Despre moarte si inviere (IX)

Despre moarte şi înviere (IX)

de arhimandrit Serafim Alexiev

Episodul anterior

 

VII. Raportarea Sfinţilor Părinţi, precum şi a unor învăţaţi şi filozofi, la învierea trupului şi nemurirea sufletului omenesc

În ciuda faptului că în cuvântul cel dumnezeiesc se propovăduieşte limpede credinţa în nemurirea sufletelor omeneşti şi învierea trupurilor, există ,,creştini” care mărturisesc: ,,Credem în Dumnezeu, însă în viaţa de după moarte noi nu credem”. Straniu. Ce fel de creştini sunt aceia care spun astfel de cuvinte ? Nu au auzit oare ce învaţă Sfinţii Părinţi: ,,În aceasta constă esenţa credinţei creştine – să aştepţi adevărata viaţă de după moarte” ? Nu citesc oare ce scrie Sfântul Apostol Pavel: Iar de vreme ce Hristos se propovăduieşte că s-au sculat din morţi, cum zic unii între voi că înviere morţilor nu este ? Şi de nu este înviere morţilor, nici Hristos dar nu au înviat. Iar dacă nu au înviat Hristos, zadarnică dar este propovăduirea noastră, zadarnică dar este şi credinţa voastră. […] Iar dacă Hristos nu s-au sculat, zadarnică este credinţa voastră, încă sunteţi în păcatele voastre. Încă şi cei ce au adormit întru Hristos, au pierit. […] Iar acum Hristos s-au sculat din morţi; începătură celor adormiţi s-au făcut […] Că precum întru Adam toţi mor, aşa întru Hristos toţi vor învia (I Corinteni 15, 12-14, 17-18, 20, 22) ?

Ce cuvinte ar fi avut Sfântul Apostol Pavel împotriva necredinţei şi a puţinei credinţe a creştinilor de astăzi, care chipurile cred în Dumnezeu, însă în învierea din morţi şi în viaţa de după moarte nu cred ? Şi această necredinţă a lor este arătată astăzi, după ce au trecut atâtea veacuri de propovăduire creştină şi după ce ne-au rămas atâtea pilde de mărturii minunate, demne de crezare şi pline de spirit de sacrificiu ale urmaşilor lui Hristos, cum ar fi sfinţii apostoli şi vrednicii lor ucenici – Sfinţii Părinţi, sfinţii mucenici şi mărturisitori, precum şi sfinţii cuvioşi nevoitori în virtute, care au sfinţit cu viaţa lor scumpa noastră credinţa ortodoxă. Ei nu s-ar fi împotrivit feluritelor chipuri ale păcatelor până la sânge (potrivit Evrei 12, 4), dacă Hristos nu ar fi înviat şi dacă nu ar fi existat pentru ei înviere din morţi. Virtutea lor se sprijină pe credinţa în viaţa de dincolo, căci – după cum spune Sfântul Chiril al Ierusalimului – ,,nădejdea în înviere este rădăcina oricărei fapte bune […], iar aşteptarea răsplăţii întăreşte sufletul în virtute … Orice suflet care crede în înviere se păzeşte (de păcate), iar cel ce nu crede în înviere merge spre pieire. Cel ce crede că învierea este aşteptată de trup îşi păzeşte haina (sufletului) şi nu o murdăreşte pe ea cu desfrânarea. Iar cel ce nu crede în înviere se dedă desfrânării şi-şi foloseşte trupul său spre rău … Credinţa în învierea morţilor este învăţătura de cea mai mare însemnătate a Sfintei Biserici Ortodoxe. Atât de măreaţă şi de neapărată trebuinţă”.

 

Sfântul Iustin Filozoful

 

Încă din veacul al II-lea, Sfântul Iustin Mucenicul şi Filozoful a mustrat foarte hotărât pe cei credincioşi doar pe jumătate, care existau şi în acele vremuri, ca şi astăzi: ,,Nu este oare absurd ca trupul omului, care este creat cu atâta grijă şi care a fost aşezat pe cea mai înaltă treaptă de cinstire, în comparaţie cu toate celelalte făpturi, să fie trecut cu vederea de Ziditor într-o asemenea măsură, încât să fie sortit să se întoarcă în nimic ?! Sculptorul şi pictorul care voiesc ca opera lor de artă să se păzească spre propria lor preaslăvire o reînnoiesc pe aceasta, dacă este cumva vătămată. Oare Dumnezeu până într-atâta dispreţuieşte zidirea Sa, încât să o prefacă în nimic, fără să Se îngrijească de restabilirea existenţei sale ? Noi spunem că în zadar se străduieşte cineva care îşi zideşte o casă, iar apoi, când ea începe să se năruiască, nu-i mai pasă de aceasta, măcar că este în stare să o refacă. Oare (ţinând seama de aceasta) nu-L învinuim pe Dumnezeu că în zadar a făcut trupul ? Încă: nu este Dumnezeu numit Cel nepieritor ? Nu ar fi oare fără de socoteală Mintea a toată lumea ? Să tacă cei necredincioşi, dacă singuri nu sunt în stare să creadă ! Dumnezeu a chemat trupul către înviere şi i-a făgăduit acestuia viaţă. Binevestind despre mântuirea omului, El făgăduieşte să mântuiască şi trupul. Ce este omul, dacă nu o făptură vie înţelegătoare, care constă din suflet şi trup ? Oare doar sufletul reprezintă omul ? Nu. Acesta este sufletul omului. Şi oare trupul poate să fie numit om ? Nu. Acesta este numit trupul omului. Dacă nici unul, nici celălalt, luate separat, nu alcătuiesc omul, atunci doar făptura alcătuită din unirea unuia cu celălalt se numeşte om. Şi dacă Dumnezeu a chemat omul la viaţă şi înviere, atunci El a chemat nu doar o parte a omului, ci omul în întregul său, adică sufletul şi trupul lui”.

,,Dacă cei ce mor nu înviază, pentru ce trupul joacă un atât de mare rol în credinţă ? – întreabă Tertulian. Când sufletul se afieroseşte slujirii lui Dumnezeu, trupului i se dă posibilitatea să primească această cinstire. În botez se afundă trupul, ca să fie curăţit sufletul. Se unge trupul, ca să fie sfinţit sufletul … La hirotonie se îmbracă cu har trupul ca să se sfinţească sufletul prin Duhul. Trupul primeşte Trupul şi Sângele lui Hristos ca să hrănească sufletul cu harul lui Dumnezeu. Sufletul şi trupul nu pot să fie despărţite la răsplată, pentru că au fost unite în nevoinţă”.

Sfântul Chiril al Ierusalimului cugetă la adevărul despre învierea trupurilor la învierea cea de obşte a morţilor, aducând următoarea pildă: ,,Închipuie-ţi că sunt amestecate – spune el – felurite seminţe de răsaduri şi că aceste seminţe se află în palma ta. Greu va fi oare pentru tine, omule, ori, dimpotrivă, uşor să deosebeşti seminţele şi să le sortezi pe fiecare după soiul său. Dacă tu poţi să alegi seminţele care se află în mâna ta, oare Dumnezeu nu poate să deosebească şi să rânduiască pe acela care se află în palma Lui ?”

 

Sfântul Ierarh Chiril al Ierusalimului

 

În natură există multe simboluri legate de înviere. Foarte limpede este exemplul cu omida. Aceasta trăieşte şi se târăşte pe pământ până ce-i soseşte vremea să moară ca omidă şi să se prefacă în crisalidă. Atunci ea se închide în mormânt şi continuă să petreacă acolo într-un somn de moarte. Însă într-o zi ea iese în chip minunat, din groapa sa şi mai plină de viaţă, ia aminte unde se află, se vede într-o minunată lume însorită, observă că în aceasta i-au răsărit aripi uşoare şi multicolore, bate din ele şi zboară prin văzduhul plin de aromate.

Într-o predică a sa, Mitropolitul Filaret al Moscovei spune: ,,Omul firesc a avut simţământul, încă din vechime, că mormântul nu este ultimul hotar al existenţei sale. Pătrunzând în cartea adevărului (naturii), deschisă înaintea sa, el a citit în ea cele profeţite despre nemurire. Întreaga natură strigă împotriva înfricoşătorului gând al pieirii celei de obşte. Plantele se ofilesc, apoi încolţesc; sămânţa moare ca să dea viaţă unui pom ori unei plante. Omida care se târăşte adoarme ca să prindă iarăşi aripi. Lumina se stinge şi se întoarce din nou. Anotimpurile se duc şi revin. Glasurile care se sting învie, căpătând noi rezonanţe. Totul se năruie ca să se rezidească; moare ca să vină iarăşi la viaţă; piere ca să-şi păstreze fiinţa. Singur omul – acest nume răsunător – scoate un scâncet pentru o clipă şi tace în veci ? Dimpotrivă, chiar dacă pentru toate câte există în întreaga lume văzută ar fi posibil să fie aşezate hotare ale vieţii pământeşti, pentru existenţa duhului omenesc nu ar fi fost propriu rămânerea doar în hotarele lumii văzute. Zidirile care pier se desăvârşesc repede şi îşi ating cele hărăzite lor; omul însă, care sporeşte neîncetat şi simte întotdeauna o chemare lăuntrică către cea mai înaltă desăvârşire, întreaga viaţă năzuieşte către cer până ce în cele din urmă se pogoară în groapă. Este cu putinţă oare ca acest fiu al cerului să se nască doar pentru tinereţe şi o creştere zadarnică ? Animalele, conduse de simţirile lor, îşi află fericirea şi liniştea în satisfacerea necesităţilor organice de conservare a existenţei lor. Iar omul, condus de înalte simţiri, trăieşte mai mult în viitor decât în prezent şi nu poate să-şi sature setea lui fără de margini. Oare stăpânul lumii trebuie să fie mai nefericit decât cele supuse lui ? Oare el nu va atinge nicicând acel viitor pe care cu atâta râvnă îl vânează ? … Viu este Dumnezeul rânduielii, dreptăţii şi harului şi în El este viu sufletul nostru şi după moarte !”

Sfântul Ioan Gură de Aur cercetează din alt punct de vedere problema nemuririi omului. El subliniază necesitatea logică a învierii trupeşti, care decurge din judecata lui Dumnezeu: ,,Nu vezi oare cât de mulţi dintre cei care trăiesc virtuos au răbdat o mulţime de necazuri şi s-au dus fără să primească nimic bun aici ? Iar alţii, dimpotrivă, au trăit într-o mare necredinţă, răpind averile, năpăstuind pe văduve şi pe orfani, desfătându-se de bogăţii, lux şi de nenumărate bunătăţi, iar mai apoi au trecut din această lume fără să fi răbdat nici cel mai mic necaz ! Când îşi vor primi răsplata pentru virtuţile lor şi când ceilalţi vor suferi pedeapsa pentru păcatele lor, dacă faptele noastre îşi au sfârşitul în această viaţă ? Dacă există Dumnezeu, după cum într-adevăr există, toţi vor spune că este drept dacă El va răsplăti fără îndoială unora şi altora după dreptate. Dar dacă Dumnezeu răsplăteşte unora şi altora după dreptate, neprimind ei aici nici un fel de pedeapsă pentru păcatele lor, nici răsplată pentru faptele lor bune, fără îndoială va veni vremea când ei vor primi răsplata potrivită”. Aceasta va fi la învierea cea de obşte, când va avea loc Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos.

Şi Kant, filozoful din Konigsberg, arată necesitatea existenţei vieţii de după moarte, aceasta rezultând din postulatul că în viaţa pământească se arată atât de adesea neconcordanţe între virtuţi şi fericire şi fiecare trebuie să primească cele potrivite. De aici devine limpede că trebuie să existe o altă lume unde va avea loc această răsplată. Fără doar şi poate, există Dumnezeu care va face ca dreptatea să triumfe.

Setea de fericire pe care o încearcă fiecare fără nici o excepţie este de asemenea o mărturie importantă despre lumea cealaltă, unde morţii cei înviaţi pot să primească această mulţumire. Căci de ce noi ne naştem cu o năzuinţă de nezdruncinat către fericire, când aici, pe pământ, orice bucurie se preface atât de repede în necaz ? Dacă nu există nici o altă lume minunată şi veşnică, în care cea mai de preţ năzuinţă omenească spre fericire să-şi poată afla deplina satisfacţie, atunci de ce a fost sădită această năzuinţă întru noi ? Dacă nu avem această mulţumire pe măsură, această năzuinţă s-ar dovedi pe cât de puternică, pe atât de înşelătoare. Poate oare să existe o asemenea neconcordanţă de neînţeles pentru o lume a uimitoarelor aspecte logice observate în natură şi mai cu seamă în alcătuirea organismelor vii ?

La copilul nenăscut, care se află în pântecele maicii lui, se formează toate organele cu mult înainte de a se naşte. Dacă acesta poate să raţioneze şi dacă pe baza puţinei sale experienţe cugetă că viaţa lui se mărgineşte doar la timpul hotărât lui de a petrece în pântecele maicii, ar fi de mirare pentru ce i s-au dat lui mâini cu care nu poate să pipăie, ori picioare cu care nu poate să meargă, ori ochi cu care nu poate să vadă, ori urechi cu care nu poate să audă şi altele asemenea … Însă acesta se va convinge îndată că nedumeririle lui sunt neîntemeiate, căci totul este cu înţelepciune aşezat de Ziditor în fire. Când iese la lumina zilei, copilul va vedea că nici unul din organele sale nu este de prisos. Dimpotrivă, aceste organe ale lui prevestesc că el este chemat către o altă lume, care urmează să vină după viaţa nesăvârşită a lui.

Tot aşa este cu lumea duhovnicească. Dumnezeu a sădit în noi simţământul dreptăţii şi noi îl vom vedea înfăptuindu-se cândva. El ne-a dat simţământul adevărului şi noi vom cunoaşte acest adevăr. El ne-a insuflat năzuinţa către fericire şi noi o vom atinge cu ajutorul lui Dumnezeu.

Pentru setea trupească a fost creată apa, care o satisface pe aceasta. Pentru foame există hrana, care aduce săturare. Pentru ochi există lumina, care ne descoperă frumuseţile lumii. Dacă pentru năzuinţa de fericire nu exista nimic trainic, care să o satisfacă, atunci am vorbi de ceva de neînţeles. Animalele şi păsările, care nu se tulbură de problemele veşnice ale existenţei, par mai favorizate în această lume decât omul, cununa creaţiei. Animalele se nasc cu nevoi pe care lesne şi le satisfac, îşi trăiesc fără de grijă viaţa, iar păsările cântă întreaga viaţă până la moartea lor. Omul se naşte cu o predispoziţie către cea mai înaltă sete de dreptate, bucurie şi fericire, pentru care însă el nu descoperă în această lume nimic trainic care să i-o satisfacă. Nu este oare nedrept şi de neînchipuit una ca aceasta ? Chateaubriand a spus în chip minunat: ,,Trebuie să înţelegem că, dacă totul este doar materie, în chip straniu natura a creat un simţământ la care nimic nu răspunde”.

Din aceeasi categorie...