Despre moarte si inviere (VI)

Despre moarte şi înviere (VI)

de arhimandrit Serafim Alexiev

Episodul anterior

 

V. Învăţătura ortodoxă despre răscumpărarea din păcat, blestem şi moarte [continuare]

Prin urmare, locul din Sfânta Scriptură în care se vorbeşte de blestemul pământului nu semnifică nicidecum că la căderea în păcat a omului, în locul acestuia, a fost blestemat pământul. Arhiepiscopul Serafim cugetă în chip minunat: ,,Dacă în urma acestei căderi ar fi fost blestemat pământul – unul ca acesta, fără nici un fel de păcat înaintea lui Dumnezeu, ci doar din pricina împrejurării că viaţa omului este legată de el -, cum s-ar putea admite din punctul de vedere al dreptăţii dumnezeieşti că omul, singurul vinovat de acest blestem, a rămas neatins de el ? Că şi omul a căzut sub jurământul dumnezeiesc mărturisesc izgonirea lui din Rai, lipsirea lui de harul Raiului, întreaga lui viaţă care a urmat, împovărată de grele trude şi necazuri, şi în cele din urmă de stricăciune şi moarte”[1].

Supoziţia că asupra oamenilor nu ar atârna nici un fel de blestem ar face cu totul de neînţeles cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Hristos ne-au răscumpărat pre noi din blestemul legii, făcându-se pentru noi blestem, pentru că scris este: blestemat este tot cel spânzurat pre lemn (Galateni 3, 13). Cum Hristos, lipsit de păcat, S-a făcut pentru noi păcat (potrivit II Corinteni 5, 21), ca să ne răscumpere de păcat, El – Cel întru totul binecuvântat fiind – ia asupra Sa blestemul nostru, ca să ne izbăvească de veşnicul blestem. De la acest fapt, că Mântuitorul poartă de bunăvoie blestemul nostru, se naşte şi cea mai mare binecuvântare a omului, după cum este spus: Bine este cuvântat Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, care ne-au blagoslovit pre noi cu toată binecuvântarea duhovnicească (Efeseni 1, 3).

Faptul că Domnul a luat blestemul lui Adam asupra Sa de bunăvoie nu este o ruşine pentru El, ci, dimpotrivă, cea mai luminoasă şi cea mai slăvită cunună, care mărturiseşte despre iubirea Lui jertfelnică pentru noi. Sfânta Biserică Ortodoxă exprimă cu multă solemnitate acest adevăr, că Hristos a ridicat de la noi blestemul, purtându-L pe umerii Săi. Aşa, de pildă, într-una din stihirile de laudă ale Învierii, glasul al 4-lea, citim: ,,Cu crucea Ta, Hristoase, din blestemul cel de demult ne-ai slobozit pe noi”. Iar în troparul la Naşterea Maicii Domnului întâlnim aceste cuvinte: ,,Din tine (Născătoare de Dumnezeu) a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru şi, dezlegând blestemul, a dat binecuvântare şi, stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţa veşnică”.

,,Este evident – spune arhiepiscopul Serafim – că această părere teologică greşită care întinează dogma răscumpărării [că asupra omului nu ar exista vreun blestem] se sprijină pe o înţelegere greşită a blestemului, care, în realitate, înseamnă ruperea de bunăvoie a omului de la părtăşia cu Dumnezeu, împreună cu toate consecinţele pierzătoare ce rezultă de aici atât pentru viaţa lui vremelnică, cât şi pentru viaţa sa viitoare, de după moarte”[2], şi nu un simţământ de răzbunare, cum la Dumnezeu nu ar putea să fie.

Preabinecuvântatul Mântuitor, fiind nevinovat, a luat să poarte pe umerii Săi blestemul nostru ca să-l ridice de la noi, cei ce credem în El, şi să ne facă veşnic fericiţi. Ce iubire mai mare decât aceasta poate să existe ? Cine neagă blestemul care atârnă asupra păcătoşilor, acela nu doar că neagă răscumpărarea noastră de sub blestem, ci împreună cu aceasta micşorează şi nimiceşte în oameni dumnezeiasca dragoste, care s-a arătat atât de strălucitoare la răscumpărarea noastră din păcat, blestem şi moarte. Dacă nu ar fi fost îndepărtat blestemul, nu ar fi existat pentru păcătoşi veşnica binecuvântare dumnezeiască.

În al treilea rând, Mântuitorul ne-a izbăvit de lanţurile morţii. Precum printr-un om – spune Sfântul Apostol Pavel – a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea; şi aşa la toţi oamenii moartea a trecut, întru acela, prin care toţi au păcătuit (Romani 5, 12). De la Adam, ca de la un izvor al neamului omenesc, curge răul întunecat al păcătoşeniei. Întâiul păcat devine păcat moştenit pentru întreaga omenire. În virtutea acestei moşteniri a păcatului, natura coruptă a lui Adam se transmite până astăzi din om în om şi, după cum Adam a trebuit să moară pentru păcatul său, tot aşa toţi urmaşii lui Adam până astăzi se supun neînduplecatei legi a morţii. Căci plata păcatului este moartea (Romani 6, 23). Dacă ai păcătuit trebuie să mori. Oameni nefericiţi ce suntem ! Cine ne va izbăvi pe noi de această neînduplecată lege a morţii (potrivit Romani 7, 24) ?

Însă, slavă lui Dumnezeu, Acela înaintea căruia am păcătuit cu păcat de moarte, El Însuşi, prin lucrarea răscumpărătoare a Unuia-Născut Fiului Său, ne izbăveşte de moarte. Cum ne izbăveşte ? Prin faptul că Cel fără de păcat, care nu datora nimic morţii, a murit de bunăvoie pentru noi aducându-Se pe cruce ca jertfă pentru păcatele noastre.

Jertfele de milostivire pentru păcate au fost cunoscute încă din Vechiul Testament. Nevoia de răscumpărare s-a simţit acut întotdeauna la toţi oamenii căzuţi în păcat. Această nevoie i-a împins pe oamenii de demult – nu doar pe evrei, ci şi pe păgâni – să aducă jertfă pentru păcat, însă acele jertfe nu puteau să curăţească conştiinţa (potrivit Evrei 9, 9, 10, 4). Ele au fost doar o aducere aminte despre necesitatea unei adevărate jertfe curăţitoare (potrivit Evrei 10, 3). Şi o expresie a nădejdii că o asemenea jertfă – atotcuprinzătoare şi atotcurăţitoare – va fi adusă cumva şi va curăţi omenirea de atotstăpânitoarea moarte. Cu alte cuvinte, jertfele vechi-testamentare au fost preînchipuiri şi pregătiri pentru Jertfa lui Hristos cea răscumpărătoare, făgăduită şi aşteptată.

Cu toate acestea, şi jertfele vechi-testamentare linişteau într-o oarecare măsură conştiinţa, acţionau curăţitor, atrăgeau îndurarea lui Dumnezeu şi ocrotirea dumnezeiască asupra sufletelor evlavioase. Mitropolitul Macarie al Moscovei grăieşte plin de înţelepciune: ,,Sângele jertfelor tuturor animalelor şi în particular sângele mielului pascal (la evrei) a păzit întâi-născuţii israiliteni de sabia îngerului morţii în Egipt. Sângele de ied şi de viţel, cu care arhiereul intra o dată pe an în Sfânta Sfintelor, era adus la templu pentru păcatele întregului popor. Toate acestea sunt semne limpezi pentru poporul lui Dumnezeu că, pentru adevărata curăţire a păcatelor întregului neam omenesc, va fi adus sângele Mielului lui Dumnezeu” (potrivit Ioan 1, 29). Aceasta citim în Epistola către Evrei: Hristos venind arhiereu bunătăţilor celor viitoare […], nici prin sânge de ţapi şi de viţei, ci prin sângele său au intrat o dată întru cele sfinte, veşnică răscumpărare aflând (Evrei 9, 11-12).

 

Sfântul Prooroc Isaia

Mozaic din Biserica Santa Maria in Trastevere, Roma

 

Marele Prooroc Isaia, numit pentru claritatea proorociilor sale mesianice ,,evanghelistul Noului Testament”, a proorocit cu aproape 700 ani înaintea arătării Mântuitorului lucrarea Sa răscumpărătoare prin cuvintele: Acesta păcatele noastre le poartă, şi pentru noi rabdă durere … El s-a rănit pentru păcatele noastre, şi a pătimit pentru fărădelegile noastre, certarea împăcării noastre pre dânsul, şi cu rana lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi ca nişte oi am rătăcit, fiecare din calea sa s-a abătut, şi Domnul l-au dat pre el pentru păcatele noastre. Şi el, pentru ce s-a chinuit, nu şi-a deschis gura sa; ca o oaie la junghiere s-au adus, şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce îl tunde, aşa nu-şi deschide gura sa. Întru smerenie judecata lui s-a ridicat, şi neamul lui cine îl va spune ? Că s-a luat de pre pământ viaţa lui, pentru fărădelegile poporului meu s-au adus la moarte (Isaia 53, 4-8).

Faptele zugrăvite în Noul Testament confirmă toate proorociile vechi-testamentare. Însuşi Iisus Hristos a spus despre Sine Însuşi că a venit ca răscumpărare pentru mulţi (Matei 20, 28) şi că sângele Lui pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor (Matei 26, 28). Despre aceasta mărturisesc şi sfinţii apostoli. Sfântul Ioan Teologul, de pildă, scrie că sângele lui Iisus Hristos […] ne curăţeşte pre noi de tot păcatul (I Ioan 1, 7). Sfântul Apostol Pavel propovăduieşte neîncetat: Hristos au murit pentru păcatele noastre după scripturi (I Corinteni 15, 3). Hristos ne-au iubit pre noi, şi s-au dat pre sine pentru noi aducere şi jertfă lui Dumnezeu (Efeseni 5, 2). El s-au vândut pentru greşelile noastre, şi s-au sculat pentru îndreptarea noastră (Romani 4, 25).

Aşa au învăţat toţi Sfinţii Părinţi. Spre ilustrare să luăm cuvintele Sfântului Ambrozie al Milanului: ,,Nu ar fi putut să ne răscumpere (de moarte) sângele proorocilor, nici să ne răscumpere pe noi Petru, nici Pavel. A putut să ne răscumpere prin moartea Sa doar Acela care este şi Dumnezeu şi Om”.

La Sfântul Vasilie cel Mare întâlnim următoarea cugetare: ,,Ce poate să afle omul atât de preţios, ca să poată da pentru răscumpărarea sufletului său ? Iată că s-a aflat însă cu asupră de măsură de preţios pentru toţi oamenii, luaţi laolaltă, care a şi fost dat ca răscumpărare pentru sufletele noastre; acesta este sfântul şi nepreţuitul sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, pe care El l-a vărsat pentru noi toţi”.

Sfântul Ioan Gură de Aur descrie sugestiv nespusa măreţie a roadelor crucii Domnului Iisus Hristos pentru răscumpărarea întregului neam omenesc de moarte: ,,Închipuiţi-vă că un om datorează unui oarecare datornic o sumă nespus de mare, pentru care ar trebui aruncaţi în temniţă atât el, cât şi soţia, copiii şi slugile lui. Vine un altul şi nu doar că plăteşte suma aceasta nespus de mare, ci îi face şi un deosebit dar datornicului, dându-i 10.000 galbeni şi, ducându-l în palatul lui împărătesc, îl învesteşte cu cea mai înaltă demnitate, îi dă decoraţii şi medalii … Exact aşa s-a petrecut şi cu noi. Hristos a plătit mult mai mult decât eram datori, cu atât mai mult cu cât este nemărginita mare faţă de o picătură de apă”.

Cum stau lucrurile în privinţa răscumpărării noastre din moarte ne explică Sfântul Atanasie cel Mare. El spune că la stricăciunea trupului omenesc ar fi trebuit să se aducă dumnezeiasca nestricăciune ca să fie făcut omul nemuritor. Pentru aceasta Mântuitorul ,,S-a îmbrăcat în trup, ca după sădirea acestui trup întru Viaţă să nu mai fie moarte, fiind acesta muritor, ci îmbrăcându-se în nemurire să rămână după înviere nemuritor”. Mai departe, Sfântul Atanasie cugetă: ,,Moartea nu ar fi putut să se arate în alt chip decât în trupul omului. Pentru aceasta Dumnezeu S-a îmbrăcat în trup, ca să afle moartea în trup şi să o nimicească pe ea. Cum ar fi arătat Domnul în alt chip că El este Viaţa, dacă nu ar fi dat viaţă celor morţi ?”

În acest fel, Hristos a nimicit legea morţii, înfrângând chiar moartea. Într-adevăr, şi după moartea pe cruce a Domnului, şi după Învierea Lui, legea morţii a continuat să lucreze în noi. Oamenii continuă să moară, însă, după cum bine spune arhiepiscopul Serafim, ,,această lucrare este un fenomen vremelnic. În virtutea morţii de pe cruce a lui Hristos şi a Învierii Lui, moartea va fi definitiv nimicită atunci când va sosi ceasul învierii celei de obşte a morţilor”.

Aici apar câteva întrebări:

 

1. Pentru ce în unele locuri din Sfânta Scriptură se spune că Iisus Hristos a murit pentru toţi (potrivit Ioan 3, 16; Matei 18, 11; I Timotei 2, 3-6; I Ioan 2, 2), iar în alte locuri că Şi-a dat viaţa pentru izbăvirea multora (potrivit Luca 22, 20; Evrei 9, 28) ? În primul rând trebuie să subliniem că foarte adesea în Scriptură cuvântul ,,mulţi” are semnificaţia de toţi. Astfel, de pildă, Hristos spune: Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi (Matei 22, 14). Este limpede că Hristos nu doar pe mulţi, ci pe toţi i-a chemat. În al doilea rând, vom sublinia că Hristos, într-adevăr, voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască (I Timotei 2, 4), însă nu toţi cred în El, nu toţi Îl iubesc, nu toţi răspund la chemarea mântuirii Lui. De aceea, din Jertfa adusă pentru toţi pe Golgota, nu toţi se folosesc (potrivit Matei 20, 16).

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte astfel cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Hristos o dată fiind jertfit ca să ridice păcatele multora (Evrei 9, 28). Propovăduitorul cu gura de aur întreabă: ,,Pentru ce Pavel a spus multora, şi nu tuturora ?”, şi răspunde: ,,Pentru că nu toţi au crezut. Hristos a murit pentru toţi ca să-i mântuiască pe toţi … Moartea Lui a fost în stare să-i mântuiască pe toţi de la pieire, însă El nu a şters păcatele tuturor, pentru că cei care nu cred nu au dorit aceasta”.

 

2. Unii pot să întrebe: De ce Iisus Hristos a răbdat nu altceva, ci tocmai moarte pe cruce (potrivit Filippeni 2, 8) ? La această întrebare a răspuns, pe larg şi foarte convingător, Sfântul Atanasie cel Mare. El arată trei pricini:

 

a) Iisus Hristos a venit să ia asupra Sa Însuşi blestemul care atârna asupra noastră. Cum putea însă El să Se facă pentru noi blestem (potrivit Galateni 3, 13), dacă nu ar fi primit moartea legată de blestem ? Tocmai aceasta este moartea pe cruce, căci este scris: Blestemat de Dumnezeu este tot cel spânzurat pre lemn (A Doua Lege 21, 23).

b) Prin moartea Sa, Domnul Iisus Hristos a răscumpărat pe toţi, nu doar pe evrei, ci şi neamurile dispreţuite de aceştia. El a dărâmat zidul care-i despărţea (potrivit Efeseni 2, 14) şi a chemat neamurile (la mântuire). ,,Cum i-ar fi chemat El dacă nu ar fi fost răstignit ? Numai pe cruce se moare cu braţele deschise … Cu o mână Domnul a chemat la Sine poporul Vechiului Testament, iar cu cealaltă pe cei dintre neamuri … El Însuşi a dat de înţeles despre aceasta încă mai dinainte, spunând: Şi eu, de mă voiu înălţa de pre pământ, pre toţi voiu trage la mine (Ioan 12, 32).

c) Diavolul, izgonit din cer împreună cu toate cetele lui întunecate, se află în sferele de deasupra pământului, în văzduh, căutând să-i oprească pe cei ce merg către Dumnezeu, despre care scrie Sfântul Apostol Pavel, când aduce aminte de domnul stăpânirii văzduhului …, că şi acum lucrează întru fiii neascultării (Efeseni 2, 2). ,,Domnul însă a venit ca să-l înfrângă pe diavol, ca să curăţească văzduhul şi să deschidă pentru noi o cale către cer. […] Pentru aceasta Iisus Hristos a primit moartea, care s-a săvârşit în văzduh, pe cruce, căci cel răstignit pe cruce moare în văzduh”.

 

Slavă Domnului Iisus Hristos, care moare pe cruce pentru noi, păcătoşii, ca noi să putem, folosindu-ne de credinţa în minunata faptă a Răscumpărării Lui, să fim veşnic vii prin El !

 

[1] Arhiepiscop Serafim, Propovedi, Sofia, 1944, p. 14.

[2] Idem.

Din aceeasi categorie...