci Unul”[252]. Erezia lui filioque a fost introdusă în mod oficial în Apus de Papa Serghie în anul 1009[253].
2. Primatul papal: Dintotdeauna, Biserica a recunoscut papei Romei doar o întâietate de onoare faţă de ceilalţi patriarhi, considerându-l primul între egali. Începând cu cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, scaunului Constantinopolului i-au fost recunoscute prerogative onorifice egale cu ale celui roman[254].
Latinii au făurit treptat un mit al primatului papal, întărit cu valoare de dogmă la Conciliul I Vatican (1870). Potrivit acestei doctrine, papa – ca succesor, prin drept dumnezeiesc, al Apostolului Petru – deţine privilegiul supremaţiei şi autorităţii asupra întregii Biserici, cu alte cuvinte, este capul Bisericii văzute. În consecinţă, Biserica devine, din hristocentrică, antropocentrică, papocentrică, subordonată absolutismului papal.
Latinii îşi sprijină erezia pe cuvintele Domnului către Petru: Tu eşti Petru, şi pre această piatră voiu zidi Biserica mea […] şi îţi voiu da cheile împărăţiei cerurilor (Matei 16, 18-19). După ei, piatra o constituie nu mărturisirea dreptcredincioasă a lui Petru, ci Petru însuşi şi succesorii săi.
Alta este însă învăţătura Părinţilor. Sfântul Isidor Pelusiotul arată că Hristos a pus întrebarea: Cine îmi zic oamenii că sunt eu ? (Matei 16, 13) ,,pentru că a dorit să-i înveţe pe toţi mărturisirea sigură, pe care Petru, insuflat de Domnul, a rostit-o ca bază şi temelie puternică pe care Mântuitorul a clădit Biserica Sa”[255]. La rândul său, Teodorit al Cyrului afirmă că prin piatră se înţelege credinţa dreptslăvitoare, adică dreapta mărturisire a lui Petru, ,,a cărui mărturie a aşezat-o ca o bază şi temelie a Bisericii”[256] Stăpânul Hristos.
La fel învaţă Sfântul Maxim Mărturisitorul: ,,Dumnezeu a toate, fericind pe Petru pentru cele ce bine le-a mărturisit despre El, a statornicit că Biserica Sobornicească este mărturisirea dreaptă şi mântuitoare a credinţei în El”[257]. De asemenea, Sfântul Teodor Studitul spune: ,,Nu chei materiale i-a dat fericitului Petru, ci puterea cuvântului”[258].
3. Infailibilitatea papală: Ca dezvoltare, completare şi fundamentare a doctrinei primatului papal se află doctrina infailibilităţii papei, ,,locţiitorul” lui Hristos (Vicarius Christi). Aceasta a fost decretată oficial ca dogmă în 1870 şi se extinde asupra tuturor hotărârilor papei. Arhimandritul Iustin Popovici scrie: ,,Nici o erezie nu s-a ridicat atât de radical şi atât de total împotriva Dumnezeului-Om Hristos şi a Bisericii Lui, cum a făcut-o papismul prin dogma despre infailibilitatea papei-om. Nu există nici o îndoială: dogma aceasta este erezia ereziilor”[259].
În pofida invocării infailibilităţii papale, latinii nu pot nega că, în secolul al III-lea, Papa Zefirin a îmbrăţişat erezia montanismului, în secolul al IV-lea, Papa Liberie a semnat o mărturisire ariană, Papa Virgiliu a fost condamnat de cel de-al V-lea Sinod Ecumenic, Papa Honoriu a fost anatematisit de cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic, în timp ce papii din epoca de ,,domnie a depravării” a secolului al X-lea ,,în multe chipuri au mânjit şi au dezonorat scaunul papal”[260]. Dositei al Ierusalimului, adversar redutabil al papismului, istoriseşte mai multe astfel de abateri în privinţa moravurilor, vieţuirii, canonicităţii hirotoniilor, dar şi a dreptei credinţe a multora dintre ocupanţii scaunului pontifical roman[261].
În final, întreaga problemă este una a mântuirii. Cine poate să se mântuiască într-o Biserică al cărei centru nu este Dumnezeul-Om, ci omul infailibil, papa ?
Monahi erudiţi în calitate de scriitori bisericeşti şi purtători de cuvânt în dialogurile cu latinii
De-a lungul celui de-al doilea mileniu, lupta anti-eretică a monahilor a constat mai ales în apărarea credinţei ortodoxe de atacurile unui Apus care înclina tot mai mult către erezie. Deţinători ai moştenirii Sfintelor Sinoade Ecumenice şi a Sfinţilor Părinţi, monahii au păzit cu dârzenie şi jertfă de sine tezaurul mântuitor al credinţei noastre drepte şi nealterate.
În Bizanţ, baza opoziţiei o constituia nu statul, ci Biserica, iar în cadrul acesteia nu atât episcopii, cât monahii şi poporul de rând, care îi privea pe monahi ca pe nişte asceţi luminaţi şi călăuze duhovniceşti. Ei erau apărătorii de frunte ai Ortodoxiei şi orice plan de unire, pentru a avea sorţi de izbândă, trebuia să-i atragă mai întâi de partea sa pe călugări împreună cu poporul.
De altfel, monahii au fost printre primii care au ripostat împotriva adaosului filioque. Monahul Ioan de la Mânăstirea Sfântului Sava din apropiere de Ierusalim îi declara deja eretici pe călugării franci de pe Muntele Măslinilor pentru învăţătura lui filioque, pe care aceştia se sileau să o răspândească. În paraclisul din Betleem, la liturghia de praznicul Naşterii Domnului din 808, după obiceiul Bisericii spaniole şi france (nu încă şi al celei romane), au cântat Crezul cu adăugirea filioque, dând naştere la confruntări între monahi.
Sfântul Cuvios Nichita Stithatul
Unul dintre primii monahi care au scris împotriva inovaţiilor latine a fost egumenul Mânăstirii Studiţilor, Nichita Stithatul. Acesta deprinsese acrivia credinţei de la Sfântul Simeon Noul Teolog.
După Sfântul Simeon, ,,lauda şi fericirea sfinţilor în aceste două lucruri constau: în credinţa ortodoxă şi viaţa vrednică de laudă, pe de o parte, şi în harul Sfântului Duh şi darurile Lui, pe de altă parte”[262]. Sfântul Simeon asemuia erezia cu întunericul, iar pe eretici cu ateii.
În acelaşi fel, înţeleptul Nichita socotea că dreapta cinstire de Dumnezeu este culme a virtuţilor, iar pe cei ce primesc învăţături eretice ca osândiţi la pierzare. În jurul anului 1054, el a scris o lucrare cu titlul Către romani, despre azime, postirea în sâmbete şi căsătoria preoţilor. A mai scris de asemenea Prelegerea către franci, Sinteza contra latinilor (despre Sfântul Duh), patru cuvântări împotriva ereziei armenilor, lucrarea Despre cele dospite, contra armenilor şi a latinilor şi o cuvântare împotriva iudeilor. Operele Sfântului Nichita au avut o mare înrâurire asupra polemicii de mai târziu cu latinii.
În anul 1054, el a purtat o discuţie privind inovaţiile Bisericii papale, ajungând la confruntări teologice dintre cele mai tăioase cu trimişii Papei Leon al IX-lea la Constantinopol, care în cele din urmă au aruncat anatema asupra patriarhului Mihail Cerularie şi a întregii Biserici a ortodocşilor. Humbert s-a arătat indignat de cutezanţa monahului grec care îi cerea să declare Biserica Romei rătăcită, şi i-a scris un răspuns în care, fără a combate argumentaţia monahului studit, a trecut la insulte la adresa lui: ,,Tu, preaticăloase Nichita, până ce îţi vei veni în fire şi te vei pocăi, să fii anatema (despărţit) de toată Biserica lui Hristos, împreună cu toţi cei care sunt părtaşi cu tine la această învăţătură stricată”.
Cuviosul Eftimie Zigaben (1050-1120)
Monahul Eftimie Zigaben a vieţuit în Mânăstirea Perivleptos din Constantinopol în timpul împăratului Alexie I Comnenul. Mânăstirea ,,s-a îngrădit cu meterezele dreptei credinţe împotriva a toată erezia, mai cu seamă împotriva răutăţii bogomililor […] Dar şi greşelile pavlicienilor, ale evhiţilor şi ale armenilor, precum şi reaua credinţă a saracinilor au fost cercetate într-însa şi a fost hotărnicită aici calea ce se cuvine urmată împotriva lor”[263].
În această mânăstire, înzestratul Eftimie, mintea cea strălucită şi ,,nepreţuitul între filozofi”, a avut prilejul de a se dărui studiului şi scrisului şi de a se distinge ca figură de prim rang în lupta împotriva ereticilor. El i s-a alăturat împăratului Alexie şi a devenit cea mai de seamă personalitate bisericească a epocii sale. Numit de Alexie prim secretar la curtea imperială, participa activ la toate problemele religioase şi bisericeşti care se iveau.
Principesa Ana Comnena relatează: ,,Împăratul a trimis după un monah, numit Zigaben […] care ajunsese la culmea ştiinţei cărturăreşti şi nici în retorică nu era neînvăţat, iar dogma o cunoştea ca nimeni altul, şi i-a poruncit să expună, una câte una, toate ereziile şi să însemneze pentru fiecare dintre ele combaterile Sfinţilor Părinţi […] Această carte a fost denumită de împărat Panoplia dogmatică”[264].
În această scriere sintetică, concepută în manieră ştiinţifică şi de o însemnătate istorico-dogmatică excepţională, comparabilă cu Panarion-ul Sfântului Epifanie, sunt combătute cu multe mărturii patristice toate vechile şi noile erezii (ca cele ale arienilor, monofiziţilor, bogomililor, latinilor). Panoplia dogmatică este singura operă din Răsărit care poate revendica un loc în istoria dogmaticii din perioada secolului al IX-lea şi până la Reformă. A avut parte de o largă recunoaştere, intrând în arsenalul teologiei ortodoxe şi înrâurind scrierile cu conţinut similar de mai târziu, precum cele ale lui Nichita Honiatul, Andronic Kamatiros, Ghenadie Bulgarul.
În cel de-al XII-lea capitol al Panopliei dogmatice, intitulat ,,Împotriva latinilor, sau despre purcederea Sfântului Duh”, strălucitul teolog analizează erorile pe care le atrage după sine adoptarea de către latini a acestei dogme greşite. Totodată, dovedeşte că adăugarea lui filioque nu are nici un temei istorico-dogmatic, şi
prin urmare trebuie exclusă, ca una introdusă samavolnic şi anti-canonic de latini.
Panoplia dogmatică scrisă la porunca împăratului Alexie I Comnenul de către monahul Eftimie Zigaben, în secolul al XII-lea, tipărită de Mitropolitul Antim Ivireanul, în timpul lui Ioan Constantin Brâncoveanu Basarab, voievodul Ungrovlahiei
Sfinţitul Eftimie a luat parte şi la încercările de unire cu latinii. În 1112, la Constantinopol, trimisul Papei Pascal al II-lea, Petru Chrisolan al Mediolanului, şi reprezentanţii Bisericii Ortodoxe s-au ocupat de diferenţele dintre latini şi ortodocşi. În prezenţa împăratului Alexie s-a dezbătut problema lui filioque şi cea a folosirii azimelor.
Principalii exponenţi ai Ortodoxiei la acest dialog au fost Evstatie al Niceei şi Ioan Furnis, egumenul Mânăstirii Ganos, care îl ajutase pe Zigaben la alcătuirea Panopliei dogmatice. În încheierea cuvântului său teologic, acesta din urmă i s-a adresat lui Chrisolan:
,,Iar tu, de vreme ce ai cercetat cu de-amănuntul şi ai ’rumegat’ cu ’dinţii’ raţiunii tale, precum fac animalele curate, cele pe care ţi le-am zis, dacă ai ceva de spus, spune, sau poţi să iei în mână trestia şi să scrii. Iar de nu ai, încetează de a mai fi rob raţionamentelor omeneşti şi conglăsuieşte cu noi şi cu dreapta credinţă. Deci, după pilda lui Avraam, ieşi din pământul tău – adică din cel al părerii tale neschimbate de până acum – şi din tradiţia casnicilor tăi şi din casa dogmei tale strămoşeşti, şi vino în pământul (Facerea 12, 1) pe care ţi-l arată Dumnezeu, luminându-ţi simţirile sufletului. Crede-mă că acest lucru va fi cu neasemănare mai mare şi mai de folos pentru tine decât însăşi ajungerea şi închinarea la Ierusalim”.
Cu toate acestea, argumentele grăitoare ale Părinţilor nu au putut să-l întoarcă pe Chrisolan şi discuţiile s-au încheiat fără rezultat. Împotriva concepţiilor lui Chrisolan s-au pronunţat la fel de răspicat Sfinţitul Eftimie şi monahul Ioan Zonaras, renumit tâlcuitor al sfintelor canoane, care alcătuise şi un studiu împotriva adaosului filioque.
Zonaras era şi autorul unui canon dogmatic închinat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în care erau combătute mai multe erezii. În ultimul tropar de la cântarea a 9-a se spunea: ,,Acoperă, Fecioară, turma ta aceasta şi o fereşte de cumplitul eres al latinilor, care învaţă două obârşii într-o singură fire, zicând, în chip străin şi neobişnuit, că sunt două purcederi ale Duhului Celui ce toate le plineşte, de a căror rătăcire izbăveşte-ne pe noi”.
Strălucita conlucrare dintre Zigaben şi Alexie s-a arătat de asemenea odată cu apariţia ereziei bogomililor. Aceştia recunoşteau două principii (dumnezei) şi respingeau ierurgiile Bisericii. Cuviosul Eftimie a participat activ la toate etapele planului întocmit de împărat împotriva primejdioasei erezii. A fost de faţă şi a păstrat însemnări din timpul dialogului lui Alexie cu bogomilii, când împăratul a încercat să-i întoarcă pe aceştia la Ortodoxie[265].
Dar pentru că ,,neamul bogomililor făţărea virtutea”[266], iar căpetenia ereziei, Vasile, tăgăduia orice legătură cu aceasta, Alexie i-a pregătit cu iscusinţă o cursă. Astfel, sub chip că ar voi să i se facă ucenic, l-a chemat pe Vasile la palat; atunci acela şi-a dat pe faţă învăţăturile, în timp ce Zigaben, în calitate de secretar, ,,consemna de după perdea cele spuse”. Apoi împăratul a dat la o parte cortina care fusese instalată şi s-au arătat Senatul, conducerea armatei, patriarhul Nicolae I, Sinodul şi ,,cărturarii nazirei”.
Secretarul a dat citire celor consemnate, iar nepocăitul Vasile a fost mustrat şi anatematisit împreună cu toţi cei de un cuget cu el. Înţeleptul Eftimie l-a luat la întrebări pe capul ereziei: ,,Cum de-i respingeţi pe sfinţii ierarhi şi pe fericiţii Părinţi ale căror sfinte moaşte săvârşesc minuni ?”; ,,Cum de îndrăciţii se reped la cruce şi răcnesc ?”
Prezenţa sa la episodul de mai sus al dezvăluirii învăţăturii bogomililor şi îndeobşte întreaga sa participare la lupta împotriva lor l-au ajutat pe Sfinţitul Eftimie să adune elementele definitorii ale acestei erezii, care au constituit fundamentul celui de-al XXVIII-lea capitol al Panopliei dogmatice, ca şi al ,,Actului” – hotărârii Sinodului de la Constantinopol (1110) împotriva bogomililor. Se crede că cel care a redactat ,,Actul” în cauză este Zigaben însuşi, de altfel singura autoritate şi sursă cunoscută şi demnă de încredere în problema bogomililor.
Sfinţitul Eftimie numea dogmele ereticilor dogme ale satanei, caracterizându-le drept ,,false şi profanatoare şi străine Bisericii Soborniceşti” şi-i îndemna pe ortodocşi să se lipească ,,cu tot sufletul de predaniile Părinţilor, fugind de învăţăturile necurate ale necucerniciei şi ţinându-se departe de credinţa lor pierzătoare”. Zigaben a 
mai scris numeroase opere exegetice şi hermeneutice de mare valoare.
Sfântul Cuvios Neofit Zăvorâtul (1134-1219)
Acest minunat nevoitor, scriitor de talent şi dascăl al celor dreptcredincioşi, a fost ascet în Insula Cipru. Spirit combativ, a apărat cu o vigoare imbatabilă învăţătura lui Hristos de atacurile ereticilor şi ale evreilor.
Sfântul Cuvios Neofit învăţa că cel dintâi dintre bunuri este ,,o credinţă dreaptă şi buna-cinstire de Dumnezeu”[267]. ,,Acest bine zavistuindu-l diavolul, l-a întunecat mai cu dinadinsul, şi răspândind neghinele feluritelor eresuri i-a luat în robie pe mulţi […]. Iar credinţa noastră este bună şi dreaptă şi în toate neprihănită, şi nu este alta afară de ea”[268]. ,,Toţi oamenii ar trebui să fie în armonie şi, ca unii ce sunt de o fire, să se adune cu toţii întru unimea dreptei noastre credinţe”[269]. După Sfântul Neofit, necredinţa celor care s-au abătut de la Ortodoxie nu este primită de Domnul, şi de aceea sunt excluşi din veşnica Împărăţie: ,,Ereticilor şi necredincioşilor şi celor păcătoşi acea a opta zi le va părea ca o noapte adâncă, neguroasă şi nesfârşită”[270].
Nichifor Vlemmydis (1197-1272)
Ieromonahul Nichifor Vlemmydis a fost unul dintre cei mai străluciţi teologi şi filozofi ai secolului al XIII-lea. El s-a remarcat ca reprezentant de frunte al ortodocşilor în două împrejurări ale dialogurilor purtate cu latinii în vederea unirii. Prima dezbatere a avut loc în 1234, în urma trimiterii unei delegaţii papale. Cel dintâi i-a înfruntat pe latini Dimitrie Karykis, exponentul filozofilor, dar fără succes. După nereuşita lui Karykis, misiunea de a-i combate pe latini i-a fost încredinţată lui Vlemmydis, care în 1250 i-a înfruntat pe legaţii Papei Inochentie al IV-lea într-o întrunire la Nymfaion. Aceste dialoguri cu latinii i-au prilejuit alcătuirea a trei dintre lucrările sale cunoscute despre învăţătura răsăriteană şi purcederea Sfântului Duh. Caracterul particular al opiniilor autorului a făcut însă ca aceste lucrări să fie greşit interpretate de către unii latino-cugetători, chiar dacă Sfântul Grigorie Palama le-a înţeles adevăratul duh şi le-a urmat.
Autori latini precum Leo Allatius şi alţii susţineau că spre sfârşitul vieţii sale Vlemmydis s-a arătat mai conciliant în judecăţi faţă de latini, opinie care a fost combătută de Evghenie Vulgaris […] Dositei […] şi Oikonomos. Mereu gata de a se pune în slujba Bisericii, Vlemmydis a refuzat însă în repetate rânduri scaunele patriarhale ale Constantinopolului, Efesului şi Thessalonicului, care i-au fost oferite. Independenţa sa de caracter s-a făcut remarcată şi într-o împrejurare în care a oprit-o pe concubina împăratului Ioan Ducas să intre în mânăstirea pe care o conducea.
* * *
În anul 1253 au fost trimişi la Roma pentru o discuţie cu papa pe tema unirii doi episcopi împreună cu egumenul mânăstirii din Insula Oxia, mai târziu patriarh de Constantinopol, Arsenie Aftorianos. Alţi autori care au combătut în scrierile lor învăţătura latină sunt monahul Mihail Psellos (secolul XI) şi arhimandritul Nil Doxapatris (secolul XII).
Episoade apărute în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 124-129 / 2020, 131-136 / 2021, 138-143 / 2022, 145-150 / 2023 şi 152-157 / 2024
[1] Pentru convocarea primului Sinod Ecumenic, a se vedea ISTORIA BISERICII. PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE, de Vladimir Guettee, volumul III, cartea a VII-a, partea 1. Multe alte detalii legate de tulburarea ariană pot fi găsite în episoadele următoare ale Istoriei Bisericii, aflate în rubrica PAGINI DE ISTORIE.
[2] Teodoret al Cirului, Istoria Bisericească, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 44, Editura IBMBOR, Bucureşti 1995, cartea I, § 4, p. 22-35.
[3] Ibid., § 7, p. 39.
[4] Socrate, Istoria Bisericească, cartea I, § 26.
[5] Teodoret, ibid., § 21, p. 66-67.
[6] Socrate, ibid., § 20.
[7] Nichifor Calist, Istoria Bisericească, cartea a IX-a, § 20.
[8] Diferenţa dintre termenul ortodox omoousios şi cel semiarian omoiousios este de o singură literă (i, iota).
[9] Socrate, ibid., cartea a II-a, § 11. A se vedea şi Guettee, Istoria Bisericii, volumul III, cartea a VII-a, partea 3.
[10] Sfântul Atanasie cel Mare, Epistola enciclică, § 3.
[11] Teodoret, ibid., cartea a II-a, § 14, p. 98-99.
[12] Cuviosul Ammon, Despre viaţa şi petrecerea lui Pahomie şi Teodor, § 31.
[13] Teodoret, Istoria Bisericească, cartea a III-a, § 4, p. 134.
[14] Sfântul Atanasie cel Mare, Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, în cadrul Scrieri II, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 16, Editura IBMBOR, Bucureşti 1988, p. 191-245.
[15] Este vorba de adepţii lui Meletie de Lycopolis, episcop rigorist, care a protestat împotriva îngăduinţei cu care Petru al Alexandriei (300-311) îi reprimea în Biserică pe cei care apostaziaseră în vremea persecuţiilor, şi a creat în Alexandria o biserică schismatică. Ulterior, aliindu-se cu arienii, meletienii au provocat mari tulburări în Biserica Egiptului.
[16] Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, cap. LXVII-LXIX, p. 231-232.
[17] Aceasta s-a întâmplat după moartea Sfântului Antonie, când Sfântul Atanasie a scris viaţa lui.
[18] Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, cap. LXXXI, p. 238-239.
[19] Ibid., cap. LXXXVIII şi XC, p. 242, 243.
[20] Sfântul Nicodim Aghioritul, Noul Ekloghion, p. 17.
[21] Despre viaţa şi petrecerea Cuvioşilor Pahomie şi Teodor, § 11-12.
[22] Ibid., § 102.
[23] Ibid., § 27.
[24] Ibid., cap. 4.
[25] Ibid., cap. 14.
[26] Ibid., § 88.
[27] Cuviosul Ammon, Despre viaţa şi petrecerea Cuvioşilor Pahomie şi Teodor, § 5.
[28] Ibid., § 32.
[29] Viaţa Sfântului Pahomie, § 138.
[30] Sfântul Atanasie cel Mare, Către cei ce se îndeletnicesc cu viaţa singuratică, P.G. 26, 1188BC.
[31] Fericitul Ieronim şi Sfântul Cuvios Sofronie, patriarhul Ierusalimului, Antologie de selecţii ierusalimitene, cap. 33, 34.
[32] Sozomen, Istoria Bisericească, vol. III, cap. 14.
[33] I. Zonaras, Cronică, cartea a XIII-a, c. 16.
[34] Sfântul Grigorie Teologul, Epitaf la Marele Vasilie, cap. 46.
[35] Meletie al Atenei, Istoria Bisericească, secolul al IV-lea, cap. 15, § 9.
[36] Evloghie Kourilas, Istoria ascetismului, p. 28.
[37] Socrate, Istoria Bisericească, vol. IV, cap. 13.
[38] Teodoret al Cirului, Istoria Bisericească, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 44, cartea a II-a, cap. 31, p. 129.
[39] Dositei al Ierusalimului, Dodekavivlos, cartea a II-a, cap. 12, § 1.
[40] Enciclopedia religioasă şi etică, vol. VIII.
[41] Sfântul Cuvios Teofan, Hronografie, anul 5865.
[42] Dositei al Ierusalimului, ibid., cap. 14, § 2.
[43] Sfântul Vasilie cel Mare, Epistola 243, cap. 2-4.
[44] Sfântul Vasilie cel Mare, Epistola 257, cap. 1.
[45] Epistola 256.
[46] Epistola 262, cap. 2.
[47] Regulile mici, întrebarea 20.
[48] Epistola 295.
[49] Fericitul Teodoret episcopul Cirului, Vieţilor sfinţilor pustnici din Siria, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 68-70. A se vedea şi Teodoret, Istoria Bisericească, cartea a IV-a, cap. 25, Cum Flavian şi Diodor adunau la Antiohia comunitatea ortodoxă; şi cap. 26, Cele cu privire la Afraate monahul.
[50] Cuviosul Teofan, Cronografie, anul 5867.
[51] Teodoret, Vieţilor sfinţilor pustnici din Siria, p. 29.
[52] Teodoret, Vieţilor sfinţilor pustnici din Siria, p. 31-32. A se vedea şi Istoria Bisericească, cartea a IV-a, cap. 27, Cele despre Iulian monahul.
[53] Teodoret, Istoria Bisericească, cartea a IV-a, cap. 28, p. 193.
[54] Nichifor Calist, Istoria Bisericească, vol. XI, cap. 27.
[55] Ibid., cap. 28.
[56] Patericul egiptean, la Avva Agaton, pct. 5.
[57] Patericul egiptean, la Avva Sisoe, pct. 25.
[58] Patericul egiptean, la Avva Sisoe, pct. 48.
[59] Patericul egiptean, la Avva Teodor din Fermi, pct. 4.
[60] Timotei Alexandrinul, Istoria monahilor din Egipt, Bucureşti, 1998, p. 54.
[61] Pavel Monahul, Everghetinosul, vol. IV, pricina a 18-a, cap. 1, p. 225.
[62] Sfântul Macarie Alexandrinul, Cuvânt despre ieşirea sufletului.
[63] Ismailiţii sau saracinii constituiau populaţia arabă din Orientul Apropiat.
[64] Teodoret, Istoria Bisericească, cartea a IV-a, cap. 23, p. 188-189.
[65] Sfântul Nicodim Aghioritul, Sinaxar, vol. II, p. 174-175.
[66] Teodoret, Istoria Bisericească, cartea a V-a, cap. 2, p. 199.
[67] Manuil Ghedeon, Tablouri patriarhale, p. 73-80.
[68] Sfântul Grigorie Teologul, ,,Cuvânt de bun rămas, în prezenţa celor 150 de episcopi”, Cuvântări, Alexandria, 2009, p. 171.
[69] Dositei al II-lea Notara, patriarh al Ierusalimului (1669-1707).
[70] Dositei al Ierusalimului, Dodekavivlos, cartea a II-a, cap. 2, § 2.
[71] Cuviosul Teofan, Cronografie, anul 5874, P.G. 108, 197BC.
[72] F. Vafeidis, Istoria Bisericii, vol. I, § 68, 1.
[73] Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături, vol. I. Editura Buna Vestire, Bacău, 1997, ,,Cuvânt de laudă la Cuviosul Efrem, al Sfântului Grigorie de Nyssa”, p. 13.
[74] Ibid., p. 21-23.
[75] Sozomen, Istoria Bisericească, vol. III, cap. 16
[76] Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături, vol. I, ,,Pentru fapta bună”, capul 8, p. 304.
[77] Paladie, Lavsaicon, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2007, cap. 37, p. 84-85.
[78] Timotei Alexandrinul, Istoria monahilor din Egipt, p. 99-100.
[79] Paladie, Lavsaicon, cap. 46, p. 100.
[80] Teodoret, Vieţile sfinţilor pustnici din Siria, p. 41-42.
[81] Sfântul Cuvios Teofan, Hronografie, anul 5923.
[82] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 2.
[83] I. Karmiris, Monumentele simbolice şi dogmatice ale Bisericii Ortodoxe Soborniceşti, vol. I, p. 136.
[84] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 11.
[85] Sfântul Chiril al Alexandriei, Omilia 4.
[86] Iniţial, titlul de arhimandrit era dat conducătorilor mânăstirilor, care puteau fi aleşi chiar dintre simplii monahi. Mai târziu, acest titlu va presupune apartenenţa la cinul preoţesc, dar nu şi funcţia de conducător al mânăstirii.
[87] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 11.
[88] Formulă respectuoasă de adresare.
[89] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 17.
[90] S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. I, p. 448a.
[91] Este vorba de împăraţii Teodosie al II-lea, numit şi cel mic, suveranul Imperiului Roman de Răsărit (408-450) şi Valentinian al III-lea, împărat în Apus (424-455).
[92] Singhelul (de la grecescul συγκελλος, ,,cel ce locuieşte în aceeaşi chilie”) făcea parte din clerul monahal şi era sfetnic şi ajutor al episcopului, locuind împreună cu el. În prezent constituie doar un rang onorific, care poate fi acordat monahilor, clerici sau nu.
[93] Patrologia Græca 91, 1472A-1480A.
[94] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 19.
[95] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 55, 1, 23, 26.
[96] Florile pustiei, vol. VI, p. 93, 94.
[97] Ibid., p. 106.
[98] Calcedonul era situat pe ţărmul asiatic al Bosforului, de cealaltă parte a Constantinopolului.
[99] Ibid., p. 95-97.
[100] Nichifor Calist, Istoria Bisericească, cartea a XIV-a, § 34.
[101] Sfântul Cuvios Teofan, Hronografie, anul 5925.
[102] Nichifor Calist, Istoria Bisericească, cartea a XIV-a, § 35.
[103] S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. I, p. 538-539.
[104] S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. I, p. 501-502.
[105] Ibid.
[106] Sfântul Cuvios Teofan, Hronografie, anul 5925.
[107] S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. I, p. 612b.
[108] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 39.
[109] Nichifor Calist, Istoria Bisericească, cartea a XIV-a, § 53.
[110] Epistolele Sfântului Cuvios Isidor Pelusiotul au apărut şi în limba română, până în prezent în două volume (volumul I, 1-500, Editura Egumeniţa, 2013; volumul II, 1-300, Editura Egumeniţa, 2015). Cartea a II-a, Epistola 246.
[111] Cartea I, Epistola 204.
[112] Cartea a II-a, Epistola 90.
[113] Cartea I, Epistola 244.
[114] Cartea a III-a, Epistola 284.
[115] Cartea I, Epistola 389.
[116] Cartea a IV-a, Epistola 119.
[117] Cartea I, Epistola 102.
[118] Filocalia, vol. I, ediţia a doua, Sibiu, 1947, Sfântul Marcu Ascetul, ,,Despre botez”, p. 289.
[119] Ibid., ,,Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptează din fapte”, capul 92, p. 257.
[120] Cartea a III-a, Epistola 28.
[121] Cartea I, Epistola 117.
[122] Cartea a II-a, Epistola 165.
[123] Ioan Moshu, Limonariu sau Livada duhovnicească, cap. 46, p. 60-61.
[124] S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. II, p. 79b.
[125] Ioan Moshu, Limonariu sau Livada duhovnicească, cap. 147, p. 144-145.
[126] S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. II, p. 78a.
[127] Sfântul Cuvios Teofan, Hronografie, anul 5941.
[128] Manuil Ghedeon, Tablouri patriarhale, p. 122.
[129] S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. II, p. 103a.
[130] Sfântul Fotie cel Mare, Myriovivlos, 95.
[131] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea a III-a, cap. 3.
[132] S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. II, p. 153b.
[133] Ibid., p. 67a.
[134] Ibid., p. 68b.
[135] Ibid., p. 69a.
[136] Dositei al Ierusalimului, Dodekavivlos, cartea a IV-a, cap. 2, § 1.
[137] S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. II, p. 144-145.
[138] Ibid., p. 147b.
[139] Sfântul Simeon Metafrastul, Viaţa, petrecerea şi nevoinţa Sfântului şi fericitului Avxentie, § 23.
[140] Ibid., § 38-41.
[141] Sfântul Cuvios Teofan, Hronografie, anul 5945.
[142] ,,Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Eftimie cel Mare”, Vieţile sfinţilor pe luna ianuarie.
[143] Nichifor Calist, Istoria Bisericească, vol. XV, cap. 9.
[144] S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. II, p. 216, 217, 220, 221.
[145] Manuil Ghedeon, Tablouri patriarhale, p. 124.
[146] Dositei al Ierusalimului, Dodekavivlos, cartea a II-a, cap. 6, § 6.
[147] Sfântul Cuvios Teofan, Hronografie, anul 5950.
[148] Nichifor Calist, Istoria Bisericească, vol. XVI.
[149] Sfântul Cuvios Teofan, Hronografie, anul 5967.
[150] Dositei al Ierusalimului, Dodekavivlos, cartea a II-a, cap. 9, § 5.
[151] Nichifor Calist, Istoria Bisericească, vol. XVI, cap. 4.
[152] ,,Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Eftimie cel Mare”, Vieţile sfinţilor pe luna ianuarie.
[153] Potrivit Luca 22, 31.
[154] Patericul egiptean, la Avva Ghelasie, pct. 4.
[155] Fericitul Teodoret episcopul Cirului, Vieţilor sfinţilor pustnici din Siria, p. 154.
[156] ,,Viaţa Cuviosului şi purtătorului de Dumnezeu Părintele nostru Simeon Stâlpnicul”, Vieţile sfinţilor pe luna septembrie.
[157] Nichifor Calist, Istoria Bisericească, vol. XV, cap. 19.
[158] ,,Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Daniil Stâlpnicul”, Vieţile sfinţilor pe luna decembrie.
[159] Vieţile sfinţilor stâlpnici: Simeon, Daniil, Luca, Alipie, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 224-225.
[160] Ibid., p. 225-228.
[161] Mărturisire de credinţă exprimată în scris.
[162] Dositei al Ierusalimului, Dodekavivlos, cartea a IV-a, cap. 9, § 5.
[163] Dositei al Ierusalimului, Dodekavivlos, cartea a IV-a, cap. 9, § 4.
[164] Nichifor Calist, Istoria Bisericească, vol. XVI, cap. 25.
[165] Nichifor Calist, Istoria Bisericească, vol. XVIII, cap. 25.
[166] Sfântul Cuvios Teofan, Hronografie, anul 6005.
[167] Manuil Ghedeon, Tablouri patriarhale, p. 140.
[168] Sfântul Cuvios Teofan, Hronografie, anul 6004.
[169] Ioan Moshu, Limonariu sau Livada duhovnicească, cap. 35, p. 50.
[170] Chiril de Schitopolis, Vieţile pustnicilor Palestinei, p. 305-307.
[171] Sfântul Ioan Damaschin, Despre erezii, 83.
[172] Sfântul Efrem, apud Sfântul Fotie cel Mare, Myriovivlos, 229.
[173] I. Zonaras, Cronică, cartea a XIV-a, c. 4.
[174] Chiril de Schitopolis, Vieţile pustnicilor Palestinei, cap. 38, p. 261-263.
[175] Comandant militar, apărător al Ortodoxiei calcedoniene şi conducător al unei rebeliuni (513-515) împotriva împăratului Anastasie.
[176] Sfântul Simeon Metafrastul, Viaţa şi petrecerea Cuviosului Părintelui nostru Teodosie, începătorul vieţii de obşte, § 53.
[177] Chiril de Schitopolis, Vieţile pustnicilor Palestinei, p. 445.
[178] S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. II, p. 303-304.
[179] Manuil Ghedeon, Tablouri patriarhale, p. 142.
[180] S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. II, p. 298-299.
[181] S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. II, p. 322-323.
[182] Dositei al Ierusalimului, Dodekavivlos, cartea a V-a, cap. 1, § 6.
[183] S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. II, p. 261.
[184] Dositei al Ierusalimului, Dodekavivlos, cartea a V-a, cap. 11, § 1.
[185] S. Sakkos, Despre persoanele cu numele de ,,Anastasie Sinaitul”, p. 90-94.
[186] Sfântul Anastasie Sinaitul, Călăuza, cap. 10, P.G. 89, 149C-152A.
[187] Ibidem.
[188] Ioan Moshu, Limonariul, cap. 26. Viaţa fratelui Teofan, minunata lui vedenie şi despre părtăşenia cu ereticii.
[189] Patericul egiptean, Pentru Avva Foca, 1.
[190] Ioan Moshu, Limonariul, cap. 178. Viaţa unui bătrân, bărbat simplu, din chinovia sholarilor.
[191] Ibid., cap. 199. Povestire despre un călugăr oarecare simplu care a văzut îngeri când săvârşea sfânta euharistie.
[192] Joc de cuvinte: numele de Atanasie înseamnă în limba greacă ,,fără de moarte”. Acest Atanasie, semănător al ereziilor pricinuitoare de pierzare veşnică, este numit aici ,,moarte fără de moarte”.
[193] Sfântul Antioh Pandectul, 130 de capete care cuprind pe scurt toată învăţătura Scripturilor de Dumnezeu insuflate, Bucureşti, 2014, p. 373-374.
[194] Teodor preotul din Rait, Scrieri, P.G. 91, 1484A-1485B.
[195] Filocalia, vol. XI, ,,Scrisori duhovniceşti”, răspunsul 600.
[196] Ioan Moshu, Limonariul, cap. 12, p. 39.
[197] Joc de cuvinte: grecescul sofron înseamnă înţelept, cuminte, chibzuit.
[198] S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. II, p. 443b.
[199] Sfântul Cuvios Teofan, Hronografie, anul 6121.
[200] Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662) şi tovarăşii săi întru martiriu: Papa Martin, Anastasie Monahul, Anastasie Apocrisiarhul. Vieţi – actele procesului – documentele exilului, Editura Deisis, Sibiu, 2004, p. 120-127.
[201] Ibid., p. 131-132.
[202] Ibid., p. 169-170.
[203] Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662) şi tovarăşii săi întru martiriu, p. 143-146.
[204] Poartă a palatului imperial prin care se făcea ieşirea spre Catedrala Sfânta Sofia.
[205] Puterile îngereşti.
[206] Provincia caucaziană Lazika.
[207] S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. II, p. 537a.
[208] Ibid., p. 565b.
[209] Ibid., p. 575-576.
[210] I. Zonaras, Cronică, cartea a XIV-a, c. 26.
[211] Sfântul Simeon Metafrastul, Pătimirea Sfântului Cuvios Mucenic Andrei Criteanul, cap. 3, Patrologia Græca 115, 1113A.
[212] Sfântul Grigorie, papa Romei, Despre sfintele icoane, apud S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. II, p. 713b.
[213] Sfântul Grigorie, papa Romei, ibidem, p. 712.
[214] Dositei al Ierusalimului, Dodekavivlos, cartea a şasea, cap. 19, § 8.
[215] Sfântul Nicodim Aghioritul, Sinaxar, vol. II, p. 173.
[216] Sfântul Ghermano al Constantinopolului, Epistolă către Toma al Claudiopolisului, Mansi, 13, 124.
[217] I. Zonaras, Cronică, cartea I, c. 3.
[218] A se vedea serialul nostru Scurtă istorie a picturii bizantine, începând din partea a III-a, iar din partea a VI-a este prezentată teologia Sfântului Ioan Damaschin cu privire la icoana bizantină.
[219] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 204.
[220] Sfântul Ioan Damaschin, Sfintele paralele, punctul A, titlul 12, Patrologia Græca 91, 1169D-1172A.
[221] Sfântul Ioan Damaschin, Expunerea exactă a credinţei ortodoxe, cartea a IV-a, cap. 10.
[222] Sfântul Cuvios Teofan, Hronografie, anul 6211.
[223] Sfântul Nichifor al Constantinopolului, Antireticul al doilea, cap. 4, Patrologia Græca 100, 340.
[224] S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. II, p. 867.
[225] Numele de familie al Sfântului Ioan Damaschin.
[226] Sfântul Cuvios Teofan, Hronografie, anul 6259.
[227] Sfântul Simeon Metafrastul, Pătimirea Sfântului Cuvios Mucenic Andrei Criteanul, cap. 5. Patrologia Græca 115, 1113D.
[228] Manuil Ghedeon, Tablouri patriarhale, p. 173.
[229] Sfântul Simeon Metafrastul, Pătimirea Cuviosului Mucenic Andrei Criteanul, cap. 6-9.
[230] A.D. Kyriakos, Istoria Bisericească, vol. I, § 105.
[231] Sfântul Nichifor al Constantinopolului, Istoria pe scurt, cap. 81.
[232] Sfântul Nicodim Aghioritul, Sinaxar, vol. I, p. 257-258.
[233] Sfântul Nicodim Aghioritul, Sinaxar, vol. II, p. 282-283.
[234] Sfântul Cuvios Teofan, Hronografie, anul 6277.
[235] S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. II, p. 730b.
[236] Ibid., p. 756b.
[237] Mihail monahul, Viaţa şi petrecerea Cuviosului Teodor, egumenul studiţilor, P.G. 99, 173D-176C.
[238] Leon Grămăticul, Cronografie, P.G. 108, 1040D-1041A.
[239] A.D. Kyriakos, Istoria Bisericească, vol. I, § 120.
[240] F. Vafeidis, Istoria Bisericii, vol. II, § 109, 2.
[241] Dositei al Ierusalimului, Dodekavivlos, cartea a VII-a, cap. 7, § 8.
[242] Cuviosul Navcratie, Către cei prigoniţi pentru Domnul, P.G. 99, 1828A-C.
[243] Către cei ce se îndeletnicesc cu viaţa singuratică, P.G. 26, 1188BC.
[244] Cele 5 vârfuri desemnează pentarhia: Roma, Constantinopolul, Alexandria, Antiohia şi Ierusalimul.
[245] Sfântul Simeon Metafrastul, Viaţa şi petrecerea celui întru sfinţi Părintelui nostru Teofan din Singriana, cap. XIV.
[246] Sfântul Simeon Metafrastul, Viaţa şi petrecerea Cuviosului Teodor Scrisul, cap. XV.
[247] Dositei al Ierusalimului, Dodekavivlos, cartea a VII-a, cap. 9, § 1.
[248] Sfântul Simeon Metafrastul, Viaţa şi petrecerea Cuviosului Teodor Scrisul, cap. XXIV-XXXI.
[249] Dositei al Ierusalimului, Dodekavivlos, cartea a VII-a, cap. 10, § 1, 2.
[250] Istoria împăraţilor din Constantinopol, cartea a IV-a.
[251] Sfântul Vasilie cel Mare, Omilii şi cuvântări, ,,Împotriva sabelienilor, a lui Arie şi a anomeilor”.
[252] Sfântul Grigorie Palama, Epistola 1 către Achindin, 3.
[253] V. Stefanidis, Istoria Bisericii, § 22.
[254] Canonul 28.
[255] Sfântul Isidor Pelusiotul, Epistola 235.
[256] Epistola 77, P.G. 83, 1249C.
[257] Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662) şi tovarăşii săi întru martiriu, p. 170.
[258] Mansi 37, 137.
[259] Arhimandrit Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, Editura Sophia, Bucureşti, 2010, p. 213.
[260] F. Vafeidis, Istoria Bisericii, vol. II, § 136.
[261] Dositei al Ierusalimului, Dodekavivlos, cartea a IX-a, cap. 14-16.
[262] Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Cateheza a 10-a, § 2.
[263] A. Papavasileiou, Eftimie I. Zigaben, p. 30.
[264] Ana Comnena, Alexiada, cuvântul 15, P.G. 131, 1176BC.
[265] Eftimie Zigaben, Panoplia dogmatică, Prolog, P.G. 130, 21C.
[266] Ana Comnena, Alexiada, cuvântul 15, P.G. 131, 1168B.
[267] Sfântul Cuvios Neofit Zăvorâtul, Scrieri, vol. II, Cateheza 40, 3.
[268] Ibid., Cateheza 15, 2-3.
[269] Ibid., Cateheza 16, 3.
[270] Ibid., Cateheza 31, 1.
