Din scrierile mitropolitului Galaction Cordun – Etica crestina si socialismul

Din scrierile mitropolitului Galaction Cordun

Etica creştină şi socialismul

 

  

Câteva cuvinte despre Nietzsche

Înainte de a intra în subiectul ce ne-am propus să tratăm, găsim cu cale că nu ne va fi de prisos dacă vom spune câteva cuvinte şi despre aşa crezutul mare cugetător al secolului trecut, oprindu-ne în trecere şi la câteva puncte din doctrina învăţăturilor lui, tocmai pentru că au multă asemănare cu cele ale fracţiei extreme socialiste ce poartă numele de comunism, şi care pe noi ne interesează în chestiunea ce vrem să tratăm.

Este firesc lucru, în prim rând să ne punem întrebarea: care sunt meritele atât de mari ale acestui filozof, care-i sunt descoperirile, sau opera sa salvatoare, alinătoare, a suferinţei omeneşti, ca numele lui să se pronunţe de la un capăt până la celălalt al lumii, cu atâta glorie şi veneraţiune ?

Cam în ce se ascunde genialitatea cugetării sau a originalităţii sale ?

Originalitatea lui constă în rezolvarea problemei ce şi-a dat, de a elibera individul de orice soi de lanţuri care îl ţin legat.

După doctrina lui Nietzsche, omul are datoria a se îngriji numai pentru sine şi a se preocupa numai de interesele sale proprii.

Iar rezolvarea acestora, atingerea sau ciocnirea lor de alte interese, toate la un loc, nu trebuie să-l preocupe pe individ. Omul are datoria imperioasă de a tinde şi de a face toate sforţările, ca să se debaraseze de legăturile religiei, de obligaţiunile morale şi sociale, pentru a deveni şi a fi, nu un simplu muritor, ci un om adevărat, în înţelesul drept al acestui cuvânt.

 

Mitropolitul Galaction

 

Tot ceea ce am moştenit de la străbuni s-a învechit, ne-a plictisit, şi acum se cere să le înlocuim cu ceva nou, nu efemer, ci real, adevărat.

Credinţa că omul trebuie să trăiască condus de conştiinţă este o mare greşeală. Pentru că această conştiinţă se bazează pe o mulţime de superstiţii, de care dacă nu este imposibil, cel puţin este foarte greu să te debarasezi.

De aceea se cere să ne folosim de viaţă, nu în măsura indicată de conştiinţă, ci de instinctul pasiunilor. Pentru că de acesta dispunem imediat, şi el dar trebuie să fie dreptarul, după care urmează să ne călăuzim în viaţă.

Părerii, ce se ventilează tot mereu, că pasiunile ne pot fi dăunătoare prin nestatornicia şi variaţia lor şi că urmând instinctului cădem adesea în greşeli care ne păgubesc atât nouă cât şi aproapelui nostru, nu trebuie să-i acordăm nici cea mai mică atenţiune.

Din aceste consideraţiuni rezultă că Nietzsche ignorează şi respinge tot ce se atinge de conştiinţă şi religie. ‘Idolii’ trebuiesc sfărâmaţi şi aruncaţi – zice el. Încătuşat de simţământul ateismului, cu privire la tot ce se atinge de religiune, Nietzsche respinge cu dispreţ şi cu întreaga desconsiderare şi orice principiu de morală, pe motivul că legile morale ar fi produsul şi născocirile vremurilor învechite. Întrucât omul dar îşi are originea mai veche decât acestea, ca o consecinţă, ele nu pot avea o valoare necontestată pentru el, şi cu atât mai mult, cu cât aceste legi îi stingheresc libertatea lui de acţiune individuală.

Nietzsche raţionează în chipul următor: Dacă cineva mi-ar spune că urmând preceptelor mele şi-ar pierde şi sufletul său şi pe al ascultătorilor, eu i-aş răspunde: ‘suflet nu există !’ Şi când nu există ceva, cum poţi să pierzi ? Nu, – zice el mai departe – nu trebuie să ne preocupe ideea de morală, ideea de dreptate, de iubire … pentru că toate acestea sunt cuvinte goale, cuvinte fără sens. Există în mod sigur o singură lege, un singur adevăr: dreptul meu, voia şi puterea mea. Iată pe ce se poate sprijini morala acelora care nu voiesc să-şi trăiască viaţa bazată numai pe cuvinte sforăitoare şi seci, care nu au de altminteri nici un rezultat real, pentru viaţa simţuală a individului.

Proprietatea (oricum ar vrea s-o înţeleagă cineva) este bunul pe care eu pot să-l răpesc de la altul.

Dacă moraliştii predică altfel, după Nietzsche nu trebuie să-i luăm în seamă, fiindcă toate teoriile lor sunt fantezii, care duc în rătăcire şi pe alţii.

‘Bellum omnium contra omnes’, iată principiul care hotărăşte şi va trebui să hotărască toate relaţiunile reciproce dintre oameni.

Fiecare dintre noi dar are datoria de a se îngriji, pe cale dreaptă, sau neîngăduită (asta-i indiferent), numai şi numai de fericirea şi de binele său. Se înţelege că pentru ajungerea la scopul dorit, vor trebui să sufere şi să fie sacrificate chiar popoare întregi … dar ce importanţă are asta ! N-au decât să piară masele compacte de popor, care zac în întunerecul necunoştinţei pline de tot felul de idei şi superstiţii religioase.

‘Fiat vita pereat veritas’. Prima să ne-o putem realiza şi pune la cale, de adevăr nici nu trebuie să ne batem capul. Ba încă şi mai mult, minciuna ne poate sluji cu mare folos, în realizarea scopului ce urmărim. În consecinţă dar, iubirea creştină – după Nietzsche – nu numai că-i un rău, dar este cea mai mare dintre calamităţi care bântuie omenirea. De asemenea, şi cultura după care aleargă toţi în toate părţile, cu atâta sete. Nietzsche are aceleaşi vederi şi asupra învăţăturilor morale creştine, despre ascetism, feciorie şi înfrânare.

Toate acestea – zice el – nu sunt decât apariţii şi invenţiuni în contra naturii, care împiedică dezvoltarea firească a individului, prin îngrădirea voii libere.

Aristocratul adevărat, pătruns de adevărul că ‘homo homini lupus est’, nu trebuie să stea nici un minut la îndoială de a-şi satisface orice fel de gusturi sau plăceri, numai din motivul că realizarea acestora ar căşuna vreo pagubă sau ofensă altora.

El este dator a-şi fixa bine în minte că i se cere dovada manifestării a ‘trei virtuţi’: ‘iubirea de desfătări, instinctul de a stăpâni şi simţământul mândriei’.

Omul numai atunci va putea să se creadă că merge pe calea cea bună când îşi va tocmi şi acomoda toată viaţa sa pământească pe fundamentul sau pe bazele acestor principii.

El nu are să ia în considerare faptul că aceste virtuţi în limba obişnuită se numesc păcate, sau poartă denumiri şi mai înjositoare şi mai respingătoare. Nu are decât să vorbească fiecare cum îi place ?! Omul este dator să-şi vază de drum. Şi din îndeplinirea acestor virtuţi cu stricteţe, va vedea singur cum în mod treptat îşi va dezvolta ‘personalitatea sa’, până la înălţimea ‘omului supranatural’, cu mult superior şi deosebit celui de rând.

‘Om supranatural’ se poate chema acel individ care, păşind peste graniţele moralei şi ale legilor, se întoarce către natură, spre a o face să izbucnească dintr-însa toate energiile închise şi a prezenta astfel lumii exemplul tipic …

Apară acest om supranatural cu caracter măreţ ! Arunce şi rupă toate cătuşele şi convenienţele ce îngrădesc pe oameni în exercitarea desăvârşitei lor libertăţi. Calce sub picioarele sale toate legile, înălţându-se deasupra tuturor şi devenind din rob domnul nostru … (Foulliai A). Din toate aceste, se poate vedea clar tot esenţialul doctrinei filozofului ‘bolnav’. Şi a merge mai departe cu desfăşurarea amănuntelor ei, credem că este de prisos şi am pierde şi vremea degeaba. Pentru că nouă ne sunt suficiente cunoaşterea numai a ţintelor şi a spiritului de care sunt pătrunse învăţăturile lui Nietzsche şi nu şi amănuntele lor.

Doctrina lui dar este în cel mai complet dezacord cu creştinismul. Fiecare om, care a primit o educaţiune evanghelică, la cercetarea acestei doctrine, nu poate simţi în sufletul şi în inima sa decât numai dispreţ, ca pentru ceva prea animalic, înjositor şi sălbatic.

Şi criticii cei mai distinşi ca de exemplu Foulliai, Lihtenberg, Rill şi alţii au găsit în această doctrină sumedenii de contraziceri. Aşa de pildă cel dintâi deşi îi recunoaşte oarecari merite ‘filozofului bolnav’, totuşi adaugă ,,că Nietzsche a rămas tot mereu lângă naturalismul lui păgân, şi că nu s-a putut înălţa cu spiritul să priceapă vreun idealism fie oricât de contemporan, necum creştinismul aşa de sublim”.

Nu ştim dacă s-ar fi putut spune mai mult ceva şi mai hotărâtor în această privinţă. Şi bietul Nietzsche şi-a găsit să se războiască tocmai cu creştinismul ?!

Lucru foarte curios că în zilele noastre, după un progres cultural istoric de atâtea secole (nemaipunând la socoteală veacul al XIX-lea cu rezultatele lui aşa de bogate datorate influenţei creştinismului asupra omenirii), să se urmărească tot mai mult întoarcerea la vechiul păgânism, la materialismul grosier, la prima treaptă de cugetare şi de dezvoltare a omenirii.

Şi dreptul acesta de predică şi de preferinţă dat naturalismului contra creştinismului, Nietzsche şi l-ar fi putut câştiga numai atunci când şi-ar fi dat osteneala să aprofundeze pe amândouă, sau cel puţin pe cel din urmă, în locul căruia se stăruieşte să puie pe cel dintâi, ,,idealul vieţii şi al învăţăturii contemporane”, cum îi place lui să-şi numească doctrina.

 

Etica creştină şi socialismul

Doctrina care predică ‘colectivitatea averii’ poartă denumirea de comunism.

Se ştiu formele principale ale comunismului: negativă şi pozitivă.

Prima din ele dă oricui dreptul a se folosi de averea străină, în mod necontrolat, după cum va găsi de cuviinţă. Nu există restricţii pentru nimeni: cui îi place ceva al cuiva, poate să şi-l ia. O învăţătură atât de absurdă este desigur o moştenire a firilor de o excentricitate specială şi nu poate avea adepţi, afară de cazul dacă socotim pe psihopaţi şi pe alţi indivizi similari acestora.

A doua formă negând proprietatea particulară, completamente sau parţial, admite ca ea să fie stăpânită de o societate organizată, stat, obşte, uniune etc.

Sunt cunoscute două categorii principale ale acestei din urmă forme ale comunismului: extremă şi moderată.

Extrema se ridică contra oricărei proprietăţi particulare (cum de exemplu este învăţătura unor societăţi medievale şi a altor religioase), desigur însă că nici aceasta nu se bucură de simpatii, pentru motivul că nu se poate dezrădăcina din om ‘simţul de proprietate’ care este înnăscut într-însul, într-o formă sau alta.

Unica formă obişnuită este dar cea moderată, adică aceea prin care se neagă ,,dreptul proprietăţii particulare asupra uneltelor de producţie”[1] şi prin care aceste ‘unelte’ şi organizarea a însăşi ‘producţiunii’ şi ‘repartizarea produselor’ ei sunt socotite ca un bun al statului, al societăţii …

Reprezentanţii acestei forme sunt anarhiştii şi socialiştii[2].

Anarhismul, negând puterea de stat (oricare), recunoaşte numai existenţa ‘uniunilor libere’ sau ‘obştilor libere’, unde fiecăruia individ i se lasă completa ‘libertate’, unde sunt personificate fraternitatea …, unde nu există nici poliţie, nici instituţii judecătoreşti … de care nu se simte nevoie. Anarhismul presupune că pe măsura dezvoltării morale, omenirea singură fără de nici o forţare din partea cuiva, fără măsuri severe din partea guvernelor, va trăi paşnic: nu va putea cuteza nimeni să ofenseze pe cineva, sau să răpească ceva unul de la altul, ci din contra, toţi se vor ajuta în mod reciproc … Nu se poate şti însă dacă oamenii vor ajunge vreodată la o asemenea dezvoltare morală – noi suntem siguri că nu –, dată fiind actuala stare de lucruri, cum şi starea depravată a omului, şi dacă nu uităm şi învăţătura creştină, privitoare la timpul de la sfârşitul omenirii; deocamdată se ştie doar atât că anarhiştii, neaşteptând acel timp de fericire, se străduiesc să introducă fraternitatea prin teroare, bombe, brauninguri (Mordco Bagrov & C-ie), închipuindu-şi că, distrugând în mod forţat orice autoritate de stat, vor renaşte apoi şi întreaga omenire cu fizionomia ei morală, şi că în rezultat, raiul va veni pe pământ. Niciodată însă prin violenţă şi răutate nu poate fi atins adevăratul bine.

Acesta este un adevăr sfânt şi neschimbător. Ca atare, şi anarhismul nu poate să aibă mulţi partizani, şi fără îndoială că ridică în contra sa repulsiunea imensei masse a ‘omenirii sănătoase’, precum şi a tuturor acelora care n-au apucat încă să se transforme în ‘fiare sălbatice’[3].

Foarte mulţi adepţi însă are socialismul. Socialismul este definit (Katrein şi alţii) astfel: ,,Este un sistem popular-gospodăresc sau popular-economic, cu tendinţa de a introduce dreptul proprietăţii sociale neînstrăinabile asupra tuturor uneltelor de producţie, organizând prin intermediul unui stat democratic producţiunea şi repartizarea productelor”. Din acest motiv şi poartă el de obicei denumirea de învăţătură (doctrină) social-democrată.

Părintele socialismului democrat modern este Karl Marx (născut la 1818 şi decedat la 1883, de origine evreu), după a cărui nume şi poartă denumirea de marxism sistemul social-democrat.

Rezultă limpede din cele expuse că socialismul este o formă a comunismului, şi nu invers.

Printre reprezentanţii socialismului democrat pot fi citaţi: Enghels, elev şi amic al lui Marx, Karl Kautscki, Ditghen, Bebel, Mengher şi încă alţii destui de mulţi. Apoi dintre ruşi pe Jilckin, Aladin, Anickin, Gheghecicori etc. Ca program după care se conduc social-democraţii moderni putem cita: Hotărârile de la Gotta din anul 1875 şi de la Erfurt din anul 1891 (ultimele în vigoare şi până azi), şi de asemenea, Capitalul lui Marx, în timpul căruia a apărut primul volum, al doilea şi al treilea fiind editate de Enghels mai târziu, iar al patrulea existând încă în manuscris.

Sistemul social-democrat sau marxismul este cea mai modernă formă a socialismului, şi unica care are pretenţiunea de a se socoti ‘cultural’ şi nu utopic.

Alte forme ale socialismului cunoaştem:

 

a) Socialismul ‘revoluţionar’ provenit din marxism. Dacă marxismul nu predică direct ‘revoluţia’, ca mijloc de atingere a realizării problemelor sale (cu toate că după cum am văzut din evenimentele de la 1905, nu s-ar fi dat în lături să se folosească de ea, dacă i-ar fi venit în ajutor), şi dacă marxismul nu evită să predice participarea în ‘activitatea parlamentară’, măcar şi cu intenţiunea de a contribui la prăbuşirea cel puţin a acestei activităţi, pentru ca publicul însuşi să vadă netrebnicia ei, ba chiar şi pericolul ce ea prezintă, iar nu colaborând la propăşirea ei, apoi socialismul revoluţionar ştie numai un singur remediu: revoluţia, şi refuză a se alătura activităţii parlamentare, chiar şi în sensul marxiştilor. Din fericire însă, până în momentul de faţă, nu se simte lipsa social-revoluţionarilor şi nu credem că o vom simţi vreodată în viaţa noastră parlamentară de toate zilele. În prezent numărul lor creşte vădit, mai ales în Apus.

 

b) Socialismul ‘revizionist’ sau ‘bernşteinian’ provenit tot din marxism. A primit denumirea după numele lui Bernştein evreu, născut în anul 1850, amic al lui Enghels, care i-a şi testat hârtiile sale şi ale lui Marx. Bernştein a supus la o critică severă învăţătura filozofică şi economică a lui Marx. După principiile lui, socialismul va triumfa pe cale evoluţionară (şi nu revoluţionară); Bernştein respinge ‘aşteptarea cataclismului’ (predicat de Marx). Totul se va face treptat, şi nu prin catastrofe, nu prin lovituri violente-forţate. Există nu numai ‘luptă de clase’, ci şi ‘colaborare’ etc. ,,Programul marxist trebuie să fie revizuit”. ,,Completa desfiinţare a naţionalităţii este un vis şi pe lângă aceasta, şi urât”. Nu este adevărat că ,,proletarul nu are patrie şi este internaţional”. ,,Din contra, proletarul devine tot mai mult cetăţean” …

Bernştein ,,invită partidul său la acţiune aliată cu partidele burgheze, se stăruieşte să-l facă un partid paşnic al reformei” … De altfel şi el – lucru uimitor – este părtaş al ,,coaliţiei generale pentru cucerirea drepturilor politice” (aşa spunea în anul 1904 la parteigul din Brema) … (A se vedea Dicţionarul Enciclopedic Brokhaus şi Efron art. ,,B. Bernştein”).

 

c) Socialismul agrarian. Promotorul lui îl întâlnim în persoana lui Henri Djordj, care este pentru luarea pământului din mâna statului sau a societăţii, fără a se ridica însă contra proprietăţii particulare (doctrina comp. a laburiştilor).

Statul doar trebuie să impună pământul la contribuţie. Cine vrea să plătească impozite, acela poate să continue a stăpâni pământul. Toate celelalte impozite se suprimă.

 

d) Socialismul de stat. Urmaşii mai modeşti ai acestei doctrine ar dori ca întreaga viaţă economică să fie pusă la dispoziţia statului. Alţii însă se grupează în jurul lui Lassal (de origine tot evreu, născut în anul 1825 şi decedat la 1864). Acesta învăţa că ,,unicul mijloc pentru împroprietărirea lucrătorilor, ca producători, este de a-i face antreprenori ai săi proprii, şi a desfiinţa diferenţa dintre venitul de antrepriză şi salariul de lucru, înlocuind ultima prin produsul real al muncii lucrătorului. În acest scop, este nevoie de a se înfiinţa asociaţii libere producătoare ale lucrătorilor cu credit de la stat, şi sub controlul statului. Numai pe această cale ar putea fi eliberaţi lucrătorii de legea curat de fier a salariului de lucru” (după Lassal, această lege, constând în faptul că totdeauna salariul mediu de lucru este atât de mic că de-abia dă posibilitate lucrătorului de a se hrăni pe el şi pe familia sa, necum să mai poată pune ceva deoparte ca economie, spre a se putea îndeletnici mai târziu şi singur cu o întreprindere independentă) … De altfel, în anul 1891 ,,punctul de vedere marxist a triumfat peste al lui Lassal (P. Struve).

 

e) Socialismul creştin. Acesta se stăruieşte să dovedească că doctrina lui este conformă cu (învăţătura) creştină, şi că chiar el însuşi îşi are obârşia din această doctrină, astfel că socialismul şi creştinismul (după părerea unora) ar fi concepţii ce coincid una cu alta … Este evidentă credem dorinţa de a prinde pe această cale pe creştini în mrejele socialiste. Argumentul lor este următorul: Iisus Hristos a învăţat contra strângerii bogăţiilor şi împotriva proprietăţii particulare. El se zice că ar fi pronunţat discursuri revoluţionare; ucenicii Lui ar fi fost săraci; în sânul primei obşti creştine, comunismul se zice că ar fi fost în floare etc.

 

Nu ne vom atinge de alte forme ale socialismului pur şi simplu pentru că nu este nevoie.

Din cele relatate mai sus se pot distinge dar două forme de socialism aşa-zise: ‘creştin’ şi marxismul.

Despre acestea vom trebui să vorbim mai detaliat, celelalte nereprezentând importanţă aşa de mare, care ne-ar interesa în studiul nostru. Cauza de ce, va fi clar din cele ce urmează.

 

a) Socialismul revoluţionar în partea sa principală coincide cu marxismul. Asta e una. Apoi forţarea (revoluţie) este o cale lunecoasă, nesigură. Este neschimbătoare legea: prin sâlnicie (comp. mai sus) nu poate fi lumea prefăcută din punct de vedere bun (comp. istoria mai ales Franţa). Înseşi socialiştii (cu bune porniri şi raţionali) recunosc aceasta, recomandând un alt drum mult mai sigur (Bernştein şi şcoala lui).

 

b) Socialismul revizionist (Bernştein) l-am văzut deviind de la marxism; el însuşi exprimă idei simpatice (despre proletariat, despre atitudinea faţă de burghezie, despre reforme paşnice, ca unic şi singur mijloc de a însănătoşi societatea …). În alte privinţe însă, revizioniştii sunt în general copii ai aceluiaşi marxism.

 

c) Socialiştii agrarieni se întreabă cu nedumerire: ,,Cum (Hertzberg şi alţii) se poate deosebi suma plătită pentru folosirea pământului, de valoarea ce reprezintă munca şi capitalul ce sunt învestite în pământ de câteva sute de ani ? Impunând renta agrară la contribuţii noi, în mod involuntar, am impune-o şi asupra muncii şi capitalului … Mai departe: de ce contribuţiile se referă numai la pământ şi nu şi la capital ,,totodată”, ,,nici la industrie şi nici la comerţ” ? În fine, ,,agricultura este şi aşa destul de împovărată cu contribuţii …” şi dacă desfiinţând toate celelalte contribuţii, lăsăm ,,numai pe acelea asupra agriculturii” apoi ultima ar fi distrusă din rădăcină (Hertzberg şi alţii). Desigur, că şi singuri americanii au râs de doctrina ridicolă a unui astfel de socialism atât de curios al compatriotului lor.

 

d) Socialismul de stat ar fi inconvenabil, prin faptul că administrarea de către el a întregului avut şi vieţi economice ,,ar paraliza”, după cum zic criticii acestei direcţii, orice ,,iniţiativă personală a cetăţenilor” (ceea ce s-ar răsfrânge în modul cel mai nimicitor asupra prosperităţii statului, asupra vitalităţii lui, şi asupra mişcării lui progresive etc). Apoi, dacă statul ar fi obligat ,,să se îngrijească ca toţi cetăţenii să aibă de lucru” s-ar simţi nevoia unui mare număr de funcţionari, pe care nici nu i-ar putea avea, şi nici organiza … Într-un cuvânt, statul ar fi împovărat cu o problemă în adevăr irealizabilă. Aceste replici ale criticilor trebuiesc neapărat de luat în consideraţie (Hertzberg, Katrein şi alţii).

 

Rămân aşadar numai cele două forme de socialism, despre care trebuie să vorbim mai detaliat, deşi socialismul creştin n-ar prea merita o asemenea atenţie în fond, după cum vom avea ocaziunea să vedem mai târziu.

Înainte însă de a vorbi de acestea, ţinem să amintim măcar în trecere cititorilor noştri despre unele utopii socialiste din timpul trecut. Afară de Platon dar, a cărui doctrină se remarcă prin aceea că unii socialişti (Kautscki …) o pun alături de punctul de vedere creştin, şi apoi şi ca una ce a servit de bază şi altor utopii ulterioare, ne vom opri numai asupra acelora, care într-un fel sau altul au fost realizate şi în fapt, deci nu numai pe hârtie. Utopii (pe hârtie) au fost şi sunt o mulţime, de care fireşte nu ne interesăm, pentru că nici timpul nu ne permite să ne ocupăm cu asemenea fleacuri.

 

a) Utopia platoniană. Este expusă: aa) în Politica lui Platon şi bb) în opera sa Legile.

 

aa) În statul ce s-ar conduce dar după acest principiu, trebuie să domnească ‘dreptatea’. În el, toate trebuie să fie la locul ‘lor’, şi toate trebuie să servească numai scopurilor statului. De existenţa dar a acestor condiţii atârnă ‘armonia’.

Violarea ultimei trage după sine pieirea statului ‘aristocratic’, singurul care are dreptul la existenţă. În locul lui, ar apărea pe scenă ‘oligarhia’, ‘democraţia’, şi în fine ‘tirania’. Să vedem acum în ce constă sprijinul aristocraţiei, adică conducerea statului de către oameni ‘mai buni’ ? Iată în ce: sufletul din om se compune din 3 părţi: 1. inteligenţă, 2. iritantă şi 3. nutritivă. Omul este condus de partea întâia. Statul se aseamănă în totul cu organismul unui om aparte, în care conducătorii trebuie să fie filozofii, înţelepţii, oamenii aleşi ca cei mai buni, aristocraţii. Militarii trebuie să ocupe locul al doilea, păzind liniştea cetăţenilor. Meseriaşii, agricultorii, al treilea, procurând pentru ceilalţi cele necesare vieţii. Cetăţenii se ocupă cu ‘gimnastica’ şi ‘muzica’ (prin astea se subînţelege consacrarea tuturor muzelor) şi la pregătirea întregii lor vieţi, în folosul statului.

De aici, căsătoria trebuie să se încheie ,,după indicaţia diriguitorilor”, care, zice-se, ştiu mai bine care căsătorie va fi mai folositoare pentru scopurile statului şi care nu. Militarilor, pentru ca viaţa lor de familie să nu-i distragă de la postul lor de răspundere, li se permite a contracta căsătorii numai ,,de scurtă durată”, şi chiar şi acestea numai ca ,,recompensă pentru merite”. Copiii sunt luaţi de la părinţi şi educaţi în instituţii societare, (altfel – zice-se – ei ar putea căpăta o educaţiune necorespunzătoare). Deoarece totul trebuie să fie pus numai în serviciul statului, urmează că copiii diformi, invalizi, bolnăvicioşi să fie exterminaţi, pentru ca din ei să nu se nască oameni nefolositori. Bărbaţii, ca şi femeile, sunt ,,egali în drepturi” chiar şi în privinţa serviciului militar. Diriguitorii şi militarii nu trebuie să aibă proprietăţi particulare, pentru că acestea trag după sine abuzuri şi creează nemulţumiri.

 

ab) În Politica se predică ,,colectivitatea averii”, a soţiilor, a copiilor, ,,supunerea masselor” filozofilor şi diriguitorilor aristocraţi … Legile tac în această privinţă. Statul se subîmparte în 12 regiuni, fiecare din ele cuprinzând câte 5040 de gospodării, fiecare gospodărie este apoi predată de la o generaţie la alta prin succesiune (fiului celui mai în vârstă, iar în lipsă de fii, celei mai în vârstă fiice). În caz de prea mare înmulţire a populaţiei, cei de prisos vor trebui să se mute în alte ţări, deoarece fărâmiţarea gospodăriilor (5040 x 12 = 60480) nu poate fi admisă. În caz de micşorare a populaţiei, urmează a se invita imigranţi, până ce numărul normal va fi completat.

Tot secretul constă în aceste gospodării şi în agricultură. Celelalte profesiuni, comerţul, meseriile, sunt pentru ‘robi’ şi ‘străini’, fiindcă sunt îndeletniciri înjositoare pentru elinii născuţi liberi. Căsătoriile pot fi încheiate liber, nu însă fără supravegherea autorităţilor, care ştiu mai bine din care căsătorii vor proveni copii mai folositori. Dacă aceasta este ,,lipsită de copii”, ea trebuie să fie desfăcută, deoarece nu are nici un sens. Copiii trebuie să fie educaţi de stat, nu însă în întregime ci parţial (după apreciere).

Fiecare este dator să servească statului, neputând lipsi în străinătate pentru oricare scop, până la vârsta de 40 ani. Fiecare trebuie să fie credincios în Dumnezeu, necredincioşii sunt indezirabili; alegerea religiei însă este liberă. De asemenea vedem şi în Politica. În domeniul economic însă, dimpotrivă, numai şi numai forţare. Şi în Legile credinţa de bază pentru stat este ‘dreptatea’. Cum însă observă criticii (Fogt şi alţii) unde nu este adevărată libertate, acolo nu poate fi nici dreptate deplină (în privinţa asta afară de Fogt, a se vedea: Tugan Baranovschi, Seglov şi alţii, care scriu despre socialism şi utopiile lui, şi care afirmă că acolo unde nu se dă o cuvenită atenţie întru perfecţionarea internă a omului nu va putea exista nici vreun bine durabil.

Valoarea utopiei (adevărate) platoniene dar este evidentă: nu-i libertate, nici familie, nici interes personal; se recomandă exterminarea copiilor bolnăviciosi, iar dispreţuirea străinilor negreci este un fel de dogmă etc, şi toate acestea nu i-au putut asigura reuşita, cu toate că s-au găsit mai în urmă oameni care au fost gata ca pe aceste principii platoniene să făurească noi utopii. Utopia lui Platon reaminteşte în unele privinţe ,,grajdul de vite” de care bineînţeles oamenii trebuie să se ţină cât mai departe.

 

b) Se ştie de cei interesaţi că în Peru (America) s-a dat fiinţă unui stat socialist. Existenţa lui însă a durat până la sosirea europenilor acolo, după descoperirea Americii.

Pământul a fost împărţit în trei părţi: una aparţinea templului şi preoţilor; alta lui Inac (regele soarelui), iar a treia poporului. Ultimul lucra pentru templu, pentru preoţi şi pentru Inac. Preoţii şi templul dispuneau de ‘oi’, Inacul de ‘mine’. Lucrul zilnic era repartizat sever, era indicat precis când şi pentru cine trebuia să se lucreze. Fiecăruia îi era desemnat un lot separat, care se mărea pe măsura înmulţirii numărului membrilor de familie. Peste un an, el era schimbat la un altul. Lucrau toţi, chiar şi minorii, începând de la vârsta de 5 ani. Peruanianul, după cum ne încredinţează şi exploratorii vieţii lui (a se vedea la Fogt), ,,nu putea nici să se îmbogăţească, nici să sărăcească”: tot timpul îi era ocupat întru îndeplinirea lucrului rânduit; el nu avea nici o iniţiativă, nici o independenţă, precum şi nici sârguinţă, nimic similar. Cei ce lucrau pentru templu şi pentru Inac trăiau chiar pe socoteala statului. Evident că un asemenea popor, cu tot numericul lui, chiar la prima ciocnire cu europenii (oricât de puţini la număr) trebuia să cadă şi au şi căzut.

Este şi acesta un exemplu, deşi nu tocmai instructiv pentru socialism.

 

c) Fără a ne mai atinge de Campanelli sau de Tomas Moor – din motivele mai sus menţionate –, vom spune câteva vorbe şi despre aşezarea iezuiţilor în Paraguai.

Aşadar, aşezarea lor acolo a avut loc în anul 1638 şi a durat până la 1773, când a luat sfârşit şi însăşi existenţa ordinului. Iezuiţii misionari au organizat viaţa sălbatecilor convertiţi la creştinism în felul următor. În capul ‘conduitei’ era un diriguitor iezuit căruia îi erau supuşi toţi ceilalţi diriguitori mai mici, tot iezuiţi. În mâinile lor deci se afla întreaga conducere. Indienii nu puteau deveni în nici un caz iezuiţi, rămânând în permanenţă în rândul supuşilor. Cei dintâi aveau controlul general şi supravegherea lucrului. Impuneau indienilor să se căsătorească când băieţii ajungeau vârsta de 16 ani, iar fetele lor la 14. Nu era acolo însă nici un fel de libertate. De altcum, nu-i împovărau nici cu lucrul. Organizau pentru dânşii serbări, le procurau carne, pâine, ceai din Paraguai etc. Astfel că aceşti sălbatici păreau nişte vite de muncă sau de transport, bine întreţinute.

Erau îndeajuns de toate. Nu existau asupriri, dar nu era nici libertate, nici independenţă şi nici iniţiativă. Nu era proprietate particulară, în schimb însă era una socială, din care sălbatecii câteodată izbuteau să facă intervertiri, îndată ce lipsea observatorul iezuit: tăind plugurile, prefăcându-le în lemne, omorând boii şi făcând ospeţe etc. Pedeapsa, de 20 lovituri de baston, nu-i speria … Cum se vede dar, atâta vreme cât omul nu este odihnit în internul său, nu-l poate reţine nimic de a se deda şi la crimele cele mai groaznice. În zadar se va spune că tot secretul fericirii constă în a fi numai sătul. Nu-i destul atât. Fiindcă sătui erau şi perunienii şi paraguanienii, şi care credeţi că le-a fost sfârşitul ?

Şi una şi cealaltă din aceste societăţi s-au descompus, prima la cel dintâi contact cu europenii, iar cea din urmă odată cu desfiinţarea ordinului iezuit din Paraguai (a se vedea la Fogt). Greutatea dar şi-o poate avea tot numai o bună direcţie religios-morală. Iată unde trebuie să se caute fundamentul …

 

d) În anul 1848, şi Cabe a încercat să înfiinţeze o obşte socială în Texas, dar care nu i-a reuşit. Lipsa de libertate a provocat nemulţumiri, certe, discordii, toate ziarele au fost suprimate, afară de acelea care pronunţau o tendinţă democratică; cărţile erau admise, tot însă numai din această categorie etc. Însuşi Cabe a fost nevoit să ia în mână drepturile ‘dictatorice’. N-a ajutat însă nici aceasta la nimic. Şi sfârşitul a fost că la urmă a trebuit să-şi salveze şi el viaţa fugind în ‘Icaria’, care îi datoreşte fondarea.

Cei rămaşi în urmă au încercat să organizeze obşti sociale şi în alte localităţi, dar au avut rezultate şi mai negative. Adevărul rămâne dar în picioare că unde nu este nici un fel de libertate, nici un fel de independenţă, unde viaţa se rezumă la un ,,grajd de vite”, unde ce este mai principal, înalta educaţie religioasă nu are loc, acolo se înţelege că nu poate avea fiinţă sau exista şi vreo societate solidă.

 

e) S-a încercat pe la începutul secolului XIX a se realiza tot în America utopia lui Bellami (a se vedea romanul său În anul 2000), fără reuşită însă, mai ales tristă a fost încercarea de a regula continuitatea zilei de lucru, astfel că muncitorii ‘curaţi’ lucrau cu mult mai mult decât cei ‘murdari’: curăţitorii de latrine, cărbunarii etc. Se credea ca pe această cale să se atragă la executarea de lucrări murdare, însă oameni de acest fel nu s-au găsit … S-a încercat iarăşi ca în vederea egalităţii să se plătească la fel şi medicului, şi inginerului, şi rândaşului, şi savantului, şi meseriaşului. Pe acest teren însă, s-au ivit discordii şi proteste justificate de altfel din neegala valorificare, fiindcă şi este o imposibilitate firească de a egala medicul cu fochistul, avocatul cu birjarul, băcanul cu profesorul, inginerul cu hamalul şi aşa mai încolo.

 

f) S-a încercat apoi a se organiza ,,ateliere naţionale” (în anul 1848) unde lucrătorii se controlau reciproc unii pe alţii; sistemul acesta însă a avut ca rezultat dezvoltarea unui spionaj fără pereche. S-a încercat a se crea tipografii socialiste (Werner în zilele noastre în Germania). Şi aici însă iniţiativa n-a reuşit: primind câte 30 mărci pe săptămână, unii de-abia lucrau pentru 1 ½ – 2 în tot acest timp. În asemenea condiţiuni, se înţelege că lucrul nu putea continua cu succes, mai ales dacă ţinem în seamă şi faptul că muncitorii nu admiteau nici un fel de replică (altfel ridicau proteste etc). Din aceleaşi motive a eşuat şi ,,Brutăria Roşie” din Berlin etc.

 

Cum vedem, într-un cuvânt, toate informaţiunile istorice numai în folosul realizării nu pe hârtie, ci în practică a utopiilor socialiste nu vorbesc.

Această deducere este importantă prin sine însăşi.

Omul nu poate fi scoborât în rândul vitelor şi condus ca o turmă. Fiindcă el are înnăscute în firea lui necesitatea de religie şi sentimentul de proprietate, care nu pot fi desfiinţate prin nimic. Omul, după aceea, posedă în mod inerent particularităţi individuale, care iarăşi nu permit la rândul lor nivelarea sau egalizarea uniformă. Nu mai vorbim că el este o fiinţă imperfectă, atinsă de păcat, şi că numai în vederea acestui fapt şi anume pentru vindecarea răului este nevoie absolută şi sunt necesare nu formele externe, ci interne … Nu trebuiesc uitate toate aceste condiţiuni la evaluarea utopiilor socialiste şi a socialismului în genere.

Să trecem acum ca să vorbim şi despre cele două forme menţionate de socialism: a) creştin şi b) marxism, democratismul social.

 

Socialismul creştin este un ceva incomod. Creştinismul şi socialismul sunt tot atât de neîntrunibile, incompatibile unul faţă de celălalt, după cum sunt focul cu apa (cuvintele lui Bebel). Ceea ce cere creştinismul, socialismul respinge. Sfânta Scriptură este o doctrină dogmatică creştină, o învăţătură despre Iisus Hristos şi morala creştină, este ceva cu totul străin socialismului. Cum se pot deci întâlni lucruri sau doctrine care se exclud ?

De altfel au încercat şi unii reprezentanţi ai Bisericii creştine să predice socialismul. Aşa de pildă putem cita pe episcopul Kettler împreună cu aderenţii lui din Germania, şi tot de acolo pe pastorul Stecker; pe preotul Kingsley şi pe Morice din Anglia, pe Lamennet din Franţa; care au învăţat cu toţii în acest sens. Tot din Franţa mai putem aminti şi pe preotul Clode Focher şi încă mulţi alţii. Toate acestea însă nu vorbesc nimic împotriva celor spuse de noi. Kettler, Stecker, Kingsley etc … (secolul XIX) sunt socotiţi greşit ca socialişti. Fiindcă învăţătura lor se bazează pe teren creştin şi aproape numai pe el, şi lor li se poate spune tot aceea ce se va vorbi mai departe direct sau în general despre socialismul catolic.

Lamennet (secolul XIX) înţelegea creştinismul greşit, în felul adepţilor lui Kautsky, Menger şi alţi socialişti de astăzi, care consideră socialismul ca pe o doctrină creştină perfecţionată, ceea ce este o absurditate vădită. Şi el a apelat la creştinism greşit. Şi Clode Focher (anul 1789) nu putea vorbi în numele creştinismului, fiindcă a fost un revoluţionar de cea mai curată nuanţă.

Creştinismul, repetăm, şi socialismul sunt intransigente, astfel că socialism creştin nu există şi nici nu poate fi.

Câteodată s-a dat denumirea de socialism încercărilor catolice de a îmbunătăţi soarta scăpătaţilor, săracilor etc, aceste încercări însă de socialism catolic, rezultat din învăţătura creştină, n-au nimic comun cu acesta, şi sunt numite pe nedrept socialiste. Afirmaţiunile socialiştilor cum că Evanghelia învaţă contra proprietăţii particulare, că primii ucenici ai lui Hristos au fost proletari, că prima obşte din Ierusalim a fost comunistă, că Însuşi Iisus Hristos a fost revoluţionar, sunt de domeniul fanteziei.

Cuvântul lui Dumnezeu nu învaţă nicăieri împotriva proprietăţii particulare, ci numai contra pasiunii pentru bogăţie (comparaţi Psalmi 61, 11; I Corinteni 7, 31, 30). Iar Evanghelia învederează clar că apostolilor bogăţia le-ar fi fost un obstacol în realizarea marii lor chemări. Bogăţia propriu-zis nu-i dezaprobată nicăieri. Tânărul bogat a fost sfătuit să îndeplinească poruncile Vechiului Testament (Să nu furi; clar că proprietatea particulară nu este negată). Apostolul Pavel recomandă (Efeseni 4, 28; comp. II Tesaloniceni 3, 8) să se lucreze, pentru a avea de unde da şi celor nevoiaşi. Evident că şi aici proprietatea particulară, ca atare, este sancţionată.

Este adevărat că majoritatea ucenicilor lui Hristos erau mai toţi săraci. Dar acest lucru îl putem vedea oriunde. Afară de asta, bogăţia pune adeseori stăpânire pe om şi-l face surd la ascultarea Evangheliei … Pe când sărăcia dimpotrivă, îl dispune să dea atenţie cuvântului evanghelic. Aceste lucruri sunt ştiute de toţi. Nu se poate tăgădui cu toate acestea că între primii ucenici ai lui Hristos n-au fost şi destui oameni cu stare, ca bunăoară Iosif, Nicodim, Lazăr şi surorile lui, Zaheu, cămătarul Levi, fiii lui Zevedeu şi alţii. Apoi, cumnatul împărătesei etiopienilor, Apostolul Pavel, mama lui Marcu etc.

Că în prima obşte din Ierusalim n-a existat comunism este clar. Citiţi Faptele Apostolilor, cap. 4, vers. 32-37; cap. 5, vers 1-11 de unde se vede destul de limpede că Anania şi Sapfira au fost pedepsiţi nu pentru că stăpâneau o proprietate particulară, ci pentru că au minţit Sfântului Duh, că au ascuns, că au înşelat … Căci doar nimeni nu le răpea proprietatea. N-a fost însă vorba de ea, după cum s-a şi spus. Asupra acestei chestiuni vom mai reveni, când va trebui să amintim despre esenieni şi atitudinea lor faţă de creştinism, sau mai bine asupra eticii lor faţă de cea creştină[4].

Că Iisus Hristos n-a fost revoluţionar este iarăşi evident pentru omul care a citit, dar mai ales care a pătruns adevărurile învăţăturilor Lui din cuprinsul Sfintei Evanghelii. Acolo se poate vedea că Iisus Hristos a predicat împărăţia nu din lumea aceasta. El a stăruit să refacă pe omul cel intern. El a învăţat pe oameni să caute Împărăţia lui Dumnezeu şi adevărul … El nu s-a ridicat împotriva guvernului, din contră, a poruncit să se dea chesarului ce este al chesarului, refuzând să împartă averea între împricinaţi, invocând motivul că nu l-a pus nimeni judecător etc.

El n-a negat proprietatea particulară a nimănui. De aceea doar s-au ridicat contra Lui şi iudeii, fiindcă El n-a fost împărat pământesc, n-a dorit să fie Mesia pământesc, pătimaş, cum îl voiau ei să-l aibă, în ura ce nutreau contra jugului stăpânirii străine etc[5].

O calomnie mai absurdă ca aceea pe care o aruncă socialiştii în contra lui Hristos nici nu se putea. Se vede cât de colo că şi ei procedează după reţeta iezuitică: scopul scuză mijloacele. În consecinţă, a continua vorba mai departe în privinţa acestui fel de socialism … după cele ce s-a vorbit mai sus, credem că este de prisos.

Vom trece dar la marxism.

 

b) Două dogme principale are marxismul: aa) înţelesul materialistic al istoriei sau materialismul istoric şi bb) teoria suplimentară.

 

aa) Marx (1818-1883) s-a folosit de metoda dialectică a lui Gheghel. După el, nu există adevăruri permanente sau principii veşnice. Totul se află în ,,proces de stagiare, existenţă, provenienţă” (Werden). ,,Grăuntele” de astăzi, mâine îşi schimbă forma sa de existenţă: fiind aruncat în pământ putrezeşte, ia o nouă formă, se preface într-un pai cu noi grăunţe, după care iarăşi aceeaşi istorie … (teza, antiteza, sinteza). La început, pământul era la oameni ca un bun comun. După aceea, au găsit că felul acesta împiedică succesele vieţii economice. Astfel că perioada dominaţiunii particulare a survenit în mod treptat şi continuă şi acum (prima perioadă: teza, a doua: antiteza), în clipa de faţă, se zice că au recunoscut cu toţii că pentru continuarea succesului vieţii economice este necesar a se reîntoarce la comunism (nu în stadiul lui sălbatic), ci la ,,socializarea uneltelor de producţie”, la socializarea ,,organizării producţiei însăşi” şi la ,,repartizarea fructelor producţiei” sociale, sub societate subînţelegându-se statul social-democratic, democratismul social sau marxismul, concepţii care coincid cu înapoierea la comunism, şi care în rezultat vor fi o sinteză … etc.

,,Procesul stabilizării” depinde numai de singurul factor economic. Toate celelalte preocupări sunt o ,,acordare” de preocupări ideologice. Şi aceste idei sunt numai ,,reflecţii” în capetele oamenilor la unii ,,producătoare de relaţii”, la alţii prelucrătoare. În consecinţă, se schimbă ,,sistemul economic”, odată cu acesta se schimbă şi ,,acordarea”. Fiecare regim economic are un număr anumit de ,,clase” (de exemplu în regimul de astăzi, clasa ,,capitaliştilor” este a 4-a castă etc). Când însă sistemul economic se va îndrepta în altă direcţie atunci va fi în loc de teză antiteză sau în locul ei sinteza etc. Vechile clase continuă încă să existe.

Existenţa lor însă mai departe este condiţionată de schimbarea sistemului economic. Dacă se provoacă schimbarea, imediat începe lupta de clase, clasele vechi necedându-şi poziţia lor altora. Această luptă de clasă este necesară în viaţa economică a omenirii şi va rămâne, schimbându-se numai clasele care totdeauna se vor schimba.

 

bb) După marxism, sunt esenţiale numai interesele economice, interesele de stomac şi a acelora ce au legătură cu el, sau în general cu cerinţele trupeşti. Numai aceste bunătăţi sunt în fapt de preţ[6]. Unele din ele au preţul ,,de consum”, iar altele ,,de schimb”. Pâinea ce o mâncăm, haina ce o purtăm etc sunt lucruri ce au un preţ de consum. Pe alte lucruri nu le întrebuinţăm, ci le vindem, iar din banii obţinuţi pe această cale cumpărăm ceva necesar; uneori schimbăm şi vreun lucru pe altul. În acest caz însă, avem de-a face cu un preţ de schimb. ,,Comun” este aceea ce întruneşte şi un preţ şi altul, ,,munca” în rezultatul căreia bunul devine o proprietate a noastră. Munca este principalul: Cătimea de muncă indică gradul de preţ al obiectului, al muncii în condiţiunile cunoscute, al aptitudinii obişnuite a omului etc. Cu cât dar se va cere mai multă muncă, cu atât va fi obiectul mai de preţ şi viceversa.

În condiţiunile de astăzi, lucrătorul nu-şi primeşte plata completă, plata care ar preţui întreaga lui muncă: i se dă numai o parte, iar restul, zice Marx, trece într-un buzunar străin. Lucrătorul este de exemplu tocmit de un fabricant. Plata zilnică de muncă trebuie să fie egală cu suma ce ar fi suficientă lucrătorului pentru a se hrăni el şi familia lui (com. Lassal). Această plată el o poate merita în urma unui lucru efectuat în timp de 6 ore, zice Marx. Lucrătorul însă este pus să lucreze câte 12 ore, ba chiar şi mai mult. Primele 6 ore lucrătorul le munceşte pentru plata ce ar fi suficientă spre a se hrăni el şi familia lui; iar celelalte 6 ore sunt lucrate pentru buzunarul fabricantului; (fiindcă pentru aceste 6 ore, lucrătorul nu primeşte nimic), care în felul acesta exploatează o muncă străină.

Fabricanul, plătind de exemplu 2 mărci, primeşte lucru de 4. Aceste 2 mărci în plus (preţul suplimentar), adică o muncă străină neplătită, el şi le pune în buzunarul său, şi îmbogăţindu-se treptat are posibilitatea de a strâmtora din ce în ce mai mult pe lucrător reducându-i preţul de lucru şi intensificându-şi producţiunea, cu ajutorul maşinilor perfecţionate.

Ce este de făcut dar pentru a se pune sfârşit unei asemenea stări de lucruri ? se întreabă Marx. Producţia de astăzi a fabricilor şi uzinelor nu poate fi suprimată: aşa cum se găseşte însă, ea răspunde momentului de faţă. Una deci rămâne de făcut: toate ,,uneltele de producţie”: fabricile, maşinile, pământul, pădurile, câmpurile etc, să fie luate din stăpânirea particulară şi împărţite toate pe cale comună.

Iată dar în fond ce este marxismul. Restul, pentru noi, nu mai prezintă nici o importanţă şi nici vreo însemnătate.

Împotriva stipulaţiunilor marxismului se poate şi trebuie să spunem următoarele:

 

aa) Împotriva primei doctrine

Povestea cu ,,reflecţiile din capetele oamenilor” în legătură cu aceea de producţie este prea naivă, ca să nu spunem mai mult, căci doar şi în oglindă nu poate fi reflectat mai mult decât aceea ce este în obiectul ce reflectează. În relaţiile însă de producţie, nu există nici o iotă de morală (a se vedea detalii mai jos). Cum poate dar morala să fie o reflecţie a acestor relaţii ? Mai departe. Oricâte ,,relaţii de producţie” aţi prelucra în cap, nu va putea ieşi din aceasta nimic nou, dacă nu există ceva mai de mult în însăşi relaţiile. Dacă în ele n-a fost nici religie, nici morală, nu se va obţine niciodată în rezultat nimic din toate acestea, chiar dacă s-ar lucra cu cea mai mare energie.

În ciuda tuturor marxiştilor, trebuie să afirmăm că există adevăruri neschimbătoare şi veşnice. Aşa de exemplu avem legile logice (legea identităţii, legea contradicţiei), matematice (axiomele: ,,două dimensiuni, egale cu a treia, egale reciproc”, ,,fracţiunea”, 2 x 2 = 4 şi multe altele). Aceste principii eterne sunt independente de condiţiunile economice, nu sunt suprapunerile lor, şi nu se schimbă împreună cu ele. Alături de aceste principii mai sunt şi altele la fel, cum spre pildă cele religioase, morale … absolut independente faţă de cele economice: credinţa în Dumnezeu, vocea sentimentului moral, şi altele, toate acestea, în fondul lor, au rămas şi rămân pururea neschimbătoare faţă de orice fel de primeniri economice.

 

3. Contrar marxismului, după care procesul istoric se săvârşeşte inevitabil sub influenţa condiţiunilor economice, după care omul este ,,o jucărie” în mâinile necesităţilor neîndurătoare … acestui om îi aparţine în mod inerent libertatea morală. Cum că această libertate nu este o necesitate fatală se poate constata destul de evident din viaţa istorică a omenirii. De exemplu, moartea lui Alexandru Macedon a avut o însemnătate considerabilă în istoria lumii antice. Ea însă a fost provocată de cauze condiţionate, nu de o necesitate laterală, ci de pronunţarea libertăţii lui morale. Mai departe, Filip, tatăl lui Alexandru, a murit întâmplător pentru că libertatea criminalului i-a împins mâna la crimă. Însemnătatea timpului morţii lui însă este de nepreţuit. Fiindcă dacă el ar fi murit mai târziu, şi Alexandru s-ar fi urcat pe tron în vârstă mai înaintată, este puţin probabil că acesta din urmă ar fi provocat o asemenea schimbare în istoria omenirii, cum a săvârşit-o la vârsta sa tânără, când sângele îi pulsa cu putere … Şi când ne gândim că sunt încă atâtea alte asemenea fapte întâmplătoare, condiţionate de pronunţarea libertăţii ! Fapte ce nu stau în legătură cu vreo necesitate oarecare condiţionată de viaţa economică.

 

4. Referinţele istorice ne spun tocmai aceea ce nu vrea să recunoască marxismul. La evrei de exemplu, nu viaţa economică condiţiona prin sine pe cea religioasă, ci din contra: cea religioasă pe cea economică (citiţi de pildă ,,cele cinci cărţi”[7]). După aceea, şi singur creştinismul a luat naştere nu din influenţa condiţiilor economice. Iisus Hristos a fost proorocit cu câteva secole mai înainte, iar persoana Lui este o condiţiune care hotărăşte totul în creştinism. Acesta fără El ar fi fost de neînţeles şi nici n-ar fi creştinism. Hristos însă a fost independent de condiţiile economice ale lumii de pe vremuri, şi afară de asta şi trăia în Palestina – o provincie din fundul împărăţiei romane, prin urmare cu totul departe de centrul vieţii economice de pe atunci …

Este lucru cunoscut că creştinismul a fost acela care a modificat viaţa economică a omenirii: parabola despre robi, despre femeie, despre muncă şi însemnătatea ei. Şi de asemenea cruciadele creştine au produs o mare schimbare în viaţa economică a omenirii, fiind provocate nu de schimbarea unor condiţiuni economice de viaţă, ci avându-şi originea pe simplu teren religios … Chiar şi oamenii izolaţi schimbau viaţa economică sub influenţa ideilor lor inerente, politice, religioase, morale etc. Este destul credem să ne amintim numai de Kir, Alexandru cel Mare, Constantin cel Mare, Carol V, Luther, Petru cel Mare, Napoleon, ca să ne putem edifica asupra acestui adevăr.

Chestiunea nu stă dar în economie. De altfel şi Katrein spune că şi sfârşitul ocazional al unei lupte poate modifica viaţa economică a unei ţări până la de nerecunoscut, de pildă, victoria lui Ioan Sobieţky asupra turcilor, la Viena, în anul 1683. Dacă n-ar fi avut loc această victorie, aproape întâmplătoare, viaţa Europei ar fi luat cu totul o altă întorsătură.

Comparaţi acum acestea cu ceea ce s-a vorbit mai sus, cu privire la influenţa libertăţii morale asupra mersului vieţii politice a omenirii. Ce s-a întâmplat de exemplu şi în anul 1913 în Balcani ? Din care cauze ocazionale au dispărut toate fructele victoriilor slave ?

 

5. Cum vedem dar, concepţia marxismului asupra luptei de clasă este inadmisibilă. Se poate constata cu exactitate de exemplu în istoria Orientului antic, unde viaţa economică era foarte dezvoltată, că ,,lupta de clasă nu juca nici un rol” (Katr. şi alţii). Acelaşi lucru îl putem spune şi asupra Greciei antice, unde au avut loc lupte, nu de clase însă, ci ,,naţionale”; pentru că cele ale grecilor contra perşilor, contra macedonenilor, contra romanilor, a grecilor contra grecilor, a atenienilor contra spartanilor … au avut cu totul alte motive. Din punct de vedere marxist, toate acestea desigur că şi-ar avea explicaţia lor curioasă. Afirmăm mai departe că orice descoperiri, invenţiuni, succese ştiinţifice şi altele de felul acestora, ce au influenţat şi influenţează puternic asupra culturii, progresului, au obligaţiunea, nu faţă de ,,lupta de clase”, ci faţă de alte cauze cunoscute de toţi şi anume: tendinţa spre ştiinţă curată, către adevăr pur, sălăşluit în om, şi care în orice caz îl mişcă cu mult mai mult decât orice condiţiuni economice. Apoi, creştinismul a fost acela care a putut modifica aşa de puternic viaţa europenilor. Asta este fapt constatat. Sub care influenţă au primit europenii creştinismul (de pildă, ruşii în timpul lui Vladimir) ? Sub influenţa cauzelor economice ? În nici un caz. Şi acest lucru îl ştiu chiar şi şcolarii …

Este clar deci, din cele relatate, în afară de multe altele, că prima dogmă a democratismului social nu poate fi recunoscută ca solvabilă.

Nu mai vorbim de insolvabilitatea negării de către marxism a sufletului omenesc, ca o substanţă specială, independentă …, deoarece această chestiune face parte din domeniul unei alte ştiinţe, care are singură datoria a apăra existenţa începutului spiritual din om. În general însă, analizarea bazelor materiale ale marxismului se lasă de obicei în sarcina disciplinelor filozofice. Datoria noastră constând numai în a releva părţile mai principale şi cu o importanţă mai mare în marxism, după chiar declaraţia ultimului.

 

bb) Trecem acum la dogma a doua a democratismului social.

Lucrătorul nu primeşte întreaga plată de lucru pentru munca sa, pentru că n-ar fi nici echitabil. Doar fabricantul, care-şi pune capitalul în rulaj, are şi el atâta drept, de a-şi primi pentru aceasta o oarecare indemnizare, altfel la ce ar mai da el banii săi, pentru ca numai alţii şi nu şi el, să se folosească cu ei. Pe lângă aceasta, lui nu arareori i se întâmplă să rişte a pierde capitalul întreg, sau şi numai o parte din el. De unde dar lucrătorul ar avea dreptul absolut asupra întregului profit al muncii sale, iar fabricantul nu ? Căci doar pentru a conduce o afacere de fabrică, cineva a trebuit să facă studii ca să devie fabricant; are destule greutăţi în a conduce fabrica, greutăţi enorme: trebuie să ştie tot, trebuie să prevadă tot, având răspunderea pentru toate …

Pe când lucrătorul, neriscându-şi capitalul său, pe care nici nu-l are, vine la serviciu fără a avea vreun studiu – un ignorant complet, câteodată stricând şi maşinile scumpe datorită ignoranţei sale, neavând nici grijă pentru conducerea afacerii complexe a fabricii, neavând pentru nimic nici o răspundere – deodată are poftă să se vadă în aceleaşi condiţiuni, dacă nu şi mai bune, decât ale fabricantului.

Curios, foarte curios ! Lucrătorul nu are ,,nici o leţcaie” a sa. Se foloseşte de unelte străine, de material străin … Apoi, nu-i el oare obligat să defalce ceva pentru acest drept de ,,folosire” din câştigul său ? Fabricantul este aproape întotdeauna ameninţat de concurenţă, scăderea preţurilor la bursă, completa stagnare în vinderea fabricatelor sale etc, pe când lucrătorul, pe lângă că nu vrea să ştie nimic din toate acestea, dar nici nu se gândeşte să indemnizeze pe fabricant pentru riscurile şi îngrijorările sale, care câteodată iau câte o întorsătură foarte neaşteptată … ci numai ştie să strige prosteşte: ,,Proletari din toate ţările uniţi-vă !”

După marxism, ,,valoarea depinde numai de muncă”. Ei bine nici cu asta nu putem fi de acord. Hertzberg, unul din cunoscătorii contemporani ai socialismului, dă un exemplu foarte elocvent: eu – zice el – secer ziua întreagă pe un câmp prost şi obţin, de pildă, o sută de snopi; altcineva seceră pe un câmp fertil, unde ,,n-are nevoie să alerge după spice”, şi obţine 200-300 snopi. Munca şi într-un caz şi în altul poate fi una şi aceeaşi, dar rezultatele ? În cazul de faţă, munca poate oare avea o valoare egală ? Mai departe. ,,Dacă o marfă se cere tot mai puţin scade şi valoarea ei”. (Renan, de exemplu, se vinde acum la Paris în loc de 1 franc vol., cu 10 centime).

Se rezolvă oare aicea chestiunea prin însăşi munca, de la sine ? Apa, care în sat, nu costă nimic, costă scump şi chiar foarte scump … în locurile secetoase. Pentru ea, se plăteşte şi în oraşe şi îndeosebi sunt gata a plăti oricât şi în sate, la cazuri de incendiu … Contează aicea oare munca ? Munca obţine ca atare o anumită valoare, nu pe motivul continuităţii, ci pe acel al folosului pe care îl aduce. Acelaşi Hertzberg zice cu tot dreptul că nu se poate preţui la fel munca chiar şi atunci când ar fi uniformă în continuitate cum de pildă: marinarul cu căpitanul, fochistul cu maşinistul, gardianul cu medicul, inginerul cu lucrătorul … Într-un fel tratezi pe medic, într-alt fel pe subalterni etc. Dacă scafandrierul promite să scoată la suprafaţă o corabie scufundată, cerând pentru aceasta o jumătate din valoarea încărcăturii, credeţi oare că proprietarul nu va consimţi ? Şi oare şi aici, rezolvarea problemei constă în continuitatea muncii … sau în însăşi munca ?

Nu, ci în folosul ce aduce … Socialiştii preţuiesc propriu zis numai munca fizică, munca lucrătorului … De altfel chestiunea nu constă în forţa fizică ca atare, ci în ,,arta de a o multiplica artificial”. Arta, şi nu forţa fizică, este în prim rând ceea ce valorează. Cine a descoperit puterea aburilor, a electricităţii ? Cine le-a aplicat în practică ? Cine a învăţat să zboare ? Cine a inventat maşinile, tot felul de secerătoare, treierătoare ? Cine a inventat telegrafia fără fir, telefoanele, aeroplanele ? Cine a descoperit puterea radiului etc. Nu reprezentanţii forţei fizice, ci învăţaţii, oamenii superiori, pe care socialiştii în zadar îi numesc trântori: căci fără aceşti trântori ar fi stat şi ei reci şi flămânzi chiar dacă s-ar fi unit şi toţi proletarii la un loc, mai curând s-ar fi mâncat unii pe alţii …

Unificarea muncii diferite dar, sau evaluarea ei la fel, adică aceea a savantului cu a lucrătorului de atelier, a minierului cu a medicului, a inginerului cu a hamalului etc este o imposibilitate firească şi în consecinţă o absurditate.

,,Capitalul”, după marxism, este ,,duşmanul lucrătorului”. Ei bine, şi asta este o minciună. Capitalul dă muncitorului ,,o bucată zilnică de pâine”. Fără capital n-ar putea exista nici fabrici, nici uzine, nici alte întreprinderi mari … Fără capital nu s-ar putea ajunge departe şi fiecare ar fi nevoit să trăiască cu totul primitiv, sălbatic, mulţumindu-se numai cu puţinul de tot. Capitalul poate fi asemănat unui bazin mare, care conservă apa în timpul căldurilor de vară. Fără acest bazin, totul ar pieri deoarece în puţurile cele mici toată apa se evaporează de arşiţa soarelui …

Când vorbim astfel, n-avem în vedere cazurile, abuzurile săvârşite de capitalişti cu capitalurile lor. Asemenea abuzuri sunt posibile, se întâmplă … Excepţiunile însă nu fac regulă şi nu dau motiv la discuţiuni în fond … Oare puţine abuzuri săvârşim şi noi ? … Mulţumită însă capitalului (comp. mai sus cu Bernştein), lucrătorul îşi poate duce un trai mai omenesc, iar în prezent, ţăranii agricultori sunt aceia care trăiesc mai bine decât orăşenii. Mulţumită capitalului şi ,,proletarul are patrie”. Cu excluderea acestuia însă toţi ar deveni săraci uniform, la nimeni n-ar rămânea nimic, pentru că nu s-ar putea pune bazele vreunei întreprinderi întinse. Răul d-lor socialişti nu stă în capital, nu capitalul este de vină că toate lucrurile dvs. merg prost, ci dvs. înşivă, şi etica dvs. ,,tovărăşească”.

Se mai spune că remediul recomandat de marxism contra răului, (adică contra abuzurilor cu capitalul, proprietate particulară etc) ,,nu este mai rău decât răul însuşi”. Dar domnilor, desfiinţând proprietatea particulară, împreună cu dânsa vor cădea familia, căsătoria; şi împreună cu acestea, tot ce se bazează şi se sprijină pe ele, adică tot ce are omenirea mai de preţ[8].

 

Morala creştină nu este infructuoasă

Că acesta-i adevărul, se esenţiază în urma diferitelor ieşiri împotriva creştinismului din partea socialiştilor.

S-a discutat şi se discută încă, între reprezentanţii diferitelor nuanţe, creştinismul în privinţa utilităţii, valorii practice, şi a însemnătăţii lui vitale.

Chiar Goethe – acest ,,mare păgân” – spunea că orice fel de succese ar obţine ,,cultura spirituală”, oricum s-ar dezvolta spiritul omenesc, oricât de perfecţionate vor deveni ştiinţele naturale, ,,înălţimea şi cultura morală a creştinismului” nu vor fi întrecute niciodată[9].

Cu tot entuziasmul s-au referit asupra învăţăturii morale creştine în zilele noastre şi oameni cu renume mondial ca de pildă Kavelin, contele Tolstoi etc. Cel dintâi asigurând că ,,în scopul indicat omului individual de învăţătura creştină”, se cuprinde întregul sens al vieţii personale, superioare, desăvârşite, decât care nu este şi nici nu poate fi imaginat un altul.

Încercări ca acelea de a găsi în budism sau la pitagoreii Socrat şi Platon învăţături etice, care să reprezinte în sine sau să întreacă înalta doctrină morală creştină, s-au dovedit cu totul insolvabile … Sistemele ivite în sânul popoarelor creştine n-au făurit nimic nou; ci numai unele au explicat etica creştină, iar altele au constituit în sine încercări mai mult sau mai puţin reuşite de a-şi găsi baze teoretice. Creştinismul, sau doctrina creştină, stă incomparabil mai presus decât toate cele despre care s-a vorbit sau scris vreodată despre ele. El este un model de perfecţiune, ultimul cuvânt al înţelepciunii etice … Ca o stâncă neclintită, el stă nemişcat la înălţime, şi neatingibil, în mijlocul tuturor încercărilor şi a furtunilor dezvoltării istorice, şi la care oamenii după toate rătăcirile şi peregrinările posibile şi imposibile se înapoiază, din vagabondajul lor sufletesc, ca la singurul mijloc de alinare al tuturor mâhnirilor şi chinurilor sufletului sfărâmat[10].

,,Creştinismul”, după cuvintele lui Tolstoi, ,,este cea mai severă, cea mai curată şi cea mai completă învăţătură metafizică şi etică, mai presus de care inteligenţa omenească nu s-a ridicat, şi în cadrul căreia în mod inconştient oscilează întreaga activitate omenească”[11].

 

[1] Sunt: ,,Pământul, toate formele materialelor brute, fabricile, maşinile, căile de comunicaţie, într-un cuvânt toate valorile, care nu servesc la întrebuinţarea directă” (Katrein).

[2] Comunismul este negativ si pozitiv; cel pozitiv este extrem si moderat; cel moderat este anarhism si socialism.

[3] Anarhiştii mai cunoscuţi sunt: Godvin, Prudon, Stiener, apoi Bacunin, Cropotchin, Tucker, Tolstoi (cu anarhismul lui ‘paşnic’).

[4] Biserica din Ierusalim la începutul erei creştine era cea mai săracă. Iar dragostea primilor creştini era îndeosebi de fierbinte. De aici şi pornea faptul că ei se ajutau unii pe alţii. Acum dacă această stare de lucruri ar fi fost legitimată, atunci am putea-o vedea şi la alte Biserici, ceea ce de altfel n-a fost; pentru că între timp a dispărut chiar şi în obştea din Ierusalim.

[5] Evreii totdeauna nutreau tendinţa spre libertate politică: istoria profetului Ieremia, înapoierea din captivitate şi clădirea templului, pereţilor; Macaveii; Iuda Galileeanul, Faptele Apostolilor 5, 36-37; după 33 ani de la înălţarea lui Iisus Hristos, răscoala contra romanilor; răscoala din anul 135 după naşterea lui Iisus Hristos. Dacă Iisus Hristos ar fi fost revoluţionar, evreii nu L-ar fi răstignit, ci L-ar fi susţinut. Cărturarilor nu le plăcea că prin predicile Sale ,,se abătea” de la chestiunile ,,politice” aducând pe ascultători ,,în domeniul virtuţii curate, personale”. ,,Irodianii, cămătarii şi militarii îşi înmulţeau setea de răscoală”, aşa că de ei nu se atingeau. Iisus Hristos însă proceda altfel: cine are două haine, să dea şi săracului, cine are hrană, să facă la fel (Luca 3, 11). Soarta Lui a fost aşadar hotărâtă. Evreii visau o viitoare împărăţie pământească. Chiar Nicodim nu înţelegea de ce Iisus Hristos nu adună o armată pentru a scutura jugul păgânesc … Nu înţelegea că misiunea Lui este în a provoca o ,,renaştere morală”. Din acest motiv minunea săturării cu 5 pâini a avut o deosebită impresie asupra mulţimii, fiindcă ea indica mai curând pe Mesia pământesc … Învierea lui Lazăr era ceva mai superior; iudeii însă, imediat după săvârşirea ei ,,au hotărât să-l omoare” fiindu-le frică că ,,toţi vor crede în El” şi va veni sfârşitul urzirilor lor revoluţionare. Şi Varava a fost apărat de mulţime înaintea lui Pilat, pentru că Varava nu era un bandit (tâlhar) obişnuit, ci ‘rebel’ ‘revoluţionar’. Mai departe, în persoana lui Iisus Hristos, defăimat, poporul vedea defăimată ideea sa, Mesia Împărat, şi pentru asta a strigat: ,,Răstigneşte-l”.

[6] Pământul este un ceva pământesc şi nimic mai mult. ,,Să lăsăm cerul la păsări”, spun cinic socialiştii. Iată de ce îşi termină ei de obicei aşa de trist viaţa. De exemplu, la 18 noiembrie 1911 o telegramă din Paris anunţa: ,,Paul Lafagre, unul din liderii socialismului şi soţia lui fiica lui Karl Marx s-au otrăvit … nevoind a se mai lupta cu bătrâneţea” … Din punctul de vedere socialist ateist, toate acestea, fireşte au înţeles … dar ne permitem o întrebare: un asemenea ideal aduce el oare vreo consolare ? Este el oare admisibil din punct de vedere al raţiunii sănătoase ? … Ori asta e o altă chestiune …

[7] Se referă la Pentateuh, cele cinci cărţi ale Proorocului Moisi: Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii şi A Doua Lege.

[8] A se vedea la Katrein, Hertzberg, Fleischman etc.

[9] A Rau, Die Ethik Iesu, Giessin, 1899, p. 172.

[10] Scopurile eticii, în vol. 3 din colecţia de opere, Sankt Petersburg, 1899, p. 939-940.

[11] A se vedea colecţia completă a Operelor, vol. II, ediţia lui Hertzic, Sankt Petersburg, 1907, p. 17.