Din scrierile Mitropolitului Galaction Cordun – Poate stiinta sa inlocuiasca crestinismul

Din scrierile mitropolitului Galaction Cordun

Poate ştiinţa să înlocuiască creştinismul

de arhimandrit Galaction Cordun

din Mitropolia Ungro-Vlahiei

Au fost timpuri când oamenii s-au ridicat în contra ştiinţei în numele creştinismului, convinşi că această dumnezeiască învăţătură poate înlocui pentru oameni orice fel de ştiinţă.

Acum însă lucrurile s-au întors altfel: toţi aşa numiţii învăţaţi se ridică cu înverşunare în contra creştinismului, cu pretenţiunea că ştiinţa poate înlocui pentru om orice religie şi pe creştinism chiar.

Ar fi de prisos ca să mai intrăm în amănuntele evenimentelor ce-au fost şi au trecut. Nu tot aşa ne putem referi şi la chestiunea care este agitată mereu şi nelinişteşte multe minţi: dacă ştiinţa poate înlocui pentru noi creştinismul ?

Veţi concede de la început că ţinta şi primul fruct al ştiinţei este luminarea minţii noastre. Dar şi creştinismul este lumină; şi el ne luminează mintea cu învăţătura sa.

Atunci care-i deosebirea ? Sunt două ramuri într-o tulpină. Prima care îmbrăţişă totalitatea obiectelor văzute necesare simţurilor noastre pipăibile – ramura experimentală – şi a doua a lucrurilor nevăzute, ce trec de sfera cugetării omeneşti, adică de cadrul experimental.

Prima ramură este aceea a ştiinţei nemărginite, fără sfârşit dacă vreţi. Pe care spre a o putea studia cu profunzime, a fost împărţită într-o mulţime de ramuri mai mici şi în fiecare din aceste ramuri deosebite, numai sprijinindu-se cineva pe experimente pozitive câştigate pe calea simţului exterior şi interior, poate să ni se improprieze cunoştinţele ei, chiar şi în mod mai încet – la pas dacă vreţi, însă sigur şi neşovăielnic, întrucât în procesul ce se desfăşoară, rezultatele sunt produsul unor urmăriri şi deducţiuni pozitive, ce nu sufăr reprobare şi care au darul ca pe încetul să gonească întunericul ce ne înconjoară, strecurând în sufletele noastre lumina ştiinţei.

A doua ramură, ce prevalează sau trece peste marginile experimentale practice posibile este aceea nepătrunsă de ştiinţă – creştinismul – care ca ramură neatârnată de simţirea sau cercetările noastre, a putut fi nouă revelată de către Însuşi Acela ce l-a văzut nemijlocit, după cum noi vedem lumea aceasta văzută şi simţită prin Fiul Său cel iubit, care S-a pogorât pe pământ din lumea cea de sus nevăzută, ca să ni se descopere nouă, ceea ce s-a şi făcut în adevăr prin creştinism.

Ştiinţa dar nu poate mai mult decât să presupună despre o existenţă a lucrurilor celor mai presus de simţirea omenească şi de gând, şi aceasta numai în măsura indiciilor aflate în lumea simţită. Creştinismul însă ne dă despre ele cea mai clară şi sigură explicaţiune. În sufletul nostru şi chiar firea noastră exterioară se întrevede Dumnezeu, Făcătorul lumii, în toată plenitudinea desăvârşirii Lui. Mintea noastră sau ştiinţa caută să ghicească ceva despre existenţa lui Dumnezeu, firea Lui, relaţiunea Lui cu lumea şi cu omul şi tot ce ghiceşte nu-i decât ceva încurcat, nelămurit, întunecat (Corinteni 13, 12).

Pe când creştinismul ne descoperă pe Dumnezeu nu numai ca Persoană, ci ne dă indicii sigure atât despre viaţa Lui internă că este unul după existenţă, dar în trei feţe, cât şi despre însuşirile şi acţiunile Lui în făpturile Sale, prezentându-ni-L cu toată claritatea ca pe Părintele nostru suprem, Mântuitorul nostru, Sfinţitorul şi Judecătorul nostru.

Sprijiniţi pe simţul intern şi conştiinţa de sine, urmărind manifestările sufletului nostru în acţiunile lui, şi urmând cerinţelor şi năzuinţelor lui înalte care nu pot fi satisfăcute pe pământ cu nimic, ştiinţa poate presupune numai, sau cel mult ghiceşte, despre spiritualitatea sufletului nostru şi deosebirea lui de trup, de însuşirile şi calităţile lui, de nemurirea şi viaţa lui de după mormânt şi cu acestea se şi încheie cadrul câmpului ei de cercetări.

Creştinismul însă ne lămureşte clar aceste presupuneri ale ştiinţei, ne întăreşte în credinţa despre existenţa lor, prezentându-ni-le cu toată siguritatea ca pe un adevăr neclintit.

El ne învaţă că sufletul nostru este în adevăr spirit, care după moartea corpului se întoarce la Dumnezeu de unde a şi fost dat (Eclisiastul 12, 7); că el este fiinţă dotată cu raţiune şi independenţă, înfrumuseţată cu chipul Făcătorului său şi chemat a sta veşnic în relaţiune morală şi legătură neîntreruptă cu Dumnezeu; şi că el, chiar dacă şi-a schimbat această legătură cândva, totuşi, este chemat din nou către Dânsul prin Fiul lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, şi că pentru noi este gătită împărăţia cerului încă de la începutul lumii, unde vom afla fericirea cea veşnică, dacă ne vom sili a fi vrednici de dânsa.

Observând şi studiind universul văzut, involuntar gândul ne este cuprins de o admiraţie şi cucernicie pentru măreţia Făcătorului lui; şi când mai vedem că în tot acest univers numai sufletul nostru a fost creat fiinţă cu judecată, singura care-i în stare a-i înţelege menirea, ştiinţa iarăşi vine numai cu presupuneri că poate mai există şi alte spirite sau duhuri mai perfecte decât cele omeneşti, dar neîncorporate.

Pe când creştinismul ne afirmă cu certitudinea ce nu suferă nici o desminţire că există încă o întreagă lume de spirite fără corp, milioane nenumărate, mii de mii şi întunerece peste întunerece (Daniil 7, 10) de îngeri, arhangheli, heruvimi, serafimi şi alte puteri cereşti, care sunt aşezate una deasupra alteia după rangul ce-l au fiecare, după meritele perfecţiunii şi sfinţeniei lor, înconjurând fără încetare tronul Domnului Atotţiitorului, îndeplinindu-I voia Lui cea sfântă, dar mai ales slujind ca intermediari nemijlociţi ai proniei şi grijei Lui părinteşti, pentru mântuirea sufletelor noastre.

Într-un cuvânt, creştinismul pătrunde şi ne lămureşte toate tainele cele mai presus de fire din lumea cea înaltă, în acelaşi grad după cum ştiinţa ne explică şi ne dă indicaţii sigure asupra lucrurilor simţite.

De aceea şi zice Hristos: Eu sunt lumina lumii (Ioan 8, 12) … Eu lumină în lume am venit, ca tot cela ce crede întru mine să nu rămână întru întunerec (Ioan 12, 46).

Credinţa dar este acel organ prin care noi putem vedea lumea cea nevăzută, lămurită nouă prin lumina descoperirii dumnezeieşti.

Închipuiţi-vă acum ce s-ar petrece cu noi dacă ne-am lepăda de creştinism şi ne-am mulţumi numai cu singură ştiinţa. Mai întâi, zăveaza întunerecului ar acoperi pentru noi tot domeniul supranatural, şi noi, chiar şi prin cea mai desăvârşită procopsire în ramurile ştiinţifice, am rămânea totuşi în cea mai desăvârşită umbră asupra lucrurilor din viaţa spirituală.

Tot ceea ce ne-ar putea spune ştiinţa asupra lor nu ar fi decât numai presupuneri şi concluziuni enigmatice, deducţii nesigure, care însăşi în faţa ştiinţei nu ar putea controversa unei critici serioase pentru a-şi fixa stabilitatea.

De aci numai un pas ne poate despărţi de clătinare şi îndoială, iar la sfârşit şi de negarea a tot ce se ridică deasupra domeniului experienţei şi prin urmare a tot ce nu aparţine lumii noastre senzuale, concrete.

Şi cine nu ştie dintre noi că mulţi oameni aşa zişi erudiţi chiar din zilele noastre, lepădându-se de creştinism şi ţinându-se numai de căile ştiinţei, au ajuns la sfârşit a nega existenţa lui Dumnezeu şi a spiritelor fără corpuri, ba chiar şi aceea a sufletului omenesc ?

Creştinismul nu-şi mărgineşte crugul luminilor ce ne dă numai întru a ne lămuri asupra existenţei lumii înalte, lumii de sus, căreia îi aparţinem şi noi prin sufletele noastre şi unde după oarecare vreme vom vieţui veşnic, ci şi întru a ne lumina mintea asupra adevărurilor cereşti, care prin ajutorul ştiinţei ar rămânea întunecate.

El îşi mai dă ca ţintă să reorganizeze, să reclădească, să reînnoiască omenirea, în direcţiunea moralei, să ne curăţească pre noi de răul moral, să ne înveţe calea binelui, să ne facă oameni sănătoşi şi tari în virtute, spre a ne îndeplini cu vrednicie misiunea noastră pe pământ, pregătindu-ne pentru cetăţenia cea eternă şi pentru viaţa cea din ceruri.

Ca să-şi ajungă ţinta, creştinismul are la îndemână două mijloace puternice: 1) Învăţătura sa o prezintă lumii în aşa termeni curaţi şi înalţi, că nu se poate compara cu o alta, şi apoi instrucţiunile asupra ei, cum şi misterele, ne sunt în aşa mod lămurite, că le poate pricepe orice om, de orice rang social sau grad de cultură ar fi.

Această învăţătură dar, creştinismul ne-o pune la îndemână pe de o parte prin legiferările de tot felul şi hotărârile canonice şi practice ce dau indicaţiuni clare de ce are să facă omul în orice împrejurare din viaţă, iar pe de alta ca cel mai înălţător exemplu ne indică prin testamentul său pe Începătorul credinţei noastre, pe Iisus Hristos.

De netrecut cu vederea este şi faptul că creştinismul, punându-ne la îndemână nişte astfel de rânduieli şi legi sau canoane pentru viaţă, ne dă în acelaşi timp şi posibilitatea să le realizăm.

O Doamne ! doar numai acel care a trăit puţin sau şi trăind nu a avut grijă de suflet şi nu s-a războit cu propriile-i patimi şi prin urmare şi cu dorinţele vinovate ca să le învingă nu poate şti din experienţă – fiindcă nu a făcut-o –, cât de slabi suntem moraliceşte şi cât de adânc suntem căzuţi.

Pe noi ne-a slăbit păcatul care viază întru noi, şi ne-a pătruns toată fiinţa; într-atâta ne-a slăbit, că nu facem aceea ce se cade, ci aceea ce nu voim (Romani 7, 19). Din cauza asta, pentru unii ca noi, nu-i de ajuns a şti şi să cunoaştem legile morale. Mai ne trebuie şi sforţări, prin ajutorul cărora am putea să ne vindecăm de suferinţele spirituale, am putea să ne eliberăm de păcatul ce ne-a robit, şi atunci am putea să facem binele care ni se recomandă de către legea morală.

Ei bine, tocmai aceste sforţări, puteri dumnezeieşti, către viaţă bună şi virtuoşie, ni le şi pune la îndemână creştinismul, prin ajutorul Sfântului Duh. Aceste mijloace ne-au fost dobândite de către Mântuitorul nostru prin moartea Sa pe cruce şi se varsă asupră-ne prin sfintele taine ale Bisericii, curăţindu-ne pre noi de tot păcatul şi vindecându-ne toate suferinţele noastre spirituale. Ajutorul acesta al Sfântului Duh ne renaşte şi înnoieşte, şi în măsura credinţei noastre în Hristos petrece nedezlipit întru noi, ne ajută şi goneşte de la noi toată necurăţia şi patimile omeneşti.