Despre moarte si inviere (VII)

Despre moarte şi înviere (VII)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

VI. Credinţa ortodoxă despre Învierea lui Hristos, Biruitorul morţii, şi despre învierea noastră

Moartea Mântuitorului Hristos şi Învierea Lui din morţi alcătuiesc esenţa acelei măreţe taine a dreptei credinţe (potrivit I Timotei 3, 16), pe care o numim taina mântuirii. Moartea lui Hristos este plată pentru păcătoşi, iar Învierea Lui este zălog al veşnicei noastre mântuiri şi al viitoarei învieri. Ultimul sens este minunat redat într-un stih al canonului Învierii: ,,Cei ce aţi lepădat învierea trupurilor, la mormântul lui Hristos venind, învăţaţi-vă, că a murit şi iarăşi s-a sculat trupul Dătătorului de viaţă, spre încredinţarea Învierii celei de apoi, pe care nădăjduim”[1].

,,Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie” glăsuiesc cuvintele de încheiere ale Simbolului de credinţă. Ca să moştenească această viaţă veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu, omul trebuie mai întâi să creadă din toată inima lui în Învierea lui Hristos, să-L iubească şi să meargă după El (potrivit Matei 16, 24). Mântuitorul învinge pentru noi moartea, ca să fim veşnic vii împreună cu El, ca să înviem. Credinţa în această biruinţă a lui Hristos va fi afirmată pe deplin la cea de-a Doua Venire a Lui. Această profeţie se va împlini în chip limpede şi fără tăgadă, tot aşa cum s-au împlinit atâtea alte proorocii ale lui Hristos.

Consecinţele lucrării răscumpărătoare a lui Hristos sunt nemăsurate şi pline de nădejdi atotbiruitoare: întruchiparea dumnezeieştii dreptăţi – Domnul nostru Iisus Hristos – nu a rămas în mormânt ! Credinţa şi virtuţile izbăvesc de veşnica moarte. Nevoinţele în numele Răscumpărătorului Iisus Hristos nu mor împreună cu omul. Înaltele avânturi, binecuvântatele lucrări şi constrângeri către bine făcute în numele lui Hristos nu sunt săvârşite fără scop, nici pierdute. Există viaţă veşnică. Prin urmare, în fiecare se ascunde un sens. Pentru fiecare Dumnezeu dă o minunată răsplată cerească.

O astfel de credinţă o insuflă creştinilor Sfântul Apostol Pavel, încurajându-i prin cuvintele: Drept aceea, iubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclătiţi, sporind întru lucrul Domnului pururea, ştiind că şi osteneala voastră nu este deşartă întru Domnul (I Corinteni 15, 58).

Cât de pline de strălucire sunt urmările morţii lui Hristos pentru noi, creştinii, putem să înţelegem mai bine comparând moartea celor din vremea Vechiului Testament cu a celor din vremea Noului Testament. Pentru că moartea este consecinţă a păcatului şi pentru că până la Hristos nu exista răscumpărare din păcat, blestem şi moarte, toţi cei repauzaţi în perioada Vechiului Testament, chiar cei mai mari drepţi, au fost lipsiţi de bucuria de a contempla dumnezeiasca slavă în Rai. Sufletele lor s-au pogorât la Iad, aşteptând cu credinţă şi nădejde izbăvirea făgăduită lor de Dumnezeu. Pentru neamul omenesc aflat sub păcat şi nerăscumpărat din perioada Vechiului Testament moartea însemna blestem. Cel ce se atingea de un mort era socotit necurat (potrivit Numerii 5, 2). Nu era îngăduit să se îngroape cineva, chiar cel mai de seamă drept, în pridvorul Templului din Ierusalim, căci una ca aceasta ar fi însemnat pângărirea templului.

Pricina, în cazul dat, este bine lămurită de Mitropolitul Filaret al Moscovei: ,,Moartea a fost necurată de la Adam până la sfârşit, fiind un rod necurat al păcatului strămoşesc. Însă Hristos a curăţit şi a sfinţit moartea prin preacinstita şi preasfânta Sa moarte. Pentru noi, creştinii, moartea poate să fie tot la fel de curată ca viaţa; cei morţi, deopotrivă cu cei vii, pot să ţină de Templul lui Dumnezeu, căci ei, asemenea celor vii, sunt ai Domnului. Că nimeni din noi luişi viază, şi nimeni luişi moare. Că de viem, Domnului viem, şi de murim, Domnului murim, deci sau de viem sau de murim, ai Domnului suntem (Romani 14, 7-8). Pentru această apartenenţă a tuturor de Unul Dumnezeu – cei vii stau în casa Domnului, iar cei morţi, ca şi cum ar continua să existe în părtăşie cu Biserica, sunt îngropaţi în jurul bisericii. Unii chiar, a căror moarte scumpă este înaintea Domnului (Psalmi 115, 5), devenind sfinţi mucenici, au trupurile îngropate sub altarul bisericii, după cum este spus: Am văzut sub jertfelnic sufletele celor junghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu (Apocalipsis 6, 9)”.

Toate acestea – izbăvirea noastră de iad şi curăţirea noastră de necurăţia moştenită – au fost săvârşite de strălucita moarte a lui Hristos şi mai cu seamă de minunata Lui Înviere din morţi. De aceea, cele două evenimente stau în inima credinţei creştin-ortodoxe şi sunt serbate atât de solemn. În Sfânta Biserică Ortodoxă nu există praznic mai mare ca Învierea lui Hristos. Nu întâmplător acest praznic este numit Ziua cea mare[2]. În el se cinsteşte cea mai mare biruinţă pe care a cunoscut-o lumea – biruinţa asupra morţii ! În această zi, Sfânta Biserică cântă plină de bucurie: ,,Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi, veşnice” (Canonul Sfintelor Paşti, cântarea a 7-a).

Din istorie cunoaştem cu câtă solemnitate şi-au cinstit popoarele conducătorii biruitori. Însă cât de palide sunt aceste sărbători în comparaţie cu solemnitatea marelui praznic al praznicelor – Paştele, la care participă nu doar credincioşii de pe pământ, ci şi întreaga Biserică triumfătoare din ceruri. Împăraţii biruitori, la urma urmelor, ei înşişi sunt înfrânţi de atotbiruitoarea moarte. Izbânzile lor au fost de scurtă vreme şi nedepline. Alexandru cel Mare, care a cucerit mulţime de împărăţii şi a stăpânit peste mulţi stăpânitori, el însuşi, în cele din urmă, a fost secerat de moarte. Simţindu-şi neputinţa omenească înaintea acestui ultim biruitor, el a poruncit ca atunci când va muri să-i fie scoasă din sicriu, înaintea tuturor celor prezenţi, mâna lui cea dreaptă, lipsită de viaţă, ca să vadă oamenii că acela care a ţinut sabia biruitoare în dreapta sa a lăsat sabia şi el însuşi este pe veci biruit. Aşa se întâmplă cu toţi stăpânitorii pământeşti.

Există însă Cineva care nu a purtat sabie şi care i-a spus lui Petru, care încerca să-L apere cu o astfel de armă: Întoarce sabia ta în locul ei, că toţi cei ce scot sabie, de sabie vor muri (Matei 26, 52). Acest Unic Biruitor adevărat părea la arătare fără de putere şi fără apărare. El a suferit chiar moarte de ruşine răstignit fiind pe crucea pe care a şi murit. El a fost îngropat, şi cu sufletul Său a coborât la Iad, pe care l-a surpat cu strălucirea puterii Sale dumnezeieşti. El a înviat ca Biruitor al morţii !

Pentru aceasta Biserica până astăzi cântă astfel: ,,De Te-ai şi pogorât în mormânt, Cel ce eşti fără de moarte, dar puterea Iadului ai zdrobit şi ai înviat ca un biruitor, Hristoase Dumnezeule, zicând femeilor mironosiţe: Bucuraţi-vă ! şi apostolilor Tăi pace dăruindu-le, Cel ce dai celor căzuţi sculare” (condac la Învierea Domnului, glasul al 8-lea).

Prin urmare, moartea a fost biruită. Unii vor spune: Cum a fost biruită moartea, dacă toţi oamenii mor ?

În medicină sunt cunoscute o mulţime de boli fără leac. Printre acestea până de curând s-a numărat una dintre cele mai împovărătoare: tuberculoza. Când s-a aflat leacul împotriva acestei boli, a început să se scrie cu mare solemnitate: Tuberculoza este biruită de acum. Însă ce înseamnă biruită ? Înseamnă oare că nimeni nu mai moare din cauza ei ? Nu. Cine este indiferent şi nu se tratează, poate şi acum, ca şi când nu s-au aflat leacuri împotriva tuberculozei, să moară din pricina acestei boli.

Tot aşa în ceea ce priveşte duhovnicia. Prin Învierea lui Hristos ni s-a dat un medicament împotriva morţii veşnice. Întrebuinţând cu credinţă acest medicament, bolnavul de păcat este în stare să-l alunge. În acest scop el trebuie să folosească leacul dat lui de Mântuitorul. Leacul constă în credinţa în Hristos cel înviat şi în împlinirea poruncilor Lui. Mântuitorul a spus că cel ce crede în El şi împlineşte poruncile Lui de va şi muri, viu va fi (Ioan 11, 25).

În acest duh şi Sfântul Pavel spunea că din toate puterile năzuieşte să-L dobândească pe Hristos şi să-L cunoască pe El şi puterea Învierii Lui, asemănându-se Domnului întru moartea Lui, ca doar să poată ajunge la învierea cea din morţi (potrivit Filippeni 3, 8-11).

Pentru cei credincioşi, care Îl urmează plini de hotărâre, moartea nu mai este în nici un caz înfricoşătoare. Ea este doar o poartă, în spatele căreia se deschide viaţa veşnică. Aşa au privit-o toţi drepţii Noului Testament. Poarta este locul de trecere dintr-o parte în alta. Nimeni nu trăieşte, nu stă veşnic la poartă. Astfel, moartea numită ,,poarta veşniciei” este doar o trecere, şi nu o stare permanentă a omului. Credinciosul nu stă sub puterea morţii pentru totdeauna, ci trece de la moarte la viaţă (potrivit Ioan 5, 24).

Cel necredincios trece şi el din hotarele cele vremelnice în hotarele vieţii veşnice, însă această existenţă veşnică a lui este mai înfricoşătoare decât orice moarte, căci reprezintă chinul veşnic, adică rămânerea veşnică într-o stare extremă de boală de nelecuit, într-o stare de iad. Aceasta este aşa-numita moartea cea de-a doua (potrivit Apocalipsis 21, 8) – moartea de după moarte.

Ca să se izbăvească de chinurile veşnice, omul trebuie să îndepărteze de la sine pricina acestor chinuri, adică păcatul. Cel ce întreaga sa viaţă luptă cu păcatul în sine însuşi, acela se luptă în realitate cu moartea în sine însuşi, căci, după cum vedem, păcatul este moarte (potrivit Romani 5, 12; 6, 23; Iacov 1, 15).

Cei ce au părtăşie cu adevărat cu Hristos primesc o pace minunată, şi aici, şi dincolo. Ei s-au rupt de puternica silnicie a morţii şi au primit darul îndoitei învieri: prima – încă din această vremelnică viaţă, prin credinţa în Hristos; cealaltă – când trupurile celor care mor în Domnul vor învia spre veşnica bucurie, la cea de-a Doua Venire a lui Hristos pe pământ.

Însuşi Mântuitorul a propovăduit limpede învăţătura Sa despre învierea cea de obşte, spunând: Nu vă miraţi de aceasta, că vine ceasul, întru care toţi cei din mormânturi vor auzi glasul lui. Şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, întru învierea vieţii; iar cei ce au făcut cele rele, întru învierea osândirii (Ioan 5, 28-29). Aceasta o arată şi alte cuvinte însemnate ale lui Hristos, spuse cu puţin înainte de învierea din morţi, după 4 zile, a lui Lazăr: Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede întru mine, de va şi muri, viu va fi (Ioan 11, 25).

În zadar încearcă cei cu credinţă slabă în Hristos să facă neputincioase aceste cuvinte ale Mântuitorului, comparându-le cu moartea cea de obşte. Hristos nu a afirmat nicicum că, după Învierea Lui, cei ce cred în El nu vor mai trece prin porţile morţii trupeşti. El a subliniat doar cel mai de seamă adevăr, că cel ce va crede nu va muri cu cea de-a doua moarte, care înseamnă pieirea veşnică în iad (potrivit Apocalipsis 20, 6; 21, 8).

Cheia învierii noastre este credinţa în Învierea lui Hristos. Dacă Hristos a înviat, atunci şi noi vom învia dacă trăim cu vrednicie pentru El şi dacă murim în numele Lui. Căci este spus: De am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi via împreună cu dânsul; ştiind că Hristos cel ce au înviat din morţi, nu mai moare; că moartea pre dânsul nu-l mai stăpâneşte (Romani 6, 8-9). Astfel, este de ajuns să fim credincioşi lui Hristos, şi veşnica moarte nu va avea nici o putere asupră-ne, nici în această viaţă şi nici în cea viitoare. În acest sens păcatul pre voi nu vă stăpâneşte (Romani 6, 14). După ce ne-am eliberat de păcat prin pocăinţă şi mărturisire, trebuie să devenim robi dreptăţii (Romani 6, 18). Ce rod aduc însă aceia care nu rabdă să fie robi ai dreptăţii, ci robesc de bunăvoie păcatului ? Acele fapte de care oamenii se ruşinează şi al căror sfârşit este moartea. Acelora însă care s-au slobozit de păcat şi au devenit robi ai lui Dumnezeu, rodul este spre sfinţenie, iar sfârşitul, viaţa veşnică (Romani 6, 21-22).

Esenţa creştinismului constă în învierea pentru viaţa veşnică. Dacă există înviere există şi creştinism. Fericitul Teofilact a grăit minunat despre aceasta că Mântuitorul a murit şi a înviat ,,ca să zidească învierea cea de obşte”.

Cel fără de moarte binevoieşte să devină muritor şi El Însuşi să treacă prin moarte şi înviere, ca prin aceasta să ne deschidă calea veşnicei fericiri. El ne lecuieşte de păcate ca printr-un medicament, prin Sine Însuşi. Prin preacinstitul Său Trup şi preascumpul Lui Sânge, adică prin sfânta împărtăşanie, pe care nu fără de temei Sfântul Ignatie Teoforul o numeşte ,,leacul nemuririi”.

 

[1] Octoih, glasul al 7-lea, cântarea a 9-a, troparul 3.

[2] Velikden – ,,Ziua cea mare” este numele Paştelui în limba bulgară.

Din aceeasi categorie...