Dezlegarea de pacate, si dragostea crestina si iertarea false
Dezlegarea de păcate, şi dragostea creştină şi iertarea false
de Arhiepiscop Averchie de Jordanville
Una dintre cele mai importante consecințe ale marii lucrări de răscumpărare a omului făcută de Hristos, Dătătorul de Viață, care a înviat după 3 zile din morți, a fost tocmai iertarea, sau dezlegarea păcatelor.
Iată de ce după ce S-a arătat în prima zi după Învierea Sa ucenicilor Săi adunați laolaltă, Domnul Înviat le-a dat pace; El a suflat peste ei și a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan 20, 19-23).
Mai departe, în Faptele Apostolilor noi vedem că propovăduind pe Hristos răstignit și înviat din morți, sfinții apostoli și-au chemat imediat după aceea ascultătorii la pocăință și la a primi botezul spre iertarea păcatelor.
Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintru voi întru numele lui Iisus Hristos spre iertarea păcatelor, și veți lua darul Sfântului Duh (Faptele Apostolilor 2, 38) – iată ce a spus Apostolul Petru marii mulțimi de oameni care îl ascultau în ziua Cincizecimii.
Deci pocăiți-vă și vă întoarceţi, ca să se şteargă păcatele voastre (Faptele Apostolilor 3, 19), el și Sfântul Apostol Ioan i-au chemat pe oamenii adunați în jurul lor, după tămăduirea minunată de către ei a unui om care era șchiop din naștere. Dumnezeu acum porunceşte tuturor oamenilor pretutindenea să se pocăiască – a spus Apostolul Pavel atenienilor în faimosul său cuvânt de pe Areopag, pentru că au pus ziuă, întru care va să judece lumea întru dreptate (Faptele Apostolilor 17, 30-31).
Din aceasta se vede clar că această „iertare” despre care vorbește Sfântul Ioan Gură de Aur, sau „dezlegarea de păcate”, ne este dată nu necondiţionat, ci condiţionat – adică, cu condiţia pocăinței (pocăința sinceră, desigur). Prin urmare, dându-le ucenicilor Săi puterea de a „ierta păcatele” prin Sfântul Duh, Domnul le-a dat totodată, precum vedem, puterea de a nu ierta păcatele – evident celor care nu se pocăiesc cu adevărat: cărora le veţi ţine, vor fi ţinute, ceea ce înseamnă că ei nu sunt iertați.
Cât de uşor de priceput este acest lucru, cât de logică și cât de complet opusă este această învățătură evanghelică curată, clară și precisă, față de propaganda atât de la modă astăzi a unei iubiri pseudo-creștine și a iertării necondiționate, prea atotcuprinzătoare, care se presupune că se extinde chiar la dușmanii credinței creștine care se războiesc activ cu Biserica și cu credința în Dumnezeu Însuși și sunt fără îndoială slujitorii lui antihrist ce va să vină !
Pentru a-și întări ’poziția’ șubredă, unor astfel de propovăduitori falşi ai acestui pseudo-’creștinism’ la modă le place foarte mult să abuzeze de faimoasele cuvinte ale Domnului: Nu judecaţi, ca să nu fiți judecați (Matei 7, 1). Aceasta este zicala lor preferată, care însă nu-i împiedică câtuşi de puţin să-i judece și să-i condamne în cel mai crud mod pe toți cei care nu sunt de acord cu erezia lor, care nu este decât o denaturare cu totul mincinoasă a învățăturilor Evangheliei – o înşelătorie prin care ei îi zăpăcesc şi îi tulbură pe mulți.
Pentru a înțelege corect aceste cuvinte ale Domnului, noi trebuie să ne amintim că, la urma urmei, Însuși Domnul nostru Iisus Hristos care a spus: Nu judecați, ca să nu fiți judecați, a învățat imediat după aceea: Nu dați cele sfinte câinilor, nici lepădați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce cu picioarele lor, şi întorcându-se să vă rupă pre voi (Matei 7, 6).
Cine sunt acești câini și porci ?
Prin acești câini și porci Domnul înţelege oameni pervertiți din punct de vedere moral care sunt incapabili să accepte adevărul evanghelic, pentru care tot ceea ce este sacru este străin şi chiar respingător, pentru că nu pot înțelege valoarea lui. Aceștia sunt oameni căzuți din punct de vedere moral, hulitori și răi care adeseori doar batjocoresc adevărul evanghelic, îl calcă în picioare, și îi pot trata pe înşişi propovăduitorii lui cu furie, pricinuindu-le lor felurite nenorociri şi chiar moartea (a se vedea Sfântul Ioan Gură de Aur, Explicație de episcopul Mihail şi alţii).
Nu este limpede din aceasta că prin cuvintele Nu judecați, ca să nu fiți judecați Domnul nu ne opreşte defel să facem o evaluare morală a oamenilor – să discernem diferența dintre oamenii buni și cei răi ? Și El nu numai că nu ne opreşte, dar aşa cum vom vedea în continuare, El chiar ne poruncește să facem aceasta.
Astfel, Domnul ne poruncește direct să mustrăm un frate păcătos: Şi de îţi va greşi fratele tău, mergi şi-l mustră pre dânsul între tine şi între el singur; deci, de te va asculta, ai dobândit pre fratele tău (Matei 18, 15).
Și asta nu este tot ! O astfel de judecată înțeleaptă și creștină nu numai că ne este permisă cu privire la un frate păcătos, ci chiar ar trebui să aducem alți frați în ea: Iar de nu te va asculta, mai ia împreună cu tine încă pre unul sau doi, ca prin gura a două sau a trei mărturii să stea tot graiul (Matei 18, 16).
Dar asta nu este tot ! Dacă un frate continuă să stăruie în răul pe care-l face, atunci noi trebuie să ,,înştiinţăm” Biserica despre asta – adică, autoritățile bisericești, care au primit de la Domnul Însuși dreptul binecuvântat de a lega și a dezlega: Iar de nu-i va asculta pre ei, spune-l soborului; şi de nu va asculta nici de sobor, să-ţi fie ţie ca un păgân și vameș (Matei 18, 17).
Aceste ultime cuvinte sunt cele mai teribile și cu totul inacceptabile pentru ideologia pseudo-creștină pervertită a acelor propagandiști moderni ai neo-creștinismului liberal, la modă, deoarece ele contravin complet principiilor sale de bază.
Dar fie că plac sau nu cuiva, ele nu pot fi scoase din Evanghelii – la urma urmei, ele sunt cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos Însuși.
Cum putem să nu le luăm în considerare ?
Dar neo-creștinii moderni, printre care se numără câțiva teologi învățați și mulți episcopi de rang înalt, nu doresc deloc să se împace cu adevărata, autentica Evanghelie a lui Hristos, ci în schimb își fabrică din voie proprie „evanghelia” lor personală, aşa cum a făcut-o la vremea sa predecesorul lor ideologic Lev Tolstoi de tristă amintire.
Vai ! Pentru mulți „creștini” moderni, cu totul instabili, care nu sunt fermi în adevărata credință creștină, aceasta este o mare ispită și sminteală care îi îndepărtează complet de calea cea dreaptă.
Nu judecați, ca să nu fiți judecați !
Cât de ademenitoare pare această explicație neo-creștină distorsionată: „Eu nu te voi opri să păcătuieşti, şi în schimb, tu nu mă opri din a păcătui !”
Aceasta este refracția înfiorătoare, pervertită, criminală a acestui text sacru, înfăţişată nouă în vremurile noastre !
Dar, de fapt, noi ar trebui să știm și să ne amintim că există diferite tipuri de condamnare.
O condamnare este păcătoasă, în timp ce alta, după cum am văzut deja, nu numai că nu este păcătoasă, ci poruncită nouă de Evanghelia însăși.
Și acest lucru este uşor de priceput, căci dacă nu judecăm niciodată pe nimeni în nici o circumstanță, noi vom pierde curând orice capacitate de a discerne binele și răul, și vom fi atrași cu ușurință pe calea răului.
Cel mai mare dintre cei născuți din femei, despre a cărui sfințenie și înălțime morală ireproșabilă a mărturisit Însuși Hristos Mântuitorul, Ioan, Sfântul Înaintemergător al Domnului, când i-a văzut pe farisei şi saduchei apropiindu-se de el, le-a spus: Pui de năpârci, cine v-a arătat vouă ca să fugiţi de mânia ceea ce va să fie ? (Matei 3, 7).
Ce este aceasta ? Condamnare păcătoasă ?
Însuși Domnul nostru Iisus Hristos i-a încurajat pe ucenicii Săi să ia pildă de la El, zicând: Învățați de la mine, că sunt blând și smerit cu inima (Matei 11, 29); cu toate acestea, El a folosit aceeași expresie [ca Sfântul Ioan Înaintemergătorul] cu privire la păcătoșii împietriți în răul lor, care nu vroiau să audă învățătura Sa dumnezeiască: Pui de năpârci; şi El Se adresa adeseori oamenilor din jurul Lui, mai ales cărturarilor și fariseilor, cu cuvinte de condamnare foarte tăioase: Neamul viclean şi preacurvar … (Matei 12, 39), O neam necredincios şi îndărătnic ! Până când voiu fi cu voi ? Până când voiu suferi pre voi ? (Matei 17, 17). El i-a numit constant pe cărturari și farisei făţarnici, nebuni şi orbi, şerpi (Matei 15, 7; 16, 3, 6-12; întreg capitolul 23); El l-a numit odată pe regele Irod vulpe (Luca 13, 32); El a mustrat, aşa cum spune Evanghelia însăși, orașe întregi: Horazin, Vitsaida și Capernaum pentru că nu s-au pocăit (Matei 11, 20-24).
Mai mult decât atât ! Noi ştim din Evanghelie că Domnul cel blând și smerit care S-a rugat pentru cei care L-au răstignit: Părinte, iartă-le lor; că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34), nu numai că a folosit cuvinte tăioase de condamnare, ci uneori a recurs la măsuri foarte puternice şi decisive de acţiune fizică. Astfel, de două ori – chiar la începutul slujirii Sale în societate, și a doua oară, chiar la sfârșitul ei – nu cu mult înainte de pătimirile Sale pe cruce i-a alungat pe schimbătorii de bani din templu. Evangheliştii ne vorbesc despre aceste evenimente cu însufleţire şi grăitor. Neputând să sufere comerțul nerușinat pe care îl făceau sub protecția preoților înșiși și chiar cu participarea marilor preoți, care primeau profituri mari din vânzarea porumbeilor, Domnul Iisus Hristos a venit la iudeii din templul din Ierusalim și făcând bici de ştreanguri, pre toţi i-au scos din biserică, oile şi boii; şi schimbătorilor au vărsat banii, şi mesele le-au răsturnat. Şi celor ce vindeau porumbi, le-au zis: luaţi acestea de aici; şi nu faceţi casa Tatălui meu casă de neguţătorie (Ioan 2, 15-16). Și după intrarea Sa triumfală în Ierusalim înainte de pătimirea Sa, El a intrat din nou în templu și a spus: Casa mea, casă de rugăciune se va chema; iar voi o ați făcut pre dânsa peşteră, tâlharilor (Matei 21, 12-13; Marcu 11,15-17; Luca 19, 45-46).
Alungarea zarafilor din templu
Frescă de Manuel Pansellinos, de la Mânăstirea Protaton, Muntele Athos, secolul al XIV-lea
Deci, ce este aceasta ?
Și cât de departe este aceasta de acea „iubire” creștină falsă și „iertare atotcuprinzătoare” pe care o propovăduiesc liberalii moderni, „neo-creștinii” ! Și aceşti oameni care sunt chipurile mai ,,iubitori” decât Domnul Însuşi nu găsesc că aceste cuvinte şi fapte ale Domnului celui fără de păcat sunt păcătoase şi inacceptabile, şi contrazicând propria Sa învăţătură ? Nu le-ar eticheta ei cu expresiile lor îndrăgite, ca fiind „obscurantiste”, „bigote”, „medievale întunecate”, „retrograde”, „inchiziție” și altele asemenea ?
Dar putem crede că Domnul nostru, Unul-Născut Fiu al lui Dumnezeu întrupat, care a venit pe pământ de dragul mântuirii noastre, de dragul de a ne învăța Adevărul și Viața dumnezeiască, S-ar fi contrazis în vreun fel pe Sine sau ar fi acţionat împotriva propriei Sale învățături ?
Bineînțeles că este cu neputinţă. Aceasta ar fi o blasfemie groaznică !
Dar aceasta a făcut El !
Urmând exemplul Domnului Însuși, sfinții Săi ucenici și apostoli nu s-au temut ca atunci când a fost necesar să „judece” oamenii, contrazicând cu încăpățânare adevărul evanghelic pe care îl propovăduiau, și au recurs uneori la cele mai categorice măsuri pentru a înfrâna și a tăia răul.
Astfel, Apostolul Petru i-a condamnat sever pe Anania și Sapfira pentru viclenia lor și i-a pedepsit pe loc cu moartea doar pentru că a ascuns din preţul ţarinii pe care au vândut-o în loc s-o dea cu totul ca pe o ofrandă Bisericii (Faptele Apostolilor 5, 1-11).
Sfântul Întâi Mucenic Arhidiacon Ștefan i-a condamnat deschis și public pe tovarășii săi evrei din sinedriu, numindu-i tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, acuzându-i că pururea împotriva Duhului Sfânt staţi, că pre care din prooroci nu au gonit părinţii voştri, şi că ei au devenit în cele din urmă vânzători şi ucigători (Faptele Apostolilor 7, 51-52).
Sfântul Apostol Petru l-a condamnat pe Simon Magul pentru încercările sale de a cumpăra harul Sfântului Duh cu bani, spunându-i: Argintul tău să fie cu tine întru pierzare … Pentru că întru amărăciune a fierii şi întru legătură a nedreptăţii te văz că eşti (Faptele Apostolilor 8, 18-23).
În timpul primei sale călătorii misionare, Sfântul Apostol Pavel l-a condamnat aspru pe vrăjitorul și proorocul mincinos Variisus, sau Elima, care încerca să-l îndepărteze pe dregătorul Serghie Pavel de la Hristos. Apostolul a zis: O plinule de toată viclenia şi de toată răutatea, fiul diavolului, vrăjmaş a toată dreptatea, şi l-a pedepsit cu orbire (Faptele Apostolilor 13, 6-12).
Ce este aceasta ? O judecată păcătoasă ? Lipsa de dragoste creștină a apostolilor ?
Când creștinii proaspăt convertiți din Corint l-au înştiinţat pe același Apostol Pavel că păcatul respingător și pervers al incestului era practicat printre ei, ca să aibă cineva pre muierea tatălui său (I Corinteni 5, 1), el nu le-a spus: Nu judecați, ca să nu fiți judecați ! sau: Ce vezi ştercul cel ce este în ochiul fratelui tău, iar bârna care este în ochiul tău nu o simţi ? (Matei 7, 3). Nu ! Nimic de acest fel ! Sfântul apostol l-a condamnat de îndată pe acel păcătos și a poruncit corintenilor să-l condamne, rostind o sentință și o pedeapsă foarte aspre împotriva lui: Să daţi pre unul ca acela satanei spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus (I Corinteni 5, 5).
Pasajele din Sfânta Scriptură pe care le-am citat mai sus par mai mult decât suficiente pentru a ne arăta cum trebuie să înțelegem corect cuvintele Domnului: Nu judecați, ca să nu fiți judecați; să fim convinși că aceste cuvinte nu exclud deloc orice fel de condamnare a aproapelui nostru; cu alte cuvinte, „condamnarea” nu este doar permisă, ci chiar necesară, poruncită de Legea lui Dumnezeu însăși și de conștiința noastră. Acest lucru se datorează faptului că un creștin adevărat nu se poate expune răului şi păcatului făţiş cu indiferenţă; el nu poate să nu-l observe sau să se împace cu el sub scuza vicleană de a fi „nejudecător”, de a avea „dragoste creștină” și „iertare totală”.
Trebuie să știm bine și să ne amintim că învățătura răutăcioasă tolstoiană despre „a nu te împotrivi răului” este absolut străină de adevăratul creștinism (de altfel, acea învățătură a distrus nefericita noastră patrie Rusia, și a împins-o în ororile teribile ale bolșevismului !): fiecare creștin adevărat este de neîmpăcat cu răul, indiferent unde sau în cine îl întâlnește.
Sfinții apostoli au urmat pilda Domnului Iisus Hristos, şi alții după ei s-au luptat împotriva lui, chiar cu prețul tuturor lipsurilor posibile și grave, chiar cu preţul propriilor vieți.
Așa s-au luptat sfinții mucenici cu răul păgânismului întunecat și al închinării la idoli – nu doar murind pasiv în numele lui Hristos, ci și condamnând cât se poate de categoric, uneori cu cuvinte și expresii foarte tăioase și chiar fapte, erorile și ticăloşia închinătorilor la idoli.
Sfinții Părinți ai Bisericii au luptat cu hotărâre și fără compromisuri împotriva ereticilor, nesocotind nicidecum pe eretici a fi oameni care ,,gândesc diferit” (cum a devenit la modă în vremea noastră să ne exprimăm !), faţă de care noi trebuie să arătăm „toleranță”, și pe care trebuie ,,să-i abordăm cu înţelegere”, ci privindu-i ca pe niște lupi grei … care nu vor cruţa turma, potrivit Sfintei Scripturi (Faptele Apostolilor 20, 29), și condamnându-i cu severitate la sinoadele ecumenice și locale, creștinii dreptcredincioși fiind prevăzători la orice asociere cu ei, și dându-i anatemei.
Ce este aceasta ? Condamnare păcătoasă sau lipsă de dragoste ?
Nu ! Nu este nimic altceva decât aplicarea legitimă în viață a cuvintelor apostolului: Ce împărtășire are dreptatea cu fărădelegea ? Sau ce împreunare are lumina cu întunericul ? Sau ce unire are Hristos cu veliar ? Sau ce parte este credinciosului cu cel necredincios ? (II Corinteni 6, 14-15).
Şi preacinstiţii noștri monahi şi monahii – asceţii creștini – au „judecat” această lume care zace în rău prin însuși faptul plecării lor din ea. Ei au urmat chemarea Cuvântului lui Dumnezeu: Pentru aceea ieşiţi din mijlocul lor, şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de necurăţie să nu vă atingeţi; şi eu voiu primi pre voi. Și voiu fi vouă Tată, și voi veți fi mie fii şi fete, zice Domnul Atotţiitorul (II Corinteni 6, 17-18).
Și acum, în aceste vremuri teribile de ateism cinic și înverşunat în mod făţiş, noi, creștinii credincioși lui Hristos Mântuitorul și adevăratei Sale Biserici, nu putem decât să condamnăm cu toată hotărârea noastră pe ateii și hulitorii, teomahiștii înverșunați care se străduiesc să dezrădăcineze credința creștină din întreaga lume și să distrugă Sfânta Biserică, pângărindu-ne patria și profanând sfintele noastre lăcașuri.
Nu putem decât să condamnăm și pe toți cei care colaborează cu ei, care îi susțin și îi ajută să-și consolideze puterea, ajutându-i prin aceasta în planurile lor infernale.
Condamnăm pe slujitorii lui antihrist care va să vină și pe însuși antihrist …
Ar putea fi aceasta realmente o judecată păcătoasă care este interzisă de Evanghelie, așa cum isteţii din zilele noastre – neo-creştini plini de un fel de ,,super-dragoste” şi ,,iertare” atotcuprinzătoare – încearcă să ne convingă să gândim ?
Fie ca ei să nu mintă împotriva Domnului și a Sfintei Sale Evanghelii !
Fie ca ei să nu-și atribuie, în mândria lor fariseică și înșelarea de sine, mai multă dragoste decât a avut însăși Întruparea Dragostei, Domnul și Mântuitorul nostru !
Și cât de mult avem nevoie să înțelegem în mod corect cuvântul Domnului: Nu judecați, ca să nu fiți judecați ! Marele părinte al Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur explică acest lucru frumos:
„Aici Mântuitorul nu ne poruncește să nu judecăm toate păcatele în general, și El nu interzice tuturor fără excepție să facă aceasta, ci doar celor care, fiind ei înșiși plini de păcate nenumărate, îi mustră pe alții pentru greșeli nesemnificative. Hristos arată aici și spre evrei care ei înşişi fiind răi au fost acuzatorii semenilor lor pentru unele greșeli neimportante și nesemnificative, în timp ce ei înșiși au comis fără scrupule păcate mari”.
Rezultă că judecata aproapelui nu este interzisă, nici nu este interzis a condamna faptele sale rele în sine, ci mai curând interzis este sentimentul rău din suflet față de aproapele pe care-l are o persoană care păcătuieşte ea însăşi în acelaşi fel sau chiar mai rău, fără a se gândi la propria-i îndreptare.
Nu este interzisă „judecata” obiectivă a aproapelui, nu condamnarea imparţială a comportamentului său rău, ci clevetirea rea și calomnia, care adeseori provin din impulsuri deșarte și necurate – din mândrie și ambiție, invidie sau resentimente.
Cu alte cuvinte, este interzisă orice mânie și bucurie din motive personale față de aproapele păcătos, şi nicidecum evaluarea dreaptă, curată, ideologică, principială şi imparţială a faptelor şi comportamentului său. Aceasta nu numai că nu este în contradicţie cu Evanghelia şi condamnabilă, ci dimpotrivă chiar necesară, astfel încât noi să nu ajungem indiferenți față de bine și de rău, și pentru ca răul să nu triumfe în lume din cauza indiferenței noastre.
Prin urmare, acei păstori moderni, pe care ar fi mai bine să-i numim păstori falși, comit o mare crimă învățându-și fără ştiinţă sau cu bună ştiinţă turma la ,,a nu se împotrivi răului”, acest principiu tolstoian.
Ce înșelare teribilă, totală !
Ce făţărnicie cu adevărat fariseică !
„A nu judeca niciodată pe nimeni pentru nimic” – o astfel de dispoziție în societatea creștină modernă este tocmai ceea ce vor să determine slujitorii lui antihrist ce va să vină, astfel încât totul să fie simplu și larg deschis pentru ca ei să-și facă lucrarea de pregătire a atmosferei favorabile pentru înscăunarea rapidă a „suveranului” lor.
S-ar putea ca, într-adevăr, în vremurile noastre să nu fie limpede pentru fiecare creștin cinstit și conștient că „iertarea” necondiționată este necesară doar duşmanului lui Hristos – antihrist – pentru ca oamenii să piardă în cele din urmă orice sentiment de a discerne binele și răul, ca ei să facă pace cu răul, să-l accepte cu ușurință, și apoi să-l accepte pe antihrist însuși fără a se gândi la luptă împotriva lui.
Aceasta nu este altceva decât înșelarea fariseică făţarnică a duşmanului care însetează după distrugerea noastră !
La urma urmei, dacă iertarea creștină, dată nouă de Hristos Mântuitorul înviat, s-a extins – ca să spunem așa – în mod „automat” și asupra celor care nu vor să se pocăiască și să-și îndrepte viața, atunci Domnul nu le-ar fi dat apostolilor, şi în persoana lor tuturor urmașilor lor – păstorii Bisericii, împreună cu puterea de a ierta păcatele și puterea de a le lega, și El nu le-ar fi spus când S-a arătat după Învierea Sa, cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan 20, 23).
Cu adevărat, ce îndrăzneală revoltătoare și nesăbuită este să te consideri mai iubitor decât Dumnezeu Însuși și să „corectezi” Evanghelia lui Hristos, inventând propria „evanghelie” !
Haideţi să facem toate eforturile pentru a ne păzi, fraților, de acest aluat rău al fariseismului modern !
Luptându-ne hotărât cu fiecare manifestare a răului și a păcatului din propriile noastre suflete, oricât de mică, haideţi să nu ne fie frică să expunem și să mustrăm răul oriunde apare în viața modernă – nu din mândrie sau vanitate, ci doar din dragoste pentru adevăr. Principala noastră sarcină în aceste vremuri rele de nerușinare mincinoasă este de a păstra întreaga noastră credincioşie şi devotament faţă de adevărul evanghelic autentic și faţă de Autorul mântuirii noastre – Hristos, Dătătorul de viață, care a înviat după 3 zile din mormânt, Biruitorul iadului și morţii.
De nu va asculta nici de sobor, să-ţi fie ţie ca un păgân și vameș (Matei 18, 17).
Noi am auzit aceste cuvinte teribile ale Domnului nostru Iisus Hristos Însuși în citirea Evangheliei. Ar trebui să ni le aducem aminte întotdeauna, dar înainte de toate, ar trebui să înţelegem în mod corect sensul şi semnificaţia lor.
Ce este aceasta ?
Când Domnul și-a luat rămas bun de la ucenicii Săi la cina cea de taină, pentru a-i mângâia pe cei care se mâhneau pentru iminenta lor despărțire de Învățătorul lor dumnezeiesc, El a spus: Şi eu voiu ruga pre Tatăl şi alt Mângâietor va da vouă, ca să rămână cu voi în veac (Ioan 14, 16), iar când va veni acela, Duhul adevărului, va povăţui pre voi la tot adevărul (Ioan 16, 13), Mângâietorul Duhul cel Sfânt, pre care îl va trimite Tatăl întru numele meu, acela pre voi vă va învăța toate, și va aduce aminte vouă toate cele ce am grăit vouă (Ioan 14, 26).
Domnul Şi-a ţinut făgăduinţa în cea de-a 10-a zi după Înălțarea Sa (sau cea de-a 50-a după Înviere). În marea şi slăvita zi a Cincizecimii, „Mângâietorul” făgăduit – Sfântul Duh – s-a pogorât peste apostoli, și pe pământ a apărut Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere (Marcu 9, 1), despre care Domnul a vorbit de multe ori în timpul vieţii Sale pământeşti: este Biserica lui Hristos. Mai devreme Domnul a dat Bisericii Sale o mare făgăduinţă: Voiu zidi Biserica mea, şi porţile Iadului nu o vor birui pre dânsa (Matei 16, 18).
Biserica lui Hristos este Împărăția Duhului lui Dumnezeu; este Vistieria harului Sfântului Duh, și este de asemenea Vistieria Adevărului Dumnezeiesc, fiindcă Sfântul Duh, în cuvintele Mântuitorului Hristos Însuși, este Duhul Adevărului. De aceea marele apostol al neamurilor Pavel i-a scris ucenicului său Timotei: Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și întărire a adevărului (I Timotei 3, 15).
Biserica lui Hristos este plină din belșug cu adevărul dumnezeiesc și în ea este doar adevăr. Nu poate fi neadevăr în ea, nici minciună, fiindcă ea păstrează învățătura lui Hristos care este Adevărul, așa cum Domnul Însuși a spus la scaunul de judecată al lui Pilat: Eu spre aceasta m-am născut, şi spre aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc adevărul. Tot cel ce este din adevăr ascultă glasul meu (Ioan 18, 37).
Când Domnul Iisus Hristos a spus: De nu va asculta nici de sobor, să-ţi fie ţie ca un păgân și vameș (Matei 18, 17), El se referea desigur la adevărata Biserică – Biserica care păstrează cu sfinţenie şi neclintire intactă şi nedistorsionată învăţătura curată a lui Hristos, şi care este cu totul străină de orice minciună sau neadevăr de orice fel. Orice minciună sau neadevăr este cu totul incompatibil cu adevărata Biserică a lui Hristos, deoarece minciunile sunt de la diavol, așa cum Domnul le-a spus clar iudeilor care s-au opus cu îndărătnicie să creadă în El: Voi din tatăl diavolul sunteţi, și poftele tatălui vostru voiţi să faceţi. Acela ucigător de oameni a fost din început, și întru adevăr nu a stătut, că nu este adevăr întru dânsul. Când grăieşte minciună, dintru ale sale grăieşte; că mincinos este, și tatăl ei (Ioan 8, 44).
Și cu adevărat, omuciderea și minciunile sunt strâns legate una de alta: omuciderea duce la minciuni, şi minciunile duc adesea la omucidere. Ambele vin de la diavol și de aceea nu pot avea nici un loc în adevărata Biserică.
Ar trebui să evaluăm tot ce se întâmplă în lume din acest punct de vedere !
Traducere: Catacombele Ortodoxiei
