Despre treptele osandirii

Despre treptele osândirii

de monah Partenie

Am fost întrebat deunăzi de o creştină care sunt treptele osândirii. Ştiindu-mă neînvăţat şi neştiutor în cele duhovniceşti, fiind doar la începutul vieţii mele monahale, nu i-am dat un răspuns amănunţit. I-am spus doar că noi, creştinii, nu avem nici un drept şi nici un motiv în lume pentru care să ne judecăm aproapele şi că singurii care o pot face sunt păstorii Bisericii, cei chemaţi de Dumnezeu să ne păstorească şi să ne îndrepte paşii pe calea mântuirii.

Întorcându-mă în chilia mea, în liniştea vieţii mele de monah, după ceva vreme, m-am apucat să recitesc o carte dragă mie, ,,Cea mai scurtă cale către rai. Nu judeca şi nu vei fi judecat”, scrisă de părintele Serafim Alexiev. Atunci mi-am amintit întrebarea pe care mi-o pusese cu ceva vreme în urmă acea creştină şi mi-am zis că în această carte sigur voi găsi un răspuns, pe care m-am gândit să-l împărtăşesc şi altora.

Deci, ce spune părintele Serafim despre osândire, clevetire şi celelalte patimi înrudite cu ele ?

În primul rând, în carte există un capitol intitulat ,,Unica osândire îngăduită”, în care părintele aduce înaintea cugetelor noastre faptul că Biserica, prin puterea dată ei de Domnul nostru Iisus Hristos şi de la Sfinţii Apostoli, dă dreptul de a osândi numai o categorie de oameni – ereticii, cei ce deformează credinţa ortodoxă. Mântuitorul a venit pe pământ pentru a ne arăta calea către Împărăţia Cerurilor, iar dogmele şi canoanele Bisericii sunt precum nişte semne călăuzitoare, care ne feresc de abaterile către stânga şi către dreapta de pe acest drum mântuitor.

Părintele Serafim scrie: ,,Dogmele nu sunt scolastică înzorzonată şi stearpă. În ele se află chipul marii taine a planului providenţei lui Dumnezeu de mântuire a neamului omenesc, săvârşit o dată pentru totdeauna prin întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. Eresul este însă deformarea sfintelor dogme, hulă împotriva adevărului”.

Astfel, Sfinţii Părinţi ai Bisericii cu îndrăzneală au osândit pe eretici ca fiind duşmani ai adevărului şi stricători ai descoperirii dumnezeieşti. Biserica, prin sinoadele ei ecumenice, a osândit pe toţi cei ce au îndrăznit să strice învăţătura lăsată nouă moştenire de Iisus Hristos, Sfinţii Apostoli, şi mai târziu Sfinţii Părinţi, şi, prin aceasta, a păzit curăţia dreptei credinţe.

Adormirea Sfântului Ierarh Spiridon al Trimitundei, cu scene din viaţa lui. În dreapta sus, Sfântul Spiridon călcându-l în picioare pe ereticul Arie, ţinând într-o mână Evanghelia, iar în cealaltă cărămida cu care a făcut minunea la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din 325. Faptul că sfântul îl calcă în picioare pe Arie este un mod metaforic de a arăta creştinilor, şi întregii lumi, cum trebuie trataţi cei ce îndrăznesc să strice învăţătura dumnezeiască. Într-adevăr, sfântul l-a călcat în picioare pe ereticul Arie, însă numai cu cuvântul, arătând tuturor, prin minune dumnezeiască, taina Sfintei Treimi

Apoi, părintele vorbeşte aparte despre celelalte feluri de osândire, cele neîngăduite pentru creştini:

,,Treptele osândirii sunt diferite. ,,Una este să vorbeşti de rău – deosebeşte Avva Dorotei – alta este să osândeşti şi al treilea lucru este să dispreţuieşti. Să vorbeşti de rău înseamnă să spui cuiva: ,,Cineva minte, ori se mânie, ori cade în desfrânare” … Iată, astfel vorbeşte de rău fratele, adică cu părtinire povesteşte păcatele lui.

Iar să osândeşti înseamnă să spui: ,,Cutare e mincinos, mânios, desfrânat”. Astfel, a osândit chiar dispoziţia sufletului său, pronunţând şi sentinţa asupra întregii lui vieţi, spunând că el e un oarecare, şi l-a osândit. Acesta este păcat greu.

Iar dispreţ avem atunci când omul nu numai ca osândeşte pe altul, dar socoteşte şi lucru înjositor să aibă părtăşie cu el, adică simte dezgust de aproapele şi se întoarce de la el ca de la ceva ticălos. Aceasta este cea mai rea dintre osândiri şi e foarte păgubitoare”.

Nu întotdeauna se diferenţiază clar în acţiunile noastre cele trei trepte ale osândirii. Cel mai adesea, ele se amestecă între ele şi conţin elemente ale fiecăreia, de pe cea mai joasă treaptă ori de pe cea mai înaltă. Dar, după elementul care precumpăneşte, fiecare poate stabili cu o exactitate relativă, pe care treaptă a osândirii a ajuns.

(…)

Dar toate cele trei trepte au una şi aceeaşi temelie. Iar ea este atitudinea de judecător, crudă şi lipsită de orice dragoste faţă de oameni”.

Părintele mai face câteva observaţii extrem de interesante pe marginea osândirii. Printre primele lucruri pe care le spune este acela că adesea ne judecăm aproapele, socotind că-i facem un bine criticându-l, că purtăm grijă de mântuirea lui. Între altele, spune:

,,Vrăjmaşul a reuşit să întoarcă aproape toate lucrurile cu capul în jos în lume, făcând confuzie în noţiunile oamenilor despre păcat şi virtute, iar cea mai mare strădanie a lui este îndreptată în a ne învăţa în rânduiala lui stricată. Trebuie să recunoaştem că succesele sale în privinţa aceasta sunt foarte însemnate. Lumea aşa de mult s-a deprins cu unele păcate, încât aproape i se par că sunt virtuţi, şi aşa s-a îndepărtat de unele adevăruri ale revelaţiei dumnezeieşti, încât le priveşte ca rătăciri”.

Însă, tot părintele, în alt capitol intitulat ,,În familia patimilor”, ne dovedeşte că, de fapt, judecarea aproapelui se aseamănă cu păcatele, ceea ce arată că ea face parte din familia lor:

,,Cine osândeşte pe alţii, acela, fără îndoială, este trufaş. Smeritul, niciodată, nicicum, nu osândeşte, pentru că se socoteşte mai rău decât alţii. Poate să-i treacă prin cap orbului să înceapă să-şi bată joc de ceilalţi orbi ? El se nelinişteşte de propria lui stare. Tot astfel, cel smerit este îngrijorat de mântuirea sa şi, văzându-şi păcatele, nu-şi bate joc de cele străine. Prin urmare, poate să săvârşească acest lucru numai cel mândru, care se socoteşte pe sine cel mai deştept şi cel mai drept.

Împreună cu osândirea vine şi vorbirea de rău. Cine osândeşte pe cineva nu îl laudă, ci îl mustră. Şi, pe cât de multe cuvinte rele spune la adresa lui, pe atâta se simte mai mulţumit.

(…)

Osândirea este în cea mai strânsă legătură de rudenie cu clevetirea, pentru că adesea primeşte chipul acesteia. Noi osândim pe alţii în mod obişnuit din auzite, fără să fi văzut şi probat păcatul lor, deci clevetim. Cu clevetirea sa, cel ce osândeşte se aseamănă diavolului. Cuvântul diavol provine din limba greacă, iar în limba bulgară se traduce prin ,,clevetitor”. Dacă este aşa, poate osândirea cea rea a aproapelui să aibă ceva în comun cu virtuţile ?

(…)

Cel mai adesea, zavistia îndeamnă pe creştinii cu caractere slabe să osândească. Cine nu poate prin alt mijloc să înjosească vrednicia altuia începe să-i caute neputinţele şi faptele vicioase ascunse, ca să-l batjocorească în faţa oamenilor. Astfel, zavistia, această patimă satanicească, primeşte oarecare mulţumire, hrănindu-se cu noroiul faptelor străine”.

În fine, am căutat să aflu dacă ce i-am spus acelei creştine – anume că păstorii Bisericii sunt singurii care pot cerceta faptele noastre, având dreptul şi chiar îndatorirea de a ne îndrepta paşii pe calea mântuirii – este adevărat. Aşa stau lucrurile, iată ce scrie părintele Serafim:

,,Unii, pe bună dreptate, vor obiecta: ,,Dar dacă nimeni, niciodată, nu are dreptul să osândească, cine-i va îndrepta pe cei păcătoşi ? Cine îi va înţelepţi pe cei fără de frâu ? (…) La această nedumerire ne dau răspuns Sfânta Scriptură şi înţeleapta învăţătură a Sfinţilor Părinţi despre rânduială şi disciplină în Biserica lui Hristos şi în societate.

Înainte de toate trebuie să ne fie foarte clar că Iisus Hristos nu pe toţi i-a oprit să judece. El a dat Sfinţilor Apostoli, ca păstori ai turmei lui celei cuvântătoare, rânduiţi de Dumnezeu, putere de a lega şi a dezlega păcatele oamenilor, de a mustra, de a învăţa, de a certa şi de a înţelepţi.

(…)

În Biserica lui Hristos, unde toate trebuie să se facă după cuviinţă şi după rânduială (potrivit I Corinteni 14, 40), nu oricine are dreptul de a se amesteca în viaţa duhovnicească a altuia, ci numai aceia cărora le este dat de Dumnezeu. Pentru mântuire, armonie şi rânduială, Mântuitorul a aşezat în Biserică pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor (adică a creştinilor) la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos (Efeseni 4, 11-12). Prin urmare, numai aceia care sunt îmbrăcaţi cu puterea duhovnicească cea legiuită pot să poarte grijă de păcatele creştinilor”.

Şi, cum orice osândire a aproapelui este un păcat, şi nu există osândire nevinovată, iar noi, oameni fiind, am alunecat, poate, adesea în această patimă omorâtoare de suflet, iată cele mai însemnate leacuri împotriva ei:

,,Nevoitorii încercaţi sfătuiesc să se înceapă lupta cu osândirea de la fuga de oamenii bârfitori şi de la prieteşugurile cu cei clevetitori. Însă nici pe ei să nu-i osândim. ,,Nu te înţelege cu clevetitorii, nu zăbovi la vorbele lor rele”, ne învaţă preacuviosul înţelept Moise.

Apoi, ajută mult la dezrădăcinarea duhului de osândire abţinerea de la bârfă. Sfinţii Părinţi au oprit aspru purtarea cuvintelor străine, când acestea au caracter de bârfă. Cum putem noi, creştinii, să ne ocupăm cu astfel de lucruri josnice ?

În al treilea rând, dacă în noi înşine se arată reaua invidie către cineva, dacă începe din inima noastră să ţâşnească gânduri şi sentimente rele către aproapele nostru, dacă vreo oarecare putere interioară începe să ne îndemne să-l osândim, atunci cum trebuie să procedăm ?

Atunci, frate, trebuie să ne mobilizăm toate puterile sufletului şi să stăruim în a nu deschide gura noastră la cuvinte rele. Trebuie să ne reţinem limba ca să nu vorbim osândiri, să înăbuşim furtuna gândurilor şi cuvintelor duşmănoase care clocotesc înainte să ajungă pe limba noastră.

Când malurile unui pârâu sunt îngrădite cu pietre mari – spune Sfântul Grigorie Teologul -, chiar dacă clocoteşte pe dinlăuntru, el nu pustieşte ogoarele.

Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc ca, în lupta cu osândirea, s-o apucăm de la cele mai uşoare către cele mai grele. În primul rând, dacă nu putem să nu osândim în inima noastră pe cineva dintre duşmanii noştri, să ne străduim măcar ca să nu osândim cu limba, ca nu cumva prin osândirea cu limba, după ce ne-am otrăvit inima noastră, să otrăvim şi văzduhul din jurul nostru, precum şi sufletele acelora care respiră acest aer.

Mai mic păcat este să osândeşti în sine, decât să osândeşti în faţa altora. Dar apoi, în ce fel poate omul să se deprindă a nu mai osândi pe alţii prin supravegherea păcatelor lui vădite ? Sfinţii Părinţi nu obosesc să ne sfătuiască: smeriţi-vă ! Luaţi aminte la păcatele voastre şi nu la cele străine ! Şi pe măsură ce fiecare va lua aminte la păcatele sale, va deveni conştient de propriile probleme duhovniceşti, încetul cu încetul va înceta să se mai preocupe de problemele altora şi va căuta, doar ca orbul din început, să-şi plângă propria lui stare.

Părintele Serafim mai dă şi alte leacuri tămăduitoare de patima judecării aproapelui, ca şi multe alte poveţe foarte folositoare. Însă pe acestea le puteţi afla singuri din cartea sa.