Documente privitoare la pozitia episcopului Gherasim Saffirin fata de legea sinodala din 1909

Documente privitoare la poziţia Episcopului

Gherasim Saffirin faţă de legea sinodală din 1909

şi

Apărarea Prea Sfinţitului Episcop al Romanului

Gherasim Saffirin, în procesul sinodal din vara anului 1911

 

I. Cuvântările Prea Sfinţitului Episcop al Romanului Gherasim Saffirin, rostite în senat, în martie 1909, cu privire la proiectul de lege pentru modificarea Legii sinodale din 1872 şi pentru înfiinţarea Consistoriului Superior Bisericesc

(A se vedea aspecte din viaţa P.S. Gherasim Saffirin, în numărul 22 al revistei Tradiţia Ortodoxă, tipărită de mitropolia noastră. De asemenea, în numărul 24, puteţi găsi anatema pe care a dat-o P.S. Gherasim asupra Sfântului Sinod fiindcă nu s-a ridicat împotriva Legii Consistoriului Bisericesc Superior)

 

 

I.1.  Şedinţa din 5 martie 1909

Domnilor senatori,

mai întâi de toate socotesc că este bine să ne împrospătăm în minte oarecare adevăruri pe care le ştim cu toţii, ca creştini, despre Sfânta noastră Biserică.

Ştiţi, d-lor senatori, ca creştini, că Înfiinţătorul Sfintei Biserici, ai cărei fii suntem cu toţii, este Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. El, cu binevoirea Tatălui şi cu împreună-lucrarea Sfântului Duh, a înfiinţat Biserica Sa în neamul omenesc. Va să zică este o instituţiune dumnezeiască, binevoită de Tatăl, însufleţită de Sfântul Duh, cârmuită de Fiul.

În Biserică, vă aduceţi aminte, că dătător de legi este Dumnezeu şi Biserica, al cărei Cap este Hristos. Aceştia, şi nimeni altul, au dreptul de a legiui în Biserica lui Dumnezeu.

D-lor senatori, ca să nu mi se ia cuvântul într-un alt înţeles pe care nu-l am în sufletul meu, şi nu voiesc ca să-l am, ţin să declar că Biserica lui Hristos, din care şi eu fac parte, cu nevrednicie episcop, într-o porţiune dintr-însa, în ţara aceasta, recunoaşte statului pe teritoriul căruia ea trăieşte şi dreptul şi datoria ca să legiuiască, să facă orice legi care i-ar fi de trebuinţă şi de folos pentru realizarea scopului său, care este respectarea dreptăţii, legalitatea.

Recunoaştem până acolo dreptul statului de a face legi până când chiar — lucru de care să ne ferească Dumnezeu, dar să o zicem ca să fie zis — până când chiar, zic, nu i-ar plăcea statului ochii Bisericii lui Hristos şi ar vrea să nu ne mai fie amic, precum azi ştim că ne este, şi-i suntem foarte recunoscători. Până acolo merg cel puţin eu cu recunoaşterea dreptului acestuia.

Dar totdeodată, d-lor senatori, socotesc că trebuie să ni se recunoască şi nouă, membrilor Bisericii lui Hristos, dreptul şi datoria de a ţine socoteală de libertatea conştiinţei, de a ţine socoteală că avem şi alte datorii de îndeplinit pe lângă datoriile către stat, care sunt pentru noi o datorie de religiune. Daţi chesarului cele ce sunt ale chesarului, pentru noi este lucru sfânt; dăm şi chesarului, dăm şi statului tot respectul cuvenit, ne închinăm legilor lui. Dar pe lângă aceasta mai avem şi alte datorii: datorii ca creştini.

De stat scăpăm prin moarte, fie că ne soseşte moartea în mod firesc, fie că pentru greşelile noastre, cine ştie cum ne înconjură mizeriile vieţii, scăpăm cum scăpăm, pedepsiţi sau nepedepsiţi, dar scăpăm odată; însă de datoria şi răspunderea ce o avem către Dumnezeu după credinţa noastră creştină, pentru faptele noastre din cursul vieţii acesteia, de aceasta nu putem scăpa nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie.

O ştim aceasta ca credincioşi ai Bisericii lui Hristos şi suntem datori cu toţii să nu uităm lucrul acesta, pe care avându-l înaintea ochilor de-a pururea, suntem datori ca atunci când declarăm că ne vom împlini datoriile noastre cerute de legile statului, să declarăm şi respectul către Legea dumnezeiască cuprinsă în Sfânta Scriptură şi Predania dumnezeiască, respect pe care eu îndeosebi, ca creştin şi arhiereu, sunt obligat să-l ţin de două ori: o dată pentru că am jurat înaintea facultăţii de teologie, când m-a proclamat licenţiat în teologie, că voi păzi lucrurile acestea în oricare parte a pământului mă voi afla, şi a doua oară am făgăduit solemn lucrul acesta înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor în ziua hirotoniei mele întru arhiereu, când am pronunţat anatemele şi afurisirile cele ce au fost de pronunţat.

Sunt dator, d-lor senatori, ca să nu uit lucrurile acestea, şi oricine mi-ar lua în nume de rău această din urmă datorie a mea, ce pot să fac decât să-l rog să mă ierte, că nu pot face altfel decât să-mi fac datoria, de va fi trebuinţă chiar cu preţul vieţii mele.

D-lor senatori, Biserica lui Iisus Hristos este un bold, cum a spus însuşi Întemeietorul ei atunci când s-a arătat lui Saul — Apostolul Pavel de mai târziu — care se ducea la Damasc ca să aducă legaţi la Ierusalim pe creştinii din părţile acelea: Cu greu este ţie a te împotrivi boldurilor[1]. Şi ştiţi, d-lor senatori, ca creştini, care erau boldurile acelea.

Au binevoit Dumnezeu, Înfiinţătorul Bisericii Sale, care se compune din episcopi, din preoţi, din diaconi, din călugări şi din mireni, au binevoit să ne formeze pe toţi un tot, un trup mistic al cărui Cap este El, şi ne numeşte acum cu cuvântul de bolduri.

Îşi numeşte Biserica Sa bold, ca un tot de fiinţe vii, fiecare creştin formând un bold deosebit, iar cu toţii alcătuind un corp mistic, un singur bold.

Cum ne face bolduri, adică ace ascuţite ? Ne face ace ascuţite cu prezenţa Lui întru şi între noi, înarmându-ne cu Harul Său, cu dumnezeiasca Scriptură, cu Predania dumnezeiască, cu cunoştinţa sfintelor dogme şi a sfintelor canoane, cu atâta bună rânduială, care face din noi adevăraţi creştini şi ne pune în stare să lucrăm spre împlinirea scopului nostru, care este virtutea şi mântuirea.

Aşa ne-a aşezat Dumnezeu boldurile acestea, acele acestea ascuţite, într-un tot, în aşa mod încât ne-a lăsat libertatea de acţiune şi conştiinţa în propriul ei exerciţiu. Cine va fi omul care să îndrăznească să legiuiască lucrurile împotriva libertăţii conştiinţei, când nici Dumnezeu nu se atinge de libertatea ei ? Dumnezeu ne-a lăsat loc de joc în libertatea conştiinţei, aşa încât să nu putem avea cuvânt de răspuns şi să zicem: Doamne, de ce m-ai ţintuit, de ce m-ai legat şi nu m-ai lăsat slobod să lucrez ? Poate că făceam voia ta.

Dragul meu, va răspunde, te-am lăsat slobod cu desăvârşire, nu slobod ca să‑ţi faci de cap, dar slobod ca să ai libertatea de a te mişca spre a face voia Mea.

Pentru aceasta ne este dată slobozenia. Şi cine îndrăzneşte să se mişte în Biserica lui Dumnezeu, dintre membrii care o compun, de sus până jos, să se mişte altfel decât este voia lui Dumnezeu, exprimată prin Sfânta Scriptură, dumnezeiasca Predanie, prin sfintele dogme şi sfintele canoane, apoi unul ca acela se luptă împotriva boldurilor.

Asemenea copilului care este iubit de maica sa, este luat în braţe, dar maica sa are ceva acolo la piept, are nişte ace, şi copilul de bucurie că se află în braţele maicii sale — cuvântul nu este al meu, îl am de la Sfântul Ioan Gură de Aur — începe a sălta de bucurie, căci care este mai mare bucurie decât să fie în braţele maicii ? Şi a dat din mâini de bucurie că se afla acolo, dar dând din mâini, se înţeapă.

Să băgăm de seamă cu toţii ca nu cumva să abuzăm de dragostea maicii noastre, care este Biserica lui Dumnezeu, să luăm seama ca jocurile noastre să nu devină cumva primejdioase sănătăţii şi vieţii noastre creştine.

Am ţinut, d-lor senatori, să împrospătez în sufletele d-voastre ideile acestea pe care cred că le ştiţi cu toţii din sfânta creştere ce aţi primit şi în casa părintească, şi în şcolile noa­stre româneşti, unde se predă religiunea de preoţi, de care eu nu prea am de ce mă plânge. Eu sunt mulţumit de preoţii noştri, pentru că îşi fac datoria după Scriptură, îşi fac datoria din punctul de vedere dogmatic şi după canoane. Şi, d-lor senatori, dacă se întâmplă ici colo câte o mică abatere excepţională, apoi ştiţi vorba românului, că nu este pădure fără uscătură, şi mai ştiţi şi adevărul acela, că unde este omenire acolo este şi păcătuire, căci cine zice că este fără de păcat, mincinos este, după cum zice Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul.

Eu unul mă ştiu că sunt păcătos şi ca atare am trebuinţă de mila şi darul lui Dumnezeu, precum şi de ajutorul şi rugăciunile tuturor: întâi ale fraţilor mei arhierei şi apoi de rugăciunile celorlalţi creştini şi fraţi întru Hristos. De rugăciunile tuturor am eu trebuinţă, căci sunt păcătos şi de aceea se cuvine ca numai cine este fără păcat între noi, acela să ia piatra şi s-o ridice împotriva fratelui său. Eu nu cunosc pe nimeni — şi când vorbesc aceasta, vorbesc oficial — eu d-lor nu cunosc pe nimeni, nici dintre fraţii mei, nici dintre alţii, care să fie nevrednic de chemarea sa. De aceea zic, d-lor senatori, că nu este bine să fie cineva acuzat până nu este mai întâi denunţat.

Şi dacă are cineva să denunţe ceva, îl rog să înceapă întâi cu mine, însă până nu este cineva denunţat, până nu este chemat înaintea justiţiei, fie pentru lucrurile duhovniceşti, fie pentru cele lumeşti, nu poate să fie întru nimic acuzat. Şi dacă este vinovat, el trebuie să-şi dea socoteala înaintea judecăţii bisericeşti, dacă abaterea este spirituală, ori înaintea judecăţii lumeşti, dacă abaterea este de o altă natură. Pentru mine, este nevinovat omul de care s-a vorbit pe de lături.

D-l C. G. Dissescu: Chestiunea Averescu.

P. S. S. Episcopul Romanului: Eu nu fac politică.

Ştiţi, d-lor senatori, că românul mai are o vorbă, pe care vă rog să-mi daţi voie să v-o amintesc, sau dacă nu vreţi o şi retrag; ştiţi vorba noastră românească, că hoţul dacă nu este prins cu mâna în sac, este negustor cinstit (Ilaritate).

Trebuie să se prindă hoţul cu mâna în sac şi să se dea ju­decăţii, începând cu mine, dacă voi fi vinovat. Dacă este cineva netrebnic în Biserica creştinească, să se dea judecăţii şi să se trimită la locul său, fiecăruia să i se dea partea ce i se cuvine, să fie trimis la plimbare şi în locul celui netrebnic să se aleagă omul de treabă, care să facă cinste Bisericii, să muncească pentru demnitatea, pentru cinstea Bisericii.

Aşa înţeleg să se lucreze în Biserica noastră românească.

D-lor senatori, trebuie să mă ţin de făgăduială. Mă iertaţi că simt că am cam întârziat, de aceea mă voi grăbi să scurtez.

D-l C. G. Dissescu: Vă rog continuaţi, nu scurtaţi; vă ascultăm cu atenţiune.

P. S. S. Episcopul Romanului: Aceste zise, ca început al cuvântării, vin la proiectul de lege ce ne stă înainte şi declar, ca să scurtez…

O voce: Nu scurtaţi.

P. S. S. Episcopul Romanului: …că mă unesc din adâncul sufletului meu cu proiectul în ceea ce priveşte lărgirea cercului eligibililor la episcopii şi mitropolii.

Găsesc că este un lucru canonic ceea ce a făcut d-l ministru, şi îi mulţumesc cu recunoştinţă pentru aceasta.

Dar dacă s-a lărgit cercul eligibililor la episcopii şi mitropolii, să se ia măsuri şi să se ţină socoteală de principiul scripturii pe care îl dă Duhul Sfânt şi care sună aşa: că cel de curând botezat să nu fie curând înaintat în cler[2]. Nu doar că avem pe cineva de curând botezat între clericii noştri, dar înţeleg ca de acest principiu să se ţină socoteală, lărgindu-se înţelesul lui, şi să se aplice şi la clerici: diaconi şi preoţi, pe care i-am găsi cu toţii vrednici pentru sfânta treaptă a arhieriei.

Să nu ne fie de ajuns un număr de 5-6 ori nu ştiu câţi ani de când s-au hirotonisit, ci să fie sub ispitire, adică încercare canonică şi sub privegherea mitropoliţilor şi episcopilor.

Este o vorbă, că pe călugăr pustia îl creşte şi lumea îl ispiteşte. De aceea, un viitor episcop sau mitropolit trebuie crescut de stareţul său cu aşa îngrijire şi cu aşa asprime, încât fiind chemat ca ierarh să pară că este înger în trup şi să ducă viaţa cu atâta înfrânare şi activitate în Domnul, încât ispitele ce pot veni asupra lui să nu‑l poată da la o parte din drumul care duce la împlinirea cu toată scumpătatea a sfintei voinţe a lui Dumnezeu, pentru dobândirea mântuirii sale şi a păstoriţilor săi.

D-lor senatori, când eram profesor la Seminarul din Râmnicu Vâlcea, spuneam elevilor mei, când le vorbeam în materie de educaţie, spre a-i face să se apropie de mine, crescătorul lor – căci eu înţeleg să fie o sfântă şi nevinovată prietenie între crescuţi şi crescător, căci numai astfel va produce folos –, le spuneam: dragii mei, să mă credeţi că vă este de folos o creştere mai asprişoară, amestecată cu blândeţe părintească, că aşa am fost crescut şi eu în liceul din Craiova şi în internatul acelui liceu, al cărui fiu mă cinstesc de a fi. Aşa m-au crescut crescătorii mireni şi aşa ne-au crescut pe toţi câţi am trecut pe acolo: cu oarecare asprime, dar unită cu dragoste părintească; iar rezultatele n-au fost rele.

Şi le mai ziceam: după cum negustorul, ştiind deprinderea cumpărătorilor de a se tocmi când cumpără vreun lucru din magazinul lui, cere preţ îndoit, în nădejdea că i se va da pe jumătate din cât a cerut şi tot îi va rămâne oarecare câştig, aşa şi în materie de educaţiune, care trebuie aplicată mai ales la persoanele bisericeşti, pe care vom trebui să le învrednicim de îndoită cinste în Biserica Domnului, se cuvine ca să cerem îndoit, adică asprime călugărească.

D-lor senatori, să nu vă înspăimântaţi. Eu sunt de ideea că, pentru creşterea seminariştilor şi teologilor, profesorii trebuie să fie dacă nu călugări, apoi cel puţin preoţi însuraţi, pentru ca să se impresioneze viitorul cleric nu numai din cuvintele învăţătorului, dar încă şi de ţinuta lui.

Seminaristul vine de la ţară ca un înger al lui Dumnezeu. Este în interesul nostru creştinesc ca să nu-l scoatem în altfel din seminar ori din facultate, ci să-l trimitem la locul de trebuinţă tot înger al lui Dumnezeu. Şi ca să-l trimitem aşa, trebuie să fie impresionat întru toate şi întru cât este cu putinţă numai duhovniceşte.

Să mă ierte domnii profesori mireni, căci nu sunt contra d-lor. Îi avem aşa potrivit legiuirilor de până acum. Ştiu că şcoala românească nu a produs şi nu produce rău; ştiu că şcoala românească produce bine, dar fiecare dascăl la locul său: în şcoala militară, dascăli militari; în şcoala mireană, dascăli mireni; în şcoala bisericească, dascăli clerici.

Viitorii clerici trebuie crescuţi cu cea mai mare luare aminte şi cu toată asprimea vieţii călugăreşti. Să le cerem, ca şi negustorul de care am vorbit, preţul îndoit – cum am zis – să le cerem 1 leu pentru ca să putem obţine cel puţin 50 de bani.

Ştiu că n-au să se facă cu toţii călugări – şi nici se poate închipui că ar fi cineva care să pretindă lucrul acesta –, dar viitorul cleric, crescut călugăreşte, în adevăratul înţeles al cuvântului, are să fie cel puţin un foarte bun preot de enorie.

Şi dacă, din împrejurări, vreunul nu va putea intra în cler, societatea nu va fi păgubită, căci va dobândi un creştin sfânt, un cetăţean printre cei de frunte.

Iar cât pentru cel care îmbrăţişează viaţa călugărească şi este chemat să se pregătească ca să ajungă episcop sau mitropolit, unul ca acesta trebuie privegheat îndelung şi de aproape, căci omul este supus patimilor şi greşeşte în tot timpul vieţii. De aceea, mai ales un asemenea călugăr trebuie ţinut strâns, trebuie trecut, cum zicem noi românii, prin ciur şi prin dârmon. Trebuie încercat în tot felul, trebuie făurit şi oţelit în tot chipul, spre a se vedea dacă dobândeşte răbdarea şi smerenia şi dacă îşi agoniseşte destoinicia pentru sfânta chemare de episcop sau mitropolit, având să poarte, cu răspundere, turma cea cuvântătoare pe păşunile de mântuire.

Dacă, după toate acestea, eu, bunăoară, îmi voi forma încredinţarea că unul ca acesta este în stare şi gata de a-şi pune întreaga lui fiinţă pentru adevărurile credinţei şi vieţii creştineşti şi pentru turma cuvântătoare, atunci şi eu cu dragă inimă mă voi duce la stăpânirea bisericească şi la stăpânirea lumească şi voi zice: omul acesta să nu fie trecut cu vederea, căci uite şi uite câte calităţi are.

N-aş fi de idee ca pe tânărul care, îndată ce iese din şcoală, să-l facem mâine călugăr, poimâine diacon, după o săptămână preot şi apoi îndată să-l alegem şi să-l înălţăm la treapta de episcop sau mitropolit. Eu — potrivit sfintelor canoane — nu sunt de părerea aceasta. Trebuie să‑l lăsăm să mai îmbătrânească, să mai dea cu făină pe barbă, cum am zice, spre a avea timpul trebuincios ca să se deprindă cum trebuie în viaţa duhovnicească şi să se înveţe a şti cum are să se mişte în lume, ca să fie spre edificare, iar nu spre sminteală.

Dacă se vor lua asemenea măsuri, după părerea mea, neapărat trebuitoare, apoi sunt cu dragă inimă pentru lărgirea cercului eligibililor.

Căci să băgăm bine de seamă, d-lor senatori, că mai este la mijloc şi ideea desfiinţării arhiereilor titulari, care sunt, după părerea mea, necanonici. Şi dacă dă Dumnezeu ca să am parte de cuvânt înaintea d-voastre, a d-lui ministru şi a I.P.S. mitropoliţi şi episcopi, atunci cu atât mai mult se impune ca să luăm măsurile cele straşnice, dar bune faţă de acei care intră de-a dreptul la episcopie şi la mitropolie, căci vom rămâne numai cu episcopi şi cu mitropoliţi.

Am zis, d-lor senatori, că arhiereii titulari, sau horepiscopii, cum îi numeşte legea, sunt necanonici şi iată pentru ce: ei erau preoţi şi anume protopopi prin sate, cum vedem din canonul 8 al Sinodului din Antiohia şi tâlcul lui în Pidalion. Ei, după canonul 14 al Sinodului din Neochesaria, sunt spre închipuirea apostolilor celor 70, nu a celor 12, căci atunci ar fi arhierei şi eu n-aş avea dreptate să vin înaintea d-voastre să susţin că sunt necanonici. Şi aceia, precum ştiţi – acei 70 – erau apostoli de treapta a doua, ai căror urmaşi sunt preoţii. Ei se hirotoniseau de episcopul – nu de episcopii – cetăţii căreia se supuneau, după canonul 10 tot al menţionatului Sinod, din care aflăm că horepiscopii erau în sate ori prin politii, adică prin orăşele sau târguşoare.

De ar fi fost ei episcopi ar fi trebuit să fie hirotonisiţi, nu fiecare de episcopul său, precum spune acest canon, ci de doi episcopi sau de trei, precum cere canonul 1 al Sfinţilor Apostoli.

Hotărât dar, ei erau preoţi.

Cu toate acestea, d-lor senatori, în două chipuri s-a întâmplat să aibă Biserica veche episcopi cărora de nevoie li s-a dat numele de horepiscopi – pe la sate şi târguşoare – întâi, când a primit Biserica pe schismaticii novatieni cărora Pidalionul le zice navatieni, care aveau între ei şi episcopi. S-a regulat prin canonul 8 al Sinodului I Ecumenic ca episcopii navatieni să fie primiţi ca episcopi unde se găsesc locuri vacante de episcopi; iar unde locul este ocupat cu episcopul Bisericii, acolo episcopul navatienilor va avea cinstea presviterului, afară numai dacă i se va părea episcopului însuşi, acela care are administraţia în mâna sa, a-l împărtăşi de cinstea numelui. Şi, dacă aceasta nu-i va plăcea lui, va socoti un loc, ori de horepiscop, ori de presviter, pentru cel ce se socoteşte negreşit a fi în cler, ca să nu fie doi episcopi într-o cetate.

Deci, de nevoie, d-lor senatori, şi nu de trebuinţă şi în mod regulat îi dă loc ori de protopop, ori de presviter.

Vedeţi cum păzeau de bine regulile Sfinţii Părinţi cei făcători de minuni, iertaţi-mă, dar noi ce minuni făcut-am până acum, ca să schimbăm ce au făcut făcătorii de minuni ?

Al doilea, când independent de cazul acum arătat, şi în mod abuziv, se vede că începuse anume obiceiul de a se hirotonisi episcopi pe la asemenea localităţi, Sfinţii Părinţi au căutat să stârpească acest rău obicei, ori de câte ori s-a ivit. Aşa, în canonul 6 al Sinodului din Sardica citim: „Să nu fie iertat însă oricum a se pune episcop în vreun sat sau în cetate mică, la care şi un singur presviter ajunge, că nu este de nevoie a se aşeza acolo episcop, ca să nu se micşoreze numele episcopului şi stăpânia; ci, episcopii eparhiei, precum mai înainte am zis, în aceste cetăţi sunt datori a aşeza episcopi, în care şi mai înainte s-au aflat că s-au fost făcut episcopi. Iară de s-ar afla vreo cetate că aşa s-a înmulţit întru mult număr de popor, încât să se socotească ea vrednică şi de episcopie, să-şi ia”.

Vedeţi, d-lor senatori, cât erau de geloşi Sfinţii Părinţi, nu pentru persoane, ci pentru înalta vrednicie episcopală !

Iar Sinodul din Laodikia prin canonul 57 hotărăşte:

D-l C. G. Dissescu: Laodikia, nu Laodiceea ?

P. S. S. Episcopul Romanului: Laodikia este tot una cu ceea ce zicem noi în limba mai nouă Laodiceea. Eu sunt mai bătrân şi obişnuit cu vorbe vechi, de aceea zic Laodikia. Eu sunt de moda veche (Întreruperi). Zicând că sunt de moda veche, nu înţeleg că între noi ar fi alţii de moda nouă. Mă mărginesc aici şi pun punct.

Canonul 57 al Sinodului din Laodikia hotărăşte: „Nu se cade în sate şi târguşoare a se aşeza episcopi; ci trecători; însă, cei acum mai înainte aşezaţi, nimic să facă fără de socotinţa episcopului celui din cetate”.

Vedeţi, canonul este blând, nu cateriseşte; nu zice: eşti necanonic, trebuieşti dat afară, ci constată că s-a făcut neorânduială şi porunceşte să nu se mai facă de acum înainte.

Canonul continuă: „Dar asemenea şi presviterii nimic să facă fără de socotinţa episcopului”.

Subliniez cuvintele acestea, căci ne vor trebui mai la vale.

În tălmăcirea acestui canon citim: „Ca să nu se defaime dregătoria episcopului, porunceşte canonul acesta că nu trebuie a se aşeza episcopi prin sate şi prin târguri mici; ci numai exarhi, adică horepiscopi. Iar câţi de acest fel acum au apucat a se face, rămână; însă fără ştirea episcopului cetăţii să nu facă nimica, asemenea nici preoţii. Vezi şi canonul 39 apostolesc”. Acesta zice că preoţii şi diaconii să nu facă nimica fără de ştirea şi învoirea episcopului lor.

Din cele de până aici înţelegem că în Biserica veche erau exarhi sau horepiscopi, adică protopresviteri pe la sate şi târguşoare, care erau hirotonisiţi fiecare de episcopul său de care depindea, şi totodată alţii decât aceştia erau episcopi, unii hirotonisiţi în mod abuziv, iar alţii dintre navatieni prin asemenea localităţi. Acestora din urmă, cărora li s-au dat loc între horepiscopi, Sinodul din Anghira, prin canonul 13, le hotărăşte să nu le fie iertat a hirotonisi presviteri sau diaconi. Dar încă nici presviteri ai cetăţii, fără a li se da voie de către episcopul, cu scrisori, într-o altă parohie.

Iar din tâlcuirea canonului aflăm acestea: „Nu este slobod horepiscopilor, fără de înscris slobozenie de la episcopul locului, a face hirotonii nu numai întru alt loc, ci nici în locul lor, fără slobozenia arhiereului locului, afară numai ipodiaconi, anagnoşti şi catehisitori, după canonul al 10-lea al Sinodului din Antiohia”.

Din suta a zecea încoace a dispărut din Biserică numele de horepiscop şi s-a înlocuit cu cel de protopop, pe care tot preoţii îl poartă până astăzi, precum tot preoţi erau cei ce purtau pe acel de horepiscop până în suta menţionată.

Aşa fiind, se naşte întrebarea: în ce situaţiune canonică se află arhiereii noştri titulari, numiţi în lege horepiscopi ?

Socotesc că prea sfinţiile lor se află în stare nu tocmai identică cu a episcopilor aşezaţi prin târguşoare, şi despre care ne vorbi mai sus canonul 57 din Laodikia, cu tâlcuirea lui, ci cam asemenea. Deci este imperioasă trebuinţă ca prea sfinţiile lor să fie la vreme aleşi episcopi şi aşa mai departe; iară alţii, pe urmă, să nu se mai hirotonisească în locul lor pentru că nu sunt canonici.

Orice raţiuni s-ar aduce în favoarea ideii de a se menţine arhiereii titulari, numiţi horepiscopi, sunt necanonice. Noi voim să stăm în canoane, căci noi înţelegem că aici este tăria noastră, în sfânta canonicitate şi ortodoxie, în Biserica Ortodoxă a Răsăritului.

Nu înţeleg să fim, cum zicea un domn senator dintre noi, mai zilele trecute: aşa şi aşa, eu înţeleg să fim ori aşa, ori aşa; una din două: ori, ori. Ori stăm în canoane şi suntem creştini adevăraţi, ţinând socoteală de sfintele dogme ale Bisericii Creştine a Răsăritului, ori nu stăm în canoane şi atunci ieşim din Biserica lui Hristos şi ne facem ramură uscată, bună de pus pe foc. D-lor senatori, ca să nu mai iau cuvântul a doua oară, declar acum că am pierdut din vedere să vă spun un lucru tot cu privire la arhiereii titulari. Trebuia să încep cu ei, dar errare humanum est[3]. Sunt, în Biserica Constantinopolei şi în celelalte patriarhii, arhierei numai cu numele, care însă în realitate nu au catedre episcopale.

D-l C. G. Dissescu: N-au stăpânie.

P. S. S. Episcopul Romanului: Aceştia, d-lor senatori, se numesc episcopi titulari, iar în Biserica papală aud că s-ar numi episcopi in partibus infidelium.

Ce sunt aceştia, vă aduceţi aminte din istoria bisericească. Erau înainte vreme episcopii, peste care împrejurările vremilor, împrejurări vitrege pentru unele popoare, au adus lucrurile până acolo că cei străini de sfânta creştinătate au pus stăpânire peste locurile şi episcopiile din acele ţinuturi. Biserica mamă, biserica patriarhală din Constantinopole şi din celelalte patriarhii, are nădejdea că bunul Dumnezeu Se va milostivi şi va face ca aceste episcopii să se reînfiinţeze. Până atunci, patriarhii continuă a hirotonisi episcopi pe numele acelor episcopii, care de fapt nu există.

Va să zică, d-lor senatori, înţelegeţi că acolo este nădejde de a se reintra în canonicitate.

Dar la noi este oare canonică hirotonisirea unor astfel de arhierei titulari ? Titluri de mitropolii sau episcopii desfiinţate ni s-au dat şi nouă când eram încă nerecunoscuţi ca Biserică autocefală de către Patriarhia din Constantinopol. Aceia erau cu adevărat ca şi cei de mai sus.

Dar din momentul ce noi am căpătat autocefalia şi nu vrem să ştim de raportul de supus la mai mare, în afară de hotarele ţării noastre, pentru că suntem cu mila lui Dumnezeu şi vrednicia românilor stat independent, ne-am mângâiat cu cuvinte în adevăr gâdilitoare ca să dăm arhiereilor titluri româneşti, dar care nu sunt în nici o legătură cu mitropolii sau episcopii desfiinţate din cauza necreştinilor. Ei bine, suntem noi în poziţiunea acelora ale căror episcopii şi mitropolii s-au desfiinţat de sute de ani ? Nu ! Din mila lui Dumnezeu suntem creştini liberi. În stat românesc liber. Suntem pe pământul nostru. Avem stăpânire de sine. România este numai a românilor, nu este sub nici o stăpânire străină, de care să ne ferească Dumnezeu în vecii vecilor !

Aici avem o stăpânire duhovnicească creştină ortodoxă peste tot teritoriul României. Deci, ce să zicem, bunăoară, de oraşul Craiova ? El se află sub păstorirea duhovnicească a chiriarhului Eparhiei Râmnicului-Noului-Severin. Să continuăm a face acolo episcop-horepiscop, ca să ne înşelăm aşa cu cuvinte goale ? Atunci vom avea doi episcopi într-o eparhie, ceea ce este în contra canoanelor.

Altfel ar fi lucrul când pentru arhiereii noştri titulari s-ar înfiinţa anumite eparhii, dacă cele actuale s-ar găsi că nu sunt suficiente.

Pentru aceste cuvinte îndrăznesc, d-lor senatori, să vă rog respectuos ca împreună să rugăm pe d-l ministru al cultelor şi instrucţiunii publice să binevoiască a veni iarăşi la părerea d-sale cea dintâi, cea din primul d-sale proiect, care prevedea acest lucru, şi nu puteam decât să felicit pe d-l ministru pentru aceasta. Aş fi avut fericirea să-l felicit de două ori: întâi pentru lărgirea cercului eligibililor şi acum pentru această a doua măsură.

Nădăjduiesc că veţi reveni, d-le ministru, şi aşa vă rog respectuos pe toţi, d‑lor senatori, ca să încetăm cu starea de necanonicitate a arhiereilor noştri titulari.

Trec, d-lor senatori, la altă schimbare, altă modificare pe care o văd că se introduce prin noul proiect de lege. Aceasta este înfiinţarea Consistoriului Superior Bisericesc.

Se aduc de mulţi cuvintele Sfântului Chiprian, ca episcopul să nu facă nimic fără de sfatul preoţilor şi al diaconilor săi. Eu completez pe aceia: „Şi fără consimţământul poporului”.

Eu respect pe Sfântul Chiprian, respect şi opinia sa teologică, dar sunt dator să ţin socoteală şi de părerea celor mai mulţi, de hotărârea Bisericii.

Cu tot respectul ce am pentru fiecare dintre membrii Bisericii, mai ales când este un ierarh proslăvit de Dumnezeu cu sfinţenie, declar că părerea aceasta, deşi nu conţine în sine ceva care să fie vătămător, căci ce face ierarhul dacă cheamă la sine pe preoţi şi pe diaconi, fiii săi duhovniceşti ? Îi cheamă ca să se sfătuiască cu dânşii în privinţa trebuinţelor bisericeşti din eparhia sa. Aşa ceva putem face şi facem pe la eparhiile noastre. Totuşi nu poate face episcopul în eparhia sa, nici el singur, nici împreună cu preoţii şi diaconii săi, ceea ce trece peste sfera lui, căci dacă ar îndrăzni să facă ceva ce ar trece peste competenţa lui de episcop, şi-ar atrage după sine responsabilitatea înaintea Sfântului Sinod al Episcopilor, singurul îndreptăţit în toate, în Biserică.

Voci: Este ora 6; să se ridice şedinţa.

P. S. S. Episcopul Romanului: D-lor senatori, deşi sunt pornit către bătrâneţe, nu sunt încă bătrân. Aşa este firea mea: slăbănoagă, căci aşa sunt din copilărie; cred totuşi că, cu ajutorul lui Dumnezeu şi bunăvoinţa d-voastre a tuturor, aş putea merge înainte.

(Şedinţa se ridică, orele fiind 6).

 

 

I.2. Şedinţa din 6 martie 1909

Domnilor senatori,

urmez înainte cuvântarea mea întreruptă cu închiderea şedinţei de aseară.

Cei ce ţin ca să vadă practica Sfântului Chiprian urmată nu numai în eparhia sa generalizată, dusă până acolo încât să o vadă aplicată mai sus, în Sfântul Sinod, au încercat ca să dea oarecare canonicitate, oarecare baze canonice, şi aduc canoanele: 41 al Sfinţilor Apostoli, 26 al Sinodului IV Ecumenic, 24 şi 25 ale Sinodului din Antiohia şi 41 al Sinodului din Cartagina, prin care zic ei că s-ar legiui, ca episcopul să nu facă nimic fără de sfatul preoţilor şi al diaconilor săi.

Am deschis, domnilor senatori, Pidalionul[4] să văd şi eu cuprinsul canoanelor acestora şi ce am găsit ?

Aceeaşi idee, îmbrăcată după canoane cu o deosebită haină şi anume ideea ca să nu facă nimic economul episcopiei, să nu vândă nimic din moşii, din realităţile episcopiei, fără de ştirea episcopului.

Şi astfel: nici episcopul să nu facă unele ca acestea fără de ştirea economului episcopiei sale, fără de ştirea preoţilor şi diaconilor episcopiei sale. Şi dacă episcopul face milostenie, să o facă prin preoţii şi diaconii săi, ai casei episcopale.

De ce, d-lor senatori, toate acestea ?

Nu vi le spun de la mine; le iau de acolo, din tâlcuiri: ca să fie numele episcopului mai presus de orice bănuială. Vedeţi, nu este parte duhovnicească acolo, este parte bănească, şi banul este lucru comedios. Şi au găsit de cuviinţă Sfinţii Părinţi, geloşi de cinstea numelui episcopului, să-l apere pe episcop, să-i pună numele mai presus de orice bănuială, fiindcă era chestiune de materie şi de aceea au luat această măsură, ca să nu facă unul fără ştirea celorlalţi şi ceilalţi fără ştirea episcopului.

Iată, d-lor senatori, acesta este cuprinsul canonului, care se pretinde a se aduce în sprijinul ideii, ca episcopul să nu facă în general nimic fără de ştirea preoţilor şi a diaconilor săi.

Apoi, de la a-l obliga ca să nu vândă moşiile, unii fără de ştirea altora, şi până a-l obliga să nu facă nimic în eparhia sa fără de sfatul preoţilor şi al diaconilor săi, oricare, care cunoaşte dreptul bisericesc, va înţelege că este o mare deosebire.

Deci, aceste baze, pe care vor să pună temelia instituţiunii ce vor să înfiinţeze, neexistând, edificiul rămâne în aer.

Mai este un canon pe care îl aduc înainte: canonul 7 al lui Teofil al Alexandriei.

Am deschis Pidalionul să văd ce este acesta. Obligaţiunea asupra episcopului, ca atunci când are de gând să hirotonisească un preot, să-l facă paroh, să nu facă acest lucru până nu ordonă alegerea lui de preoţii anume hotărâţi de canoane, şi hirotonia să nu o facă în secret, căci a trecut vremea persecuţiilor, când de nevoie se putea face şi aşa.

Acum, adică în vremea lui Teofil, Biserica fiind în libertate din mila lui Dumnezeu, să se facă hirotonia în public.

Pentru ce şi aceasta ?

Pentru ca să fie mai presus de bănuială numele episcopului; să nu se zică cumva că a făcut cuiva vreun hatâr.

Eu, d-lor senatori, de la obligaţiuni de felul acestora asupra episcopului şi până la aceea de a se zice că nu poate să facă nimic, în general, absolut nimic, în eparhia sa, fără de sfatul preoţilor, înţelegeţi iarăşi că este o mare deosebire.

Deci, şi din acest punct de vedere, al prevederilor acestui canon, cei ce ar voi să clădească un consistoriu superior bisericesc, întemeindu-se pe aceste baze, bazele nepretându-se la întemeierea acestei instituţiuni, edificiul rămâne în aer.

Dar se mai zice: măcar concedaţi-ne aceasta, că a fost obicei în Biserica veche a lui Hristos ca să ia parte preoţi şi diaconi şi alte persoane, poate mult mai mici, la Sfintele Sinoade, împreună cu Sfinţii Părinţi.

Ei bine, d-lor senatori, au luat parte, dar să vedem cum au luat parte ?

Erau unii episcopi bătrâni, aproape căzuţi de bătrâneţe.

Ştiţi cum erau căile de comunicaţie în vremea primelor veacuri ale erei creştine. Erau destul de nepractice, în comparaţie cu binefacerile civilizaţiei aduse nouă în ziua de astăzi, şi din acest punct de vedere.

Asemenea oameni să-i pui pe drumuri, bunăoară de la Roma la Constantinopol şi până în Niceea, pe vremea aceea, cu mijloacele acelea de comunicaţiune, aceasta ar fi însemnat a le decreta cu siguranţă moartea.

Şi ce s-a făcut ?

N-a venit statul cu legi, ca să se amestece în chestiuni care trec peste hotarele sale, căci, o repet, ca să nu mi se interpreteze rău cuvântul meu, recunoşteam statului, dreptul şi datoria de a face ori şi ce legi ce crede că îi sunt de trebuinţă şi de folos pentru ajungerea scopului său, care este legalitatea.

Recunoaştem datoria aceasta şi dreptul statului, ziceam ieri, până acolo până unde chiar ne-ar durea pe noi Biserica lui Hristos, până la aceea că s-ar întâmpla, din nenorocire, cum ziceam, ca statul să nu ne mai fie, cum ne este, prieten, binevoitor şi să facă legi cum înţelege el şi să ne spună că este de interesul lui.

Ei bine, noi şi atunci suntem datori ca să respectăm statul şi legile sale, cu singura deosebire ca să ne spunem şi noi cuvântul, în virtutea libertăţii conştiinţei, căci precum suntem datori respect şi supunere statului şi legilor statului, precum suntem datori să ne supunem – după cum zice Evanghelia – chesarului: să dăm chesarului ce este al chesarului, tot aşa suntem datori în acelaşi timp să dăm lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu[5].

Ca să nu mi se interpreteze cuvântul într-altfel de cum îl înţeleg eu, de aceea repet şi zic: să legiuim împreună cu prietenie – şi se cuvine să legiuim împreună cu prietenie şi cu frăţie – să ne dăm mâna spre binele Bisericii şi al statului, în ceea ce legiuim cu privire la Biserică, cu rugămintea aceasta din partea Bisericii: să stăm fiecare în hotarele sale, căci numai aşa se poate atinge cu folos scopul atât al Bisericii lui Dumnezeu, cât şi al statului.

Îndată ce vom îndrăzni noi, Biserica lui Hristos, să avem pretenţii mai presus de ceea ce se cuvine, atunci înţelegeţi că încălcăm drepturile statului, şi este în dreptul său şi are datoria de a se apăra să ne pună la rânduială dacă nu suntem oameni de buna rânduială, pe noi cei din Biserică. Şi altfel şi noi, la rândul nostru, avem acelaşi drept când vom vedea, ferească Dumnezeu, că s-ar cere să se facă legiuiri împreună cu noi, dar în paguba dogmei credinţei creştine şi a sfintelor canoane, pe care binevoieşte statul să ni le respecte, şi îi suntem recunoscători pentru aceasta, căci recunoaşte printr-un articol din legea sinodală, că Sfântul Sinod menţine unitatea dogmatică, canonică şi disciplinară cu Bisericile Ortodoxe. Ei bine, aceasta este o binevoire a statului, pentru care îi suntem recunoscători, şi întemeiaţi pe această binevoire, îndrăznim şi noi, Biserica lui Hristos, ca să zicem, când vedem că se legiuieşte ceva care ne-ar durea: iată, ne-ai recunoscut dreptul acesta, iar acum, prin ceea ce voieşti să legiuieşti, ne doare; ne rugăm d-voastre ca să ne ajutaţi să nu ne doară.

Aşa înţeleg, d-lor senatori, că se cuvine să fie raporturile de bună prietenie şi aşa le cred că şi sunt. Şi dacă văd în proiectul de lege ceva care nu convine Bisericii, departe de mine gândul că ar fi provenit de la stat, cu vreo intenţiune duşmănoasă Bisericii; să mă ferească Dumnezeu ! Nici nu mi-a venit asemenea gând, şi dacă mi-ar veni l-aş respinge, pentru că ştiu că suntem toţi români şi creştini ortodocşi şi-mi este cu neputinţă să primesc o socoteală ca aceasta. Nu vine d-l ministru decât cu sentimente de prietenie, bine voind Bisericii, şi tot cu aceleaşi sentimente şi cu aceeaşi sinceritate îl rugăm să ne creadă că venim şi noi să ne dăm cuvântul nostru.

Mai fac încă o rugăminte: să nu ţineţi, d-lor senatori, socoteală de tonul vorbirii mele şi de înfăţişarea mea. Firea mea este cam nervoasă; sunt bolnav de nervi din copilărie. Se poate întâmpla ca tonului meu să i se găsească cusururi (Protestări); gândiţi-vă la ceea ce grăiesc, căci vă grăiesc cu curăţenia inimii, pentru binele statului şi al Bisericii (Aplauze).

Erau, d-lor senatori, cum ziceam, episcopi bătrâni şi nu se puteau expune la călătorii, în condiţiunile de atunci, fără a-şi primejdui viaţa. Ce făceau acei venerabili bătrâni ? Cu învoirea Sfintelor Sinoade, singurele care hotărăsc în chestiuni de dogme, în care statul nu se poate amesteca, ci binevoieşte a ne lăsa libertatea ca în chestiunile dogmatice şi de canoane să ne ocupăm noi – aşa să mi se înţeleagă cuvintele, nu doar că eu aş refuza statului de a legiui cu Biserica; să mă ferească Dumnezeu aceasta ar fi nebunie, şi eu nu primesc să fiu nebun, căci nu sunt; – cu învoirea Sfintelor Sinoade, zic, episcopii bătrâni îşi trimiteau pe ucenicii lor, diaconi sau preoţi, pe care îi formaseră ei, şi îi trimiteau nu ca să grăiască în Sfintele Sinoade în propria lor persoană şi autoritate, cu drepturi egale cu episcopii, ci ca delegaţi ai stăpânilor lor, ai episcopilor lor, ai bătrânilor lor, şi să exprime cu credincioşie credinţele Bisericii lui Hristos, în ce priveşte adevărurile credinţei şi adevărurile vieţii creştine, oricum ar fi fost atacate înaintea Sinoadelor Ecumenice. Şi aşa se prezentau bărbaţii aceştia, mulţi dintre dânşii, cum ziceam ieri, făcători de minuni, se prezentau în Sfintele Sinoade şi apărau, în numele episcopilor lor, adevărurile credinţei şi ale vieţii creştine, şi dacă iscăleau, iscăleau pentru că erau delegaţii episcopului. Putea să zică şi orisas ipegrapsa – hotărând am subscris – pentru că era delegat al episcopului.

Mai era şi alt ordin de episcopi, care tot aşa bătrâni erau, dar nu căzuţi de tot, ca să nu se poată mişca, ca cei dintâi, de la eparhie şi să vină la Sinod. Veneau aceştia la Sfântul Sinod, aşa bătrâni, îşi târau bătrâneţile cum puteau, căci puteau să se mai mişte. Dar gândindu-se că bătrâneţea aduce cu sine poate slăbirea memoriei, poate a puterii de a închipui şi a-şi aranja ideile în ordinea în care trebuie să le expună ca să servească adevărul în Sfântul Sinod şi să astupe gura ereticilor, nu aveau bătrânii curaj, deşi erau stăpâni pe adevărurile credinţei, ca să facă o călătorie singuri, ci se întovărăşeau de ucenicii lor, ca Atanasie din Alexandria şi alţii.

Şi veneau la Sfântul Sinod şi ziceau fiecare ucenicului său: dragul meu, spune tu căci tu le ştii, le-ai învăţat de la mine, adevărurile credinţei, şi voi fi şi eu de faţă cu tine, şi unde voi vedea că este lipsă, voi mai completa, unde vei vedea că eu din bătrâneţe voi avea ceva care să-mi scape din vedere, tu, ca mai plin de vigoare, să mă ajuţi cu cele ce de la mine ai învăţat, ca mai tânăr.

Unii din aceştia iscăleau, dar nu cu orisas ipegrapsa, căci orisas ziceau episcopii care erau, de faţă.

Aceasta ca să astupe gura vrăjmaşilor Bisericii care erau mulţi şi primejdioşi, şi trebuia să se vadă că sunt episcopi, că îşi dau părerea lor acolo cu energie, şi că dacă sunt unii din ei bătrâni, nu pot să fie crezuţi că şi-au pierdut minţile, deoarece au ca martori pe fiii lor veniţi acolo ca să astupe gura ereticilor că nu aveau dreptate să facă asemenea nedrepte acuzaţii.

Aşa au luat parte la Sfintele Sinoade, dar nu cu autoritate din dreptul divin sau din dreptul bisericesc.

Numai preoţii şi diaconii ca delegaţi sau însoţitori ai episcopilor dădeau în Sinoade mărturie pentru adevăr, dar nu în numele lor, ci în numele episcopilor lor.

Deci, după canoanele şi orânduirile bisericeşti, astfel de clerici nu aveau atribuţiuni ca acelea pe care le văd cu părere de rău înscrise pe socoteala consistoriului superior bisericesc.

Preoţii şi diaconii, subrânduiţi cum sunt episcopului, îşi îndeplinesc cele ale chemării lor numai acolo unde episcopul sau mitropolitul îi rânduieşte.

Atribuţiunile pe care proiectul de lege le dă clericilor inferiori din consistoriul superior bisericesc, sunt atribuţiuni luate de la episcopi, sfâşiindu-se drepturile şi prerogativele pe care le are episcopul după dreptul dumnezeiesc şi bisericesc, şi împărţindu-le în două, lăsând episcopului dogmele, cultul şi celelalte şi dând consistoriului superior, cealaltă parte, care este ruptă de la episcop; ba ce zic dând acelui consistoriu puterea de a hotărî în toate chestiunile privitoare la doctrină, cult şi păstorie spirituală, cu toată ratificarea de care ne vorbeşte proiectul, – ratificare de natură mai mult de a învrăjbi, decât de a uni.

Ei bine, d-lor senatori, această socoteală jigneşte adânc interesele Sfintei noastre Biserici. Fără să se ţină socoteală de sfintele canoane, se iau preoţii, apostoli de treapta a doua, din scaunul lor, şi sunt aşezaţi în scaunul episcopilor, apostolii de treapta întâi.

Dacă lăsăm episcopatul în cercul său de atribuţiuni ce i se cuvin după dreptul dumnezeiesc şi bisericesc; dacă vom lăsa pe preoţi şi pe diaconi în sfera lor de atribuţiuni, sub cârmuirea episcopatului, potrivit aceluiaşi drept dumnezeiesc şi bisericesc, atunci sfânta armonie nu va fi vătămată. Altfel, vom expune Biserica lui Hristos la lupte şi la însângerări duhovniceşti, la vătămarea duhovnicească până la moarte.

Suntem datori să ţinem socoteală, ca creştini, de dogma Bisericii lui Hristos, care spune că episcopul, prin hirotonia ce i s-a conferit, are de la Dumnezeu toate darurile dumnezeieşti, are plenitudinea harurilor câte sunt de trebuinţă Bisericii spre mântuire. Pentru aceasta şi zicem episcopului: complet hirotonisitule, căci, când îi zicem: prea sfinţite, însemnează că nu este numai sfinţit, ca simplul preot, care are un cerc mărginit de daruri dumnezeieşti, ci aceasta însemnează: complet hirotonisit, adică a primit tot ce-i trebuie pentru conducerea oamenilor la mântuire şi, prin urmare, nu mai are altceva de primit de la Dumnezeu întru înlesnirea mântuirii omului.

Aceasta, d-lor senatori, este dogma credinţei creştine.

Cum stăm cu această dogmă faţă de tendinţa de a se înfiinţa un consistoriu numit superior bisericesc, cu atribuţiunile pe care le ştim ? Cu măiestrie s-au aranjat lucrurile aşa încât să putem tăcea şi să ne putem înşela pe noi înşine, că Sfântul Sinod rămâne în actualele atribuţiuni. Se face, însă, o adunare bisericească, zice-se pentru rezonul, că aşa este mai de folos Bisericii, pentru ca să înceteze neorânduielile şi nemulţumirile din Biserică.

Auzi d-ta !

Apoi, pe cale de necanonicitate şi pe cale – cum s-o mai numesc ? – să nu ţinem seamă de dogmele creştine ?!

Nu, d-lor, nu se poate aceasta; noi episcopii – şi cred că sunt autorizat şi de P.S. fraţii noştri episcopi – nu putem admite una ca aceasta.

D-l N. Economu: Bravo !

P. S. S. Episcopul Romanului: Şi nu putem, d-lor senatori, admite aceasta pentru simplul cuvânt, că suntem ţinuţi, ca episcopi creştini, să respectăm dogmele pentru care am jurat să le ţinem, ca şi canoanele.

Şi vă rog, d-lor senatori, să credeţi, că prin legea în discuţiune se face o călcare de dogmă, dacă nu vom fi cu mare băgare de seamă. Să rugăm dar pe d-l ministru al cultelor şi să-i spunem:

D-le ministru, este bine că într-o legiuire de importanţa celei de faţă, suntem chemaţi ca să legiuim împreună; bine faceţi ! Dar căutând să legiuim în felul acesta, vă rugăm să credeţi, că ieşiţi din hotarele d-voastre şi intraţi în ale noastre şi ne loviţi de ne doare (Aplauze).

Şi ne doare, d-le ministru, pentru că îndată ce ne-am învoit la una ca aceasta, însemnează că ne-am învoit la erezie.

Şi, d-lor senatori, nu uitaţi că statului nu-i pasă, nu-l doare capul dacă Biserica va fi ori nu în erezie, aşa cum ne doare pe noi, pentru că statul are interesele lui pentru a-şi face legile de care crede că are trebuinţă, şi ce putem noi creştinii să-i spunem ? Putem noi să tăgăduim statului dreptul acesta ?

Desigur că nu, dar noi suntem datori cu atât mai mult să ne apărăm, pentru că, încă o dată, d-lor senatori, noi nu putem admite aceasta, pentru cuvântul că, cădem în erezie, în îndoită erezie.

Întâi, în Biserică, relativ de cele sfinte dătător de lege este numai Dumnezeu şi Biserica al cărei Cap este Hristos-Dumnezeu. A îngădui statului, care nu este şi nu poate fi în Biserică, pe când Biserica este în stat, care respectă fiecărui cetăţean libertatea conştiinţei; a îngădui, zic, elementelor străine de fiinţa Bisericii să intre în Biserică şi să facă legi privitoare la cele sfinte ale Bisericii, este abatere, este erezie.

Al doilea: dacă s-ar îngădui una ca aceasta, adică dacă s-ar îngădui statului ca să legifereze în cele sfinte ale Bisericii, atunci ajungem la votarea articolelor din proiectul de lege prin care se înfiinţează consistoriul superior bisericesc, aşa cum ni se prezintă, adică ajungem la schimbarea dogmei în privinţa plenitudinii harurilor dumnezeieşti de care vorbii, ceea ce este altă abatere, adică altă erezie.

Căci, d-lor senatori, ce însemnează a întruni Sinodul cu preoţii la un loc ? Însemnează a le spune: ori că episcopii au căzut în stare de ramolire (Ilaritate). Iertaţi-mă, vă rog. Dar ne vedeţi pe toţi în mijlocul d-voastre, sănătoşi, şi pe toţi să-i ţină Dumnezeu sănătoşi. Ori că sunt nişte ignoranţi, nu cunosc adevărurile credinţei, nu cunosc adevărurile vieţii creştine, nu au învăţat carte, nu au trecut prin şcoli. Apoi, slavă lui Dumnezeu, avem şi doctori în teologie printre noi, şi ne cinstim cu dânşii; să ni-i ţină Dumnezeu sănătoşi.

Ajuns-au lucrurile până acolo ca fiii noştri, pe care acum i-am născut prin hirotonisire şi numai pentru cercul de activitate preoţească, să vină să ne înveţe pe noi ca să înotăm ?

Ei, d-lor, lucrul acesta mi se pare mie că este cu totul de-a-ndoaselea.

Să aibă preoţii atribuţiuni egale cu episcopii, după dreptul dumnezeiesc şi bisericesc ? Aşa este după dogma credinţei creştine, sau ba ?

Fireşte, nu este aşa !

Măcar că din gură spunem că în episcopi este plenitudinea harurilor, câte sunt de trebuinţă Bisericii spre mântuire, măcar că din gură zicem aşa, în realitate, prin proiectul de lege se arată că le lipseşte ceva, şi ceea ce le lipseşte trebuieşte completat cu de la preoţii pe care îi luăm din locurile lor şi îi suim în scaunele episcopilor.

Frumos compliment la dogma Bisericii dumnezeieşti !

Aş zice, pentru partea întâia, cuvântul din Evanghelie: Dacă grăiesc de rău, mărturiseşte de rău[6].

Dacă este adevărat că noi episcopii suntem ramoliţi, dacă este adevărat că suntem ignoranţi, dacă este adevărat că cine ştie ce am mai avea, faceţi-vă datoria după legea bisericească şi politicească. Daţi la o parte pe cei dovediţi cu lipsuri şi aduceţi pe aceia care să-şi facă datoria, despre care să nu se poată zice nimic. Iar dacă lucrurile n-au ajuns până într-atâta, mă exprim cu cuvintele Sfintei Scripturi: Pentru ce mă baţi ?[7]

Poate că ar fi ceva măgulitor, din punctul de vedere al oricărei mândrii, ca să se suie preoţii în scaunul episcopilor, să stea la taifas cu episcopii, hotărând cu episcopii şi celelalte. Dacă Biserica lui Hristos ar fi o instituţiune omenească, cine ştie cum am discuta şi unde am ajunge, şi pentru dragostea omenească şi frăţească cine ştie ce am face ? Dar aceasta fiind ştiut, că Biserica este instituţiune dumnezeiască – şi este Dumnezeu care a orânduit-o, precum ne-a orânduit pe noi, slujitorii Lui, organul Lui aci pe pământ, – nu ne este iertat, oricine am fi, ca să slujim altfel pe Iisus Hristos, decât cum ne-a poruncit El nouă, şi să schimbăm ordinea în Biserică în alt fel de cum a făcut-o El, nici aceasta nu ne este iertat, pentru că cădem în erezie şi ne ia apa la vale, cum ziceam ieri.

Deci, să stăm în Biserică, respectând-o, aşa cum şi ea ne-a respectat şi ne-a primit pe noi în calitate de conducători şi ne-a cinstit punându-ne în diferite trepte – ori suntem gata, ori nu, Dumnezeu ştie, dar El ne miluieşte. Drept recunoştinţă, să venim noi, slujitorii Lui, să schimbăm buna rânduială din Biserica lui Dumnezeu ?

Aceasta nu este cu putinţă, d-lor senatori. Măcar de am muri şi tot trebuie să susţinem cele ce avem de la Dumnezeul nostru, căci de aceea ne-a chemat, de aceea ne-a făcut ceea ce suntem. Să ne facem datoria ! Ori ne-o facem cum trebuie, până la moarte, ori mai bine ne ducem !

De aceea, d-lor senatori, voi face o respectuoasă rugăminte:

Vă rog ca, cu toţii să rugăm pe d-l ministru ca să se învoiască, să binevoiască a recunoaşte, a ţine seamă de raţiunile care i le aducem înainte cu inimă sinceră, prietenească, pentru binele Bisericii şi chiar pentru binele statului. Căci, dacă este adevărat, şi este adevărat, că Biserica lui Dumnezeu are trebuinţă de sprijinul statului, în cele externe ale sale – şi nu ne putem lipsi de acest sprijin, şi ne-am socoti foarte amărâţi şi nemulţumiţi, în cazul nenorocit, de care să ne ferească Dumnezeu, că am fi lipsiţi de acest sprijin puternic al statului, – de asemenea şi statul cred că are trebuinţă, şi neapărată trebuinţă, de ajutorul Bisericii lui Dumnezeu.

D-lor senatori, vă reamintesc lucruri pe care le ştiţi: statul îşi face legi de care are trebuinţă pentru realizarea scopului său, ca să se menţină legalitatea. Dar ştiţi ce fel este sancţiunea legilor omeneşti, şi ştiţi şi neputinţele noastre, ale firii noastre omeneşti, care sunt, şi cât de multe sunt, cât suntem de dibaci, de pătimaşi, de păcătoşi, cât suntem de meşteri ca să găsim portiţa de ieşire, să zădărnicim legile statului. Cu toată bunăvoinţa care o are statul pentru menţinerea ordinii, cu sancţiunile care le pune, şi bine face de le pune, se întâmplă totuşi de multe ori călcări de legi, pe care le regretăm cu toţii, fireşte.

Care este pricina ? Pricina este că suntem oameni, ascultăm firea omenească, şi suntem maeştri şi dibaci ca să ne strecurăm şi să lăsăm legea fără de efect.

Ei, nu este lucru bun acesta. Dacă ar lucra statul singur, închipuiţi-vă rezultatul la care am ajunge: ar fi o nenorocire. De aceea îi trebuieşte statului un prieten, un prieten vrednic şi sincer. Şi acest prieten, am onoarea de a o spune, nu poate fi altul mai mare, mai puternic şi mai sincer decât Biserica lui Iisus Hristos, Ortodoxă de Răsărit, ai cărei fii ne lăudăm cu toţii că suntem şi ne cinstim cu toţii ca români, că suntem fii Bisericii al cărei Cap este Iisus Hristos. Sancţiunea ei trece dincolo de hotarele vieţii acesteia.

D-lor senatori, când vom face noi, în prietenie cu statul – precum şi suntem – educaţia fiilor acestei ţări, membri ai Împărăţiei lui Dumnezeu, punându-ne înainte pe Dumnezeu, care este pretutindeni, peste tot locul şi întotdeauna, toată viaţa, ca drept Judecător, care răsplăteşte binele cu mângâiere cerească şi pedepseşte răul cu muncă veşnică, dacă nu se pocăieşte păcătosul, înţelegeţi d-voastre că atunci acest fiu al Împărăţiei lui Dumnezeu, astfel crescut, şi care în acelaşi timp este şi cetăţean al împărăţiei acesteia de aci, româneşti, când îl va ispiti vrăjmaşul sau poftele lui, să facă o neorânduială, va zice: nu mă abţin de a face răul, pentru că este poliţaiul, procurorul şi judecătorul omenesc, care va pune mâna pe mine şi mă va da în judecată şi mă va închide, dar mă abţin pentru că sunt om cu darul lui Dumnezeu şi am cu mine şi în mine Poliţaiul nevăzut, adică pe Dumnezeu (Aplauze), şi pe acest Poliţai am datoria să-L respect şi am dragoste pentru El, şi El este cu mine şi atunci când mă găsesc în întuneric, între patru pereţi, şi de El nu pot scăpa nici aici, nici în veacul ce va să fie. Numai aşa sunt cetăţean de treabă, şi al Împărăţiei lui Dumnezeu şi al acesteia de aici.

Oare să fie câştigul acesta de nebăgat în seamă pentru stat ?

Să fie mâna aceasta prietenească, care o întinde Biserica creştină Ortodoxă de Răsărit, statului român, de nesocotit ?

Desigur că nimeni nu zice că este de nesocotit. Cred, mai întâi de toate, că şi d-l ministru este de părerea aceasta, căci am credinţa neîndoioasă în sufletul meu, că d-sa nu a venit cu legea decât pornind din cele mai curate intenţiuni pentru binele Bisericii şi neamului.

Dar se întâmplă să greşim. Errare ! Să nu ne supărăm, să vorbim prieteneşte, căci ne-am întrunit ca prieteni să ne împărtăşim ideile noastre, ca din prietenia noastră, cu pace să săvârşim un lucru care să nu fie producător decât de linişte, de bucurie, de pace, atât Bisericii lui Dumnezeu, cât şi statului român.

Pentru aceste consideraţiuni, pentru aceste raţiuni, d-lor senatori, vă rog respectuos, ca împreună să rugăm pe d-l ministru al cultelor, să binevoiască a se învoi cu propunerea mea, ca oriunde, într-acest proiect de lege, este vorba de consistoriul superior bisericesc, să se învoiască să-l scoatem afară din proiectul de lege, să rămână legea cu celelalte îmbunătăţiri pe care le-a făcut, introducând şi ceea ce eu am propus, pentru că acelea sunt în adevăr folositoare.

Să nu credeţi că am uitat rezonul constituţional, într-adins nu m-am ocupat de el, pentru că vi-l las pe seama d-voastre, pe care vă socotesc mai specialişti decât mine în materie.

Atât rezoanele canonice cât şi cele dogmatice ne îndeamnă să ne ferim de consistoriul acesta bisericesc superior, ca de o rană aducătoare de moarte. Să ferească Dumnezeu Biserica şi statul român de o rană ca aceasta, aducătoare de moarte !

Şi cum ceea ce propun şi pentru rezoanele ce am adus nu poate fi decât în folosul statului şi al Bisericii, îmi place să nădăjduiesc că voi avea parte de rugăminte.

În special rog pe fiii mei duhovniceşti din Eparhia Romanului, atât senatori cât şi deputaţi, ca să fie cu mare luare aminte pentru sufletele lor. V-am luat, iubiţii mei fii duhovniceşti din Eparhia Romanului, v-am luat în cârca mea; voi răspunde lui Dumnezeu pentru păcatele mele şi pentru ale voastre. Faceţi-mă să răspund cu bucurie, iar nu suspinând, înaintea Dreptului Judecător !

Am zis (Aplauze).

 

 

I.3. Şedinţa din 7 martie 1909

D-l C. G. Dissescu căutând să probeze egalitatea între presviter şi episcop, declară: Va să zică egalitate, căci Mântuitorul a zis: Iar dacă unul dintre voi vrea să fie mai mare decât celălalt, slugă să-i fie lui[8] …

P. S. S. Episcopul Romanului: Egalitate între cei de aceeaşi treaptă, d-le Dissescu; acolo era vorba de sfinţii apostoli.

D-l C. G. Dissescu: Da, da, şi discutând astăzi chestiunea făceam obiecţiunea aceasta; dar eu cred că aici nu poate fi vorba de egalitatea de care vorbiţi P. S. Voastră.

P. S. S. Episcopul Romanului: Regret că nu am cuvântul acum, căci v-aş lămuri îndată.

D-l vice-preşedinte Dr. Gr. Romniceanu: Aveţi cuvântul, Prea Sfinte.

P. S. S. Episcopul Romanului: Veniseră cei doi fraţi apostoli, cu muma lor, înaintea Mântuitorului, şi I-a cerut să-i facă hatârul ca, atunci când Domnul nostru Iisus Hristos va fi în împărăţia Sa, să aşeze pe unul la dreapta, iar pe celălalt la stânga. Aceşti doi fraţi erau: Apostolul Iacov şi Ioan. Şi Mântuitorul le-a răspuns: Între voi nu va fi aşa, ci, cel ce vrea să fie mai mare, să vă fie vouă slugă.

Vedeţi, prin urmare, că aici este vorba de egalitate între cei de aceeaşi treaptă. Şi dacă există deosebite trepte în ierarhia bisericească, cum sunt arhiereii şi preoţii, de exemplu, aceasta nu însemnează că cei din aceeaşi treaptă nu sunt egali.

Dar vedeţi că şi îngerii lui Dumnezeu nu stau pe aceeaşi treaptă, ci unii sunt mai jos, alţii mai sus, alţii şi mai sus. Aşa a binevoit Dumnezeu să orânduiască, şi noi nu ne mândrim câtuşi de puţin de aceasta, căci aşa a fost voia lui Dumnezeu.

 

 

I.4. Şedinţa din 9 martie 1909

D-l N. Economu: … apoi P. S. Sa Părintele a terminat cu aceste cuvinte: „Acela care va vota această lege, votează schisma Bisericii, şi care va fi pentru această lege este eretic”.

P. S. S. Episcopul Romanului: Cer cuvântul.

D-l C. G. Dissescu: I. P. S. Mitropolit de Iaşi[9] a spus că sunt în înţelegere acum.

P. S. S. Episcopul Romanului: Declar că susţin acum, voi susţine chiar înaintea morţii, şi după moarte, aceea ce am avut onoare să susţin înaintea d-voastre.

D-l N. Economu: Vă face cinste, P. S. Părinte.

 

 

I.5. Şedinţa din 10 martie 1909

I.P.S. Mitropolitul Primat: … Eu, d-lor, cred că prea mult se vorbeşte de drepturi şi foarte puţin de datorii.

P. S. S. Episcopul Romanului: Nu sunt drepturi ale noastre, sunt date de Mântuitorul şi trebuie să le susţinem.

I.P.S. Mitropolitul Primat: Însă şi datoriile ce ne sunt impuse trebuie să le îndeplinim. Aşezămintele sfinţilor apostoli spun că preoţii sunt urechea, ochii, inima episcopului; putem noi dar să ne lipsim de ochii noştri, de inima noastră, de urechile noastre ?

D-l N. Economu: Să intre în Sinod atunci.

I.P.S. Mitropolitul Primat: Aveţi răbdare că am să vă satisfac.

D-l C. C. Arion: Desigur că îi va primi în Sinod alăturea, dar nu ena mu che ena su (Ilaritate).

I.P.S. Mitropolitul Primat: Am să mai fac o observaţie asupra celor zise de un alt onorabil preopinent, care a combătut proiectul de lege …

 

 

I.6. Şedinţa din 11 martie 1909

P. S. S. Episcopul Huşilor:… Aşadar, vă rog să credeţi, nu este vorba de schismă şi erezie, suntem toţi români, toţi avem aceleaşi credinţe (Aplauze). Şi cred că împărtăşesc şi prea sfinţiţii episcopi această părere.

P. S. S. Episcopul Romanului: Eu mă deosebesc.

D-l Sp. C. Haret, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice: … Nu pot să mă împiedic însă de a zice un cuvânt despre grava afirmaţie a P.S. Episcopului de Roman. Înţelegem ca P. S. Sa să combată legea; era în dreptul său. Dar a merge până acolo încât să declare, cu anticipaţiune, ca eretică Biserica Română, dacă va primi un asemenea proiect de lege, eu cred că nu avea dreptul să o facă; mai întâi, pentru că atâta lucru pricepem doar şi noi laicii, de unde începe erezia şi unde se sfârşeşte; şi al doilea, pentru că declararea ereziei unui stat întreg nu este în dreptul unui om s-o facă, oricine ar fi omul acela.

P. S. S. Episcopul Romanului: Şi ar fi şi absurd s-o facă. Cine ar îndrăzni să facă lucrul acesta, nu ştie ce este Biserica.

I.P.S. Mitropolitul Primat, raportor: Citeşte art. 1.

P. S. S. Episcopul Romanului: D-le preşedinte, d-lor senatori ! Duhul Sfânt, care de la început a fost, este şi va fi în Biserica lui Dumnezeu, a insuflat pe Sfinţii Apostoli, învăţându-i dintru început cum au să se poarte în adunările bisericeşti cu privire la chestiuni bisericeşti.

Vă aduceţi aminte, că s-au întrunit Sfinţii Apostoli pentru diferite chestiuni, împreună cu presviterii şi fraţii, şi au tratat chestiunile şi le-au dat dezlegarea pe care o vedem în cartea numită Faptele Sfinţilor Apostoli.

Mai apoi, potrivit trebuinţelor şi gradului de dezvoltare al Bisericii, acelaşi Duh Sfânt, acelaşi Stăpân a orânduit, împreună cu Sfinţii Apostoli şi prin ei, canonul 37, numit al Sfinţilor Apostoli, în care se porunceşte ca dogmele bunei cinstiri de Dumnezeu să se cerceteze şi întâmplătoarele bisericeştile împotrivă-ziceri să se dezlege de către Sinodul episcopilor.

Canonul acesta nu porunceşte ca împreună cu episcopii să se mai adune presviterii şi fraţii.

Spune, dar, hotărât canonul din cine se compune Sinodul şi cu ce se ocupă.

După Sfinţii Apostoli vin Sfinţii Părinţi ai Sinodului I Ecumenic şi ai altor Sinoade, care au urmat după aceea, toţi insuflaţi şi luminaţi de Duhul Sfânt întăresc canonul 37 apostolic, care are putere şi astăzi.

D-lor senatori ! Să ne înfăţişăm înaintea noastră pe un stăpân de casă, stăpân înţelept, om ca şi noi, care îşi cârmuieşte şi îşi chiverniseşte casa sa, potrivit trebuinţelor casei sale, urmând unor anumite reguli, unei anumite norme, unei anumite legi hotărâtă şi impusă de el însuşi pentru toţi cei din casă: soţie, copii, servitori.

În casa unui asemenea stăpân, putea-vom noi să ne amestecăm cu impunere şi să-i cerem socoteală de ce îşi cârmuieşte casa aşa sau aşa ? Putea-vom noi să-i cerem schimbarea legii casei sale ?

Evident că nu ! Cel mult dacă noi, pentru edificarea şi învăţătura noastră, am putea să-l întrebăm, prieteneşte, despre noima legii casei sale, iar el, tot pe cale de prietenie, să ne răspundă, el, carele singur este în măsură mai mult decât noi să-şi ştie şi să-şi cunoască nevoile, trebuinţele casei sale.

El numai, el stăpânul, dacă interesele şi împrejurările casei sale îi dictează, îşi poate schimba mâine regulile, norma, legea de azi a casei sale, şi îşi va cârmui casa sa aşa cum el va socoti că este de trebuinţă şi mai de folos.

Ar putea atunci careva, fie chiar dintre casnicii săi, să vină şi să zică: eu – soţie, fiu, fiică, servitor – te rog să-ţi cârmuieşti casa şi de acum înainte tot după legea cea de ieri ?

Chiar dacă, în cazul acesta, fără să mai presupunem că ar fi vorba de amestecul celor din afară de casă, zic: chiar dacă, în cazul acesta, soţia va mai fi tot soţie, fiul tot fiu, sluga tot slugă, ce ar putea răspunde capul, stăpânul casei ?

Ar răspunde, va trebui să răspundă: eu, dragii mei, în casa mea am interesele mele pe care sunt dator să le apăr de tot răul şi neajunsul, sunt dator să le salvez, să le scap de primejdie, căci numai aşa acele interese îmi pot fi prielnice şi mie şi vouă tuturora, căci sunteţi ai mei. Ca soţ, ca tată, ca stăpân, aşa înţeleg eu rostul casei mele.

Voi, cei care voiţi să fiţi cârmuiţi în casa mea, după legea pe care am avut-o până ieri, iar nu după cea de azi, după cea nouă, duceţi-vă de la mine, faceţi-vă casele voastre şi stăpâniţi acolo cum voiţi.

Dacă unele ca acestea, d-lor senatori, se săvârşesc între noi, şi recunoaştem că stau în puterea noastră, socotesc că veţi face această concesiune şi să recunoaşteţi puternicia şi Duhului Sfânt, care este Stăpânul a toată lumea, deci şi al nostru.

Duhul Sfânt, în timpul sfinţilor apostoli, a hotărât din cine să se compună Sinodul şi ce atribuţii să aibă.

Cine poate să se certe cu Duhul Sfânt ? Cine poate să dea lecţii Duhului Sfânt ? Eu nu îndrăznesc. Eu nu sunt decât sluga lui Dumnezeu, şi ca slugă trebuie să îndeplinesc porunca Domnului meu. Şi dacă grăiesc înaintea d-voastre, grăiesc ca slujitor al lui Dumnezeu, îndatorat să păzesc cuvântul Lui.

Eu nu ţin la drepturile mele, ca să ziceţi că m-am suit în prepeleac, şi că de sus mă uit la muritorii ceilalţi, ca şi cum eu aş crede că voi aveţi numai datorii faţă de mine, iar eu numai drepturi faţă de voi.

Cine sunt eu, păcătosul ? Recunosc: sunt un simplu muritor; un vierme. Ce drepturi am ca să vă vorbesc aşa ?

Eu, d-lor senatori, ca episcop, am drepturi care nu sunt ale mele; sunt ale Stăpânului meu, ale Domnului nostru Iisus Hristos, care m-a făcut şi pe mine unul din organele slujbei Sale şi mi‑a dat drepturi care sunt ale Lui, iar eu, ca slugă supusă, am datoria de a apăra aceste drepturi, care nu sunt ale mele, ci ale Stăpânului meu.

Deci, eu nu vorbesc aşa pentru că aş avea vreun drept personal – cum mi s-a zis – ci Stăpânul meu are, şi pentru că sunt slugă plecată şi supusă Lui, vreau să-mi fac datoria mea cu credinţă, măcar de mi s-ar întâmpla orice.

Socotesc, d-lor senatori, că trebuie respectate toate aşezămintele noastre bisericeşti, căci sunt de la Dumnezeu.

Şi aşezământul cel dintru început, privitor la adunările bisericeşti ale sfinţilor apostoli, este de ţinut în seamă; tot aşa şi cel de-al doilea, cel mai de apoi aşezământ. Dar dintre acestea să ne ţinem după cel de-al doilea, ca fiind, omeneşte vorbind, testamentul cel din urmă, testamentul cel valabil.

D-lor senatori, din punctul de vedere canonic, din punctul de vedere dogmatic, am avut onoarea să vă expun, în cuvântarea mea de săptămâna trecută, cele ce sunt de expus, spre a nu comite vreo abatere, adică vreo erezie, spre a nu săvârşi vreo abatere de la canoane, vreo necanonicitate. Socotesc că nu mai este nevoie să revin.

Voci: Nu !

D-l C. G. Dissescu: Da !

D-l vice-preşedinte C. Climescu: Vă rog să respectaţi cuvântul P.S. sale.

P. S. S. Episcopul Romanului: Din punctul acesta de vedere nu este trebuinţă să fiţi doctori sau licenţiaţi în teologie.

D-l I. Demetrescu-Agraru: Unde este d-l Romniceanu ?

D-l Dr. Gr. Romniceanu: Rog pe d-l Agraru să nu pronunţe numele meu. N-are dreptul acesta. Nu-l cunosc ! Nu ştiu cine este ! O să-i tai eu pofta dacă nu se astâmpără (Ilaritate).

D-l vice-preşedinte C. Climescu: D-le Romniceanu, ştiţi că dialogurile sunt oprite. Vă rog să respectaţi cuvântul.

D-l Dr. Gr. Romniceanu: Să poftiţi pe aceia care fac exces de guvernamentalism compromiţător.

P. S. S. Episcopul Romanului: D-le preşedinte, d-lor senatori ! Văd că în proiect se menţine Sfântul Sinod – am recunoscut-o şi zilele trecute – dar se menţine cu atribuţiuni ştirbite, pentru că aşa de cu măiestrie este alcătuit proiectul, încât înfiinţându-se consistoriul despre care vorbim, i se dau atribuţiuni care sunt ale Sfântului Sinod.

Făcându-se aceasta, nu ştiu cum se face, dar numaidecât mă duc cu mintea la starea episcopului, aşa cum este orânduită de Dumnezeu în Biserică, şi la starea preotului şi a diaconului.

Este în fiecare episcop şi în toţi episcopii împreună plenitudinea de haruri dumnezeieşti, câte sunt de trebuinţă Bisericii, spre a-şi ajunge scopul său: virtutea şi mântuirea; ceea ce în măsura aceasta nu este în preot şi cu atât mai puţin în diacon; preotul şi diaconul n-are dreptul, bunăoară, să hirotonisească preoţi, diaconi şi episcopi.

Aducându-se cu măiestrie, în acea adunare, preoţii şi diaconii la un loc cu episcopii, nu se calcă numai canonul 37 al Sfinţilor Apostoli şi celelalte ale Sfinţilor Părinţi, ci se spune dogmaticeşte că plenitudinea de haruri dumnezeieşti, de care vorbim, n-ar fi în episcopi aşa după cum cu gura o mărturisim.

D-lor senatori, nu este destul să se mărturisească dogmele credinţei cu gura, ori şi în scris, căci şi dracii mărturisesc şi se cutremură de puterea lui Dumnezeu, dar cu fapta nu vor să se mântuiască şi de aceea nu se mântuiesc.

Noi să ne arătăm credinţa noastră din faptele noastre. Credinţa fără de fapte este moartă[10], zice Dumnezeu. Fapta este consistoriul acesta, întrunit cu Sfântul Sinod la un loc. Credinţa o ascult, mă închin ei, o respect; cu gura se mărturiseşte; da, respectăm Sfântul Sinod ! Cine îl atinge ? Cine face ceva împotriva dogmei acesteia a plenitudinii harurilor în episcopat ?

Da, dreptate aveţi, mă închin; dar fapta ? La faptă mă uit, căci credinţa fără de faptă este moartă.

Fapta îmi mărturiseşte contrariul, fapta îmi mărturiseşte răsturnarea credinţei.

Prin faptul că se întrunesc episcopii, preoţii şi diaconii la un loc, în chestiuni de care ne vorbeşte canonul 37 apostolesc, se mărturiseşte de-a-ndoaselea, se răstoarnă credinţa şi se zice cu fapta că nu este în episcopat plenitudinea harurilor dumnezeieşti câte sunt de trebuinţă Bisericii spre realizarea scopului ei: virtutea şi mântuirea, ci trebuie să vină şi alţii care să completeze în mine şi în fraţii mei episcopi ceea ce dumnezeieşte nu am avea.

Vă întreb: este adevărat aceasta ? Nu trebuie să fiţi licenţiaţi sau doctori în teologie; fac apel la d-voastre ca creştini şi români, şi ştiu că românul nu este fără inteligenţă; este bogat în inteligenţă.

Fac apel la d-voastre ca români şi ca creştini, să răspundeţi: această faptă este în armonie cu ceea ce se mărturiseşte cu gura, sau ba ?

Dacă nu găsiţi armonie, şi aveţi dreptate, apoi atunci veţi fi de ideea mea, că lucrul nu este ortodox, nu este curat (Ilaritate).

D-lor senatori, noi trebuie să ţinem socoteală de acest adevăr mai înainte de a ne pronunţa asupra acestui consistoriu.

Ce facem noi aci ? Ni se aduce, zice-se, o simplă chestiune de administraţie; însă noi trebuie să băgăm bine de seamă ca nu cumva, sub forma aceasta de simplă chestiune de administraţie, să se atace dogmele credinţei, şi noi cu toţii, d-voastre împreună cu noi prelaţii ţării sunteţi datori, întrucât sunteţi creştini, nu întrucât sunteţi bărbaţi de stat – acolo nu mă amestec, sunteţi stăpâni să legiuiţi cum ştiţi –, sunteţi datori să observaţi ca nu cumva să se atace fondul credinţei creştine ortodoxe.

Eu sunt dator să vă spun aceasta, să mi se întâmple ce mi se va întâmpla, căci n-am să răspund decât înaintea lui Dumnezeu, şi nici de oameni, nici de moarte mie nu mi-e teamă; aceasta este credinţa mea acum şi mâine şi poimâine şi în toate zilele vieţii mele.

Eu, făcând asemenea expuneri şi mărturisiri şi arătând abaterea ce s-ar putea săvârşi prin înfiinţarea consistoriului superior bisericesc, în felul acum de toţi ştiut, nu caut să acuz pe nimeni de erezie, nu caut să mă fac judecătorul nimănui.

Îmi dau şi eu părerea în privinţa celor ce cred şi sunt convins despre ele. Şi pentru aceasta mi se poate face vreo imputare şi să mi se zică că m-am grăbit în ale mele aprecieri ?

Mai multe voci: Nu, nicidecum.

P. S. S. Episcopul Romanului: Ştiam şi eu atâta lucru, că este libertatea cuvântului în ţara mea (aplauze), că este libertatea conştiinţei.

Ştiind eu, ca român şi creştin, că am şi eu dreptul să mă bucur de aceste drepturi, fără să învinuiesc pe nimeni, am îndrăznit să-mi spun părerea mea şi vă mulţumesc, d-lor senatori, cu recunoştinţă, că m-aţi ascultat, dar părerea mea este, pentru aceste rezoane pe care am avut onoarea să vi le spun şi săptămâna trecută şi acum, că trebuie să eliminăm din proiectul de lege consistoriul superior bisericesc.

O voce: Nu se poate cere aceasta, căci n-am ajuns încă la consistoriu.

P. S. S. Episcopul Romanului: Ba am ajuns.

Mai multe voci: Aşa este.

P. S. S. Episcopul Romanului: Art. 1, care este acum în discuţiune, spune la al. b: „Din toţi membrii aleşi ai consistoriului superior bisericesc” şi eu nu pot să tac şi să las să treacă aceasta la vot acum, fără a-mi spune cuvântul meu, iar când va veni vremea ca să vorbesc la articolul celălalt, 18, în mod mai special cu privire la consistoriu, să mi se spună: s-a admis acest lucru, Prea Sfinte, la art. 1; acolo trebuia să vorbeşti, nu aici.

Prin urmare, eu trebuie să vorbesc şi acum şi sper că voi avea parte să vorbesc şi acolo (aplauze). Acum este timpul ca să vorbesc. V-am rugat să-mi daţi cuvântul, mi l-aţi dat şi sunt în chestiune.

Vă mulţumesc, d-le preşedinte, că mi-aţi făcut cinstea de a-mi da cuvântul, şi d-voastre, d‑lor senatori, că m-aţi ascultat.

Rugămintea ce aveam de făcut, o şi fac cu toată căldura sufletului meu: să binevoiţi a vă uni cu mine ca să propunem un amendament.

Iată amendamentul ce voiesc a propune: din art. 1, în care este vorba de compunerea Marelui Colegiu pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor, să se elimine aliniatul b, în cuprinderea următoare: ,,Din toţi membrii aleşi ai consistoriului superior bisericesc”, iar aliniatul c să devină b.

Rămâne să-l iscăliţi acei care dintre d-voastre vor binevoi.

 

 

I.7. Şedinţa din 12 martie 1909

– Se dă citire art. 9 devenit 10.

P. S. S. Episcopul Romanului: Dacă se menţin arhiereii titulari, nu pe bază de drept canonic, ci pe bază de drept istoric, – cât de vechi ? De 37 ani ! – atunci să se şteargă cuvintele: „Pe cât timp nu se vor fi retras la pensie”, căci sunt contrare epistolei Sinodului al III-lea Ecumenic către Sinodul din Pamfilia (Pidalion, fila 117-119); art. 8 devenit 9 ne obligă să ţinem şi unitatea canonică ecumenică cu Biserica din Constantinopol şi cu toate Bisericile Ortodoxe.

Să ţinem deci seamă de hotărârea Sinodului al III-lea Ecumenic.

Să nu legiferăm posibilitatea demisionării ierarhilor, căci este necanonică. Aşa au înţeles lucrul şi alcătuitorii acestui proiect de lege, căci în art. 4 s-a stabilit, că mitropoliţii şi episcopii sunt pe viaţă.

 

– Se citeşte art. 16 devenit 18.

P. S. S. Episcopul Romanului: D-le preşedinte, d-lor senatori ! Văd cu adâncă părere de rău, că încercările mele repetate şi documentate de a face să se înlăture propunerea pentru înfiinţarea consistoriului superior bisericesc au rămas infructuoase. Ne aflăm acum la capitolul privitor la această inovaţiune, adică la consistoriul superior bisericesc.

În legătură cu ceea ce am mai avut onoarea a vorbi înaintea d-voastre asupra acestei importante chestiuni, rog şi de astădată pe cei în drept – în special pe I.P.S. Mitropolitul Primat, raportorul legii, să binevoiască a ne da cuvenitele lămuriri, în interesul de obşte, lămuriri cât mai clare asupra următoarelor poziţiuni din câte s-ar putea pune, restul lăsându-l şi în grija fraţilor mei de episcopat:

 

1. După legea în discuţiune, consistoriului superior bisericesc i se dă dreptul de a alcătui regulamente pentru mânăstiri şi a lua schima monahală.

Cum se împacă aceasta cu art. 27 din proiectul de lege ?

Să-l citesc:

,,Chinoviile de călugări şi călugăriţe atârnă numai de puterea chiriarhului în ceea ce priveşte disciplina eclesiastică şi datoriile lor spirituale fără nici un amestec al puterii laice”.

Aceste articole nu se lovesc cap în cap ?

 

2. Aceluiaşi consistoriu i se dă dreptul de a pronunţa caterisirea preoţilor şi diaconilor.

Cum se împacă aceasta cu art. 23 din proiectul de lege ?

Să-l citesc:

,,Deciziunile consistoriilor, aprobate de către mitropoliţi sau episcopi, pot fi apelate la Sfântul Sinod, în cazurile anume prevăzute de canoanele ecumenice, după formele şi în termenul ce se va hotărî de Sfântul Sinod, printr-un anume regulament”.

Nu este iarăşi ciocnire între aceste articole ?

I.P.S. Mitropolitul Primat, raportor: Nu din proiectul de lege, din legea veche.

P. S. S. Episcopul Romanului: Din legea veche, dar a rămas neschimbat şi onorabilul comitet al delegaţilor l-a admis.

 

3. Art. 8 devenit 9, admis de onorabilul Senat, încredinţează Sfântului Sinod păstrarea unităţii administrative, disciplinare şi naţionale a Bisericii Ortodoxe în cuprinsul statului român.

Art. 18 dă consistoriului superior bisericesc dreptul de a statua asupra tuturor afacerilor disciplinare şi de administraţie eparhială ale Bisericii Ortodoxe în cuprinsul statului român.

Va să zică: una mie, una ţie; dar ţie mai puţin una, mai puţin unitatea naţională bisericească – sărmana unitate ! – ca şi cum n-ar fi şi de competenţa şi mai ales de datoria şi a preoţilor şi a diaconilor, membri în consistoriul superior bisericesc, oameni însuraţi şi cu copii, cu legături sociale şi familiale, de a se interesa cu tot dinadinsul şi de a-şi iubi naţia, în toate manifestările ei prielnice !

Atunci: ce este Sfântul Sinod episcopal, şi ce este consistoriul superior bisericesc ? Sunt tot una ? Se identifică ? Cârmuirea bisericească, care culminează în episcopat, în apostolatul de treapta întâia, culminează ea şi în ajutoarele subrânduite ale episcopatului, în preoţi şi diaconi, în apostoli şi sfinţiţii slujitori bisericeşti de treapta a doua şi a treia ? Cum stăm faţă cu dogmele şi canoanele bisericeşti ecumenice, la a căror respectare ne obligă legea actuală, ne obligă chiar proiectul de lege acum în discuţiune (art. 8 devenit 9) ?

 

4. Consistoriului superior bisericesc i se dă dreptul de a recompensa pe clericii merituoşi. Sfântului Sinod episcopal nu i se dă acest drept, şi bine s-a făcut. Dar faţă de acest drept ce se dă numitului consistoriu, cum rămânem noi, episcopii şi mitropoliţii, înaintea Sfântului Apostol Pavel care porunceşte Sfântului Episcop Timotei al Efesului, ne porunceşte deci şi nouă: Preoţii cei ce îşi ţin bine dregătoria, de îndoită cinste să se învrednicească, mai ales cei ce se ostenesc în cuvânt şi întru învăţătură[11] ?

Nădăjduiesc că nu mi se va lua în nume de rău că întrebuinţez nu numai în Biserică, ci şi aici în Senat, ca şi aiurea, cuvinte din Sfânta Scriptură, mai ales că tot Sfântul Apostol Pavel ne poruncesc nouă, cârmuitorilor bisericeşti: Propovăduieşte cuvântul; stai asupră cu vreme şi fără de vreme; mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga răbdare şi cu învăţătura. Că va fi vreme când învăţătura cea sănătoasă nu o vor primi; ci după poftele lor îşi vor alege loruşi învăţători, gâdilându-i la urechi; şi de la adevăr auzul îşi vor întoarce, iar la basme se vor pleca. Iar tu priveghează întru toate, pătimeşte răul, fă lucrul evanghelistului, slujba ta fă-o deplin[12].

 

5. Consistoriul superior bisericesc va avea dreptul să reguleze cântările bisericeşti. De abia de acum înainte va putea fi vorba de realizarea acestui progres ? Străluciţii ierarhi, cârmuitori şi povăţuitori duhovniceşti din trecut ai Bisericii noastre, pe care nu o avem de ieri, ci mai înainte de cimentarea noastră ca naţiune română, şi Sfântul nostru Sinod din trecut şi de acum, nu s-a interesat şi de această parte a cultului divin ? Suntem noi, episcopi şi mitropoliţi, atât de pedeştri încât privegherea asupra cântărilor bisericeşti să n-o putem avea singuri, ci să o dăm preoţilor şi diaconilor, s-o dăm ajutătorilor subrânduiţi nouă, pentru că ar fi mai în măsură ca noi, mai apţi ca noi ? Atunci, de ce n-ar fi chemaţi la lucrul acesta, în consistoriul superior bisericesc, şi psalţii şi protopsalţii din starea mirenească ? Încailea să aplicăm întreaga practică a Sfântului Chiprian, iar nu trunchiată cum ni se dă în raportul comitetului delegaţilor, astfel: „Chiprian însuşi ne spune că el în biserica sa nu făcea nimic fără sfatul preoţilor”.

Mărturisirea completă a Sfântului Chiprian este aceasta: că el, în biserica sa, nu face nimic fără sfatul preoţilor şi diaconilor şi fără consimţământul poporului (sine consensu plebis). Citaţiunea o am din aceeaşi carte pe care se bazează raportul comitetului delegaţilor. Să aplicăm, zic, mărturisirea întreagă a Sfântului Chiprian, cu toate că – ne spune aceeaşi carte – el întrebuinţa un asemenea procedeu ca „pentru persoana sa”. Deci, nu ca pe o regulă obligatoare pentru întreagă Biserica lui Hristos, regulă pe care am avut onoarea s-o arăt aici mai zilele trecute în ce constă.

 

6. După art. 8, devenit 9, alin. 1 din proiectul de lege, Sfântul Sinod are această competenţă: păstrează unitatea bisericească, dogmatică şi canonică ecumenică cu Biserica Ortodoxă de Răsărit.

După ultimul alineat al art. 18 din acelaşi proiect de lege, consistoriul superior bisericesc ia hotărâri în toate chestiunile privitoare la doctrină, adică la dogmă.

Prin urmare, consistoriul superior bisericesc hotărăşte dogma, iar Sfântul Sinod o păstrează !

Unde şi când s-au mai pomenit una ca aceasta ? Un biet consistoriu bisericesc, fie el cât voiţi de superior, să aibă dreptul de a hotărî dogma ? când la aşa ceva nu se încumetă, nu se poate încumeta nici Sinodul episcopal, fie el al oricăreia din Bisericile naţionale Ortodoxe de Răsărit.

Deci, după acest proiect de lege, cine este mai mare: Sfântul Sinod, compus numai din ierarhi, sau consistoriul superior bisericesc, alcătuit şi din diaconi, din sfinţiţi slujitori bisericeşti de treapta a treia ?

Ce se mai dă consistoriului superior bisericesc ? I se mai dă puterea de a hotărî în toate chestiunile privitoare la cult şi la păstoria sufletească.

Ceea ce am zis cu privire la dogmă, transcrieţi d-voastre şi cu privire la cult.

Dar despre păstoria sufletească ce să mai zic ? Zică: acei ierarhi, care vor voi să exercite dregătoria pastorală după indicaţiunile şi hotărârile membrilor din ierarhia bisericească de treapta a doua şi a treia, după indicaţiunile şi hotărârile preoţilor şi diaconilor. Ce aş putea să zic eu – nu eu, ci adevărata Biserică a lui Hristos – când noi vom legifera că păstorii duhovniceşti devin păstoriţi, iar păstoriţii devin păstori ?

 

7. Dar mi se va răspunde: proiectul de lege prevede că astfel de hotărâri, luate de consistoriul superior bisericesc, pentru ca să fie executorii, vor trebui să fie ratificate de Sfântul Sinod.

Pentru ce aceasta ? Nu este întreg Sfântul Sinod în consistoriul superior bisericesc ? Ori membrii Sfântului Sinod au acolo numai vot consultativ ? Proiectul de lege nu spune aceasta. Atâta ar mai trebui !

Ce să ratifici ? Ceea ce şi tu însuţi ai hotărât o dată ? Vreţi să ne jucăm de-a hotărârile ?

În caz că tu, Sinod, vei schimba vreuna din hotărârile luate în consistoriul superior bisericesc, mai poate fi vorba de consecvenţă cu tine însuţi ? Mai poate fi vorba de sfânta armonie între episcopi de o parte şi preoţi cu diaconi de altă parte, chemaţi, aceştia, a sta, în consistoriul superior bisericesc, pe aceeaşi catedră, împreună cu arhiereii titulari, cu episcopii şi cu mitropoliţii ? Nu vi se pare, d-lor senatori, că acest proiect de lege aruncă şi din acest punct de vedere mărul de discordie între membrii ierarhiei bisericeşti ?

Dar este numai atât ? Este o dogmă a Bisericii noastre după care hotărârile bisericeşti, luate de cei îndreptăţiţi întru aceasta, se iau în asistenţa Sfântului Duh, pe care Mântuitorul Hristos L‑au făgăduit că-L va trimite, şi L-au trimis, spre a ne învăţa tot adevărul.

De aceea, Sfântul Sinod Apostolic din Ierusalim, hotărând au zis: S-au părut Sfântului Duh şi nouă[13].

Unde asistă Sfântul Duh pe ierarhii bisericeşti, în cazul că vor schimba vreo hotărâre luată şi de ei în consistoriul superior bisericesc ? Îi asistă numai în Sinod, nu şi în consistoriul superior bisericesc ?

I.P.S. Mitropoliţi şi P.S. Episcopi, d-lor membri din onorabilul Guvern şi din onorabilul Senat, membri adevăraţi ai adevăratei Biserici a lui Hristos, nu lăsaţi să alunecăm pe această pantă nenorocită, votând şi în acest punct acest proiect de lege ! Mă cutremur la ideea că se va găsi cineva – şi la siguranţă se va găsi – care să ne învinovăţească de hulire contra Duhului Sfânt. Vă rog pe toţi: nu ne lăsaţi să cădem în această nenorocire aducătoare de moarte veşnică, căci ne zice Mântuitorul: Şi oricine va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; iar oricine va zice împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie[14].

Prin urmare, vă rog stăruitor, scoateţi din proiectul de lege consistoriul superior bisericesc.

La urma urmelor, dacă ţineţi numaidecât să aveţi şi un consistoriu, faceţi ca acela despre care este vorba în proiectul de lege să se transforme în consiliu administrativ bisericesc consultativ, din care să nu facă parte arhiereii titulari, episcopii.

Dar şi în cazul acesta, să nu ne luăm după ceea ce vedem în Bisericile Ortodoxe de Răsărit din ţările subjugate, unde totuşi Biserica este autonomă şi are atribuţiuni şcolare, financiare, matrimoniale etc. Atunci cu dragă inimă ar putea fi şi laici într-un asemenea consiliu, cu asemenea atribuţiuni. Dacă laicii contribuie la alegerea episcopilor şi mitropoliţilor, de ce n-ar contribui şi la bunul mers al treburilor bisericeşti externe ? căci în cele interne, în cele sfinte, n-au stăpânie, precum nu au nici în Transilvania, nici aiurea.

Sfârşesc, d-lor senatori, rugându-vă, nu ştiu pentru a câta oară, să nu votaţi consistoriul superior bisericesc aşa cum ni-l prezintă proiectul de lege.

Pentru combaterea acestui consistoriu superior bisericesc am pus în joc toată fiinţa mea, toată căldura inimii mele, ca urmaş al Sfinţilor Apostoli. Sunt convins pe deplin despre dreptatea celor ce susţin, şi de la aceasta nu mă va putea abate nimic, să mi se răsplătească aceasta cu demiterea mea din scaunul episcopal, sau, dacă voiţi, chiar cu caterisirea mea. Aşa de dreaptă mi se pare cauza pe care o susţin.

Am zis.

 

 

II. Şedinţa din 4 mai 1909 a Sfântului Sinod[15]

I.P.S. Mitropolit Primat (Atanasie Mironescu) Preşedinte roagă pe P.S. membri a se ocupa de regulamentul pentru alegerea membrilor consistoriului superior, care va fi pus în discuţiune în una din viitoarele şedinţe.

P.S. Episcop al Romanului (Gherasim Saffirin) zice că P. S. Sa se abţine de la orice discuţiune, care se va face asupra acelui regulament, pentru că voieşte să fie consecvent cu ceea ce a susţinut în Senat cu ocaziunea modificării legii sinodale şi roagă a se alege un alt membru în comisiune în locul P. S. Sale.

P.S. Episcop al Dunării de Jos (Nifon Niculescu) roagă a se trimite această lucrare la altă comisiune, deoarece comisiunea de petiţii este prea împovărată, sau să se aleagă o comisiune specială, în care P. S. Sa propune pe I.P.S. Mitropoliţi şi P.S. Episcopi al Argeşului (Gherasim Timuş), al Romanului şi al Huşilor (Conon Arămescu-Donici).

În urma cuvântărilor rostite de I.P.S. Preşedinte şi I.P.S. Mitropolit al Moldovei (Pimen Georgescu), prin care au rugat pe P.S. Episcop al Romanului să nu persiste în declaraţiunea ce a făcut şi să binevoiască a lua parte împreună cu ceilalţi P.S. membri la toate lucrările Sfântului Sinod, P.S. Episcop al Romanului declară că primeşte a lua parte în comisiune, pentru că are cel mai mare respect către Sfântul Sinod, dar îşi menţine vederile P. S. Sale asupra acestei chestiuni, fiind aci şi o chestiune de conştiinţă.

 

 

III. Şedinţa din 11 mai 1909 a Sfântului Sinod[16]

P.S. Episcop al Argeşului citeşte referatul comisiunii pentru alegerea membrilor consistoriului superior bisericesc. Se aprobă cu lămurirea cerută de P.S. Episcop al Romanului, ca să se consemneze, că P. S. Sa deşi a luat parte în comisiune, totuşi s-a abţinut de la discuţiunea care s-a făcut în această chestiune.

 

 

IV. Şedinţa din 13 mai 1909 a Sfântului Sinod[17]

Se citeşte sumarul şedinţei precedente şi se aprobă cu rectificările cerute de P.S. Episcop al Romanului şi al Argeşului.

P.S. Episcop al Romanului zice că, P. S. Sa a declarat cum că s-a abţinut la discuţiunea proiectului de regulament pentru alegerea membrilor consistoriului superior bisericesc şi că se abţine şi acum, şi aceasta s-a omis a se pune în sumar.

 

 

V. Şedinţa din 12 octombrie 1909 a Sfântului Sinod[18]

În şedinţa din 12 octombrie 1909 a Sfântului Sinod P. S. Episcop al Romanului a citit următorul act pe care l-a depus apoi pe biroul Sfântului Sinod şi a părăsit sala de şedinţe:

 

 

„Decretul organic” din 1864 pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile Bisericii Române, ca şi alte legiuiri bisericeşti de pe atunci, au pricinuit grele zdruncinări şi dureroase neajunsuri Bisericii strămoşilor noştri.

Starea aceea nefericită a ţinut până la Statutul bisericesc din 1872 numit „Legea pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi cum şi a constituirii Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române”, iar pacea mult dorită s-a restabilit desăvârşit în anul 1885, în chipul următor:

La 20 aprilie 1885, I.P.S. Mitropolit Primat al României, Dl. Calinic, „având încuviinţarea Majestăţii Sale Regelui nostru Carol I şi a Înaltului Guvern”, a scris „în numele Sfântului Sinod al Bisericii din România”, Sanctităţii Sale Dl. Ioachim IV (fost mitropolit la Derku), Arhiepiscop al Constantinopolei – Romei celei Noi şi Patriarh Ecumenic, cum şi Sfântului Sinod celui de pe lângă el al Marii Biserici din Constantinopole, cerând „să binecuvânteze, şi să recunoască Biserica Autocefală a Regatului României ca soră de acelaşi rit şi de aceeaşi credinţă întru toate”, asigurând pe întâiul patriarh al Bisericii Răsăritului şi centrul de unitate al întregii Ortodoxii,

1) că Biserica Ortodoxă a României „va primi pentru trebuinţele bisericeşti ale regatului direcţiunea administrativă şi disciplinară unicamente de la Sfântul Sinod al Regatului României;

2) că „Sfântul Sinod al Bisericii Autocefale a Regatului României va conserva intacte dogmele sacre ale sfintei noastre credinţe ortodoxe şi tradiţiunea Bisericii”;

3) că totdeauna Sfântul Sinod „va avea grija de a da preasfântului tron ecumenic şi patriarhicesc din Constantinopole, conform cu canoanele şi cu învăţătura Bisericii, întâietatea de onoare, care îl face întâiul tron al întâiului prelat al întregii Biserici Ortodoxe a Răsăritului, şi de a se pomeni de către preşedintele permanent al Sfântului Sinod (adică de către Mitropolitul Ungro-Vlahiei şi Primat al României), în întâiul loc, după obiceiul stabilit, numele patriarhului, care-şi are reşedinţa pe tronul ecumenic şi apostolic al Răsăritului”; în fine

4) că „pentru a se menţine prin mijloacele canonice şi legale unitatea credinţei, care a fost salvată prin graţia Atotputernicului nostru Stăpân al tuturora, Iisus Hristos, Sfântul Sinod al Bisericii Autocefale a României va sta întotdeauna în legătură dogmatică şi canonică cu preasfântul tron ecumenic, ca şi cu celelalte Biserici Ortodoxe Autocefale”.

În vederea acestora, prin „sfântul şi legalul Tom patriarhicesc şi sinodal”, din anul mântuirii 1885, luna aprilie, indictionul 13, s-a binecuvântat Preasfânta Biserică a României, recunoscându-se autocefală şi întru toate de sine administrată, Sfântul său Sinod fiind proclamat „frate în Hristos preaiubit”, „comunicându-se, după prescripţiile vechi, acest fapt îmbucurător şi tuturor celorlalte Biserici Ortodoxe Autocefale”.

Tomul patriarhicesc şi sinodal a recunoscut Sfânta noastră Biserică „neatârnată şi autocefală, administrându-se de propriul şi Sfântul său Sinod … nerecunoscând în propria sa administraţie internă, nici o altă autoritate bisericească, fără numai pe Capul Bisericii Ortodoxe celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, pre Răscumpărătorul Dumnezeu-Omul, Carele singur este temelie şi piatra cea din capul unghiului, întâiul, supremul şi veşnicul Arhiereu şi Arhipăstor”.

Tomul patriarhicesc şi sinodal ne-a recunoscut neatârnarea şi autocefalia pe încredinţarea că „Biserica Ortodoxă a Regatului României este tare întemeiată pe piatra cea din capul unghiului a credinţei noastre şi pe învăţătura cea sănătoasă pe care ne-au transmis-o nouă Părinţii, neatinsă şi fără inovaţiune”.

Tomul patriarhicesc şi sinodal ne-a dat binecuvântarea ca „în toată podoaba bisericească, ordinea şi în toate celelalte iconomii bisericeşti să ne administrăm şi să ne conducem de sine, neîmpiedicaţi şi în toată libertatea, potrivit cu tradiţiunea continuă şi neîntreruptă a Bisericii Soborniceşti Ortodoxe”.

În acelaşi timp „pentru ca legătura unirii duhovniceşti şi relaţiunea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici, să rămână neatinsă întru toate, fiindcă ne-am învăţat a păstra unirea Duhului întru legătura păcii”, sfinţitul şi legalul Tom cere, între altele, Sfântului Sinod al Bisericii României, „să se înţeleagă direct cu preasfântul patriarh ecumenic, cu ceilalţi patriarhi şi cu toate Sfintele lui Dumnezeu Biserici Ortodoxe, în toate chestiunile importante canonice şi dogmatice, care au trebuinţă de o chibzuire mai generală şi mai comună, după sfântul obicei al Părinţilor, păstrat de la început”.

Iar în epistola cu nr. 1759 din 25 aprilie 1885, pe lângă care s-a trimis Bisericii noastre Tomosul autocefaliei, I.P.S. patriarh se roagă „Începătorului şi Întemeietorului Sfintei noastre Biserici, ca să păzească cu braţul Său cel înalt pre iubita noastră soră în Hristos, Preasfânta Biserică din păzitul de Dumnezeu Regat al României, care ţine cu tărie dumnezeieştile dogme, sfintele canoane şi tradiţiunile nepătatei noastre credinţe, strălucind prin fapte bune şi propăşind în credinţă, sub duhovniceasca ocârmuire cea neadormită şi plăcută lui Dumnezeu a Sfântului ei Sinod”.

Cu aceste asigurări şi garanţii de o parte, şi cu aceste condiţiuni de altă parte, Sfânta noastră Biserică Ortodoxă din România a fost binecuvântată şi recunoscută autocefală de către Centrul bisericesc al Răsăritului.

Însufleţirea produsă de acest fapt de mare însemnătate a fost generală în toată Biserica Ortodoxă de Răsărit.

Însufleţirea noastră a românilor era şi mai mare. Însuşi Majestatea Sa Regele nostru Carol I, zicea, în mesajul pentru deschiderea sesiunii Sfântului Sinod din primăvara anului 1885: „Sfântul Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române are a înregistra de astădată un fapt de mare însemnătate. Sunt fericit a anunţa P.S. Voastre, că autocefalia seculară a Bisericii Ortodoxe Române a căpătat binecuvântarea Sanctităţii Sale Patriarhului Ecumenic, şi că astfel poziţiunea Bisericii Române, egal îndreptăţită cu celelalte Biserici Ortodoxe autocefale, surorile ei de aceeaşi credinţă şi de acelaşi rit, se află bine definită … Faptul acesta, care întăreşte şi mai mult poziţiunea Bisericii în înălţimea şi demnitatea, ce i se cuvine, trebuie să umple de bucurie inimile noastre ale tuturora”.

Ce asigurări s-au făcut şi ce garanţii s-au dat ca preţ al recunoaşterii autocefaliei Bisericii noastre ? Biserica Română va primi direcţiunea administrativă şi disciplinară „unicamente” de la Sfântul Sinod al Regatului României, care va păstra intacte dogmele şi tradiţiunea Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit, va da întâietate de onoare patriarhului de la Constantinopole ca întâiul ierarh al întregii Biserici Ortodoxe a Răsăritului şi va sta pururea în legătură dogmatică şi canonică cu întreaga Biserică Ortodoxă de Răsărit, pentru menţinerea unităţii de credinţă, învăţătură şi instituţiuni, date Bisericii şi orânduite ca mijloace pentru dobândirea mântuirii.

Ce condiţiuni ni s-au pus ca preţ al recunoaşterii autocefaliei ? Biserica Ortodoxă a Regatului României se va administra de propriul şi Sfântul său Sinod, sub autoritatea Mântuitorului Hristos, Capul Bisericii Ortodoxe de Răsărit celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească; va ţine cu tărie credinţa şi învăţătura pe care ne-au transmis-o Părinţii, neatinsă şi fără inovaţiuni; podoaba bisericească, ordinea şi toate celelalte iconomii bisericeşti vor fi în potrivire cu canoanele şi cu tradiţiunea continuă şi neîntreruptă a Bisericii Ortodoxe a Răsăritului; în toate chestiunile importante, canonice şi dogmatice, se va înţelege cu patriarhia de Constantinopole, cu celelalte patriarhii orientale şi cu toate celelalte Sfinte ale lui Dumnezeu Biserici Ortodoxe de Răsărit.

Prin urmare, recunoscându-ni-se autocefalia, nu ni s-a dat alt decât un rang de onoare, deopotrivă cu al celorlalte Biserici Autocefale Ortodoxe de Răsărit. Ni s-a recunoscut egală îndreptăţire şi coordonare în organismul mai mult federativ al Bisericii Ortodoxe de Răsărit, spre a conlucra, cu neatârnare, la realizarea lucrului comun: mântuirea sufletelor. Ni s-a recunoscut neatârnarea în administraţia interioară, fără amestecul altei Biserici; însă aceasta nu în mod absolut, ci în limitele dogmelor, canoanelor şi tradiţiei bisericeşti ecumenice şi în subordonare către Biserica de Răsărit în a ei totalitate. Aşa că recunoaşterea autocefaliei noastre în cele bisericeşti nu exclude unitatea dogmatică, canonică, ritualistică, administrativă, disciplinară, cu Biserica din Constantinopole şi cu toate celelalte Biserici Autocefale Ortodoxe de Răsărit.

Multe mădulare cu adevărat sunt, dar un trup[19], zice Sfântul Apostol Pavel. Privilegiul autocefaliei bisericeşti nu aduce cu sine bunul plac în cele bisericeşti, nici dreptul de a ne abate de la unitatea dogmatică şi canonică cu Biserica Ortodoxă de Răsărit. Suntem liberi a ne administra de sine, dar această libertate şi neatârnare bisericească trebuie a se exercita în marginile hotarelor puse în Biserică de Întemeietorul ei Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos de-a dreptul şi prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Independenţă bisericească în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit, în afară de învăţătura şi hotărârile canonice şi tradiţionale universale ale Bisericii, nu există; este îngrădită de canoane, de anumite norme, care, date fiind de Biserică în asistenţa Sfântului Duh, sunt permanente, au caracterul perpetuităţii, ca unele ce sunt orânduite de Însuşi Dumnezeu.

De aceea, cu privire la noi, constituţiunea ţării noastre prevede: „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor” (art. 21, alin. IV).

Legea noastră sinodală de la 1872 prevedea: „Sfântul Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române … păstrează şi va păstra unitatea în privinţa dogmelor şi a canoanelor ecumenice cu Biserica din Constantinopole şi cu toate Bisericile Ortodoxe” (art. 8, alin. 1).

Aceeaşi obligativitate s-a menţinut şi în legea din 26 martie 1909 prin care s-a modificat mai multe articole din legea sinodală din 1872: „Sfântul Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române fiind membru al Sfintei Biserici Ecumenice şi Apostolice a Răsăritului, al căreia Cap este Domnul nostru Iisus Hristos, păstrează şi va păstra unitatea în privinţa dogmelor şi a canoanelor ecumenice cu Biserica din Constantinopole şi cu toate Bisericile Ortodoxe” (art. 9, alin. I).

Se constată, deci, că prin legiuirile noastre s-a consfinţit, trebuia să se consfinţească aceea ce de mult a fost. Aşa în Novela lui Justinian 137 citim: „Dacă legile cetăţeneşti trebuiesc păzite de toţi neatinse, cu cât mai mult trebuie să ne silim pentru păzirea sfintelor canoane şi a legilor dumnezeieşti, care s-au dat nouă pentru mântuirea sufletelor noastre ? Cei ce calcă sfintele canoane, vinovaţi sunt judecăţii”. Acestea le-a poruncit Justinian după ce în Novela 131 proclamă: „Noi primim dogmele ca pe Sfintele Scripturi, iar canoanele ca pe legi”.

Sub astfel de condiţiuni, Majestatea Sa Regele nostru Carol I, în mesajul pentru deschiderea Sfântului Sinod la 1 mai 1885, adică îndată după recunoaşterea autocefaliei, zicea: „Ţara întreagă îşi are ochii ţintiţi asupra acestei sfinte adunări. Cunosc simţămintele religioase şi patriotice, de care este însufleţit Sfântul Sinod, şi de aceea guvernul meu îl va sprijini în toate măsurile, ce va lua în înţelegere cu dânsul şi care duc la împlinirea scopului, ce urmărim cu toţi: întărirea şi mărirea Bisericii şi a Patriei”.

Pe această cale am urmat noi ierarhii Bisericii Române, trecuţi şi prezenţi, fiecare în marginile puterii sale. Guvernele de pe vremuri ale ţării ne-au dat, când mai mult, când mai puţin, tot sprijinul putincios. Cu chipul acesta cu toţi am tins şi tindem la „întărirea şi mărirea Bisericii şi a Patriei”, sub augusta şi mărinimoasa ocrotire a Majestăţii Sale Regelui nostru Carol I, carele, cu cuvântul şi cu fapta a adeverit zisele Majestăţii Sale din mesajul de la 1 mai 1885: „Din cea dintâi zi şi în tot timpul domniei mele am avut dinaintea ochilor mei un ţel constant: mărirea şi întărirea Bisericii Române, pentru ca ea să rămână acea mare instituţiune naţională de stat, pe care poporul român să se poată totdeauna sprijini”.

Pe această cale mergând, Biserica din România era invidiată de toate Bisericile Ortodoxe de Răsărit, căci şi din punctul de vedere dogmatic şi canonic ea stă drept canoniceşte cu dogma, cultul, organizaţia, administraţia, disciplina şi cu toate celelalte sfinte iconomii bisericeşti, pe străvechiul şi apostolescul aşezământ ecumenic al adevăratei Biserici a lui Hristos.

Cu adâncă durere trebuie să constatăm, însă, că odată cu legea din 1909 pentru modificarea mai multor articole din legea pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi, cum şi a constituirii Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române din 19 decembrie 1872 şi pentru înfiinţarea Consistoriului superior bisericesc, bunul nostru renume bisericesc nu numai că este profund atins, dar suntem pe punctul nenorocit de a fi priviţi şi declaraţi eretici şi schismatici de către Marea Biserică din Constantinopole şi de către celelalte Biserici surori autocefale ortodoxe de Răsărit, deoarece prin acea lege s-a consimţit la desfiinţarea unităţii dogmatice şi canonice cu Biserica Ecumenică a Răsăritului.

Când acea lege era numai proiect, eu numai dintre ierarhii din Senat ai Bisericii Române, şi vreo câţiva domni senatori şi un domn deputat din Cameră am vorbit contra acelui proiect de lege, arătându-i necanonicitatea.

În special eu am vorbit contra Consistoriului superior bisericesc, prin carele, cu organizarea şi atribuţiunile ce i s-au dat, se calcă dogma şi canoanele ecumenice, la care, de acord cu Tomosul autocefaliei, ne obligă constituţiunea, ne obligă legea sinodală din 1872, ne obligă şi însăşi legea despre care este vorba.

În anul 1885, I.P.S. Mitropolit Primat al Bisericii noastre s-a adresat I.P.S. Patriarh Ecumenic al Constantinopolei, cerându-i, în numele Sfântului Sinod al Bisericii noastre, recunoaşterea autocefaliei noastre în cele bisericeşti, dând asigurarea şi garanţia solemnă că Biserica Ortodoxă a României „va primi pentru trebuinţele bisericeşti ale regatului, direcţiunea administrativă şi disciplinară unicamente de la Sfântul Sinod al Regatului României”, ca autoritate sinodală centrală a Bisericii, ceea ce este şi în deplină conformitate cu sfintele canoane.

Legea sinodală din 1909 trece peste acea asigurare şi garanţie, căci în art. 8 hotărăşte: „Autoritatea sinodală centrală a regatului român este Sfântul Sinod, căruia se alătură Consistoriul superior bisericesc, în alcătuirea şi cu atribuţiunile prevăzute în art. 18 până la 21”.

I.P.S. Voastră, ca raportor al acelei legi, aţi explicat în Senat, la 10 martie 1909, că „se înfiinţează pe lângă Sfântul Sinod un nou organism bisericesc, sub numele de Consistoriul superior bisericesc”[20], care „nu trebuie a se confunda cu Sinodul propriu-zis”[21]. „Am admis – ziceaţi – înfiinţarea unui nou organism bisericesc în care preoţii şi diaconii să conlucreze cu membrii Sfântului Sinod în afacerile administrative ale Bisericii”[22].

I.P.S. Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, Dl. Pimen a declarat, în Senat, în şedinţa de la 7 martie 1909, că modificarea legii sinodale din 1872 vine înaintea Parlamentului în urma unei simţite necesităţi[23]; iar în şedinţa de la 9 martie 1909, a Senatului, a mai zis că, prin noua lege se înfiinţează pe lângă Sfântul Sinod, o nouă instituţiune de adunare bisericească, adică Consistoriul superior bisericesc[24] „în care se vor întruni preoţii din toate unghiurile ţării, şi pe lângă ei vor fi şi reprezentanţi ai mânăstirilor noastre, precum şi reprezentanţi ai instituţiunilor noastre de cultură bisericească”[25].

P.S. Episcop al Huşilor, Dl. Conon a zis în Senat, în şedinţa de la 11 martie 1909, că legea sinodală în discuţiune „este cu caracter administrativ”; „este un lucru de bună administraţie”; „erezie şi schismă nu poate fi, întrucât în această lege nu este vorba de dogma Bisericii creştine”[26].

Dl. Spiru C. Haret, Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice în discursul de la Senat, din aceeaşi şedinţă, vorbeşte de asemenea despre două organe bisericeşti: Sfântul Sinod şi Consistoriul superior bisericesc, şi declară că s-a silit, după sfatul înalţilor ierarhi, şi a precizat cât s-a putut mai bine atribuţiunile respective ale celor două organe, sau, mai exact ale unui singur organ, ale consistoriului, alăturat pe lângă Sfântul Sinod, cu rol pur consultativ, în atribuţiunile de natură pur administrativă, deosebit de atribuţiunile de natură episcopală, care n-au avut nevoie de precizare, căci atribuţiunile Sfântului Sinod erau fixate prin legea din 1872 şi au rămas neschimbate. Şi adaugă: „Socotesc că ar fi greu să se mai teamă cineva de conflicte de atribuţii între un corp pur consultativ, şi unul deliberativ, care este Sinodul”[27].

Se va vedea, însă, că rolul Consistoriului superior bisericesc nu este consultativ, cu toate că, aşa ceva am cerut şi eu în Senat, în vorbirea mea din şedinţa de la 12 martie 1909, cu adaosul ca din acel consistoriu să nu facă parte arhiereii titulari, episcopii şi mitropoliţii, şi să aibă alte atribuţiuni[28].

Dar se vede că aşa au sfătuit înalţii ierarhi pe dl. ministru şi aşa vor fi prezentat lucrul încât d-sa să creadă întru adevăr, că rolul Consistoriului superior bisericesc este consultativ, iar nu deliberativ, cum este.

Fără îndoială, dl. ministru, ca organ al statului, a fost de bună credinţă, spunând că rolul Consistoriului este consultativ, deoarece a declarat, în şedinţa de la 12 martie 1909 a Senatului: „Nu se cuvine să legiferăm în opoziţiune cu canoanele”[29]. „Nu voim să răsturnăm organizarea canonică a Bisericii noastre”. „Canoanele trebuie să aibă ultimul cuvânt”[30]. D-sa a mai declarat, referitor la formularea proiectului de lege: „Am făcut o primă formulare; am dat-o în discuţiunea tuturor şi am primit orice fel de obiecţiuni şi de observaţii mi s-a făcut. Şi am ţinut seamă de toate acelea pe care le‑am crezut întemeiate. Am făcut o a doua, o a treia, până la a şasea redacţiune, căutând în aceste succesive redacţiuni să elimin una câte una toate cauzele de dificultăţi, care puteau împiedica realizarea scopului la care tindeam”: „întâi, să facem să se lărgească cercul de alegere al mitropoliţilor şi episcopilor, şi al doilea, să dăm posibilitate totalităţii clerului ca să contribuie la binele Bisericii”[31].

Lucrul acesta l-aţi confirmat şi I.P.S. Voastră zicând: „S-a prezentat acest proiect de lege la început sub diferite forme. Se modifică radical alcătuirea actuală a Sfântului Sinod, dar, în urma consfătuirilor dintre noi, chiriarhii şi dl. ministru al Cultelor, s-a părăsit acea idee, ca necorespunzând spiritului organizării celei adevărat canonice a Bisericii Ortodoxe”[32]. „Primesc – ziceaţi – proiectul de lege”, carele – „o ştiu bine fraţii mei de pe acea bancă” – în formaţiunea aceasta – „mai potrivită cu sfintele canoane” – „şi singura posibilă şi acceptabilă, mi se datorează mie în cea mai mare parte”. „Am rugat – mai ziceaţi – pe dl. ministru, am rugat guvernul, să rămână la această întocmire”[33]. Aţi îndemnat apoi, I.P.Sfinţite, pe domnii senatori să adopte proiectul de lege, asigurându-i că Domnul va zice şi domniilor lor cuvântul, care vi se va zice I.P.S. Voastre: Bine, slugă bună şi credincioasă; preste puţine ai fost credincios, preste multe te voiu pune; intră în bucuria domnului tău[34], ca plată pentru „noua creaţie în organizaţia Bisericii noastre” care „este o adăugire la talanţii ce mi-a încredinţat Dumnezeu, mie – adică I.P.S. Voastre – şi fraţilor mei, pentru a-i neguţători şi la vreme a da dreptului judecător socoteală de chipul cum i-am înmulţit”[35].

Şi aţi mai adăugat, I.P.Sfinţite: „Primesc proiectul de lege. Şi îmi aduc aminte de cuvântul evangheliei pe care dator sunt să-l urmez, îmi aduc aminte de acele cuvinte rostite de Mântuitorul lumii în ultimele zile ale vieţii sale” – probabil, I.P.Sfinţite, că aţi voit să ziceţi, nu „în ultimele zile ale vieţii sale”, căci viaţa Domnului este veşnică, ci „ în ultimele zile ale vieţii sale pământeşti”: Părinte Sfinte, pe care mi i-ai dat mie, ai tăi erau şi eu i-am păzit pre ei, şi nimeni din ei nu au pierit[36]. Aţi continuat apoi: „Am păzit, d-lor, pe cât mi-a stat în puterea mea … dar n-am voit cu nici un preţ ca să las ceva din ceea ce am apucat de la sfinţii mei predecesori. Este datoria mea, ca păstor, ce cu încrederea ţării sunt, să păstrez neştirbit depozitul ce mi s-a încredinţat, şi acest depozit îl voi păstra cu preţul vieţii mele”[37]. Ca să nu mai aduc şi alte citaţiuni voi încheia cu aceasta: I.P.S. Voastră aţi zis: „Vorbesc din cea mai intimă a mea convingere şi sunt convins în privinţa legii acesteia că este bună şi canonică”[38].

Legea, însă, este rea şi necanonică, I.P.Sfinţite. Dar de aceasta nu poate fi învinovăţit dl. ministru, nici guvernul, nici corpurile legiuitoare, nici ceilalţi bărbaţi politici, la care v‑aţi referit I.P.S. Voastră în Senatul ţării[39], şi cu atât mai puţin capul statului, ferească Dumnezeu ! Vinovaţi sunt sfătuitorii, acei „înalţi ierarhi” de care ne-a vorbit dl. ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, care cu ale lor expuneri meşteşugite, accente ditirambice, benedicţiuni largi, asigurări ameţitoare şi promisiuni transcendentale, au indus lumea în greşeală.

Sfinţii predecesori de care ne-aţi vorbit, I.P.Sfinţite, au ţinut ca să primească pentru trebuinţele bisericeşti ale noastre direcţiunea administrativă şi disciplinară numai de la Sfântul Sinod al Bisericii din Regatul României, aşa precum ierarhii noştri din 1885 au făcut asigurări şi au dat garanţii cu prilejul cererii de a ni se recunoaşte autocefalia. Aceasta ni s-a recunoscut cu expresa condiţiune ca Biserica noastră să se administreze de propriul şi Sfântul său Sinod, proclamat ,,frate în Hristos prea iubit” de către Sfânta Biserică Patriarhală din Constantinopole, pe care şi I.P.S. Voastră, în şedinţa de la 12 martie 1909 a Senatului, aţi recunoscut-o ca având „prioritatea” în Biserica Ortodoxă de Răsărit[40].

Deci atunci era vorba numai de un singur organ bisericesc administrativ central: Sfântul Sinod canonic, compus numai din arhierei; iar din aprilie 1909 este vorba de două organe bisericeşti administrative centrale: Sfântul Sinod al arhiereilor şi Consistoriul superior bisericesc, în care intră preoţi şi diaconi, separat şi la un loc cu Sfântul Sinod (art. 18, alin. ultim din lege).

Aceasta este nu numai abatere de la angajament şi de la Tomosul autocefaliei, care, dacă n-ar fi canonic, n-ar forma autoritate, ci şi de la dogma privitoare la ierarhia bisericească şi la organismul Bisericii creştine, care este institutul dumnezeiesc întemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos pentru realizarea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ şi pentru dobândirea vieţii de veci.

Spre a dovedi că legea, opera I.P.S. voastre, este necanonică, să vedem ce ne învaţă cuvântul dumnezeiesc şi sfintele canoane despre ierarhia şi cârmuirea bisericească.

După dogmele Bisericii adevărate a lui Hristos ierarhia bisericească este din instituţiune dumnezeiască, se continuă neîntrerupt şi are trei grade: întâi episcopatul, al doilea presviteratul, subordonat celui dintâi, şi al treilea diaconatul, subordonat şi celui dintâi şi celui de al doilea.

Episcopii sunt locţiitorii lui Hristos şi urmaşii Sfinţilor Apostoli, fiecare în eparhia sa[41], aşezaţi în Biserică de către Duhul Sfânt[42].

Numai episcopii au fost şi sunt înzestraţi cu dreptul şi autoritatea ce aveau Sfinţii Apostoli, adică: să înveţe pe credincioşi[43], să săvârşească serviciul dumnezeiesc[44] şi să pască, adică să cârmuiască turma lui Hristos[45].

În cercul său de activitate episcopul este capul ierarhiei întregi pusă sub conducerea sa, precum şi al turmei.

El este primul învăţător în Biserica sa[46], pregăteşte pe viitorii învăţători[47], învredniceşte de îndoită cinste pe clericii care se ostenesc în cuvânt şi în învăţătură[48].

În biserica de sub conducerea sa, episcopul este întâiul săvârşitor şi slujitor al sfintelor taine şi al tuturor ierurgiilor bisericeşti. Numai el hirotoniseşte preoţi şi diaconi[49], pe când episcop nu pot hirotonisi decât 2 sau 3 episcopi[50]. „Treapta episcopilor este mai cu deosebire destinată pentru naşterea părinţilor, căci li se cuvine în biserică dreptul a înmulţi părinţi spirituali. Este şi altă treaptă, a preoţilor, care nu poate naşte părinţi; prin baia naşterii de a doua, naşte fii bisericii, dar nu părinţi sau învăţători. Cum se poate ca un preot să hirotonisească pe alt preot, neavând spre aceasta nici un drept de hirotonie ? Sau cum poate preotul să fie egal episcopului ?”[51] zice Sfântul Epifanie.

Apoi materia tainei mirungerii şi antimisul le sfinţeşte numai episcopul[52]. Preotul poate împărtăşi Sfântul Mir numai dacă este sfinţit de episcop; sfânta liturghie nu o poate săvârşi preotul fără altar sau antimis sfinţit de episcop.

„Dreptul de a împărtăşi botezul se cuvine episcopului, pe urmă preoţilor … dar nu fără autorizarea episcopului”[53]. Celelalte sfinte taine şi serviri bisericeşti preotul le săvârşeşte numai în urma împuternicirii din partea episcopului său[54]. Fără de socotinţa şi voia episcopului, nici preoţii, nici diaconii nimic nu pot săvârşi din cele ale sfintei serviri, pentru că el este căruia i s-a încredinţat poporul Domnului şi de la el se va cere cuvântul cel pentru sufletele lor[55].

Episcopul este şi principalul cârmuitor sau administrator în cercul său de activitate, în eparhia sa[56]. Preoţii, diaconii şi ceilalţi slujitori bisericeşti sunt sub autoritatea lui, ascultă de orânduirile lui şi nu pot să facă nimic în Biserică fără voia lui[57]. Episcopul are jurisdicţie asupra lor[58] şi îi poate pedepsi[59]. El are îndeosebi dreptul de a lega şi dezlega[60].

„Episcopul este închipuirea vie a lui Dumnezeu pe pământ şi, prin puterea Duhului Sfânt, izvorul îmbelşugat al tuturor tainelor Bisericii universale, prin care se capătă mântuirea, şi nu sunt mai puţin trebuincioşi Bisericii decât respiraţia pentru om şi soarele pentru lume”[61]. De aceea şi Sfântul Chiprian zice: „Trebuie deci să ştii, că episcopul este în biserică şi biserica în episcop, şi cine nu este cu episcopul, nu este nici în biserică”[62].

Origen cel condamnat de Biserică n-a cutezat să înveţe altfel în această privinţă, căci zice: „Se cere de la mine, preot, mai mult decât de la un diacon, de la un diacon mai mult decât de la un laic; dar de la acela care ţine în mână autoritatea bisericească asupra tuturor, se cere fără de asemănare mai mult decât de la fiecare din noi”[63].

Pe Aeriu, cel care învăţa că episcopul nu are mai mare autoritate şi putere ca preotul, Biserica întreagă l-a numit eretic şi l-a tratat ca pe un eretic, precum ne spune Sfântul Epifanie şi Fericitul Augustin[64].

Şi cu drept cuvânt, pentru că preoţii au a lor autoritate de la episcop prin hirotonia ce el le administrează, precum am arătat. Episcopul este care îi aşează preoţi prin cetăţi, după apostoleasca poruncă[65]. Dacă îşi părăseşte enoria sau parohia sa şi se mută la alta, fără socotinţa şi voia episcopului său, preotul nu mai are voie să servească cele ale preoţiei[66]. Sub a sa priveghere episcopul dă drept preoţilor de a predica, adică de a învăţa turma încredinţată de el păstoriei lor spirituale[67]. Din motive binecuvântate le poate interzice dreptul de a predica, precum episcopul Alexandriei Egiptului, bunăoară, a interzis tuturor preoţilor de sub jurisdicţia sa, din cauza tulburării păcii bisericeşti pricinuită de erezia propovăduită de preotul eretic Arie[68]. Cum am mai arătat, sfintele taine şi serviri dumnezeieşti, afară de cele ce sunt rezervate episcopului, preotul le săvârşeşte numai în urma împuternicirii din partea episcopului său. Dreptul de a lega şi a dezlega şi în genere de a paşte turma încredinţată păstoriei sale, preotul îl are de la episcop, prin hirotonie, cum am zis, sub privegherea şi jurisdicţia episcopală[69]. Cu un cuvânt preotul nu poate săvârşi nimic din cele ale preoţiei fără socotinţa şi voia episcopului său[70].

Dacă episcopul voieşte, poate lua dintre preoţii distinşi pe câţiva, ca să poarte împreună sarcina administraţiei bisericeşti, formând împreună consistoriul, senatul, comitetul, sfatul administrativ bisericesc eparhial; dar cum preoţii sunt socotiţi de către vechi învăţători bisericeşti ca ochi ai episcopului, ei nu pot face nimic fără consimţământul lui[71], al capului lor, al stăpânitorului lor spiritual[72], căruia se cuvine toată stăpânirea peste eparhia sa şi ocârmuirea, toată purtarea de grijă asupra clericilor şi laicilor şi are dreptul a împărţi toate cu judecată[73].

Diaconii sunt inferiori nu numai episcopilor, ci şi preoţilor. Sunt servitorii episcopului şi preoţilor; le este permis a şedea cu preoţii, dar mai jos decât ei[74], căci, după cuvântul apostolului, cel mai mic de către cel mai mare se binecuvântează[75], iar nu dimpotrivă. „Ei au a se supune episcopului ca harului lui Dumnezeu şi preoţilor ca legii lui Iisus Hristos”[76]. Cu învoirea episcopului pot predica, ca şi primii diaconi; n-au dreptul a săvârşi sfintele taine şi serviri dumnezeieşti, ci numai asistă şi ajută pe episcop şi preoţi; nici puterea de a lega şi dezlega n-o au. Ei pot fi, însă, ochii, urechile, mâinile episcopului[77].

Deci, cea mai înaltă treaptă în ierarhia bisericească este episcopatul; aceasta din drept dumnezeiesc, iar nu omenesc. În biserica de sub conducerea sa duhovnicească, adică în una din bisericile particulare ce compun Biserica universală, sau în o porţiune din vreuna din acele biserici particulare, episcopul este centrul autorităţii şi puterii spirituale; episcopul este izvor al învăţământului religios, al plinirii slujbei dumnezeieşti şi al administrării sau cârmuirii bisericeşti; episcopul este cel investit de Dumnezeu cu toate daniile dumnezeieşti, el are plenitudinea harurilor câte sunt de trebuinţă Bisericii spre mântuire.

Preoţii şi diaconii sunt organe ierarhice de treapta a doua şi a treia, subordonate episcopului, sunt sub autoritatea lui, ascultă de poruncile lui şi nu fac nimic în biserică fără voia lui.

Precum Sfinţii Apostoli au avut de la Domnul aceeaşi onoare şi putere, egalitate şi neatârnare unul fiecare faţă de celălalt, precum ne dovedeşte Sfânta Scriptură, tot astfel au fost şi sunt episcopii, urmaşii lor, ori în care parte s-ar găsi: la Roma, la Constantinopole, la Alexandria, la Antiohia, la Ierusalim sau aiurea. Hirotonia în episcop săvârşindu-se de către mai mulţi episcopi[78], judecarea episcopului prihănit făcându-se de către mai mulţi episcopi, întruniţi în sinod[79], urmează că episcopul atârnă de mai mulţi episcopi, este supus episcopilor, este sub autoritatea episcopilor întruniţi în sinod, ca autoritate mai înaltă în Biserică, în sinodul episcopilor, poruncit de Sfântul Duh prin canonul 37 al Sfinţilor Apostoli, care canon are putere obligatoare şi permanentă, neîntreruptă în Biserica lui Hristos[80]. Numai sinodul compus din episcopii locali, adică ai unei ţări sau provincii, judecă pe episcopul respectiv, pentru învinuiri de ordine morală sau materială[81] şi numai un asemenea sinod dezleagă, pentru acea ţară sau provincie, şi hotărăşte în toate treburile bisericeşti de obşte, care covârşesc puterea unui singur episcop, acestuia rămânându-i neatinsă stăpânia de a făptui cele ce se cuvin, după canoane, în hotarele episcopiei sale şi în satele care sunt supuse episcopiei sale[82].

Chivernisirea sau cârmuirea, adică conducerea sau administrarea tuturor bisericilor particulare, care compun Biserica universală, este în seama tuturor episcopilor[83]. Spre acest sfârşit se adunau în sinoade ecumenice episcopii din toată lumea creştină, sau cel puţin atâţia ca să poată reprezenta toată Biserica. Hotărârile luate de o astfel de adunare a episcopilor, ca autoritate supremă, văzută, în biserică – căci cea nevăzută o are Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin mijlocirea şi lucrarea cea nevăzută a Duhului Sfânt, până la sfârşitul veacului[84] – au fost şi sunt recunoscute de întreaga Biserică şi în toată vremea ca legi în veci obligatoare[85].

La Sinoadele locale sau provinciale numai episcopii, ca unicele centre canonice ale autorităţii spirituale, ca începători ai celor bisericeşti în eparhiile sau episcopiile lor, au fost şi sunt organe deliberative, au avut şi au vot hotărâtor în treburile bisericeşti, iar nu şi preoţii şi diaconii, care atârnă în totul de episcopii lor locali, şi cu atât mai puţin laicii[86]. De aceea sinoadele se şi numesc de către canoane sinoade sau adunări ale episcopilor.

Tot asemenea şi la Sinoadele Ecumenice sau de a toată lumea.

Pot însă atât preoţii cât şi diaconii să fie admişi la sinoade, dar numai cu consimţământul episcopilor şi nu în altă calitate decât ca însoţitori, ca sfetnici, ca ajutători, ca împreună luptători, ca sfătuitori sau ca împuterniciţi ai episcopilor[87], şi pot sta numai în locul al doilea[88]. Chiar şi în această din urmă calitate nu au putut şi nu pot fi admişi, faţă cu cele mai sus expuse, în virtutea propriei lor autorităţi, în numele lor ca preoţi ori diaconi, ci în numele şi în virtutea supremei autorităţi cea proprie episcopilor lor[89].

Să ilustrez acestea cu un exemplu: la Sinodul I Ecumenic (325) au venit mai mult de 300 episcopi. Au venit nenumăraţi preoţi, diaconi, acoliţi şi mulţi laici învăţaţi. Mai înainte de a se fi adunat episcopii în acel sinod, aceia fiind şi ei pricepuţi şi isteţi în cele ale raţionamentului şi logicii au început să discute chestiunile în conferinţe private. Printre ei excela diaconul Atanasie pe care îl adusese cu sine foarte înaintatul în vârstă episcop Alexandru al Alexandriei, spre a-l avea ca împreună luptător. După aceea episcopii s-au adunat la un loc. Rezultatul dezbaterilor a fost aprobat şi iscălit de cei 318 episcopi. Aceştia au zis în epistola către biserica din Alexandria şi din alte părţi: „Noi am ţinut marele şi Sfântul Sinod din Niceea”[90].

Aceasta este dogma despre ierarhia bisericească şi organismul Bisericii celei adevărate a lui Iisus Hristos. Acestea sunt hotarele veşnice pe care le-au pus Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai noştri, luminaţi de Duhul Sfânt.

Cu toate că nu este drept şi nu este permis asemenea hotare veşnice a strămuta, totuşi dogma cea adevărată despre ierarhia şi organismul Bisericii n-o găsim în legea sinodală din 1909, al cărei raportor aţi fost I.P.S. voastră.

În Biserică, precum am arătat, este numai un organ central îndreptăţit a se ocupa de toate treburile bisericeşti, de obşte: Sinodul compus numai din arhiereii ţării sau provinciei, potrivit canonului 37 apostolesc şi altor canoane. Legea inspirată şi susţinută de I.P.S. voastră dă atare îndreptăţire şi unui al doilea organ: Consistoriului Superior Bisericesc, în care intră preoţi şi diaconi, la un loc cu Sfântul Sinod şi separat, în art. 18, ultimul alineat. Cu alte cuvinte: preoţilor şi diaconilor li se acordă putere şi autoritate egală cu cea a arhiereilor, ba încă şi mai mare, căci, pe când după art. 18, alin. 1, acel consistoriu compus din 16 arhierei şi din 21 preoţi şi diaconi (art. 19) statuează, adică hotărăşte în interesul unităţii asupra tuturor afacerilor disciplinare şi administrative în toată Biserica Ortodoxă din cuprinsul statului român, Sfântul Sinod, după art. 9, alin. II, păstrează acea unitate administrativă, disciplinară, plus naţională. Sfântul Sinod păstrează, ţine hotărârile pe care le vor lua preoţii şi diaconii în adunarea în care au vot deliberativ, egal cu al arhiereilor.

Cum ei sunt în număr mai mare, urmează ca de multe ori, dacă nu în toate împrejurările, să covârşească cu ale lor voturi, voturile arhiereilor titulari, episcopilor şi mitropoliţilor şi să-şi impună hotărârea ce vor voi să ia. Aceasta însemnează că autoritatea şi puterea spirituală ce au episcopii prin hirotonie este supusă puterii spirituale pe care legea sinodală din 1909 o dă preoţilor şi diaconilor. Aceasta însemnează nimicirea autorităţii Sfântului Sinod şi înlocuirea ei cu autoritatea preoţilor şi diaconilor, care nu sunt aceea ce sunt în Biserică, cu darul lui Dumnezeu, decât prin episcopi, de la care au cuvenita autoritate prin hirotonia pe care numai ei au dreptul a o săvârşi. Deci de la început legea nesocoteşte şi răstoarnă dogma despre ierarhia bisericească şi gradele ei, dogma despre raportul dintre episcopi, preoţi şi diaconi, şi dogma despre centrul autorităţii bisericeşti.

În urma acestei constatări m-aş putea dispensa, I. P. Sfinţite, de a pune în evidenţă şi alte abateri ale legii de la dogmă şi canonicitate, dar merg mai departe.

Alineatul II al art. 18 dă preoţilor şi diaconilor, adunaţi la un loc cu membrii Sfântului Sinod, şi alte atribuţiuni care, după dogmele şi canoanele Bisericii, sunt de competenta numai a celor ce au stăpânia, adică sunt de competenţa ierarhilor sau chiriarhilor şi de competenţa Sfântului Sinod, ca autoritate mai înaltă în Biserică, precum: formarea parohiilor şi schimbări în statul clerului parohial, facere de regulamente pentru buna funcţionare a bisericilor şi mânăstirilor.

Ştiut este însă că parohiile sunt părţi ale bisericilor particulare, ale eparhiilor sau episcopiilor. Acele parohii sunt orânduite şi încredinţate spre păstorie unuia sau mai multor preoţi de către episcopul respectiv, de la care preoţii au primit autoritate spirituală asupra acelor parohii. De unde până acum candidatul de preoţie, potrivit art. 5 din canonicescul Regulament al nostru din 1884, pentru buna conduită a clerului în genere, trebuia, înainte de hirotonie, să se lege în scris şi cu jurământ în biserică, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, că‑şi va conforma activitatea preoţească şi viaţa, după învăţăturile Sfintei Evanghelii, ale Sfinţilor Apostoli, şi după canoanele şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, întru toate fiind supus şi ascultător episcopului sau mitropolitului său, de acum va putea nesocoti totul, căci va sta alăturea cu episcopii sau mitropolitul său şi va avea glas deliberativ în constituirea şi conducerea parohiilor, adică în chestiuni ce ies din cadrul competenţei sale canonice, va avea chiar glas impunător, dată fiind disproporţia voturilor de care am vorbit.

Cât pentru mânăstiri, pe acestea art. 33 din lege le lasă sub directa şi exclusiva autoritate a chiriarhului respectiv, potrivit canoanelor[91]. Dar art. 18, alin. 2 din aceeaşi lege le pune şi sub cârmuirea preoţilor şi diaconilor de mir. Ba încă se aduc şi doi stareţi în Consistoriul Superior Bisericesc spre a reglementa, la un loc cu chiriarhii şi cu egală putere, buna funcţionare a mânăstirilor, împotriva hotărârii canonului 8 al Sinodului IV Ecumenic, care este: „Clericii mănăstirilor … să rămână sub stăpânirea episcopilor celor ce sunt în fiecare cetate, după predarea Sfinţilor Părinţi şi nu cu obrăznicie să se desfrâneze împotriva episcopului lor. Iar cei ce vor îndrăzni a răsturna acest fel de întipuire, ori în ce chip, şi nu se vor supune episcopului lor, de vor fi clerici, să-i supui certărilor canoanelor, iar de vor fi monahi sau mireni, să fie achinoniţi”[92]. Prin „mireni” tâlcuirea canonului înţelege „pe mirenii aceia în al căror reazim şi apărare sprijinindu-se clericii şi monahii, se obrăznicesc asupra arhiereului şi nu i se supun”.

Celelalte atribuţiuni prevăzute în alin. II al art. 18 din lege: programe de studii şi regulamentele şcolare de ordine şi disciplină, numirea unui inspector pentru seminarii, fiind de mai mică importanţă, faţă cu cele mai sus expuse, nu mă opresc asupra lor.

Nu mă opresc nici asupra celor cuprinse în alin. III al aceluiaşi art., în care este vorba de atribuţiuni ale Consistoriului Superior Bisericesc compus numai din preoţi şi diaconi sub preşedinţia I.P.S. mitropolit primat (art. 12 din lege), în asistenţa cu vot consultativ a d-lui ministru al Cultelor (art. 13), dar ale cărui hotărâri, în chestiunile acolo precizate, unele de competenţa chiriarhilor, altele de competenţa Sfântului Sinod, potrivit canoanelor, trebuiesc ratificate de Sfântul Sinod spre a avea cuvenita tărie.

Însă acel drept de ratificare sau aprobare ori întărire va produce învrăjbire şi tulburarea sfintei armonii dintre gradele inferioare şi superioare ale ierarhiei bisericeşti, în cazul că Sfântul Sinod nu va consfinţi cele hotărâte de preoţi şi diaconi, bunăoară în privinţa recompensării clericilor pe care ei i-ar socoti merituoşi, adică a recompensării colegilor lor, cu toate că un asemenea drept îl au numai episcopii, potrivit poruncii Sfântului Apostol Pavel: Preoţii cei ce îşi ţin bine dregătoria de îndoită cinste să se învrednicească, mai ales cei ce se ostenesc în cuvânt şi întru învăţătură[93].

Art. 20 din lege prevede: „Membrii aleşi ai Consistoriului Superior Bisericesc, în timpul cât vor funcţiona în această calitate, nu vor putea fi judecaţi şi pedepsiţi pentru abaterile lor bisericeşti decât de către Consistoriul Superior Bisericesc în întregime”. Prin urmare legea scoate de sub jurisdicţie episcopală pe ieromonahii, preoţii şi diaconii din Consistoriul Superior Bisericesc, ceea ce este în contra celor stabilite prin canoane de către Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi[94]. Aceasta este anarhie, dezordine, confuziune, tulburare, răzvrătire.

Anarhia îşi ajunge apogeul prin art. 21 din lege care zice: „Consistoriul Superior Bisericesc în urma intervenirii ministrului Cultelor se va pronunţa şi în chestiile de administraţie eparhială şi hotărârile sale vor deveni executorii după ce vor fi ratificate de Sfântul Sinod” şi celelalte. Se dă adică Consistoriului Superior Bisericesc, compus şi de astădată numai din ieromonahi, preoţi şi diaconi, sub preşedinţia I.P.S. mitropolit primat şi în asistenţa cu vot consultativ a d‑lui ministru al Cultelor, dreptul de a se pronunţa şi hotărî în chestiuni de administraţie eparhială. După canonul 2 al Sinodului II Ecumenic şi celelalte canoane referitoare, administraţia eparhială fiind numai a episcopului, urmează ca de acum înainte, conform legii, episcopii şi mitropoliţii din Biserica Ortodoxă a Regatului României să fie sub jurisdicţia gradelor ierarhice subrânduite şi inferioare episcopatului, adică sub autoritatea, ascultarea şi judecata subalternilor lor.

I.P.S. voastră ca fost raportor al legii formulată după indicaţiunile I.P.S. voastre, cum aţi declarat, şi cu ceilalţi fraţi în Domnul împreună susţinători ai ei, în loc de a pune în acea lege, şi în această privinţă, principiul ratificării, eraţi datori – căci la hirotonia de arhierei aţi jurat să păziţi dogmele şi sfintele canoane – să nu treceţi peste canonul 74 apostolesc şi celelalte canoane, care nu trimit pe episcop în judecata preoţilor şi a diaconilor, fie chiar pentru obţinere de indicaţiuni sau pentru orientare, cum s-ar putea pretinde, ci de-a dreptul în judecata sinodului episcopilor. Eraţi datori ca ceea ce stabileşte dreptul dumnezeiesc în privinţa ierarhiei, anume ca episcopul să fie diriguitor, iar preoţii şi diaconii să fie diriguiţi de el, să nu lăsaţi să se distrugă prin această dispoziţiune a legii. Nu aşa se păstrează, I. P. Sfinţite, depozitul ce vi s-a încredinţat, de care ne-aţi vorbit în senatul ţării. Nu aşa se serveşte Biserica şi neamul.

Nădăjduiesc, I. P. Sfinţite, că chestiunile ce ridic nu le veţi numi şi acum „oţioase”, cum le-aţi numit în senatul ţării, în şedinţa de la 12 martie 1909[95] şi pentru aceea n-aţi binevoit să daţi vreun răspuns la întrebările ce pusesem, care întrebări, totuşi au contribuit la modificarea art. 18 din proiectul de lege sinodală, deşi nu în felul cum eu cerusem atunci în senatul ţării, şi cer şi acum în urma atitudinii mele din Sfântul Sinod, în luna mai 1909, contrară proiectului de regulament pentru Consistoriul Superior Bisericesc, când I.P.S. voastră aţi binevoit să-mi ziceţi că acea atitudine este „un început de rebeliune pe care nu o veţi tolera”. Eu v-am răspuns atunci că n-aveţi decât să-mi aplicaţi canonul 74 al Sfinţilor Apostoli, adică să mă chemaţi în judecată înaintea Sfântului Sinod, iar eu fără împotrivire mă voi supune, plecându-mi capul spre lovire, dacă aceasta se va găsi cu cale, drept plată că-mi fac datoria, cerând respectarea dogmelor şi supunerea la canoanele Bisericii.

V-am cerut tot atunci să faceţi ca să fiu chemat şi în judecata Înaltei Curţi de Casaţie şi de Justiţie, promiţând că nu-mi voi lua apărători, căci singurul meu mijloc de apărare este şi va fi rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pre mine păcătosul, este şi va fi dreptatea şi adevărul. Aceea ce am cerut în senatul ţării, în martie 1909, cer şi acum pentru a treia oară, când mă aflu din nou în exerciţiul demnităţii mele episcopale ca membru al acestui Sfânt Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române; cer şi acum după ce am văzut cu durere că I.P.S. voastră şi I.P.S. mitropolit al Moldovei şi Sucevei aţi îndemnat cu străşnicie pe preoţi şi diaconi ca să pună şi ei în lucrare necanonicitatea ce aţi formulat I.P.S. voastră prin legea sinodală din 1909, cu toate că aceeaşi lege, prin art. 9, alin. I, ne obligă pe noi, Sfântul Sinod, să păstrăm unitatea în privinţa dogmelor şi a canoanelor ecumenice cu Biserica din Constantinopole şi cu toate Bisericile Ortodoxe.

Mare şi grea răspundere veţi avea înaintea Dreptului Judecător pentru cele ce aţi făptuit şi făptuiţi. Nu în chipul acesta se neguţătoresc talanţii pe care Domnul ni i-a încredinţat. O neguţătorie ca aceasta, protivnică sfintelor şi dumnezeieştilor aşezăminte ale Bisericii, aduce moarte veşnică, duce la întunericul cel mai dinafară, unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor[96], în urma dumnezeiescului şi stăpânescului glas: Din gura ta te voi judeca, slugă vicleană[97] şi netrebnică[98].

Sfintele canoane poruncesc celor care se hirotonisesc arhierei, preoţi şi diaconi, ca să făgăduiască sărbătoreşte că vor păzi cu scumpătate toate cele bisericeşti[99].

Acestei obligaţiuni ne-am supus şi noi, membrii acestui Sfânt Sinod, nu de silă, ci de bunăvoie, în ziua hirotoniei noastre ca arhierei, mărturisind şi jurând că până la suflarea noastră cea mai de pe urmă vom păstra şi vom păzi cu sfinţenie toate sfintele canoane, toate învăţăturile de Dumnezeu purtătorilor Părinţi şi întreaga predanie a Sfintei Biserici celei dreptmăritoare de Răsărit, rostind atunci şi anatemele şi afurisirile cele ce sunt de rostit[100].

Unii din noi, însă, şi-au călcat promisiunile şi jurămintele, nesocotind învăţătura şi canoanele Sfintei noastre Biserici, cu prilejul discuţiunii asupra proiectului devenit legea sinodală de azi, atrăgându-şi prin aceasta canoniceasca afurisire şi anatemă.

Scriu şi grăiesc astfel ca smerit episcop în Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit, în care sunt şi vreau să rămân, iar nu „considerându-mă că întrupez în persoana mea întreaga Biserică, că eu aş fi capul şi conducătorul Bisericii Creştine şi că pe mine s-ar rezema întreaga Biserică Creştină, ca şi pe Petru, care ar fi avut şi el această prerogativă dată de Hristos”, cum mi s-a adresat I.P.S. mitropolit al Moldovei şi Sucevei, d-l Pimen, în senatul ţării, în şedinţa de la 9 martie 1909[101].

Scriu şi grăiesc astfel ca episcop ortodox, ca organ al slujbei Mântuitorului, ca slugă supusă Stăpânului meu Hristos, pe care vreau să-L servesc cu credinţă, măcar de mi s-ar întâmpla orice în această lume.

Mă rog lui Dumnezeu ca toţi înalt prea sfinţiţii şi prea sfinţiţii mei fraţi în Hristos din această sfântă adunare să meargă cu toată virtutea şi hotărârea pe această cale şi să moară pe acest drum, păzind şi apărând cu toată căldura, până la suflarea cea mai de pe urmă, legile şi hotarele bisericeşti pe care Domnul, iar nu omul le-a pus !

Iar dacă, din nenorocire, se vor găsi vreunii dintre noi, ostaşii lui Hristos şi cârmuitorii spirituali văzuţi ai Bisericii Lui, care să considere învăţătura din legea sinodală din 1909 ca învăţătură dreaptă a Bisericii şi să privească dispoziţiunile ei şi să le urmeze ca pe nişte norme ce ar fi în concordanţă cu sfintele canoane, eu Gherasim al Romanului, în puterea darului arhieresc ce am de la Duhul Sfânt şi în calitatea mea de episcop şi membru al Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, proclamat şi socotit membru şi frate în Hristos prea iubit al Sfintei Biserici Soborniceşti şi Apostoleşti a Răsăritului, unora ca acelora le aduc aminte de canonul 1 al Sinodului al VII-lea Ecumenic, care glăsuieşte:

„Celor ce s-au norocit de vrednicia ierarhicească, mărturiile şi isprăvile „le sunt însemnările cele ale canoniceştilor aşezăminte, pe care cu bucurie primindu-le, împreună cu arătătorul de cele dumnezeieşti David cântăm către Stăpânul Dumnezeu zicând: În calea mărturiilor tale m-am desfătat ca întru toată bogăţia, şi ai poruncit dreptate a fi mărturiile tale în veac; înţelepţeşte-mă şi voi fi viu. Şi dacă proorocescul glas porunceşte nouă în veac să păzim poruncile lui Dumnezeu şi să vieţuim întru ele, arătat este că ele rămân pururea neclătite şi nemişcate. Că şi văzătorul de Dumnezeu Moisi aşa zice: Întru ele nu este cu putinţă a se adăuga, şi din ele nu este cu putinţă a se scădea. Şi dumnezeiescul Apostol Petru întru acestea lăudându-se strigă: La care doresc Îngerii a privi. Şi Pavel zice: Sau noi, sau Înger din cer de va vesti vouă afară de ceea ce aţi primit, anatema fie. Deci acestea aşa fiind şi mărturisindu-ne nouă, bucurându-ne de ele, ca şi cum ar afla cineva dobânzi multe, cu îmbrăţişare primind dumnezeieştile canoane, şi întreg pe aşezământul lor şi neclătit îl întărim, care s-au aşezat de către trâmbiţele Duhului, prealăudaţii Apostoli şi de către Sfintele Ecumenicele Sinoade şi de către cele ce s-au adunat pe alocurea spre predarea unor aşezăminte ca acestea şi de către Sfinţii Părinţii noştri, că toţi de unul şi acelaşi Sfânt Duh luminându-se, au hotărât cele folositoare”.

Dacă însă unii ca aceia dintre fraţii mei în Domnul, pe care mai sus i-am indicat, nu se înfricoşează şi nu se cutremură la auzul acestei ecumenice hotărâri de Dumnezeu poruncită, ci stăruie în antidogmatica situaţiune în care au pus Biserica Autocefală Ortodoxă Română, smulgând-o de la unitatea dogmatică şi canonică universală cu Biserica din Constantinopole şi cu toate Bisericile Ortodoxe de Răsărit, cu adâncă durere reproduc mai departe sfârşitul Canonului 1 de mai sus al Sinodului al VII-lea Ecumenic, aplicându-l întocmai acelor fraţi în Domnul şi celor de o socotinţă cu ei dintre cei chemaţi a fi organe ale slujbei Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Şi pe cei ce ei îi dau anatemei, şi noi îi anatematisim, iară pe cei ce îi caterisesc şi noi îi caterisim, iară pe cei ce îi afurisesc, şi noi îi afurisim, iară pe cei ce îi dau certării, şi noi, aşijderea îi supunem”. Aplic de asemenea şi canonul 2 combinat cu canonul 1 al Sinodului al VI-lea Ecumenic.

Rup deci orice legătură şi comuniune canonică cu ei, nu-i mai socotesc împreună liturghisitori cu mine, îi afurisesc, îi dau anatemei ca pe nişte mădulare putrede şi străine trupului Bisericii, ca pe nişte păgâni şi vameşi[102], vrednici de dumnezeiescul glas: Nu vă ştiu pre voi[103]; depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii nedreptăţii[104].

Spre încredinţare şi cuvenita regulă, depun aceasta la Biroul Sfântului Sinod.

Îmi zice Duhul Sfânt Dumnezeu, pe care L-au trimis şi-L trimite Bisericii Dumnezeu Tatăl întru numele Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos spre a ne învăţa pre noi toate[105], îmi zic sfintele canoane ecumenice, că nu mai pot lua parte în acest Sinod cu foştii mei fraţi în Domnul, membri ai Sfântului Sinod, care sunt puşi, prin călcarea de către ei a sfintelor canoane, sub epitimie, afurisanie şi anatema.

Plec de aici cerând reaşezarea Bisericii Regatului României pe bazele dogmatice şi canonice ecumenice ale Bisericii Creştine Ortodoxe de Răsărit. Această cerere a mea o formulez nu numai pe baza străvechiului, apostolescului şi imutabilului aşezământ al Sfintei Biserici căreia slujesc, ci şi pe baza constituţiunii ţării mele şi pe baza legii respective, la ale cărei îndatoriri m-am supus – ştie aceasta şi d-l ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, organ al statului – mă supun şi mă voi supune întru atâta, însă, întru cât această lege pământească nu-mi va cere să nesocotesc legea cerească, adică dumnezeieştile dogme şi sfintele canoane ecumenice ale Bisericii, la care mă obligă şi art. 9 al ei, adică al legii sinodale din 1909, şi pe care mi le impune nu numai conştiinţa, ci şi demnitatea episcopală pe care din mila lui Dumnezeu o am în Biserica dominantă a statului român, adică în Biserica Creştină Ortodoxă de Răsărit.

Citită în Sfântul Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, în şedinţa de la 12 octombrie 1909.

 

† GHERASIM, Episcop al Romanului

 

 

X. Cuvântarea Prea Sfinţitului Episcop al Romanului Gherasim Saffirin, rostită în senat la 17-18 decembrie 1909, prin care răspunde la învinuirile ce i s‑au adus în Senat de către dl. Spiru C. Haret, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice[106] cu ocazia răspunsului la interpelarea d-lui senator C. G. Dissescu asupra faptului petrecut în Sfântul Sinod la 12 octombrie 1909[107]

(Extrase din cuvântare)

(De mare interes, fiindcă arată câteva lucruri care se petreceau şi în acea vreme: acuze nefondate, înscenări, chiar o întreagă campanie de presă împotriva celor socotiţi incomozi)

 

 

X. 1. Şedinţa din 17 decembrie 1909

Dl. Preşedinte, General C. Budişteanu: Orele fiind 5, consult Senatul asupra prelungirea şedinţei.

Se pune la vot prelungirea şedinţei şi se primeşte.

Dl. Preşedinte, General C. Budişteanu: P.S. Sa Episcopul de Roman are cuvântul în chestiune personală.

P.S. Gherasim Saffirin, Episcopul Romanului: […] A venit dl. ministru [al Cultelor], în zugrăvirea ce mi-a făcut, cu o sumedenie de acuzaţii. Ei bine, d-lor senatori, eu consider acestea ca pe atâtea interpelări. Şi mă minunez. Dl. ministru oare să nu ştie că atunci când unul dintre ierarhii ţării, sau altul dintre slujbaşii ţării, din administraţia sa, dă probe vădite, că nu prea este regulat, atunci eu aşa ştiu – şi dacă greşesc, vă rog să mă îndreptaţi – că se ridică cineva dintre domnii senatori sau, dacă este vorba dincolo, dintre domnii deputaţi, şi face plângere în regulă şi anunţă şi formulează interpelare ministrului împotriva aceluia, a episcopului să zicem acum ?

Dl. Th. Ioan: S-a făcut la Cameră, dar nu s-a dezvoltat.

Dl. N. Economu: S-a anunţat numai.

Dl. Th. Ioan: Şi în spirit de pace s-a abandonat.

Dl. C. C. Arion: Nu s-a dezvoltat.

P.S.S. Episcopul Romanului: Se cer dosare, şi este de datorie să se dea; se cere anchetă, şi este de datorie să se facă. Căci, cum să te pronunţi asupra unui om, să-l judeci, să-l tai, să-l spânzuri, fără ca să cercetezi la faţa locului, fără ca să faci anchetă, fără ca să intri în cancelarie şi să scotoceşti toate dosarele de acolo, de câte crezi că ai nevoie. Şi după ce ţi-ai format părerea, ori da, este vinovat, ori nu, nu este vinovat, hotărăşti şi tu dacă trebuie da sau nu să-ţi mai dezvolţi interpelarea sau să renunţi la ea.

Aşa mi se pare că este omeneşte şi creştineşte, şi să zic, şi româneşte, căci suntem români.

Ei bine, când se face o interpelare, pe chestiunea cea mare bisericească, la care să vă mărturisesc, dacă voiţi să credeţi, nu m-am gândit; când se face interpelarea aceasta, să se vină, în răspunsul la interpelare, cu învinuiri asupra Episcopului de Roman, tocmai când Episcopul de Roman a susţinut lupta şi şi-a pus pieptul în foc pentru apărarea adevărului şi credinţei Bisericii Ortodoxe ! Apărarea făcută a fost de dragul şi de cheful lui ? A făcut-o pentru ca să-şi facă o ambiţiune nesocotită ?

D-lor, vă declar, dacă voiţi să mă credeţi, n-am făcut-o pentru altceva decât din dragoste pentru sufletul meu, ca să nu-l pierd, şi din dragoste pentru sufletele pe care Dumnezeu mi le-a încredinţat, ca să le dau înapoi nevinovate, cum mi le-a încredinţat, şi în acelaşi timp să ajut la mântuirea şi a d-voastre, măcar că nu sunteţi din eparhia mea.

O voce: Suntem afurisiţi ! (Ilaritate).

P.S.S. Episcopul Romanului: Nu este nimeni afurisit ! (Ilaritate).

Tocmai în momentul acesta să se vină cu acuzaţii împotriva Episcopului de Roman ? D-lor, trebuie să recunoaşteţi, oricât de mult aş iubi eu pe dl. ministru … (Ilaritate). Nici eu nu-l urăsc, dacă mă credeţi, veţi vedea acum probe. M-am rugat la Dumnezeu pentru aceia care m-au atacat la Râmnicu-Vâlcea.

Voci: Pentru ce ai fost atacat ?

P.S.S. Episcopul Romanului: Se falsificase o matriculă a seminarului din Râmnicu‑Vâlcea. Episcopul Atanasie, bătrânul, răposatul, Dumnezeu să-l ierte !, primind un denunţ, a pus mâna pe matriculă, a trimis veste la minister. S-a făcut ancheta şi s-au găsit vinovaţii; au scos pe director şi m-au pus director pe mine. Eram arhidiacon, iar în ziua de Paşti din anul 1878 m-a făcut popă vlădica Atanasie, dându-mi şi rangul de protosinghel.

În seminarul de la Râmnic erau vreo 700 externi, pe lângă 44 interni.

Oraşul era plin de seminarişti externi şi eu mă interesam de creşterea lor creştinească, căci ei erau viitorii păstori în Oltenia, şi eu ca român şi creştin trebuia să-mi fac datoria. Erau prea mulţi şi nu se puteau controla.

Când într-o clasă sunt mai mult de 50 elevi, ştiţi ce control se mai poate face.

Atunci mi-am zis: trebuie să pun mâna de fier.

A venit la ministerul cultelor dl. D.A. Sturdza, după repausatul Chiţu, şi a dat o circulară straşnică – n-o voi uita niciodată – pentru buna rânduială cu privire la promoţia elevilor.

Şi am făcut – iertaţi-mi cuvântul – o prostie, zicând în cancelarie, în faţa profesorilor: „Slavă Ţie, Dumnezeule, că văzui un ministru după placul sufletului meu !”

Că aşa cum doream eu, cu mână de fier să fac rânduială în şcoală, tocmai aşa vrea şi dl. Sturdza.

A fost o prostie din partea mea, căci m-am trădat !

Aceasta a trebuit vrăjmaşilor mei ca să mă joace, cum m-au jucat. Mi-au făcut toate mizeriile.

D-lor senatori, casele din ţigănie, de lângă reşedinţa Episcopiei Râmnicului Noului Severin – cei ce sunt din Râmnicu-Vâlcea ştiu – sunt case sărace, cu păreţii subţiri, n-ai trebuinţă să vorbeşti tare, ca de la o casă să se audă la alta tot ce se vorbeşte.

S-a dus acolo unul din profesori – a murit, Dumnezeu să-l ierte – iertaţi că nu sunt aşa familiarizat cu parlamentarismul – la o femeie de moravuri urâte.

Alături de camera în care locuia acea femeie erau băieţi, copii externi în gazdă, şi auzeau în camera de alături, că profesorul propunea femeii aceleia să-i dea 200 lei pentru ca să vie la mine, directorul seminarului, şi să zică că-mi cere milostenie.

Aflase, se vede, că nu puteam ţine mâna strânsă.

Tu să te duci să ceri călugărului milostenie, şi când te vei vedea în casă cu el să începi a ţipa şi a striga: „Călugărul nu este om de treabă”.

Femeia a răspuns: Sunt o ticăloasă, după cum mă vedeţi, dar să îndrăznesc să mă duc la omul acela, nu fac fapta aceasta; mai bine să mă trăsnească Dumnezeu.

Profesorul a ieşit atunci de acolo şi s-a dus la altă femeie, care a primit.

Auzind lucrul acesta unul dintre seminariştii de lângă acea odaie a venit la mine şi mi-a spus:

Iată, respectabile părinte, ce are să vi se întâmple. Foarte mulţumesc băiete, i-am zis; să-ţi dau acum şi eu ţie un sfat: să nu te mai întorci acasă pe calea pe care ai venit, ca să nu te vadă cei interesaţi, că au să te nenorocească; să te duci pe altă cale.

Ce a făcut călugărul ?

A încuiat frumuşel uşa – era în amurgul serii – şi s-a dus şi s-a culcat, fără să aibă trebuinţă de somn, căci nu puteam să dorm, gândindu-mă: de câte este capabil omul !

Nu a trecut multă vreme şi aud bătând la uşă (Ilaritate). Am tăcut ca mortul. După oarecare pauză, după oarecare tăcere, am crezut că se va fi deznădăjduit şi va fi plecat. M-am sculat şi m-am uitat pe fereastră, spre şosea. Nu văd nimic. Va să zică este tot pe-aci. N-am deschis uşa. Mă preumblam prin cameră de colo până colo. Ce să fac ? Aud a doua şi a treia bătaie în uşă. Călugărul nu a deschis. S-a deznădăjduit femeia, şi a plecat. Am văzut-o cum se ducea pe drum în vale.

De atunci, d-lor, mi-am făcut legea vieţii mele, şi s-a făcut la mine ca un fel de a doua fire: cum intru în chilioara mea învârtesc cheia în uşă pe dinlăuntru. Ce să mai fac ? Acum, ca episcop, dacă servitorii mei au trebuinţă de a ieşi din casa episcopală, le spun: Încuiaţi-mi voi uşa pe dinafară, luaţi cheia la voi, iar eu rămân înăuntru, căci am de lucru în chilie. Pe uşa principală când va veni cineva, voi deschide eu, căci mă vede toată lumea. Aşa mă apăr până în ziua de azi.

Nu au putut reuşi cu chipul arătat; mi-au înscenat o nebunie.

Dl. C.G. Dissescu: Ştim că este înscenare.

P.S.S. Episcopul Romanului: S-a făcut anchetă de către dl. Al. Viţu, Dumnezeu să-l ierte ! Ştiţi cum s-a îmbolnăvit şi cum a murit ! (Protestări).

Sunt, d-lor, în chestiune. Pentru că dl. ministru a pomenit în acuzaţiile aduse şi chestiunea de la Râmnicu-Vâlcea, eu sunt dator ca şi în această chestiune să-mi fac apărarea.

S-a făcut anchetă. Dl. ministru Dimitrie A. Sturdza, socotindu-i pe toţi de bună credinţă ca pe d-sa, a crezut lesne şi a hotărât înlocuirea mea din directoratul seminarului.

Ce fac eu după ce primesc ordinul ministerului ? Mă apuc îndată şi scriu o broşură de apărare, căci eu înţeleg d-lor senatori, că episcopul, preotul, diaconul, dacă vreţi şi orice muritor, care ţine la demnitatea şi la cinstea sa când este învinovăţit de ceva, demn, creştinesc, omenesc este ca să se apere, să se spele, să se dezvinovăţească şi dacă nu se dezvinovăţeşte atunci este semn că este vinovat şi trebuie să se dea într-o parte, să vie altul în loc.

Ştiam lucrul acesta şi îndată am procedat la apărare. Am scris răspunsul tipărit, apărându-mă. Ce am zis, între altele, în apărare ? Vă rog respectuos, d-le ministru, dacă până acolo a ajuns credinţa noastră creştină către cinstea preoţilor ortodocşi români, că nu mai sunt crezuţi pe cuvânt, vă rog şi insist să binevoiţi a mă chema la Bucureşti, să chemaţi toţi medicii d-voastre şi să fiu supus la examinarea corpului.

Voci: A ! A ! (Zgomot).

O voce: Ar trebui acum şedinţa să fie secretă.

Dl. C.G. Dissescu: Trebuia, d-lor, să protestaţi când dl. ministru a adus chestiunea înaintea noastră.

P.S.S. Episcopul Romanului: Am mai cerut, fiindcă eram cleric, protosinghel, profesor, director de seminar, am cerut, pentru cinstea Bisericii, ca şi I.P.S. Mitropolitul Primat să trimită pe medicul său în comisiunea medicilor ministerului (Întreruperi).

D-lor senatori, cum nu aţi fost chemaţi d-voastre la Bucureşti, aşa nu am fost nici eu.

Pentru ce ? Oare mai este nevoie să răspund la aceasta ? Trebuia să fiu chemat, după cum am cerut, şi trebuia să fiu dat judecăţii şi să fiu călugăr aruncat în ocnă, să înveţe tot neamul românesc din ticăloşia unuia ca să se păzească şi să nu mai facă ticăloşii.

Nimeni din toţi aceia nu au fost chemaţi; şi au tăcut frumuşel, mai ales după apărarea mea.

Era aceasta pe la 1885 şi se scotoceşte şi se scoate acum ca să servească de umbră întunecoasă împrejurul chestiunii celei mari !

Las la Dumnezeu şi la d-voastre să judecaţi.

D-lor senatori, actualul dl. ministru al Cultelor, care repetă această istorioară, era pe atunci secretar general la ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

De ce, cu toată energia d-sale şi iubirea de cinste şi curăţie, nu a stăruit pe lângă dl. ministru să fiu dat judecăţii şi băgat în puşcărie ? D-sa, care ştie acest lucru, oare de ce credinţă este astăzi când vine şi aduce această chestiune înaintea onorabilului Senat, înaintea ţării, înaintea fiilor mei duhovniceşti ?

Eu nu am pretenţia şi nu cerşesc de la nimeni, ca să facă către mine cinstea care au făcut-o fiii lui Noe către dânsul, pentru că nu m-am îmbătat. Nu pretind de la nimeni să fie către mine Sim şi Iafet; a fost Ham care şi-a râs de tatăl său.

Dacă cineva, dintre fiii mei duhovniceşti, are ceva împotriva mea să poftească şi să ceară să mă ducă la judecată, şi merg înaintea oricărei judecăţi.

Este dar, d-lor senatori, o vădită nedreptate care mi-o face dl. ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice cu chestiunea aceea.

 

Mai aduce altă chestiune:

Niciodată nu s-a pomenit în biserică cu un episcop să arunce anatema asupra întregului Sinod.

Mult doream să mă feresc de chestiunea aceasta, pentru că socotesc eu că este bine să se ocupe de ea numai Sfântul Sinod; fiindcă, însă, sunt provocat, vă rog să-mi îngăduiţi să spun şi eu un cuvânt la cuvintele spuse de onorabilul dl. Dissescu în privinţa lui Flavian, patriarhul Constantinopolei.

Flavian a fost în contra sinodului din Efes de la anul 449, şi pentru că acest sinod propovăduia erezia lui Evtihie şi a maltratat pe Flavian atât de cumplit încât după trei zile a murit, sinodul acesta a fost numit sinod tâlhăresc.

Marcu de la Efes, în contra tuturor, n-a voit să semneze unirea cu Roma.

Vă amintesc numai, fără alte lămuriri, aceste două cazuri şi cred că sunt destule.

De altmintrelea în Răspunsul la adresa prin care am fost chemat să iau parte la şedinţele Consistoriului Superior Bisericesc, la 14 decembrie acest an, mai sunt şi altele. Nu vreau să vă mai citez şi altele, ca să nu lungesc prea mult discursul meu şi astfel să vă obosesc.

 

O altă acuzaţie, d-lor senatori, ce mi se aduce de către dl. ministru este aceasta:

La o oră după ce am citit actul meu de la 12 octombrie a. c., în Sfântul Sinod, zice d-sa, a apărut într-un jurnal cotidian o relaţiune completă asupra celor petrecute la Sfântul Sinod, cu portretul P.S. Sale.

Ei bine, şi din acest fapt mi se face un cap de acuzaţie.

Doamne, mare om trebuie să fiu eu în România şi mare putere magică trebuie să am eu, de vreme ce un ziar mi-a publicat portretul !

Voci: Era Adevărul.

P.S.S. Episcopul Romanului: Oricare ar fi fost, pe mine puţin mă importă, ştiţi că eu nu fac politică.

După cât îmi aduc aminte, imediat ce am citit actul meu în ziua de 12 octombrie, părăsind sala de şedinţe a Sfântului Sinod şi ieşind afară în antreu, îmi apare înaintea ochilor un civil, care mă ia la întrebări, spunându-mi în acelaşi timp că este ziarist.

Mi-am uitat dacă l-am întrebat de la ce jurnal este.

Şi apoi nici nu aveam dispoziţiune şi nici nu voiam să stau de vorbă. Voiam ca cele ce am citit în şedinţa Sfântului Sinod să rămână acolo, şi eu să mă tot duc, ca să ajung mai repede acasă.

Ziaristul în chestiune, îmi aduc aminte că m-a întrebat: ce mai am de făcut ? Atâta tot.

Eu îmi explic în următorul mod acest lucru:

În tot timpul cât am citit eu în Sfântul Sinod actul meu, una din uşi era puţin deschisă, crăpată, cum zicem noi româneşte, şi este foarte probabil ca ziaristul acela să fi fost în antreu şi să fi auzit tot ce s-a petrecut în sala şedinţelor Sfântului Sinod.

Cum vă spun, eu nu pot să afirm nimic în mod precis, dl. ziarist poate să mă dezmintă; eu nu spun decât aceea ce presupun, şi nu avansez absolut nimic pozitiv.

Este, însă, probabil că ziaristul a stat în antreu, şi cum eu citesc de felul meu cam tare, a putut lua notă de tot ce s-a petrecut înăuntru, căci eu când am ieşit l-am văzut foarte emoţionat, ceea ce m-a făcut chiar să-i spun, când m-a întrebat: Dar bine nu m-ai auzit ?

M-am despărţit şi am plecat acasă.

Cred că acela o fi care mi-a dat portretul, odată cu darea de seamă. Ziserăţi d-voastre că este de la Adevărul.

Aşa se explică acel lucru.

Lucrul acesta se poate întâmpla. Ori, am eu putere ca să închid gura ziariştilor şi să le leg mâinile pentru a nu scrie ? Doar este libertatea presei în ţara aceasta, şi dacă doreşte cineva ca presa să nu dea raport despre ce se întâmplă în ţară, cred că este bine să se purceadă pe cale legală, să se vie aici înaintea d-voastre şi a Camerei cu o lege şi să legiuiţi cele ce veţi crede de cuviinţă şi să puneţi, dacă este trebuinţă, o înfrânare presei. Nu este treaba mea să mă amestec în lucruri care nu mă privesc.

Ce sunt eu, păcătosul, vinovat de acest lucru ? Pentru ce mi se aruncă în spate ?

Dar fotografia ? Nu pot să ştiu, dar bănuiesc. Ştiţi, d-voastre, că de câte ori se reînnoiesc Corpurile Legiuitoare prin noi alegeri, aveţi dragostea cu toţii ca să ne fotografiem. Şi mie unuia, cel puţin, nu mi-a trecut prin minte ca să pretind fotografului ca să strice clişeul meu şi aşa să nu mai aibă după ce copia (Întreruperi).

Dl. C.G. Dissescu: Nu te lua după ei să răspunzi, Prea Sfinte, căci fac înadins ca să te deruteze (Ilaritate).

P.S.S. Episcopul Romanului: Prin urmare, o altă nedreptate care mi se face.

 

Trec la altă acuzaţie.

O voce: Dar Focşani ?

P.S.S. Episcopul Romanului: Viu şi la aceea. Vă voi servi cu mare plăcere şi cu dragoste.

O voce: Mai sunt multe ?

Dl. C.G. Dissescu: D-lor senatori, regret că nu v-aţi bătut joc de mine; să vă puneţi cu mine, nu cu P.S. Sa, un bătrân fără experienţă parlamentară.

P.S.S. Episcopul Romanului: Mi s-a făcut învinuirea …

O voce: Care ?

Dl. C.G. Dissescu: Aceste întreruperi şi batjocoriri la fiecare clipă mă revoltă. Aş fi vrut să mă întrerupeţi pe mine, dar nu pe P.S. Sa, un om bătrân şi neobişnuit cu vorbirea parlamentară.

P.S.S. Episcopul Romanului: Declar că deşi nu sunt experimentat, dar mă pricep ca să mă apăr aşa cum pot (Aplauze), şi dacă nu o fac la fiecare ocaziune, este ca să vă gândiţi că sunt călugăr şi episcop. Şi vai de capul călugărului şi al femeii fără bărbat ! (Ilaritate, aplauze).

D-lor senatori, pentru ce vai de capul lor ?

Pentru că ori de câte ori sunt atacaţi, nu sunt în stare să se apere singuri din cauza gingăşiei poziţiunii lor.

De aceea de multe ori sunt dator să fac pe prostul şi să tac şi să aştept până îmi veţi da răgaz ca să-mi fac datoria cum voi putea.

De ce nu m-am pronunţat asupra proiectului de lege în conferinţele particulare ce au fost?

De ce am tăcut ?

Dacă nu greşesc data, dar pe cât mi-aduc aminte, a fost o întrunire imediat după sfintele sărbători ale Crăciunului şi Anului Nou 1909. A ţinut o conferinţă dl. ministru cu episcopii şi cu mitropolitul răposat Iosif Gheorghian, Dumnezeu să-l ierte !, acasă la mitropolitul, unde ne-a făcut cunoscut primul proiect al d-sale.

Eu ca mai de curând episcop, ca mai tânăr în episcopat, am crezut de cuviinţă ca să las loc de vorbă celor mai bătrâni în episcopat decât mine, precum şi I.P.S. Mitropolit – Dumnezeu să-l ierte –, iar de mă va întreba şi pe mine mai la urmă, să răspund şi eu. Chestiune de bună cuviinţă.

Apoi am văzut că îndată ce dl. ministru a dat citire proiectului, cel dintâi care a luat cuvântul a fost P.S. Sa Episcopul Râmnicului, dl. Atanasie, actualul mitropolit primat.

Dl. Al. Tătăranu: De ce dl. Atanasie ?

P.S.S. Episcopul Romanului: Aşa se vorbeşte bisericeşte.

Văzând pe P.S. Sa că ia cuvântul şi cu atâta putere şi energie combate proiectul d-lui ministru, încât a ajuns la un fel de ceartă între P.S. Sa şi dl. ministru, bietul mitropolit, care era suferind, se făcu şi mai mic decât era, de părere de rău, că în casa lui se petrece o asemenea întâmplare ca aceasta, şi a făcut apel la noi ca să ne mai astâmpărăm inima, să ne domolim cuvintele.

Nu ştiu ce va fi făcut dl. ministru, dacă n-ar fi ţinut socoteală de persoana şi autoritatea bătrânului mitropolit.

Desigur îi face mare cinste că s-a stăpânit, cred din respect, dacă nu către episcopi şi ceilalţi, dar să zic către bătrânul.

Bine a făcut că s-a stăpânit !

În sfârşit se termină conferinţa şi ieşim afară, eu neluând cuvântul.

De ce ? Pentru că mi-a plăcut cum fratele meu mai vechi în hirotonie, P.S. Sa Episcopul de Râmnic, a tratat chestiunea, afară de nepotrivita asprime cu care trata pe dl. ministru.

Mi se pare că trebuia să fie mai puţin dârz. Cred că se cuvine să fim energici, dar şi blândeţea trebuie s-o întrebuinţăm faţă de oricare muritor, cu atât mai mult faţă de un ministru al ţării.

Ieşind afară în geamlâc, ce cuvânt îmi rosteşte fratele Atanasie al Râmnicului, la dreapta mea, lângă mine ?

„De acum, P.S. frate, noi suntem ca nişte oi spre junghiere”.

Adică: noi, episcopii, de acum, adică după ce auzirăm acest proiect, suntem ca nişte oi spre junghiere, gata de a fi jertfite. Ce răspund eu, Gherasim al Romanului ? „Sărut mâna P.S. Stăpâne, vă mulţumesc de modul cum aţi vorbit, dar prea aspru aţi fost; dacă eraţi mai blând, era mai bine; dar din punctul de vedere al canonicităţii aţi fost admirabil. Să fiţi sigur P.S. Stăpâne, că toţi P.S. fraţi, te vom seconda, vom fi alături cu P.S. ta”.

Ne-am sărutat mâinile şi ne-am despărţit de la scară, fiecare plecând întru ale sale, şi nu ne-am mai văzut de atunci la nici o întrunire. Cel puţin eu unul nu am mai fost chemat şi n-am luat parte la vreuna.

Dacă memoria mă înşeală, rog pe cei ce ştiu, a-mi aduce aminte şi voi recunoaşte. Ştiu însă că nu am mai luat parte la nici o conferinţă cu onorabilul dl. ministru al Cultelor.

Până când ? Până la 6 februarie a. c., orele 8 dimineaţa, aici în Senat, în sala secţiunii a V-a, la stânga cum intri în antreu.

Acolo dl. ministru a dat citire iarăşi proiectului, mi se pare acum modificat, după dorinţa I.P.S. Atanasie Mironescu.

Am luat şi eu cuvântul, după cât mi-aduc aminte, după P.S. Sa Episcopul de Argeş, şi am arătat şi eu părerile mele aici, şi a putut înţelege dl. ministru că nu aprob proiectul în punctele ştiute, ca să nu lungesc vorba. Au luat şi alţii cuvântul şi ne-am despărţit.

Într-o vorbire a d-lui ministru al Cultelor – nu ştiu care, căci nu ţin minte – d-sa a spus că ne-am fi întrunit cu nişte teologi, profesori de teologie. Eu nu am nimic pe sufletul meu. S-or fi întrunit alţii, dar fără de mine. Nu ştiu altă întrunire decât de aceea de care am vorbit; nu ştiu.

Prin urmare, d-lor senatori, cum rămâne cu acuzaţia aceasta, că n-am zis nimic în contra anteproiectului de lege ?

Că am tăcut ? Că am aprobat proiectul, când eu vă arătai raţiunile pentru care am tăcut ?

Iar altă nedreptate, şi trecem înainte.

 

O altă acuzaţie pe care mi-o aduce dl. ministru de culte este că n‑am respectat legile statului.

A mai zis că la 5 mai n-am protestat în şedinţa Sfântului Sinod.

Ei bine, d-lor senatori, vă aduceţi aminte din ceea ce am vorbit primăvara trecută aici înaintea d-voastre faţă de respectul ce datorez eu şi noi toţi ierarhii statului şi legilor statului. Ziceam:

„Recunoaştem datoria aceasta şi dreptul statului, ziceam ieri, până acolo până unde chiar ne-ar durea pe noi Biserica lui Hristos, până la aceea că s-ar întâmpla, din nenorocire, cum ziceam, ca statul să nu ne mai fie, cum ne este, prieten, binevoitor şi să facă legi cum înţelege el şi să ne spună că este de interesul lui. Ei bine, noi şi atunci suntem datori ca să respectăm statul şi legile sale, cu singura deosebire ca să ne spunem şi noi cuvântul, în virtutea libertăţii conştiinţei”.

Până aici a binevoit să mă citeze dl. ministru, şi înaintea d-voastre şi înaintea onorabilei Camere. De aici înainte a pus hotar pe care n-a voit să-l treacă – se înţelege, pentru cuvintele d-sale; – eu însă, care sunt acuzat, sunt dator să mă apăr, sunt dator să completez.

Iacă şi partea a doua:

„Căci precum suntem datori respect şi supunere statului şi legilor statului, precum suntem datori să ne supunem – după cum zice Evanghelia – chesarului: să dăm chesarului ce este al chesarului, tot aşa suntem datori în acelaşi timp să dăm lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu. Ca să nu mi se interpreteze cuvântul într-altfel de cum îl înţeleg eu, de aceea repet şi zic: să legiuim împreună cu prietenie – şi se cuvine să legiuim împreună cu prietenie şi cu frăţie –, să ne dăm mâna spre binele Bisericii şi al statului, în ceea ce legiuim cu privire la Biserică, cu rugămintea aceasta din partea Bisericii: să stăm fiecare în hotarele sale, căci numai aşa se poate atinge cu folos scopul atât al Bisericii lui Dumnezeu, cât şi al statului”.

Ei bine, vedeţi că eu îndată ce am văzut că nu se stă în hotare, a trebuit să mă ţin de cuvânt.

Eu sunt consecinţe cu ceea ce am zis.

Eu ce am făcut şi am zis atunci, am ţinut firul, lanţul neîntrerupt, eu nu m-am contrazis niciodată.

Prin urmare, altă nedreptate.

 

P.S.S. Episcopul Romanului: D-lor senatori, mi s-a mai adus altă acuzaţie: că am fost în contra arhiereilor titulari, declarându-i anticanonici; că am fost şi eu arhiereu titular, prin urmare şi eu am fost anticanonic, deci cum stau ? Ei bine, d-lor, m-am sculat, precum ştiţi, în contra necanonicităţii arhiereilor, nu din punctul de vedere al puterii darului arhieresc cu care sunt împodobiţi, ci din punctul de vedere al cerinţei canonice de a avea fiecare eparhia sa. N-am cerut ca actualii arhierei să fie îndepărtaţi cumva şi dezbrăcaţi de puterea lor arhierească, ci am cerut să fie înaintaţi la vreme episcopi, mitropoliţi; iar alţii în locul lor să nu se mai facă în condiţiunile de azi, mai ales că legea de astăzi îi tratează ca pe simpli arhimandriţi de scaun, puşi sub ordinele episcopului, pe când canoanele nu permit să fie doi episcopi într-o cetate, ci fiecare să-şi aibă eparhia sa.

Iată, d-lor senatori, că v-am împrospătat ideea despre cum am combătut eu pe arhierei. Deci dar, pentru ce mă învinovăţeşte dl. ministru.

 

Altă nedreptate: broşurile scrise. Pentru faptul că pe mine mă apără un jurnal şi broşurile scrise de către autori cu alte vederi decât ale noastre, dl. ministru mă face de părtăşie cu vrăjmaşii Bisericii Creştine Ortodoxe.

Cred că face aluziune dl. ministru la directorul revistei Vestitorul, dl. Theodorian[108].

Ei bine, d-lor, este adevărat că cunosc de mult pe dl. Theodorian. Am cunoştinţă cu d-sa, dar nu prietenie, cum înţelegem cu toţii, de aproape. Atâta sunt eu de prieten cu dl. director al jurnalului Vestitorul, încât vă rog să-mi daţi voie să vă spun o întâmplare, din care veţi înţelege prietenia mea cu dl. Theodorian.

A trecut din viaţa aceasta regretatul Vasile Lascăr. Mă pomenesc cu o scrisoare de la dl. Theodorian şi cu o listă de subscripţie pentru ridicarea unei statui în onoarea răposatului Vasile Lascăr. Bună idee, însă mie nu mi-a venit la socoteală.

O voce: Socoteală din economie.

P.S.S. Episcopul Romanului: Nu; vă înşelaţi. Deşi sunt sărac, aş fi putut să dau 20 lei; dar nu voiesc să fac politică, pentru că, d-lor senatori, clericul care face politică militantă ajunge la durerosul rezultat să-şi sfâşie turma ce i s-a încredinţat în două şi în trei; a sfâşiat cămaşa cea necusută de mână a lui Iisus Hristos, a sfărâmat unitatea Bisericii clericul acela, căci omul nu mai vine cu inima plină şi deschisă la el să-şi mărturisească gândurile, fiindcă zice că popa este al cutărui sau cutărui partid. De aceea cred că este bine să-şi dea votul mut şi să se întoarcă mut. Politică militantă să nu facă. Ce, credeţi că nu aş fi dat 20 lei ? Dacă credeţi că nu miroase a politică, voi da de aci înainte.

L-am refuzat pe dl. Theodorian spunându-i că miroase a politică. S-a supărat pe mine şi mi-a scris o scrisoare cam asprişoară. I-am răspuns cum se cuvenea, alăturându-i scrisoarea d-sale la a mea, rugându-l să o păstreze. Mi-a mai scris şi mi se pare că nu i-am mai răspuns.

Iată prietenia dintre mine şi dintre directorul ziarului Vestitorul; iată pentru ce sunt învinuit că am dat mâna cu vrăjmaşii Bisericii !

D-lor senatori, interesaţi-vă acum, dacă este posibil, despre tot ce vă afirm în aceste momente, şi în timpul cât d-voastre veţi face aceasta, pe mine să mă sechestraţi aci, trimiţând omul d-voastre de încredere pe care-l voiţi la dl. Theodorian ca să-l întrebe asupra celor ce vă spun eu acum şi să vă convingeţi dacă cele ce vă spun eu sunt adevărate sau nu.

În acelaşi timp, mai puteţi să întrebaţi pe dl. Theodorian dacă de atunci şi până acum, până în momentul de faţă, m-am mai încercat eu, fie direct, fie indirect, să mă împrietenesc cu d-sa în urma corespondenţei aceleia cam oţerite şi în caz, d-lor senatori, când se va constata că lucrurile sunt altfel de cum le istorisesc eu, primesc să fiu spânzurat de limbă în mijlocul Bucureştilor.

Iată în ce constă prietenia mea cu persoanele de care mă acuză dl. ministru.

Vă mărturisesc, d-lor senatori, că citesc şi eu jurnalul acesta, după cum citesc multe alte jurnale, de câte ori am vreme, pentru că socotesc că sunt dator, nu spre a face politică, dar să ştiu ce idei se strecoară acolo; şi dacă sunt unele contra Bisericii mele, pe care sunt dator să o apăr, eu să iau măsuri de apărare.

Eu vreau să mai ştiu, d-lor senatori, cine vine la dăscălie în eparhia mea, cine se impune acolo – cu voie, fără voie – şi să iau măsurile necesare, că de aceea m-a pus Dumnezeu pândar în via ce mi s-a încredinţat, şi să strig: cine este acolo ? Şi dacă nu vor să înţeleagă, atunci întrebuinţez arma duhovnicească.

Citesc, aşadar, şi eu diferite gazete, d-lor senatori, şi văd că în ele se scriu multe lucruri.

Aşa, nu demult, am găsit în Vestitorul o corespondenţă între un ierarh, care nu sunt eu, şi între dl. director al acelui jurnal.

În acea corespondenţă se dă pe faţă uneltirile împotriva colegilor de episcopat ai acelui ierarh, pentru ca să poată răzvrăti şi pe ceilalţi contra unora din aceia. Ei bine, d-lor senatori, eu nu am făcut lucrul acesta, pentru Dumnezeu, nici nu-l fac şi nici nu mi-a trecut cândva prin minte să-l fac.

De ce, dar, să fiu acuzat ?

Cum să mi se strepezească mie dinţii, când n-am mâncat aguridă ?

Dar, D-lor, în acel jurnal se publică multe, multe, multe … Şi ca să nu fiu învinuit şi să nu mi se zică că sunt răutăcios, prefer mai bine să tac, pun strajă gurii mele !

Toţi acei, însă, câţi citesc lucruri împotriva loruşi sunt datori să se spele, şi cine nu se spală rămâne rău, rămâne rău în faţa Bisericii, rămâne rău în faţa ţării !

Toţi aceştia, aşadar, sunt datori, caută neapărat să-şi limpezească situaţiunea.

D-lor senatori, făcut-am eu ceva dintre acestea ? M-am plimbat eu 2 ore noaptea cu directorul jurnalului aceluia ?! L-am chemat eu vreodată la telefon ?! Trimis-am vreun telefon viu ca să ţină corespondenţă între mine şi d-sa ?! Să se probeze toate aceste acuzaţii şi dacă se vor dovedi, atunci sunt vinovat şi primesc orice osândă.

Până atunci, însă, nu pot să fiu acuzat de către nimeni.

Ei bine, d-lor senatori, eu nu mă ştiu vinovat cu nimic; pentru ce, dar, mi se aduc asemenea învinuiri ?! Este, prin urmare, mare nedreptatea ce mi se face !

Vedeţi că mă cercuiesc în jurul cuvântului nedreptate. Doamne, multe aş putea să zic, însă … Dumnezeu să ne ierte !

 

Apoi sunt acuzat de o parte, cum vedeţi, că am dat mâna cu papa de la Roma şi că sunt una şi una cu papa de la Roma. Dar dacă sunt mână în mână cu papa de la Roma, cum se potriveşte că dl. ministru în acelaşi timp să-mi facă capăt de acuzaţiile, care urmează, că am făcut act de nenaţionalism, de tulburător în Biserică şi stat, prin actul de la 12 octombrie, că am pomenit acolo numele de Biserica de la Constantinopol ?

Ei, d-lor senatori, ori sunt cu Constantinopolul şi am raporturi canonice şi atunci nu-s legat cu Roma, ori sunt roman, cu Roma, şi atunci nu mai rămâne acuzaţia ce se aduce că sunt cu Constantinopolul.

Apoi din două trebuie să fie una.

Bine, d-lor senatori, cu Roma nu pot fi, pentru că avui onoare acuma să arăt pentru ce.

Onorabilul dl. Dissescu v-a spus acum ce am scris eu pentru apărarea credinţei ortodoxe, în sânul Bisericii Române. Am tradus din franţuzeşte Papalitatea eretică la care ţin şi în ziua de azi. Ei bine, cum mai sunt unit cu vrăjmaşii Bisericii noastre ? Ce am făcut prin actul meu de la 12 octombrie, ca să fiu acuzat că, pentru că am pomenit de patriarhul şi de legăturile noastre dogmatice şi canonice cu el, ca şi cu toate Bisericile Autocefale de Răsărit, am făcut o crimă naţională şi bisericească ?

Cuvintele acestea le ştiţi cu toţii că sunt trecute în lege, sunt trecute în constituţie. Bine, constituţia noastră prevede unirea noastră dogmatică şi canonică cu Biserica Ortodoxă de Răsărit, în fruntea căreia este Biserica patriarhală din Constantinopol. Bine, lucrurile acestea care sunt şi în lege le-am adus în sânul Bisericii, în Sfântul Sinod, şi îmi face dl. ministru o acuzaţie din aceasta, că am vătămat interesul naţional, că sunt un răzvrătitor al poporului român şi al Bisericii Ortodoxe Române ? Bine, să înţeleagă cine o înţelege aceasta, dar este o vădită nedreptate.

 

Dl. ministru mă învinuieşte că am combătut la 1895 regulamentul Sfântului Sinod relativ la costumul preoţilor. Aşa a fost, aşa este şi va fi convingerea mea. Chestie de convingere. Şi mă întreabă dl. ministru pe care canon m-am întemeiat ? Răspund, deşi nu mi-a făcut onoarea să mă asculte; şi îmi pare rău, căci eu împotriva statului nu am nimic de zis, am tot respectul pentru stat şi pentru toate legile statului şi pentru toate autorităţile legitim constituite şi prin urmare şi pentru onorabilul dl. ministru, cu toate că d-sa mi-a adus atâtea acuzaţii pe care le socotesc ca atâtea interpelări. Şi vedeţi că răspund pe cât ţin minte, căci la interpelare trebuia să mi se dea şi mie răgaz de 3 zile să-mi aduc orice acte voi avea şi dosarele de la cancelaria episcopală şi să le consult, căci sunt şi eu om, uit, nu ţin toate minte, şi să dau răspunsuri cu care să vă fac mai mare mulţumire d-voastre şi d-lui ministru şi onoratului public român din toată ţara.

Am onoare a răspunde că, după câte ţin minte, m-am întemeiat pe canonul al 27-lea al Sinodului al V-VI-lea ecumenic, care hotărăşte că preotul dacă îşi va lăsa costumul său şi va umbla într-altfel – spun după cum îmi aduc aminte, ideea însă este exactă – şi se va prezenta neregulat, pe o săptămână să se suspende de la cele preoţeşti, afurisindu-se. Se înţelege că dacă la sfârşitul săptămânii se poartă tot astfel, va fi afurisit iarăşi pe o săptămână, şi tot astfel până va intra în rânduială. Măsură înţeleaptă, pedagogică; îl ia cu binişorul, pentru ca în pace, cu linişte şi dragoste să se cuminţească.

Am dezvoltat canonul, am adus probe din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţie în favoarea tezei mele. Şi dacă îmi aduc bine aminte am zis că, canoanele Sinoadelor Ecumenice nu se pot desfiinţa decât de un Sinod Ecumenic. Aceasta ca să fie zis, însă în realitate, d-lor senatori, nu se pot desfiinţa, căci ceea ce a făcut un Sinod Ecumenic este bine făcut, căci este asistat de Sfântul Duh, şi cel ce vine nu desfiinţează, ci întăreşte, dezvoltă. Deci mai drept este a zice că întăreşte şi dezvoltă.

Ei bine, dl. ministru mi-a făcut şi din aceasta o acuzaţie, zicându-mi că am mania de a mă împotrivi, de a sta împotriva tuturor.

 

Dl. ministru mă acuză apoi că aş fi avut neînţelegeri cu onorabilul guvern şi apoi cu membrii Sfântului Sinod.

Apoi bine, d-lor senatori, când păzeşti legile şi canoanele, eu nu îţi zic nici dă-te mai încolo; când însă nu le păzeşti, sunt dator, ca pândar, să te chem la dreptate cu ajutorul luminilor ce mi le pune la îndemână Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, şi să nu îţi las sufletul să se piardă, ci să-l aduc la mântuire. Iată cum stă şi cu chestiunea aceasta, că aş fi avut neînţelegeri cu guvernul şi apoi cu membrii Sfântului Sinod:

Că m-ar fi rugat I.P.S. Partenie, fost Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, ca să vin la Sfântul Sinod şi nu am venit nu este exact, d-lor senatori.

Şi ca să scurtez vorba, – căci dl. ministru, pentru a înmulţi capetele de acuzare, a repetat aceeaşi acuzaţie de 2 şi de 3 ori, ba pe una chiar de 4 ori, – eu pe cât voi putea am să caut să le adun la un loc pe toate cele de un fel, şi va fi şi pentru mine mai bine şi pentru d‑voastre, căci nu vă voi ţine prea mult timp.

Această chestiune, d-lor senatori, a refuzului meu de a mă duce la Sfântul Sinod, după chemarea I.P.S. Mitropolit al Moldovei, despre care a vorbit dl. ministru, stă în legătură cu altă acuzaţie, care s-a repetat de 3 ori în decursul acuzaţiilor, că aş fi lăsat penitenciarul Târgu‑Ocna neservit cu cele religioase.

Dl. N. Săveanu: Şi spitalul din Focşani.

P.S.S. Episcopul Romanului: Mi-e şi drag şi neplăcut ca să vorbesc. Mi-e drag să vorbesc, pentru că chestiunea dreaptă este de partea mea, şi îmi este neplăcut să vorbesc, pentru că voi fi silit a arăta pe dl. ministru ca nefăcând dreptate.

Aş fi dorit să nu fim în neînţelegere, că aşa stă bine să fim faţă de ţară, mână în mână, spre întărirea norodului şi a Bisericii.

Cred că de bună credinţă m-a acuzat dl. ministru, dar cred că s-a înşelat.

D-lor senatori, la Târgu-Ocna, – ca să dăm lucrurile pe faţă, – este penitenciarul de care aveţi cunoştinţă.

Dl. Theodor Ioan: Are preot ?

P.S.S. Episcopul Romanului: Aveţi răbdare. N-am luat cuvântul ca să mă ajute cineva în a-mi face datoria. Vă sunt foarte recunoscător că-mi daţi ajutor, dar, iertaţi-mă, am mândria aceasta ca deocamdată să nu mă slujesc de el.

D-lor senatori, penitenciarul de la Târgu-Ocna cade bisericeşte pe teritoriul parohiei Precista‑Mare. La Precista-Mare au fost până la începutul episcopatului meu 2 preoţi; unul a murit şi a rămas acum unul şi nu doi, cum spune dl. ministru. Despre aceasta rog să se ţină socoteală.

Acest preot al parohiei, după legea noastră românească şi bisericească a clerului de mir, este reprezentantul episcopului în parohia sa, iar nu sluga lui.

Voi vorbi eu de slugi mai pe urmă, las la sfârşit. El este reprezentantul episcopului în parohia aceea, pe tot teritoriul ei, că aşa spune legea. În timpul guvernului conservator, nu ştiu pentru ce rezon, – cei localnici l-or şti, eu nu-l ştiu – s-au ivit neînţelegeri şi s-a căutat ca prea cucernicul preot Arghir Goagă, parohul de acolo, să se retragă de la penitenciar, şi s-a retras. Iar l-am numit, după cât ţin minte, şi când aţi venit d-voastre la putere iar s-a găsit că preotul nu este bun, şi zor nevoie ca preotul să fie scos. D-lui ministru sau d-lui director general al închisorilor – căci îmi pare că de acolo îmi venea ceva – i-am spus: nu se scot preoţii din locul lor aşa cum se scoteau pe vremea logofătului Costache de la Sfânta Episcopie a Argeşului.

Nu se scot preoţii din locurile lor aşa după pofte. Nici eu episcopul, dacă aş avea ceva contra vreunui preot, nu mi-aş putea permite să fac ce aş vrea, trebuie scos cu anchetă, cu rânduială, dacă este vinovat.

Mi s-a zis, totuşi, că eu sunt răzvrătit în contra guvernului. Pot fi eu, era dreptul lui ca să slujească acolo. Eu am respectat legea şi am zis: găsiţi probe de vinovăţie preotului şi să ştiţi că împreună cu d-voastră mă voi face acuzatorul lui, îl voi da împreună cu d-voastră pe mâna consistoriului şi să facă cu el, după lege şi canoane, ce o găsi de cuviinţă.

După lege, d-le ministru, iar nu cum voiţi d-voastră, nici după placul meu ca episcop, sau al altuia.

Apoi dacă tindem, d-lor senatori, ca să ne facem fiecare poftele, înţelegeţi unde ajungem.

Mi s-a zis, totuşi, că eu sunt răzvrătit în contra guvernului. Pot fi eu acuzat de răzvrătire pentru că ţin la legile votate de corpurile legiuitoare ale ţării mele ?

Aceasta este o vină pentru mine, d-lor senatori ?

Dl. Theodor Ioan: Ţii la ele când îţi convine.

P.S.S. Episcopul Romanului: Nu s-a voit să se intre în lege, în ruptul capului.

Dar ce pot să fac eu, decât să ţin la lege şi la canoane ?

Făcând aşa, pot fi eu răspunzător dacă se pierde vreun suflet de acolo ?

Nu ! Spun aceasta în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Eu sunt dator, sub pedeapsa de a mi se lua capul, duhovniceşte, să respect sfintele canoane şi legile ţării mele.

Că din cauza aceasta se poate întâmpla să am multe suferinţe, am cel puţin conştiinţa împăcată că mi-am făcut datoria.

Dacă este cineva vinovat, sunt acei care nu respectă legea şi canoanele, acei care nu vor să facă anchetă, acei care nu voiesc să se facă judecată, ci vor ca hotărârile să se ia după placul lor. Aceştia sunt vinovaţi.

De altfel, să credeţi, d-lor senatori, că toţi creştinii care au murit în acel penitenciar, dacă au murit, au murit întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci, dacă au dorit mărturisire şi împărtăşire. Chiar dacă n-au avut parte de ele, ei totuşi, ca creştini, sunt primiţi în împărăţia lui Dumnezeu.

Să ilustrez aceasta cu un exemplu, pe care îl iau din cărţile noastre călugăreşti: un om în toată viaţa lui a dorit călugăria, dar n-a avut parte de ea. A murit şi parte de ea n-a avut. A venit un altul la călugărie şi s-a făcut călugăr, dar de multe ori mintea îi era departe de la Dumnezeu; mintea lui rătăcea pe la toţi cei cu care trăise în viaţa mirenească. A murit şi acesta şi a fost îngropat. Când s-au dezgropat, după legea noastră creştinească, a făcut Dumnezeu minunea aceasta, că s-a găsit haina mireanului pe călugăr, iar haina călugărului pe mirean.

Vedeţi, d-lor senatori, că Dumnezeu se uită la inimă; se uită la fapte, nu la lapte.

Dacă cei de la penitenciar au fost porniţi în inima lor spre pocăinţă şi au dorit mărturisirea la duhovnic şi împărtăşirea, sunt primiţi înaintea lui Dumnezeu.

Dacă n-au avut parte de mărturisire şi împărtăşire, vina nu este a mea, căci eu m-am ţinut de sfintele canoane şi de lege.

Ca să mă facă dl. ministru să mă plec, adică să calc legea şi sfintele canoane, s-a rugat de I.P.S. Partenie, pe atunci Mitropolit al Moldovei, ca să uzeze de autoritatea sa – după cum crede dl. ministru că ar avea autoritate să poruncească mitropolitul ca unui protopop sau ca unui stareţ de la mânăstirile sale unui episcop, care, după canoane, este chiriarh – şi să mă cheme la Bucureşti, căci eram la Roman. M-a şi chemat telegrafic; dar tot telegrafic l-am rugat să binevoiască a-mi spune despre ce putea fi vorba, căci îl pot servi mai bine de la Roman, deoarece putând fi vorba despre o chestiune de administraţie, am lângă mine cancelaria şi pot uşor să răsfoiesc dosarele, şi să-i fac serviciul precum îi doreşte inima.

În urma răspunsului meu, I.P.S. Sa mi-a trimis o scrisoare, arătându-mi cazul; cazul era acesta de care vorbirăm până acum, ca să vin să ne înţelegem, că Paştile sunt aproape, că trebuie credincioşii împărtăşiţi şi celelalte.

Eu am răspuns la scrisoare, cum se cuvenea, în hotarele canoanelor şi bunei cuviinţe, dar energic, pentru că eram dator să-mi apăr drepturile mele ca chiriarh, fiindcă nu mă pot face protopop, nici stareţ de mânăstire, când sunt chiriarh în eparhia mea, căci aşa îmi poruncesc canoanele. L-am nemulţumit pe I.P.S. Mitropolit; îmi pare rău pentru persoana sa ca om, dar nu-mi pare rău că mi-am făcut datoria.

Aşa stă chestiunea cu penitenciarul. Înţelegeţi nedreptatea care mi se face.

 

Vin acum la cazul de la Focşani, după care va urma cazul de la Precista-Mare din Roman.

Chestiunea începe cam de pe la anul 1902. În acel an îmi cer epitropii spitalelor şi ospiciilor Sfântul Spiridon din Iaşi binecuvântare ca să mai aibă un preot la biserica spitalului Profetului Samuil din Focşani, şi că persoana pe care o doresc este tânărul Ştefan Bazgan, licenţiat în teologie.

Răspunzând favorabil, mi-au cerut în formă şi am dat cuvenita binecuvântare. A venit tânărul, l-am hirotonit diacon şi preot şi l-am trimis la biserică.

A slujit, câtă vreme a slujit, dacă aş avea dosarele v-aş spune cât, şi au intrat neînţelegeri între el şi o seamă din cei de la Focşani.

O voce: Din cauză de economie.

P.S.S. Episcopul Romanului: Vor mai fi şi altele.

Cineva din localitate mi-a cerut verbal şi în particular să fac cum voi şti şi să îndepărtez pe preotul Ştefan Bazgan de la Biserica Sfântul Profet Samuil din Focşani.

I-am răspuns: nu pot d-le – dacă voiţi îi spun numele – să fac lucrul acesta, căci nu mă lasă dreptatea, legea şi sfintele canoane. Preotul vi l‑am dat după cererea prietenilor d-voastre, din Epitropia Sfântul Spiridon din Iaşi, şi acum va trebui una din două: ori preotul trebuie să treacă din viaţa aceasta, ceea ce eu nu-i doresc, dimpotrivă doresc şi lui şi tuturor să trăiască, ori să ceară transferarea de bunăvoie, ca să rămână toată lumea mulţumită; altfel nu pot să-l dau încolo.

I-am mai spus: dacă este vreun motiv de îndepărtare, să facem o anchetă şi să-l dăm la o parte, dacă judecata îl va găsi vinovat.

Nu s-a făcut nimic.

Ei, cum voieşte cineva să mă leg de acest preot, care este om şi el, şi să-l dau afară pe consideraţiunea că aşa-i place lui A sau lui B ?

Ce facem cu legea şi cu sfintele canoane ? De ce s-au făcut legi ? Ca să ne batem joc de ele ?

Ce a făcut Epitropia Sfântul Spiridon din Iaşi ? Văzând că onorabilul intermediator, care m-a rugat, nu a reuşit, a alergat la mijlocul acesta: la facerea bugetului să scoată pe preot din buget, să meargă cu bugetul la Cameră, iar aceasta să voteze bugetul astfel cum au fost alcătuit.

Şi au şi surprins buna credinţă a Camerei, căci cum putea să bănuiască Camera pe cineva că prezintă un buget în care sunt lucruri împotriva legii ?

Legea prevede că dacă fondurile vreunei biserici permit ca să se plătească mai mulţi preoţi peste cei ceruţi de lege, biserica respectivă poate să aibă mai mulţi preoţi; dar odată dobândiţi, nimeni nu-i mai poate scoate din buget până la vacantarea acelor locuri.

Camera, de bună credinţă, se înţelege, a votat bugetul epitropiei cu toată încrederea.

Cine sunt vinovaţii ?

Vinovaţii sunt aceia care au dus la Cameră bugetul format în nepotrivire cu legea.

Epitropia, după aceasta, întemeiată pe buget, scoate pe preot de acolo, trimite pe omul său să se asigure şi de concursul poliţiei, ca la caz de împotrivire să-şi facă datoria. Şi vine poliţia în biserică, intră intendentul spitalului în altar.

Dl. dr. Macridescu: Art. 35 din legea parohială spune că se numeşte un epitrop ortodox şi P.S. Voastră n-aţi protestat că s-a pus un armean !

Dl. preşedinte, general C. Budişteanu: D-le doctor, vă rog nu mai întrerupeţi; cu mijlocul acesta nu faceţi decât să lungiţi discuţiunea şi mai mult.

P.S.S. Episcopul Romanului: Nu este această chestiune în discuţie, d‑le doctor.

Cei doi preoţi ai Bisericii Sfântul Profet Samuel vin amândoi la biserică, d-lor senatori.

De rând era preotul Bazgan, cel cu pricina. Intră amândoi în altar. Odată cu ei intră şi intendentul spitalului în altar, cu toate că nu era nici măcar citeţ sau cântăreţ.

Dl. dr. Macridescu: Are dreptul să intre.

P.S.S. Episcopul Romanului: Nu are drept; cu binecuvântarea preotului da; altfel nu !

Preotul, care nu era de săptămână, îndrăzneşte şi ia epitrahilul, îl pune pe grumaz şi începe serviciul, după ce ar mai fi zis că epitropia este episcopul său.

Preotul cel blezat, cel cu dreptul de a face serviciul în săptămâna de rând, iese afară, se aşează în strană şi ascultă rugăciunea.

Despre toate acestea mi s-a raportat. Eu am ordonat cercetare asupra acestui scandal.

După ce s-a făcut cercetarea, am constatat vinovăţia acelui preot, care intrase pe nedrept în atribuţiunile colegului său, şi, prin urmare, fără nici un drept l-a oprit de a-şi face datoria.

Eu atunci îl întreb:

Cu ce drept, preote, ai făcut lucrul acesta ? Ai nesocotit pe fratele tău, l-ai despărţit de la tine.

Şi pentru că l-ai despărţit pe el, fără a fi fost în drept, te despart şi eu de la împărtăşirea cu mine, până vei da semne de îndreptare.

Dl. dr. Macridescu: Cât timp ? Aţi lăsat ca biserica să fie închisă un an de zile.

P.S.S. Episcopul Romanului: Atâta cât a trebuit.

D-lor senatori, cred că aproape toţi dintre d-voastre sunt căsătoriţi şi din mila lui Dumnezeu aveţi şi copii, să vă trăiască ! Sunteţi tată de familie, şi în această calitate sunteţi datori să puneţi bună rânduială.

Tot astfel se petrec lucrurile şi în biserică.

Dl. Al. Tătăranu: Ce fel de orânduială este asta, să laşi oamenii să moară fără preot ?

P.S.S. Episcopul Romanului: Aş fi către sfârşitul cuvântării mele, dacă aş fi lăsat în pace.

Precum părinţii îndreaptă pe copii când greşesc, prin certări potrivite, aşa şi preoţii în scaunul mărturisirii, îndreaptă pe creştini prin sfaturi şi canonisiri potrivite abaterii săvârşite.

Deci, dacă preoţii au de la episcop, prin hirotonie şi hirotesie, acest drept, apoi însuşi episcopul să nu-l aibă ? Avându-l, am aplicat preotului şi personalului bisericesc, care împreună cu el s-au făcut vinovat, precum şi intendentului care a intrat în atribuţiunile mele, în sfântul altar, şi a dat ordine acolo, pedeapsa ce şi-au atras fiecare.

O voce: Ce era vinovat spitalul să fie fără preot ?

P.S.S. Episcopul Romanului: Şi aici, d-lor senatori, s-a pus îndărătnicie din partea celor de acolo şi n-au vrut să înceteze, să vină la buna rânduială, la starea de canonicitate. Am fost nevoit să supun cazul d‑lui prim-ministru şi ministru de interne, şi nu o dată, ci de două ori, şi d‑lui ministru al cultelor de asemenea, arătând totul pe larg.

Vedeţi de cât folos mi-ar fi fost dosarele, dacă aş fi avut timpul trebuincios să mi le pot procura.

Dl. dr. Macridescu: Vă aduc eu dosarele.

Dl. Pavel Brătăşanu: Dar şi pe ale d-tale.

P.S.S. Episcopul Romanului: Vin acum la chestia de la Precista-Mare din Roman, altă biserică pendinte de Epitropia Sfântul Spiridon din Iaşi.

Locul de egumen a rămas neocupat din mai, dacă nu din aprilie a. c., până şi în ziua de azi.

La o lună, d-lor senatori, după ce văd că nu se ia nici o măsură din partea epitropiei ca să-mi ceară binecuvântarea să numim pe cineva acolo, pe care îl agreează d-lor – şi s-a făcut loc nu numai acolo, dar şi la Măgura-Ocnei – am scris eu din oficiu, m-am smerit eu, măcar că legea nu mă obligă, dar mi-am zis: hai să treacă de la mine mai mult; sunt parte bisericească, să nu fie neorânduială, şi le-am scris: văd că pentru această vacanţă nu mi-aţi recomandat şi nu mi-aţi cerut pe nimeni să binecuvântez.

Cred, d-lor epitropi, ziceam, că poate nu aveţi pe cine numi acolo, căci este cam lipsă de călugări în ziua de azi pentru asemenea locuri mai însemnate; dacă nu aveţi, am eu.

Iată bunăvoinţa mea. Şi le-am recomandat un preot, foarte de treabă şi foarte smerit, licenţiat în teologie, om de bună rânduială. Mă lipseam de unul din cei ai Bisericii Sfintei Episcopii, pentru ca să văd ocupat locul vacant de la Biserica Precista-Mare, spre buna rânduială.

Ştiţi ce răspunde, d-lor senatori, Epitropia din Iaşi ? P.S. Părinte, până când nu vei veni la simţăminte mai drepte – auziţi – în chestiunea Sfântul Prooroc Samuil din Focşani – că acum aveţi idee de chestiunea de la Focşani – noi nu ne vom gândi să intrăm în corespondenţă cu P.S. Voastră, nu vom cere binecuvântarea P.S. Voastre pentru acest loc.

A ! înţeleg, d-lor senatori, ce puteam face, şi aş fi făcut-o poate de eram mai tânăr, mai fără experienţă. E ! am îmbătrânit şi am făcut experienţă. Am crezut ca să nu uzez de drepturile mele de chiriarh şi să poruncesc protopopului să ia antimisul şi să închidă biserica.

Dl. dr. C. Bucşenescu: Ai închis-o un an.

P.S.S. Episcopul Romanului: Nu. Am zis: rabdă călugăre, căci cu răbdarea ta vei câştiga plata ta. Odată şi odată trebuie să câştige Biserica şi legea să-şi aibă cinstea lor, ca şi sfintele canoane pe a lor.

Şi ce am făcut ?

Mi s-a comunicat că Epitropia Sfântul Spiridon din Iaşi a dat unui preot al Bisericii Precista-Mare atribuţiuni de egumen, fără ştirea şi binecuvântarea mea.

Preotului aceluia i-am spus: nu se cuvine să iei asupră-ţi astfel de atribuţiuni înainte de ce epitropia va solicita a mea binecuvântare.

Preotul m-a ascultat, precum mă ascultă şi ceilalţi preoţi din eparhie, şi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dăruit o eparhie de care sunt foarte mulţumit !

Ce face atunci epitropia ? A pus pe un mirean, pe intendentul spitalului, ca egumen acolo, iarăşi fără binecuvântarea mea ca episcop, ceea ce nu i se putea da chiar dacă mi se cerea.

Mi-am zis: această purtare a epitropiei este anarhică. Am comunicat aceasta ministerului, din câte mi-aduc aminte, dar anarhia a rămas tot anarhie până şi în ziua de astăzi.

În vederea acestora aveam încă un motiv de a închide biserica. N‑am închis-o şi nici nu este închisă până astăzi, şi ca chestiune de prudenţă pastorală, şi ca chestiune de milă faţă cu personalul bisericii de acolo. Pentru ce să sufere bieţii oameni nevinovaţi şi familiile lor ? Mila mea s-a întins până acolo încât unui slujitor bisericesc mirean de acolo i‑am înlesnit, fără mă laud, cele trebuincioase pentru hrană.

Acum de curând am primit aici în Bucureşti – sunt silit să denunţ totul – o scrisoare din partea unui preot de la Biserica Precista-Mare, comunicându-mi că onorabila Epitropie Sfântul Spiridon din Iaşi i-a trimis personal, prin scrisoare de valoare, salariul ce i se cuvine pe 4 luni, şi mă întreabă dacă poate ridica sau nu scrisoarea de la poştă.

Am stat puţin la socoteală şi mi-am zis: modul acesta de plată nu este regulat, căci cine au întocmit state de prezenţă şi cine au adeverit de prezenţă în serviciul bisericesc ?

Dar mi-am mai zis: oamenii aceştia sunt în suferinţă de atâtea luni de zile. Eu nu pot să împiedic pe nimeni să primească bani prin poştă, de acolo de unde se trimit. Cine trimite bani, ori de unde ar fi, şi cine îi primeşte, este afacere personală. Nu pot să iau eu oamenilor pâinea de la gură.

Deci nu m-am împotrivit, şi cu chipul acesta personalul Bisericii nu este în suferinţă materială, iar pe onorabilul guvern l-am scutit de orice neplăcere; în schimb, însă, dl. ministru al cultelor, prin acuzarea nedreaptă ce-mi aduce, a dat ţării trista privelişte la care cu toţii asistăm !

Multe am pe suflet, d-lor senatori, de când sunt episcop, dar n-am venit niciodată cu plângere în contra vreunui dl. ministru, măcar că am avut deseori ocaziunea a mă plânge. Mi-am zis: rabdă !

Acuma ştiţi ce zic ? Declar deschise porţile Eparhiei Romanului – cum de altfel au fost şi până astăzi, căci la mine domneşte buna rânduială şi sfânta libertate; declar deschise uşile amândouă ale cancelariei. Toţi slujbaşii sfintei episcopii sunt la dispoziţia oricui. Să poftească să ceară orice dosare, orice hârtie, orice lămurire. Să cutreiere comune întregi, în fiecare parohie, să vorbească cu fiecare preot, cu fiecare cântăreţ, cu fiecare binecredincios în parte, şi să audă ce zic ei despre mine, păcătosul Gherasim, care aşa frumos este încondeiat de dl. ministru al cultelor în faţa ţării şi a Bisericii Ortodoxe !

Dl. preşedinte: D-lor, orele fiind înaintate şi Senatul fiind descompletat, ridic şedinţa şi anunţ cea viitoare pentru mâine, 18 decembrie, orele 2 p. m., când va continua P.S.S Episcopul Romanului.

Şedinţa se ridică la orele 7 p.m.

 

 

X. 2. Şedinţa din 18 decembrie 1909

Dl. preşedinte, general C. Budişteanu: P.S. Sa Episcopul de Roman are cuvântul, în continuare, în chestiune personală.

P.S. Gherasim Saffirin, Episcopul Romanului: D-lor senatori, trec de la chestiunea Precista-Mare din Roman, cu care am sfârşit aseară, la învinuirea ce mi-a făcut dl. ministru al Cultelor, că firea mea ar fi pornită spre caterisire, afurisire etc.

Între altele aducea ca exemplu mai multe afurisiri ce aş fi făcut diferiţilor credincioşi din eparhie, şi sfârşea cu afurisirea ce am făcut-o celor răzvrătiţi în anul 1907.

D-lor senatori, ceea ce numeşte dl. ministru afurisire, ce eu aş fi făcut-o diferiţilor credincioşi, o numeşte cu greşeală, căci aceea nu este afurisire, ci este o epitimie duhovnicească, pe care o poate da şi un preot, în scaunul mărturisirii, când vine credinciosul să-i spună păcatele sale.

Apoi, dacă un preot poate da epitimie, şi credinciosul trebuie să i se supună, cu respect şi cu dragoste, căci singur, de bunăvoie, a venit la mărturisire, cine poate contesta acest drept episcopului, care, atunci când este provocat de protoiereul locului, iar acesta la rândul său de preoţi – ce să fac P. S. Stăpâne în cutare şi cutare chestiune, în cutare şi cutare caz ? – cine poate contesta, zic, un asemenea drept episcopului ?

Este cu putinţă ca eu, episcop, să rămân mut când sunt întrebat de protopopii mei şi de preoţi, ce este de făcut ?

Şi când îmi supun la cunoştinţă oarecare abateri săvârşite, se poate să le las neîndreptate ?

Pentru ce sunt pus eu ca episcop, pândar în via Domnului ?

Să mănânc, să beau şi să dorm ? Nu ca să-mi fac datoria ? Ei bine, d-lor senatori, cum ziceam aseară, d-voastre sfătuiţi, mustraţi, certaţi, îndemnaţi pe copiii pe care vi i-a dat Dumnezeu, când fac oarecare neorânduieli, şi sunteţi stăpâni să o faceţi, şi bine faceţi. Tot asemenea şi noi, în cercul nostru de activitate, suntem datori să facem lucrul acesta. Apoi, din aceasta să-mi facă dl. ministru un punct de acuzaţie şi să mă zugrăvească aşa de frumos înaintea ţării şi Bisericii ?

Mi se pare că este mare nedreptate.

Afurisirea ce am făcut-o celor răzvrătiţi în primăvara anului 1907, aceea da, d-lor, este o adevărată afurisire.

Însă eram, după cum ştiţi, în fierberea aceea, care a primejduit liniştea statului nostru. Eu atunci eram bolnav pe patul de moarte, în Roman. A venit directorul cancelariei mele cu hârtia de la minister, prin care, arătându-mi-se cum stau lucrurile în ţară, mi se cerea concursul.

Nu am lăsat pe directorul cancelariei să lucreze singur, măcar că eram oprit de doctor şi eram ameninţat cu ieşirea sufletului.

Mi-a zis directorul: „Hârtia asta lăsaţi-mi-o mie, o fac eu; Prea Sfinţia Voastră sunteţi slab, vă prăpădiţi !” Dar eu am crezut că este de datoria mea cea mai sfântă, ca, deşi pe patul de moarte, să contribui la potolirea ticăloasei răzvrătiri şi răscoale, care se făcuse în sânul ţării noastre.

Nu eram în stare să mă duc în fiecare sat şi să spun cuvântul convingător şi dulce mai pe larg, dar am făcut o telegramă, de care cred că aveţi cunoştinţă, d-lor senatori, căci s-a tipărit, şi am fost blând, dar şi energic; blând, întrucât spuneam: Fiţi cuminţi, şi Dumnezeu are să vă blagoslovească – iată partea de bunătate –, iar de nu veţi fi cuminţi şi vă veţi apuca de tulburări, să faceţi ruşine neamului şi Bisericii, atunci să ştiţi că daţi peste mine, şi ce pot să vă fac, vă fac. Nu pot să am împărtăşire duhovnicească cu omul care se răzvrăteşte împotriva ordinii în stat; să ştiţi că dacă veţi muri ca răsculaţi, nu veţi fi îngropaţi creştineşte, ci ca dobitoacele.

Aceasta este chestie, va să zică, de libertatea omului. Voiesc să fiu om de treabă, am să am blagoslovenia episcopului; n-am să fiu om de treabă, episcopul se va ţine de cuvântul ce a dat.

Apoi, ce sunt eu vinovat pentru acei ce n-au voit să fie oameni de treabă ? Când d-voastre aţi găsit de cuviinţă să întrebuinţaţi tunul, să vin şi eu acuma să vă fac învinuire pentru aceasta ?

Auzit-aţi din gura mea vreodată cuvânt de învinuire pe tema aceasta ? Nu ! N-aţi auzit !

Eu am poruncit supunere la stăpânire că este de la Dumnezeu.

Să vă fac şi eu acum d-voastre, să fac d-lor miniştri învinuire pentru că au întrebuinţat tunul ? Eu am ameninţat cu tunul cel duhovnicesc, după care cei care m-au ascultat au rămas în viaţă; şi mulţumesc lui Dumnezeu că în eparhia mea şi cu asprimea de care sunt învinuit că i-am tratat, ştiţi cu toţii, foarte puţine cazuri nenorocite s-au întâmplat în timpul răscoalelor.

Mai înainte de a ajunge hârtia mea cea aspră la cunoştinţa lor, s-au întâmplat acele puţine cazuri nenorocite; iar după ce a ajuns, oamenii s-au liniştit.

După ce s-au înmormântat ca dobitoacele, acei puţini căzuţi prin judeţul Tecuci, dacă nu şi prin Putna, au rămas lucrurile ca familia lor să facă apel la iubirea mea de omenire şi să dau voie preoţilor ca să-i pomenească între cei morţi.

Am făcut ce s-a putut, în hatârul sfintei înţelepciuni şi româneşti şi creştineşti, fără ca să se aducă vreo jignire nici intereselor statului, nici intereselor Bisericii.

Ei bine, pentru că am contribuit cu tunul cel duhovnicesc, după care au rămas în viaţă şi bună orânduială, în toată eparhia Romanului, cei care m-au ascultat, şi d-voastre aţi contribuit cu tunul cel material, eu sunt vinovat ? Eu sunt bun de trimis la închisoare ?

Dacă d-voastre socotiţi că este drept aceasta, eu mă supun neamului meu; dar de, eu socotesc că este nedrept. Voi muri aici în credinţa că este nedrept ceea ce mi se face, dar sunt încredinţat că dincolo, în viaţa cealaltă, nu voi fi osândit, căci mi-am făcut datoria şi către stăpânirea lumească, dar şi către Dumnezeu.

 

Mai sunt învinuit că în 1901 aş fi înfiinţat o taxă de 5 bani în eparhia Romanului, fără ca să întreb pe onorabilul ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

Iată, d-lor senatori, cum stă lucrul:

În anul 1901, văzând articolul în legea clerului mirean, articol şi în regulamentul de aplicare a acelei legi, care zice că pe măsură ce bisericile îşi vor forma fond din care să se întreţină pe sine şi personalul lor, statul şi comunele îşi vor retrage ajutoarele, care, după actuala lege, le dau bisericilor.

Ce înţelegeţi, d-lor senatori – că mulţi, dacă nu toţi, sunteţi mai cunoscători decât mine în materie de drept –, ce înţelegeţi din aceste dispoziţiuni ale legii ? Că se lasă posibilitate bisericilor să-şi facă un fond, din al cărui venit pe viitor să se întreţină pe sine şi personalul lor.

Ei bine, ceea ce am făcut eu ca episcop, am făcut ceea ce putea să facă nu un episcop, d-lor senatori, dar fiecare preot cu fiii lui duhovniceşti, în cercul său de activitate pastorală. Aceasta putea să o facă încă de la votarea, sancţionarea şi promulgarea legii asupra clerului de mir, fără a se mai cere aprobarea cuiva.

Eu am făcut dar ceea ce am crezut că este bine, potrivit legii, ca să vin în ajutorul comunelor şi statului, care, ştiţi cu toţii, au destule cheltuieli de făcut pentru preîntâmpinarea diferitelor alte trebuinţe. Am venit şi eu în ajutorul statului şi comunelor pentru un viitor nu apropiat, ci depărtat, dar am voit şi vreau să fac ceea ce se poate, propunând credincioşilor şi preoţilor din eparhie ca de câte ori vin la biserică, în duminici şi sărbători, pe care îi trage inima pentru binele Bisericii, pentru mântuirea sufletelor lor, să dăruiască de bunăvoie, absolut de bunăvoie, 5 bani măcar pe săptămână, căci pe dătătorul de bunăvoie îl iubeşte şi îl primeşte Dumnezeu, şi să se treacă într-un registru numele său când dă, ca să se ştie din neam în neam şi după moartea noastră cine este acela care a dat, şi să fie pomenit la sfânta liturghie numele lui. Şi dacă din neamul lui a rămas cineva în nenorocire scăpătat, să se aibă în vedere, după registrul Bisericii, şi să i se dea câte o pereche de încălţăminte, ori o haină ca să nu moară de frig iarna, să facă şi alte acte de binefacere, după ce Biserica îşi va satisface trebuinţele sale.

D-lor senatori, mi s-a atras luarea aminte – nu-mi aduc aminte anul, nu este prea mult, sunt 2-3 ani –, de către dl. ministru al Cultelor, că a avut o plângere primită din comuna Bătineşti, jud. Putna, în care se spunea că P.S. Episcop al Romanului a impus o taxă ce este afară din lege, şi că se făcea rugare d-lui ministru să se înceteze cu perceperea acelei taxe.

Dl. ministru mi-a adus la cunoştinţă lucrul şi mă întreba dacă nu cumva sunt de părere să înceteze.

I-am dat lămuriri, precum vi le dau şi d-voastre acum, şi am spus: D-le ministru, dacă socotiţi că lucrul acesta este cumva jignitor Bisericii, comunelor şi statului, sunteţi stăpân, luaţi orice măsură, eu nu pot să revin. Spuneţi d-voastră credincioşilor din eparhia mea să nu mai dea nimic, căci mie îmi este ruşine să spun lucrul acesta. Ceea ce pot spune este că darea aceasta fiind benevolă, absolut benevolă, este la libertatea fiecăruia să se hotărască dacă trebuie sau nu să mai dea aceşti păcătoşi de 5 bani; nu au decât să nu dea şi nimeni nu-i strânge de gât; se desfiinţează prin faptul că nu mai dă.

D-lor senatori, ca să vă încredinţaţi şi mai bine că lucrul este aşa, la ancheta parlamentară pe care şi eu vă rog să o faceţi, să vă interesaţi şi de lucrul acesta şi veţi vedea că sunt comune întregi în eparhia Romanului care nu au dat o centimă de la 1901 până astăzi. Le-a zis cineva măcar: dă-te mai încolo ? Am spus eu vreun cuvânt cât de puţin jignitor la adresa cuiva pentru lucrul acesta ? Absolut nimic, d-lor senatori. Actele vă vor dovedi că nimic nu s-a făcut credincioşilor, ci veţi auzi cu urechile d-voastre la ancheta pe care din nou vă rog să faceţi, şi vă veţi încredinţa pe deplin că nici o imputare nu s-a făcut celor ce n-au contribuit la mărirea „fondului lui 5 bani”.

Apoi, dacă lucrul este aşa, şi aşa este, cum mi se face învinuire şi din faptul că aduc serviciu comunelor şi statului întru a le uşura cheltuielile ce au de suportat ?

A ! mi s-ar putea zice: Prin aceasta ai de gând, Prea Sfinte, să refuzi ajutorul comunelor şi statului. Nu, niciodată !

Celor care m-au întrebat le-am spus: Şi trăind eu, dragii mei, şi după moartea mea, numai atunci să vă lipsiţi de ajutorul statului şi al comunei, când statul şi comuna vă vor spune că sunt în imposibilitate de a vă ajuta; dar pe câtă vreme statul şi comuna vă vor drăgosti, ca şi în trecut, ca să vă ajute, măcar să fiţi putrezi de bani, să primiţi dragostea şi mila statului ca semn de bună prietenie între Biserică şi stat.

Dl. Theodor Ioan: Nu este prietenie între Biserică şi stat, ci Biserica este o instituţiune a statului.

Dl. C.G. Dissescu: Dar nu a creat statul Biserica.

Dl. Theodor Ioan: Biserica Românească, aşa cum este, este a statului, nu este stat în stat, nici nu este concordat la noi.

Dl. C.G. Dissescu: Dumnezeu a făcut pe om, iar nu omul pe Dumnezeu.

Dl. vice-preşedinte, C. Costescu-Comăneanu: Vă rog, d-lor senatori, să nu mai întrerupeţi, ci să lăsaţi pe orator să-şi continue cuvântarea.

P.S.S. Episcopul Romanului: Această dispoziţie, cum vedeţi d-lor, luată cu aşa socoteală şi aplicată de o manieră pe care avui onoarea de a v-o spune, vedeţi că mi se aduce ca o învinuire, şi este şi ea, ca şi celelalte, o altă nedreptate pe care mi-a făcut-o onorabilul dl. ministru al Cultelor.

 

Mă mai acuză dl. ministru că am oprit să cânte muzica instrumentală la îngroparea celor repausaţi.

Dl. C.G. Dissescu: Aşa spun canoanele.

P.S.S. Episcopul Romanului: D-lor senatori, iată ce găsim în Pidalion cu privire la înmormântarea repausaţilor. La fila 194 citim: „Numai glasurile cele omeneşti sunt primite în biserică, care sunt împărtăşite firii şi simple, iar organiceştile sunete cele luminate, ca pe cele cu totul oprite, le izgonesc dumnezeieştii Părinţi” (Meletie Pigas, A treia scrisoare cea pentru creştinism).

Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, în cuvântul cel pentru a nu plânge cu amar pe cei ce au murit, zice: „Cu psalmi şi cu cântări petrecem pre cei morţi, arătând cu aceasta pre mulţumirea ce o facem către Stăpânul Hristos pentru moartea lor. Cu pânze noi îi îmbrăcăm, însemnând haina cea nouă a nestricăciunii pe care vor să o ia. Untdelemn turnăm peste dânşii, şi ungerea de botez, crezând noi că aceasta se va face lor ajutor în calea lor cea către viaţa de acolo. Cu tămâieri şi cu lumânări îi petrecem, însemnând că s-au slobozit de întunericul vieţii acesteia şi s-au dus la adevărata lumină. Către răsărit mormântul şi trupul lor îl închipuim, însemnând pre învierea ce au să o ia”.

Voci: În biserică, nu afară din biserică.

P.S.S. Episcopul Romanului: Vedeţi, d-lor senatori, că de aci trebuie căpătată ideea despre „organiceştile cântări”. Ce este serviciul înmormântării repausaţilor ? Este un serviciu laic, profan ? Sau este un serviciu bisericesc creştinesc ?

Voci: Şi una şi alta.

P.S.S. Episcopul Romanului: Ba este un serviciu bisericesc creştinesc, şi vedeţi că în serviciile bisericeşti Sfinţii Părinţi izgonesc dintr-însele instrumentele muzicale. La înmormântare noi suntem în procesiune sacră, îmbrăcaţi în sacrele veşminte, şi executăm sfintele cântări de la casa răposatului şi până la mormânt. Şi nu mergem tăcând, avem de lucru, precum ştiţi; zice preotul al său, zic cântăreţii ce li se cuvine lor.

D-lor senatori, se poate întâmpla ca noi oamenii să nu putem fi capabili de a face două lucruri în acelaşi timp.

Bunăoară, eu acum vă vorbesc. Dacă în acelaşi timp aici ar cânta şi o muzică militară, să zicem, d-voastre nu puteţi deodată să mă ascultaţi şi pe mine şi muzica. Tot astfel şi pentru respectul serviciului dumnezeiesc la înmormântare, cum este cazul, se cuvine să lăsăm linişte sufletului mai ales atunci când nu este vreme nici măcar de un minut pentru îndreptarea atenţiunii în altă parte decât la slujba pentru cel repausat.

Sfântul Ioan Gură de Aur, cum aţi auzit, zice că prin psalmi şi cântările cu care petrecem pe cei morţi arătăm mulţumirea ce o facem către Stăpânul Hristos, pentru moartea acelora.

Cine poate zice despre cei care mor în timpul de faţă, că au trăit în această lume fără de păcate şi, prin urmare, că pot merge fără grijă de pedeapsă înaintea Dreptului Judecător ?

Putem să zicem, în conştiinţă, că nu avem nimeni nici o urmă de păcat ? Dacă va fi cineva care să zică aceasta, nu am cuvinte de ajuns să-l fericesc şi îi doresc ca după mulţi ani ce va trăi încă, să ajungă la sfârşitul acela, aşa de norocit !

Dar nu se poate; unde este omenire nu este cu putinţă să nu fie şi păcătuire. Astfel fiind lucrul, să ne gândim, d-lor senatori, că dacă bunăoară eu am avut nenorocirea să supăr pe cineva, să mă ferească Dumnezeu, dar să zicem aşa, este bine să vin înaintea domnului pe care l-am supărat, cu flori la ureche şi cu bandă de lăutari, cântând până la casa domnului pe care l-am supărat şi acolo să fac acte de pocăinţă înaintea d-sale; credeţi că nu o să zică domnul pe care l-am supărat că-mi bat joc de dânsul ? Credeţi că nu mă va da afară din casă ? Credeţi că dacă voi lua chiar şi mijlocitori cu mine, nu-i va înfrunta şi pe ei precum se cuvine ? Desigur, domnul acela îşi va zice: Omul acesta, dacă a venit cu lăutari, şi-a ieşit din minţi; dar d-voastre, oameni cu mintea întreagă, să veniţi să ajutaţi pe omul acesta să-şi bată joc de mine ?

Ei bine, dacă noi găsim că aşa ceva este necuviincios faţă cu un semen al nostru, cu cât mai mare va fi necuviinţa faţă cu Fiinţa cea prea Înaltă, faţă cu Dumnezeu ?

Să mergem, deci, cu toată smerenia mai ales înaintea lui Dumnezeu. Zdrobirea inimii care o avem în sufletul nostru, mai ales când petrecem până la mormânt pe o rudă a noastră, pe un om asemenea nouă, să se manifeste în toate actele vieţii noastre, dacă suntem adevăraţi creştini.

Dacă suntem mincinoşi, să fim sinceri, să mărturisim aceasta.

Cu toate acestea, d-lor senatori, mi s-a făcut repetate cereri stăruitoare pe chestiunea aceasta. Însuşi dl. D.A. Sturdza, fost prim-ministru şi ministru de război ad-interim, acum câţiva ani în urmă, mi-a scris cel puţin o adresă, dar mi se pare că două, prin care mă ruga să revin asupra ordinului ce am dat, ca preoţii să nu mai admită cântare din instrumente muzicale la înmormântări.

La rugăciunea d-lui Sturdza, am răspuns: D-le prim-ministru, am dat ordin întemeiat pe rezoane duhovniceşti, şi pentru mine, ca episcop, este ruşine să retrag cele ce am ordonat; însă dacă d-voastră stăruiţi aşa mult ca să se revină asupra acestei dispoziţiuni luată de mine, vă rog să primiţi sfatul ce vă dau, cu ajutorul căruia veţi ajunge la împlinirea dorinţei d-voastre, şi anume vă rog să aduceţi cazul înaintea Sfântului Sinod, şi cred că Sfântul Sinod are să dea voia cerută de d-voastră. Şi eu, în ceea ce mă priveşte, vă declar că acolo, deşi voi arăta rezoanele care m-au făcut să iau dispoziţiunea aceasta, dar când va veni lucrul la vot, eu mă voi abţine şi nu voi face opoziţiune, spre a nu se zice că mă opun dorinţei stăpânirii lumeşti pe o chestiune ca aceasta.

Sfântul Sinod a aprobat, şi de atunci cântă şi în eparhia Romanului muzici instrumentale la morţi, iar dl. ministru nu trebuia să mă acuze pe nedrept.

Apoi, d-lor senatori, mai mare plecăciune către guvernul ţării mele se poate ?

Am lucrat, prin urmare, după cum vedeţi, d-lor senatori, în contra convingerilor mele. Mi-am zis, însă, în adâncul inimii mele: am această convingere; însă cedez, pentru că aşa mi-o pretinde puterea lumească; dar las la voia lui Dumnezeu, ca El, când şi cum ştie, întru ale Sale de noi nepătrunse judecăţi, să îndrepte lucrul acesta, că eu singur, în împrejurările expuse, nu sunt în stare să-l îndrept.

Se vede, d-lor senatori, că Dumnezeu, în iconomia Sa, a făcut ca lucrul acesta să ajungă la cunoştinţa tuturor pe calea aceasta.

Fără să fac eu interpelare, fără să mă plâng contra guvernului, s-a prezentat ocaziunea aceasta şi graţie ei am prilejul, încă odată repet, fără ca eu să fi dorit aceasta, de a spune înaintea d-voastre că am făcut plecăciune.

Dacă, prin urmare, mi se poate aduce vreo vină, dacă cumva sunt vinovat, apoi sunt vinovat că am făcut plecăciune; recunosc aceasta.

Aşadar, cine crede că sunt vinovat, n-are decât să mă pedepsească.

Iată, prin urmare, că şi aceasta este o nedreptate ce-mi face dl. ministru.

 

Acum vin, d-lor senatori, la chestiunea cununiilor.

Ei, cununiile !

Cununiile şi cununii în post !

Chiar de la începutul episcopatului meu, am aflat, d-lor senatori, că în eparhia Romanului, dacă nu şi în toată Moldova, până nu de mult, nu se făceau nunţi în post.

Am voit să introduc din nou obiceiurile sfinte moldoveneşti, potrivite cu sfintele canoane în privinţa aceasta.

Bătrânii moldoveni, d-lor senatori, în înţelepciunea lor cresc pe copiii lor. Ei aveau un principiu pedagogic, întemeiat pe cuvântul Apostolului Pavel: Tuturor toate m-am făcut ca măcar pe vreunii să-i dobândesc.

Bătrânii nu ştiau toţi carte, erau însă adânc pătrunşi de sfânta credinţă şi de bunătatea vieţii creştineşti.

Ştiau bătrânii că filozofia vieţii creştine şi vorbirea filozofică creştină nu prea prinde degrabă în sufletele celor tineri. Bătrânii sunt dispuşi la o astfel de filozofie, iar cei tineri, ajunşi în starea de a se căsători, deşi înţeleg filozofia creştină, dar nu toţi se împrietenesc cu ea în totul, căci sosind vremea căsătoriei, sunt o seamă din ei care socotesc că nunta s-ar putea face şi în post.

Ce au făcut bătrânii, în înţelepciunea lor, ca să câştige pe cei tineri întru a respecta porunca bisericească de a nu se face nunţi în post ?

Au văzut că nu fac treabă cu filozofia înaltă creştină, care unor tineri li se pare cam greu de aplicat, şi au îmbrăcat-o în haina poeziei populare. Au căutat bătrânii să crească pe tânăr, refuzându-i poftele inimii lui, nu încruntându-se asupra lui, nu trăsnind şi fulgerând, căci l-ar fi adus în stare de a săvârşi acte de nesupunere, ci sub formă blândă şi zâmbind să-l facă a săvârşi cele cu cale.

De aceea şi porunca bisericească de a nu se face nunţi în post au îmbrăcat-o în o formă care a căpătat rădăcini adânci şi în popor, dându-se naştere poeziei populare, pe care dl. ministru mi-o aduce între învinuiri: „Frunză verde, verde ai fost, mai văzut-ai nuntă-n post ?” etc (Ilaritate).

Natural că îi vine omului să râdă, dar vedeţi cum porunca bisericească este îmbrăcată în aşa haină frumoasă, încât deşi aspră poate, deşi usturătoare, se primeşte şi se execută zâmbind de către cel cu duh creştinesc.

Iată cât de înţelepţi şi sfinţi au fost bătrânii moldoveni. De când moldovenii au înnebunit ? De când, d-lor senatori, această poezie moldovenească s-a făcut vrednică de a ne ruşina de ea ? Este o poezie a neamului românesc, care ne face onoare. Nu am cuvinte cu care să mă închin înaintea neamului de acolo, a fraţilor noştri români moldoveni, că au făcut ca prin această dibace şi genială înţelepciune exprimată prin poezia de mai sus cei tineri să aibă şi respect către părinţi şi către Biserica lui Dumnezeu.

Eu, ca bătrân şi ca episcop, când vine la mine un tânăr care voieşte să se căsătorească în post, şi nu vrea să ştie de filozofia creştină îmbrăcată în haina ei serioasă, ce vroiţi să fac decât să-mi aduc aminte de principiul Sfântului Apostol Pavel: Făcutu-m-am tuturor toate ca măcar pe vreunii să dobândesc, şi să întrebuinţez argumente luate şi din viaţa locală ? pentru că acelea cad românului la inimă; se supune mai cu plăcere când îi vorbeşti graiul lui şi după obiceiul lui.

Eu n-am învăţat să vorbesc ca un străin în Biserică; înţeleg să vorbesc creştineşte şi româneşte, şi fiindcă sunt în mijlocul fraţilor mei români, acolo am înţeles să vorbesc astfel şi să întrebuinţez învăţătura filozofiei lor.

Dacă moldovenii sunt vinovaţi cu a lor poezie, sunt şi eu cu ei împreună.

Dar şi în privinţa cununiilor am fost silit să mă plec. Am primit obiceiul care este pe aiurea în biserică, aşa că în eparhia mea se binecuvântează căsătorii în postul Crăciunului până la prăznuirea Sfântului Nicolae.

Pentru că n-am mai putut rezista, nici nu critic, nici nu zic ceva. Priveşte pe acei care au ţinut şi ţin să se facă nunţi în post.

Eu mi-am făcut datoria, eu îmi voi lua plata de la Dumnezeu, precum zice Sfânta Evanghelie: Adevăr grăiesc vouă, îşi va lua plata sa.

M-am plecat. Prin urmare nu este exact că eu şi în ziua de azi ţin ca să nu se facă nunţi în post.

Vedeţi, dar, d-lor senatori, că şi în privinţa aceasta, nedreptatea ce mi-o face dl. ministru al Cultelor este strigătoare la cer, şi las şi aceasta la judecata d-voastre şi a lui Dumnezeu.

Dar ce înseamnă şi această acuzaţie, tocmai când suntem asupra unei chestiuni de la a cărei înălţime nu se cuvine să ne pogorâm ? Pentru ce înfăţişezi pe episcopul Romanului în umbră întunecoasă ? Pentru ce încarci pe episcopul Romanului cu învinuiri peste învinuiri ?

Răspunsul este învederat: Să-l îmbrăcăm în haina neagră a învinuirilor de sus până jos, ca să-i întunecăm şi puterea şi strălucirea – căci aşa li se pare, că strălucesc, eu nu ştiu aceasta – să-l întunecăm în toată eparhia, în toată ţara, pentru ca toate simpatiile pe care le are episcopul Romanului şi pentru care vedem că este tare să se prefacă în antipatie. Îndată ce vom constata că a devenit antipatic, vom putea să dăm episcopului de Roman lovitura de graţie căci atunci nu se va mai găsi un singur om în ţara românească care să ni se împotrivească.

Aceasta este o părere a mea, se poate să mă înşel, dar prea văd după atâtea nedreptăţi, după atâtea învinuiri aduse aici, prea văd că miroase a pornire în felul acesta, ca să dispară episcopul Romanului.

Ei, şi ? Dispare un călugăr. Nu se face gaură în Cer ! Dumnezeu nu dispare, El va face minuni, cum ştie El să facă – eu nu ştiu, nu mă pricep – ca să menţină curată Biserica Lui din toată lumea şi cea de aici.

 

Altă acuzaţie, d-lor senatori, este aceea că eu aş fi primit în eparhia mea pe un preot dovedit escroc, aşa s-a zis, şi fără consimţământul onorabilului Minister de Culte.

D-lor senatori, dacă dl. ministru ar fi aici, l-aş ruga să binevoiască a-mi spune: Cine este preotul acela ? Eu nu îl ştiu. Dacă vreunul dintre d-nii senatori din judeţele Eparhiei Romanului îl ştie, îl rog să binevoiască a-l arăta, căci eu nu am pe sufletul meu, pe conştiinţa mea, nimic apăsător, că aş fi primit vreun preot dovedit escroc şi l-aş fi menţinut preot fără voia guvernului, în eparhia mea.

Nu ştiu, dar fiindcă s-a spus, sunt dator să zic şi eu o vorbă.

Dacă dl. ministru îl ştia că este escroc, căci susţine că a venit din altă eparhie, fac şi eu o întrebare: De ce, când l-a prins că este escroc, acolo în eparhia aceea, nu a stăruit să fie dat fie pe mâna justiţiei civile, fie bisericeşti ?

Dl. C.G. Dissescu: De unde ? De la Buzău ?

Dl. C. Mănescu: Mai întâi a fost în eparhia P.S. tale şi pe urmă în cealaltă.

P.S.S. Episcopul Romanului: Mă rog. spuneţi cine este ?

Dl. C. Mănescu: A fost în Eparhia Buzăului.

P.S.S. Episcopul Romanului: Acum ştiu cine este. Este preotul Grigorie Mazăre.

D-lor senatori, l-am primit cu cartea canonică a P.S. Episcop al Buzăului, în care era scris negru pe alb că i se dă voie să iasă din eparhia sa şi să se ducă în orice eparhie, că are binecuvântarea să lucreze cele preoţeşti.

Cine dă cartea canonică ? Ministrul de Culte, sau episcopul eparhiei ? După canoane, ştiu că episcopul. Când a venit preotul la mine cu cartea canonică dată de episcop, pentru mine era curat, spălat, binecuvântat.

Şi dacă s-a întâmplat cumva ca ministrul să nu-şi dea consimţământul ca preotul să treacă în eparhia mea, mă rog, încă o dată, îl întreb: Cum de şi-a dat consimţământul ca acest preot să liturghisească în Eparhia Buzăului, până când a venit în Eparhia Romanului ? Cum ? Acolo este altă creştinătate şi în Eparhia Romanului este alta ? Noi ştim că tot una este.

Atâta ştiu, d-lor senatori, că preotul acesta nu serveşte în eparhia mea fără consimţământul onorabilului d-lui ministru al Cultelor.

Să se facă anchetă, dacă vă îndoiţi, şi vă rog să se facă cât mai curând, chiar până în sărbători, ca să se lumineze lucrurile.

Dl. Theodor Ioan: Academia nu a cerut pe acest preot şi aţi refuzat să-l primiţi ? Asta este chestiunea. Să vă explicaţi asupra acestei chestiuni.

P.S.S. Episcopul Romanului: Dacă preotul funcţionează în Eparhia Romanului cu învoirea d-lui ministru de Culte, apoi atunci înţelegeţi dreptatea învinuirii.

Rog pe dl. ministru, dacă are ceva de zis asupra preotului, să binevoiască a-mi cere să-l dau în judecata consistoriului, şi-l voi da, cum am dat totdeauna pe câţi preoţi mi-a cerut să-i dau în judecată, sau să-l dea d-sa pe mâna justiţiei civile, sau cum va crede de cuviinţă, pentru mine este indiferent, şi voi face şi eu cele ce se vor cuveni din partea mea.

Eu nu cer nimic altceva decât legalitatea şi canonicitatea.

Prin urmare, pe nedrept mă învinuieşte dl. ministru şi în această chestiune.

 

D-lor senatori, de vreo 3 ori a adus dl. ministru al Cultelor chestiunea cu penitenciarul din Târgu-Ocna. Cred că nu mai este nevoie să revin asupra ei; dar dacă o amintesc şi acum este pentru ca să adaug ceva ce mi-a scăpat ieri din vedere. Din neputinţă omenească am uitat ieri ceva, şi pentru că dl. ministru a repetat-o, sunt şi eu în chestiune şi nu mi se poate zice că revenirea n-ar fi permisă.

D-lor senatori, nu este exact că până astăzi penitenciarul stă fără preot; penitenciarul a avut şi are preot. Preotul paroh al bisericii, pe al cărei teritoriu parohial se află penitenciarul, nefiind primit de onorabila direcţiune generală a închisorilor, am propus numirea orişicăruia alt preot de mir din Târgu-Ocna. Propunerea n-a fost primită.

Mi s-a cerut să numesc preot la penitenciar pe superiorul schitului Măgura-Ocnei. Cererea a fost satisfăcută. Dar cu aceasta s-a comis o ilegalitate, de care nu eu sunt responsabil.

Legea clerului mirean cere ca nici un ieromonah să nu servească în parohii, unde nu pot fi admişi decât preoţii de mir.

Penitenciarul, căzând pe teritoriul unei parohii, nu se cuvenea ca să aibă ca preot paroh decât un preot de mir; dar, cum zisei, mi s-a refuzat propunerea legală şi canonică de a se numi acolo preot de mir, şi mi s-a făcut propunerea ilegală şi necanonică de a li se da preot călugăr.

Am făcut-o.

Tăiaţi-mi capul !

Am făcut-o, dar am zis că nu-mi iau răspunderea pentru aceasta.

Am scris ieromonahului să se ducă şi să-şi facă datoria, şi el nu este împiedicat nici chiar până astăzi, deşi se duce tocmai de la Mânăstirea Bogdana, unde se află acum, ca să-şi facă datoria la penitenciarul din Târgu-Ocna.

Şi cu toate acestea, mi se aduce acuzaţia că aş fi răzvrătitor.

Binevoiţi a spune d-voastre, d-lor senatori, cum să calific acest fapt ? Eu mă abţin şi zic: Pune Doamne strajă gurii mele.

Este învederată, însă, nedreptatea care se face episcopului de Roman.

 

Dl. ministru al Cultelor a adus pentru a treia oară chestiunea Bisericii Sfântul Profet Samuil din Focşani. Am vorbit despre această chestiune; dar dacă credeţi că mai este de spus ceva, sunt gata.

Voci: Nu, nu.

P.S.S. Episcopul Romanului: Trec atunci la învinuirea ce mi se aduce cu preotul Stratulat din oraşul Tecuci, că acesta a murit, fiind omorât de episcopul Romanului.

D-lor senatori, preotul Stratulat era licenţiat în teologie, era hirotonisit diacon şi preot şi cinstit cu rangul de sachelar de smerenia mea; şi neavând loc unde să-şi exercite preoţia, a primit să fie numit la o comună de lângă Roman. După o vreme, îi vine rândul să treacă la oraş.

Ce face însă acest preot, pe care atâta îl plânge onorabilul dl. ministru al Cultelor ?

Se apucă şi cade la învoială – îmi pare rău că sunt silit să o spun – cade la învoială cu un coleg al său de la oraş, ca să facă schimb unul cu altul cu învoială bănească, sub formă de chirie. Cu cât ? Cu 1.000 de lei, fapt pe care la anchetă îl veţi vedea consemnat în acte, căci am orânduit atunci anchetă.

Stau, totuşi, frumuşel să mă mai gândesc: Ce este de făcut ? Era greu lucru. Aveam înainte un preot tânăr, licenţiat în teologie, îmi era milă de dânsul, cum să nenorocesc pe un biet tânăr la începutul carierei sale ? M-am hotărât să-i dau deocamdată o dojană, care să-i fie lecţiune pentru toată viaţa şi să se înveţe minte.

Cererea de transferare a unuia în locul altuia n-am aprobat-o.

Iată toată pedeapsa ce am dat.

Nu credeţi, d-lor senatori, că i se cuvenea ceva mai mult ? Iată răutatea inimii episcopului de Roman faţă de preoţi, pentru care mi s-a adus şi acuzaţia că i-aş fi numit slugile mele.

Când a venit vremea, l-am numit membru în consistoriul bisericesc.

Fiind de neam din judeţul Tecuci şi dorind să se apropie de părinţi şi de moşia sa, am împlinit dorinţa acestui preot tânăr şi teolog şi l-am aşezat preot în oraşul Tecuci, la una din parohiile de acolo, unde a cerut el.

Iată vrăjmăşia mea faţă de preoţi ! În decursul preoţiei lui acolo, a început să se poarte aspru cu colegul lui de la biserică. A ajuns până acolo că a refuzat să dea salariul ce se cuvenea colegului său de la aceeaşi biserică, pentru cuvântul că, pentru un motiv oarecare, refuzase să iscălească statele de prezentă.

Mai în urmă s-a dus, când a putut, şi a iscălit statele la primărie. S-a ordonanţat suma, parohul Stratulat a încasat banii; dar pe tovarăşul său, preot cu 7-8 copii, n-a voit să-l plătească. A fost silit preotul să reclame la episcop. Am dat ordin parohului să plătească preotului. Mi-a răspuns că nu a iscălit statele. I-am zis: A iscălit, nu a iscălit, să dai preotului ceea ce i se cuvine, de vreme ce ordonanţa de plată s-a achitat, iar preotul a slujit.

Nici a doua oară nu s-a supus.

Ce să fac eu ca episcop cu un preot care tratează astfel pe episcopul său ? Am luat măsuri pentru darea lui afară din consistoriu, căci vreau ca judecătorul să fie pildă de fapte bune şi de viaţă corectă. Şi dl. ministru de 7 ori m-a refuzat, luând pe preotul Stratulat sub protecţia şi apărarea d-sale.

Ei bine, tot eu sunt vinovat pentru aceasta ?

În cele din urmă a ajuns preotul la încredinţarea că nu merge astfel, şi mi-a cerut iertare prin anume petiţiune.

Când cere omul iertare la biserică, mai lesne află iertare. Îndată, în sânul dragostei mele de părinte duhovnicesc, s-a găsit iertare. Dumnezeu să te ierte, părinte, i-am zis. Să fii cuminte pe viitor. Du-te acasă şi vezi-ţi de cele ale preoţiei şi consistoriului. Iată o iertare.

După aceea a săvârşit altă abatere.

În timpul pe când eu ceream d-lui ministru, cu argumente întemeiate, consimţirea la darea lui afară din calitatea de membru în consistoriu, au trecut 2 luni, în care el nu servise la consistoriu – lunile septembrie şi octombrie, pare-mi-se, în anul 1907 – şi nici nu fusese trecut în state.

Se apucă preotul Stratulat şi face petiţiune la dl. ministru al Cultelor, cu pâră contra episcopului, în care spune că nu ştie pentru care rezon P.S. Episcop i-a oprit salariul pe lunile septembrie şi octombrie în anul acela, şi roagă pe dl. ministru să-i ordonanţeze suma ce i se cuvine.

Dl. ministru, ce este drept, m-a întrebat pe mine, trimiţându-mi şi cererea preotului. Am răspuns d-lui ministru: Vă aduceţi aminte că n-a făcut serviciu la consistoriu; atunci cum credeţi că este drept să i se plătească, când nu a făcut serviciu 2 luni ? Şi cum poate el să iscălească cu conştiinţa împăcată lucrul acesta ?

Deci, o nouă răzvrătire a preotului Stratulat contra episcopului său. Am cerut din nou îndepărtarea lui din consistoriu, dar n-am fost luat în seamă.

Văzând, în cele din urmă, că dl. ministru nu-mi dă cuvenitul ajutor pentru restabilirea ordinii, a trebuit să iau măsuri canonice împotriva preotului, şi l-am oprit de la lucrările preoţeşti până la alte dispoziţiuni.

Şi de astă dată, ca şi în cazul celălalt, a venit preotul cu petiţiune, cerându-şi iertare, recunoscându-şi greşeala.

L-am iertat şi a doua oară, şi i-am dat din nou dreptul să slujească.

Dacă mai în urmă s-a întâmplat să moară de o dublă pneumonie, dl. ministru zice că a murit din cauza mea.

Întrebaţi în localitate, în ancheta pe care o veţi face, şi veţi constata că este aşa: că a murit de dublă pneumonie şi că nu episcopul Romanului este pricina pentru care omul acesta a trecut la Cel de Sus.

Las la inteligenţa d-voastre ca să vă spuneţi cuvântul în ceea ce mă priveşte; iar eu, şi în această privinţă, ca şi în celelalte, constat o nouă nedreptate care mi se face din partea onorabilului dl. ministru al Cultelor.

Eu vă spun numai lucrurile de care îmi aduc aminte; dacă aş fi avut dosarele, înţelegeţi ce-aş mai fi spus.

 

Învinuirile cu nota personală a mea, a episcopului de Roman, că aş ţine ascunse aspiraţiuni greu de satisfăcut, este o nouă acuzare; că preoţii de mir ar fi consideraţi de mine ca slugi, alta.

D-lor senatori, vă mărturisesc că aci îmi este greu de tot să mă apăr; dar, fiind acuzat, sunt dator şi trebuie să mă apăr.

Care să fie decepţiunile mele ascunse şi aspiraţiunile greu de satisfăcut ?

Nu a binevoit să le spună dl. ministru. Merge pe presupuneri.

Poate bănuieşte dl. ministru că eu voi fi avut dorinţa ca să fiu mai mare decât sunt; şi pentru că nu am avut partea aceasta, m-am supărat pe sat.

Aşa cred că bănuieşte d-sa.

Speranţe greu de satisfăcut cu decepţiuni ascunse le întrupează intr-una.

Cum să mă apăr de lucrul acesta ? Este greu. Găsesc, pare-mi-se, un mijloc de apărare, făcând o declaraţiune: să arate, fie dintre bărbaţii de stat din corpurile legiuitoare, fie dintre foştii şi actualii miniştri, împotriva mea, că eu m-aş fi dus să deschid uşa casei la vreunul şi să-l trag de mânecă cu rugăminţi şi făgăduieli ca să mă facă mai mare decât sunt. De se va găsi cineva care să dovedească aceasta, atunci eu sunt vinovat de caterisire.

Mai fac o altă declaraţie – după ce am sfârşit cu trecutul – dacă de astăzi înainte Dumnezeu va face în judecăţile Lui cele neştiute de mine şi de d-voastre, va face să fie un loc vacant mai mare decât locul pe care eu astăzi îl am, dacă mă va prinde cineva că-i deschid uşa casei şi-l trag de mânecă, rugându-l să mă facă mai mare, atunci să facă cu mine ce mi se cuvine după canoane şi după legi.

Vă mai fac o declaraţie: oricine va veni să roage pe cei mari în numele lui Gherasim al Romanului, să-l facă mai mare decât este, să-l primiţi ca pe un mincinos, care nu este autorizat de mine, pentru că Gherasim are credinţa că lucrul acesta se dă de la Dumnezeu prin plăcuţii Săi de aici de pe pământ, iar nu se cere; şi dacă cineva cere aceasta, trebuie trimis la plimbare ca un ticălos.

Altă apărare nu am să fac aci. Dacă credeţi că mai este un alt mijloc de apărare, ajutaţi-mă şi spuneţi-mi-l, căci eu nu am alt mijloc de apărare.

A mai zis dl. ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice că eu urăsc preoţii de mir şi că eu aş fi zis aici, către un domn senator, că preoţii sunt slugile mele.

Să se arate, cine este acel domn senator către care eu aş fi spus aceasta ? Care din d-voastre este acela ?

Dacă nu este nici unul, atunci înţelegeţi cât de nedreaptă este învinuirea d-lui ministru.

Ei bine, eu, faţă de preoţimea din ţară, pe când aici raportorul legii sinodale îi învinuia, de la vlădică până la opincă, că sunt aşa şi aşa, eu, când am luat cuvântul, am crezut că este bine să spun ceea ce este în sufletul meu şi pentru arhierei şi pentru preoţi.

Am declarat că sunt mulţumit şi de preoţi şi de arhierei, şi că este calomnie ceea ce li se aduce, că nu ar fi la înălţimea misiunii.

Ce semn mai mare de dragoste şi respect voieşte dl. ministru să arăt preoţimii de mir, decât să le fac lauda aceasta binemeritată ?

Nu vorbesc numai de acei preoţi pe care îi cunosc mai bine, de acei preoţi pe care i-am crescut eu şi de bătrânii pe care nu i-am crescut, acolo de unde am venit eu în eparhia Romanului şi în eparhia Romanului, ci de toţi preoţii, şi cred că toţi în toată ţara sunt oameni de treabă şi îşi fac cum trebuie datoriile lor.

D-lor senatori, eu, în copilăria mea, voiam să mă fac preot de mir, cu orice preţ; şi atât de mare dragoste aveam pentru aceasta, încât multă vreme am mâncat colaci şi colivă în casa preoţilor de mir din Craiova. Nu numai atât, dar în tinereţea mea am cântat în strană alăturea cu cântăreţii şi în altar alăturea cu preoţii şi întotdeauna mă simţeam mândru şi fericit că puteam să-mi satisfac această nestrămutată dorinţă pe care o aveam.

Aşa fiind, vă întreb: Oare se poate, d-lor senatori, ca eu, care încă din cea mai fragedă copilărie aveam această înclinaţie firească, se poate – zic – ca acelaşi eu, după ce am ajuns episcop, să mă sui, după cum zice poporul, în prepeleac şi să acuz pe preoţii de mir ?!

Mie, d-lor senatori, întotdeauna mi-a plăcut să dau fiecăruia ce este al său, însă, cu această condiţiune: să se ţină strict de dogme şi de canoane.

Iată, d-lor senatori, puterea învinuirilor ce mi s-au adus de către dl. ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Iată pentru ce am fost şi sunt acuzat.

Ce-mi mai rămâne mie acum să mai zic ?

Nu-mi mai rămâne altceva de zis decât să repet rugăciunea pe care v-am mai făcut-o.

După cum vă amintiţi, dl. ministru al Cultelor a cerut de la d-voastre acest lucru: anchetă parlamentară. Ei bine, d-lor senatori, şi eu nu cer altceva de la d-voastre decât tot anchetă parlamentară.

Am spus ieri şi o spun şi astăzi şi întotdeauna: Deschid larg porţile Sfintei Episcopii a Romanului şi uşile cancelariei mele episcopale; deschid larg uşile tuturor cancelariilor protopopiilor şi tuturor parohiilor din Eparhia Romanului şi dau oricui va voi voie să se plimbe peste tot şi să vină să vadă toate rapoartele, toate dosarele şi toate actele, şi în caz când, d-lor senatori, în urma unei astfel de minuţioase cercetări, dacă părintele Gherasim al Romanului va fi găsit vinovat numai de o singură incorectitudine, notaţi bine că repet din nou, în caz când îl veţi găsi vinovat numai cu una, vă rog să-l daţi fără nici o milă pe mâna justiţiei, fie politiceşti, fie bisericeşti, să-şi ia pedeapsa meritată, ca un netrebnic ! Pentru că, d-lor senatori, nu mă tem absolut de nici o justiţie şi de nici o pedeapsă, dacă o merit.

Numai aşa înţeleg eu că merită un episcop să stea pe scaunul episcopal ! Cine este episcop şi cine este învinuit că a comis o greşeală sau alta, care-l face impropriu de a mai sta pe scaunul episcopal, acela este dator să se spele, şi dacă nu se spală, este ruşine nu numai pentru el, dar este ruşine şi pentru noi că-l îngăduim să mai stea pe scaun în asemenea situaţiune.

Toate acestea, d-lor senatori, le zic la adresa mea, le zic pentru mine. Vă rog să faceţi dreptate pentru mine şi să mă daţi în judecată, ca să fiu judecat după faptele mele, fie – după cum vă spuneam – acea judecată politicească, fie bisericească.

Şi, d-lor senatori, vă mărturisesc că dacă judecata ce va fi orânduită va osândi pe Gherasim al Romanului, cu toate că eu, în adâncul conştiinţei mele, voi avea convingerea că este nedreaptă, totuşi voi crede de a mea datorie să mă supun acestei judecăţi.

Şi tot cu această ocaziune, d-lor senatori, vă fac această declaraţiune: În caz când mă veţi judeca şi mă veţi găsi vinovat şi, prin urmare, va trebui să mă depuneţi, nu va trebui să fiu scos din scaunul meu episcopal cu jandarmii sau cu ajutorul de jandarmi, căci eu înţeleg să mă supun de bunăvoie.

Veţi trimite procurorul să-mi aducă la cunoştinţă rezultatul judecăţii şi să execute sentinţa. Mă voi închina lui ca înaintea unui trimis al puterii lumeşti, voi asculta sentinţa cu tot respectul ce datorăm cu toţii legilor statului şi autorităţilor. Şi nu este trebuinţă să se întrebuinţeze forţa. Să mi se spună şi îndată voi pleca, căci şi atunci voi şti să dau chesarului ce este al chesarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu.

Dar, plecând de acolo, voi ruga pe dl. procuror să spună mai marilor săi cuvântul acesta: Faceţi ca Sfânta Biserică Autocefală Ortodoxă Română să fie reaşezată pe bazele dogmatice şi canonice ale Uneia, Sfinte, Sobornicească şi Apostolească Biserică Ortodoxă a Răsăritului, cum a fost până mai deunăzi, şi curăţiţi-o de toţi lucrătorii nedreptăţii.

Faceţi aceasta şi atunci voi rămâne mulţumit pe unde voi fi, căci reaşezându-se Biserica pe bazele ei dogmatice şi canonice, nu se va putea ca Gherasim să fie tratat altfel decât ca episcop al Romanului.

Dl. vice-preşedinte, C. Costescu-Comăneanu: Ridic şedinţa. Şedinţa viitoare mâine, la orele 2.

Avem la ordinea zilei secţii şi indigenate. Şedinţa se ridică la orele 4.50.

 

 

XI. Şedinţa de la 22 decembrie 1909 a Sfântului Sinod

P.S. Episcop al Romanului a citit şi a depus pe birou următoarea adresă cu nr. 1947 din 22 decembrie 1909 către I.P.S. Preşedinte al Sfântului Sinod, după care a părăsit sala de şedinţe:

 

Înalt Prea Sfinţite Preşedinte,

La poftirea ce mi-aţi făcut prin P.S. Episcopi al Râmnicului Noul Severin şi al Dunării de Jos, iată mă prezint la Sfântul Sinod.

Rezoanele pentru care de la 12 octombrie 1909 n-am venit să iau parte la şedinţele Sfântului Sinod, sunt cele cuprinse în cunoscutele mele acte pe care vi le-am dat la 12 octombrie şi 14 decembrie 1909, ca urmare a combaterii ce am făcut în Senat proiectului de modificare a legii sinodale din 1872 şi a cunoscutei mele atitudini în sesiunea din mai 1909 a Sfântului Sinod, toate având de scop, sub scutul art. 21 din Constituţiune şi art. 9 din legea sinodală din 1909, păzirea şi păstrarea neştirbită şi fără pată sau zbârcitură a străvechiului şi apostolescului aşezământ dogmatic şi canonic ecumenic al adevăratei Biserici a Mântuitorului Iisus Hristos din care face parte şi Sfânta noastră Biserică Creştină Ortodoxă Autocefală Română.

Aceleaşi rezoane, cuprinse în menţionatele mele acte, mă împiedică şi azi de a lua parte la şedinţele Sfântului Sinod.

Conştient de datoria ce am, prin chemarea mea şi prin jurământul ce am depus, ca să păstrez şi să păzesc până la suflarea mea cea mai de pre urmă, în toată a lui curăţie, sfântul depozit ce mi s-a încredinţat, şi neputând concede că Sfânta noastră Biserică ar putea sta un singur moment pe alte baze decât pe cele dogmatice şi canonice ecumenice ale ei, rog pe Atotbunul Dumnezeu să facă a dispărea ştiutele motive, care mă împiedică a sta aici, şi atunci cu bucurie voiu lua parte la lucrările Sfântului Sinod.

 

† GERASIMU Episcop al Romanului

şi membru al Sf. Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române

 

 

XII. Şedinţa de la 11 ianuarie 1910 a Sfântului Sinod

P.S. Episcop al Romanului a citit şi a depus pe birou următoarea adresă cu nr. 35 din 11 ianuarie 1910 către I.P.S. Preşedinte al Sfântului Sinod:

 

Înalt Prea Sfinţite Preşedinte,

Pre lângă adresa I.P.S. Voastre cu nr. 336 din 22 decembrie 1909, primind avertismentul Sfântului Sinod, socotesc de a mea sfântă datorie să mă prezint spre a face întâmpinarea cuvenită la acest act.

Prin el sunt învinovăţit că m-am răzvrătit contra Sfântului Sinod, nesupunându-mă lui, că atac legea sinodală şi că am săvârşit acte necumpănite şi nejustificate.

Resping toate acele acuzaţiuni ca nedrepte şi nefundate, căci atât actul meu de la 12 octombrie 1909, cât şi Răspunsul meu de la 14 decembrie acelaşi an, dovedesc cu prisosinţă că eu pe de o parte mi-am făcut datoria în conştiinţă ca ierarh al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, şi în Senat, şi în Sfântul Sinod către fraţii mei, iar pe de altă parte ele dovedesc că eu m-am supus, după datorie, ca episcop, cu punctualitate, legii votate de corpurile legiuitoare şi sancţionată de M. S. Regele.

Iar obligaţiunea ce mi se impune, prin acel avertisment, ca să pomenesc la sfintele slujbe numele I.P.S. Mitropolit al Moldovei şi Sucevei Pimen, aceasta nu o pot face, căci sunt oprit de canonul 15 al Sfântului Sinod I-II din Constantinopol, citat şi în Răspunsul meu pagina 13, deoarece I.P.S. Sa împreună cu I.P.S. Mitropolit Primat al României Atanasie şi P.S. Episcop al Huşilor Conon, se află încă sub epitimia prevăzută de canoanele ce am indicat în actele mele de la 12 octombrie şi 14 decembrie 1909, ce v-am prezentat.

 

† GERASIMU Episcop al Romanului

şi membru al Sf. Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române

 

În sumarul şedinţei din 11 ianuarie 1910 a Sfântului Sinod citim:

„P.S. Episcop al Romanului luând cuvântul zice că a venit în Sfântul Sinod ca să-şi facă o sfântă datorie, relativ la avertismentul ce i s-a trimis de Sfântul Sinod, şi face o întâmpinare pe care o citeşte şi prin care arată că învinuirile ce i se fac: că s-a răzvrătit în contra Sfântului Sinod, nesupunându-se lui, că atacă legea sinodală şi că a săvârşit acte necumpănite şi nejustificate, le respinge ca nedrepte şi nefondate. Mai adaugă apoi că prin actele ce a dat Sfântului Sinod la 12 octombrie şi 14 decembrie 1909 n-a avut în vedere persoana P.S. Sale, nici vreo chestiune de amor propriu, ci a avut în vedere principiile sfinte şi înalte ale Bisericii Ortodoxe. P.S. Sa nu se crede că a ajuns la o înaltă perfecţiune stoiciană, pentru că ştie că este slab şi are nădejde în rugăciunile fraţilor în Hristos şi aşa cu mila lui Dumnezeu merge înainte. Declară că P.S. Sa ţine foarte mult la pacea Sfintei noastre Biserici şi a ţării noastre, pe care o doreşte din adâncul sufletului.

Arată că pe când se afla elev în clasa V-a a liceului din Craiova l-au pus amândoi directorii liceului, adică şi al liceului şi al internatului, pedagog, şi fiindcă era fără experienţă a făcut greşeli din cauză că era prea autoritar cu elevii, care au început să-şi arate nemulţumirea lor, să i se împotrivească. Văzându-i nemulţumiţi i-a întrebat care este pricina nemulţumirii lor. Ei i-au răspuns: Vina eşti d-ta, pentru că nu te porţi bine cu noi. De atunci s-a îndreptat şi a fost iubit şi respectat de elevi. Această lecţiune i-a servit şi mai pe urmă când a ajuns profesor şi director de seminar şi chiar astăzi îi prinde bine. Zice că această întâmplare din viaţa P.S. Sale a spus-o nu pentru ca să facă cuiva lecţiuni; că P.S. Sa îşi cunoaşte puterile şi ştie că ceilalţi P.S. membri ai Sfântului Sinod sunt mai puternici decât P.S. Sa şi cu ştiinţa şi cu experienţa şi de aceea îi roagă ca şi în împrejurarea de faţă să fie tot aşa de prudenţi, după cum au fost şi în trecut şi să judece obiectiv şi cu înţelepciune.

Declară că n-a luat cuvântul asupra sumarului, pentru rezerve canonice, care-l privesc pe P.S. Sa. Că nu s-a condus în actele ce a făcut de nimeni, decât numai de capul P.S. Sale, şi mulţumeşte mult milostivului Dumnezeu, că până acum se conduce singur. Că dacă vine cineva la P.S. Sa în casă nu poate să-l dea afară, primeşte pe cine este de primit şi stă de vorbă cu dânsul, după cum crede că face fiecare din P.S. membri. Acestea zice P.S. Sa că s-a crezut dator să le spună, pentru că s-a zis că n-are ştiinţa şi voinţa de ceea ce face, cu toate că s-a putut vedea din actele sale şi din cele ce a susţinut în Senat, că are ştiinţa şi voinţa din mila lui Dumnezeu. Ca om, zice că poate să ceară şi sfatul cuiva, căci românul zice: De toţi să asculţi, dar să faci cum crezi că este mai bine. În privinţa legii sinodale zice că aproape toţi recunosc că trebuie a se modifica şi dacă este astfel, atunci nu rămâne decât chestia de procedură, dacă nu este vorba de jignirea amorului propriu al cuiva.

P.S. Sa crede că trebuie a se gândi creştineşte şi zice că întrucât îl priveşte pe P.S. Sa declară că nu s-a gândit să înfrângă voia guvernului sau a corpurilor legiuitoare, sau a Sfântului Sinod, sau a capului statului. Trebuie să fie cineva cu mintea de jelit ca să ceară aceasta. Cum pot eu, zice P.S. Sa, să am pretenţiunea aceasta ? Pretenţiunea mea este că suntem datori ca creştini să judecăm creştineşte, nu lumeşte. Este aici vorba de pofta lui Gherasim, Episcopul Romanului, sau de adevărul lui Hristos, întrupat pentru mântuirea noastră ? Să respectăm adevărul, călcând chiar preste amorul nostru propriu. Suntem datori să recunoaştem adevărul şi să nu ne uităm la amorul propriu. Dacă suntem creştini adevăraţi, cu frica lui Dumnezeu şi cu smerenie, să recunoaştem că trebuie a se modifica legea.

Dar cum s-ar putea face ? Dacă suntem însufleţiţi din adâncul inimii ca să se păstreze Biserica pe bazele ei canonice şi dogmatice, trebuie a se proceda astfel ca să se împace toate; să procedăm cu răbdare, cu pace, cu prudenţă şi cu înţelepciune. Să se vadă dacă Gherasim Episcopul Romanului are dreptate sau nu; dacă însă nu voiţi aşa, ci voiţi să se facă cu turburare, cu război, rog pe Dumnezeu să nu puteţi să daţi cât voiu putea eu să rabd; dar mă voi apăra şi eu, se înţelege, cum voiu putea. Nu fac ameninţări. Acestea am avut de zis.

După acestea P.S. Sa depune la birou întâmpinarea pe care a citit‑o şi voieşte să plece din sala de şedinţă. Mai mulţi P.S. membri stăruie ca P.S. Sa să stea pentru a se putea ajunge la o bună înţelegere pentru a se readuce pacea în Biserică.

D-l ministru zice că P.S. Episcop al Romanului este dator să stea în şedinţă, pentru ca să se termine odată această chestiune, care turbură ţara şi Biserica de trei luni de zile; căci dacă nu voieşte să stea, însemnează că îi este frică de răspunsurile care trebuie să i se dea.

P.S. Episcop al Romanului declară că stă în şedinţă, dar să se considere ca şi cum n-ar fi.

D-l ministru întrebându-l ce voieşte, P.S. Episcop al Romanului zice că P.S. Sa a arătat ce voieşte în actele ce a dat Sfântului Sinod. Că P.S. Sa voieşte să se reaşeze Biserica pe bazele ei canonice şi dogmatice, aceasta a cerut şi tot aceasta cere şi acum. Că P.S. Sa cere să se modifice legea în acest sens, însă nu cere să se modifice imediat, ci când se va găsi cu cale de onorabilul guvern şi de Sfântul Sinod. Dacă însă Sfântul Sinod crede că P.S. Sa n-are dreptate, să se constituie în tribunal bisericesc şi să-l judece. Că P.S. Sa doreşte să fie pacea în Biserică, dar nu cu călcarea dogmelor şi a canoanelor. Dacă se modifică legea P.S. Sa se împacă, că şi P.S. Sale i se sfâşie inima pentru turburarea păcii Bisericii, dar crede că nu P.S. Sa este vinovat de aceasta”.

(Biserica Ortodoxă Română pe februarie 1910, pag. 1243, 1244, 1245 şi 1250)

 

 

XIII. Şedinţa de la 13 ianuarie 1910 a Sfântului Sinod

,,P.S. Episcop al Romanului citeşte o propunere prin care arată că deoarece Sfântul Sinod însuşi, prin moţiunea sa de la 21 decembrie 1909, recunoaşte că consistoriul superior bisericesc nu trebuie şi nu poate să aibă decât atribuţiuni pur consultative în toate chestiunile, care după apostolicul aşezământ ecumenic al Sfintei noastre Biserici, sunt de căderea chiriarhilor. Şi deoarece în legea sinodală din 1909 sunt dispoziţiuni contrare aşezământului nostru bisericesc, contrare chiar principiului cuprins în amintita moţiune a Sfântului Sinod, căci consistoriul superior bisericesc nu dă avizuri, ci ia hotărâri chiar asupra unor chestiuni de competenţă canonică chiriarhală sau sinodală; P.S. Sa declară că de îndată ce acele dispoziţiuni vor fi modificate sau se va hotărî acum de Sfântul Sinod intervenirea pentru modificarea lor, este gata cu cea mai mare bucurie să reia, pe baza sfintelor canoane, legăturile canonice, căci n-a urmărit şi nu urmăreşte nimic în contra cuiva, ci numai ca legea sinodală să nu dea consistoriului superior bisericesc alte atribuţiuni decât cele curat consultative, în limitele dictate de caracterul apostolic al aşezământului Sfintei noastre Biserici[109]” (Monitorul Oficial nr. 62 din 20 iunie 1910, pag. 2659, col. I).

 

,,P.S. Episcop al Romanului zice: eu credeam că Sfântul Sinod o să primească propunerea de împăcare pe care am făcut-o, pentru că toţi vă gândiţi că legea are trebuinţă de modificări. Ca să ne liniştim fiecare conştiinţa, ce urmează ? Ca să se facă modificarea legii. Acum cine este mai în măsură de a face guvernului propunerea aceasta ? Sfântul Sinod, desigur. Eu cer, aşadar, ca Sfântul Sinod să uzeze de dreptul său şi să facă intervenire la onorabilul guvern ca să modifice legea în părţile în care se loveşte în drepturile chiriarhilor şi ale Sfântului Sinod. Dar nici eu nu cer, nici Sfântul Sinod nu cere să se facă modificarea chiar acum. În guvernul ţării sunt români, oameni înţelepţi, primind propunerea Sfântului Sinod se va lua act de dânsa şi guvernul va aduce modificarea cerută, desigur că nu peste 9 ani.

Eu cer, aşadar, ca Sfântul Sinod să facă această intervenire la onorabilul guvern. I.P.S. Preşedinte a dat mai multe lămuriri în cuvântarea I.P.S. Sale cu privire la consistoriul superior bisericesc, pe care eu nu-l atac, dar am susţinut numai că aşa cum este făcut, cu atribuţiunile care i s-au dat prin lege, încalcă în drepturile chiriarhilor şi pentru că încălcările sunt de natură dogmatică şi canonică, de aceea am susţinut ca să convenim cu toţii şi să recunoaştem că acolo unde se zice „că va statua”, adică preoţii vor regula împreună cu P.S. membri ai Sfântului Sinod, de pildă cele ce privesc mânăstirile şi alte chestiuni privitoare la biserică, precum parohiile şi altele, este o încălcare a drepturilor chiriarhilor, căci ce va să zică a statua ? Va să zică că preoţii deliberează împreună cu membrii Sfântului Sinod, iau măsuri, votează una şi una cu membrii Sfântului Sinod, li se dă deci un drept pe care, după sfintele canoane, nu-l au, pentru că în lege nu se specifică că au acest drept numai în ce priveşte partea economică a mânăstirilor, ci este în general.

Azi suntem noi care suntem cu toţii animaţi de sentimente de pace, împreună cu d-l ministru, dar noi o să ne ducem şi alţii vor veni în locul nostru şi se poate ca să se ţină strict de litera legii, care lasă multe lucruri nelămurite bine şi care trebuiesc neapărat lămurite toate. Noi o să lucrăm cât Dumnezeu ne va da viaţă, să lucrăm cu înţelepciune, fără gâlceavă, dar este bine ca şi cei care vor veni după noi să găsească lucrurile lămurite.

În lege se zice că consistoriul superior bisericesc are să facă regulamente pentru mânăstiri în general, iar în art. 33 se lasă la chiriarhi. Să băgăm de seamă că acest articol lasă la cârmuirea chiriarhilor mânăstirile, dar chiriarhii trebuie să se supună unei legi sau unui regulament, care după art. 18 se face de preoţi împreună cu chiriarhii cu vot deliberativ, şi alta este a cârmui, a executa şi alta a statua, a face regulamente. Iată pentru ce eu susţin să se precizeze ca consistoriul superior bisericesc şi aici se cuvine să aibă numai vot consultativ. Trebuie să recunoaştem aceasta cu toţii. Nu fac pe nimeni vinovat, eu nu impun, ferească Dumnezeu, dar să ia act onorabilul guvern şi să facă modificările cuvenite când va crede de cuviinţă. Pe nedrept mi s-a atribuit că eu nu pot să sufăr pe preoţi; ce, nu ştiu eu că la Sinodul VII Ecumenic au avut vot consultativ ieromonahii şi arhimandriţii ? Aceasta o ştim cu toţii. Eu nu cer ce nu este drept, mi-e ruşine să cer ce nu este drept pentru că sunt om bătrân.

Rog dar pe Sfântul Sinod să primească propunerea ce am făcut de a se interveni la onorabilul guvern să binevoiască a face modificările care se vor găsi cu cale legii, pentru ca să fie în conformitate cu canoanele şi dogmele Bisericii Ecumenice” (Monitorul Oficial, idem, pag. 2660, col. II şi III, pag. 2661, col. I).

 

,,P.S. Episcop al Romanului zice că P.S. Sa a făcut propunerea de împăcare, pe care a citit-o cu inimă curată şi a arătat ce este cu putinţă să se facă pentru ca să fie pace în Biserică. Temerile care se arată, că va zice lumea ceva de anatemă, erau şterse prin aceste cuvinte din propunerea P.S. Sale „că este gata să reia cu cea mai mare bucurie legăturile canonice”. Că P.S. Sa n-a cerut lucruri imposibile; crede că nu se strânge nimenea de gât când propune Sfântului Sinod ca să ceară onorabilului guvern modificarea legii şi socoteşte că acum este timpul să se facă această intervenire din partea Sfântului Sinod.

I.P.S. Mitropolit Primat, Preşedinte … conchide că, de vreme ce Sfântul Sinod a declarat, prin moţiunea votată, că legea se va modifica când se va dovedi că are părţi rele, urmează că şi P.S. Episcop al Romanului să declare că revine asupra actelor P.S. Sale, că ridică anatema şi toate învinuirile cuprinse în ele şi reia relaţiunile canonice cu Sfântul Sinod şi cu I.P.S. Mitropolit al Moldovei, chiriarhul său canonic” (Monitorul Oficial, idem, pag. 2661, col. III, pag. 2662, col. I).

 

Atunci s-a petrecut următorul fapt asupra căruia sumarul şedinţei din 13 ianuarie 1910 tace: P.S. Episcop al Romanului a dat citire următoarei petiţiuni:

 

Înalt Prea Sfinţite Preşedinte,

Văzând că Sfântul Sinod n-a binevoit să ia în seamă cele cuprinse în adresa mea cu nr. 36 de azi, prin care am arătat condiţiunile în care pot relua legăturile canonice cu acei trei ierarhi, care, prin însăşi fapta lor de a se fi abătut de la dumnezeieştile dogme şi sfintele canoane, sunt puşi sub afurisania şi anatema prevăzută de sfintele canoane, vă rog să fiu judecat ca pârâtor, fiind gata a primi eu pedeapsa dacă pârile ce am făcut şi pe care le voiu completa şi dezvolta în toată a lor plenitudine, se vor găsi neîntemeiate; iar în cazul contrariu Sfântul Sinod să hotărască cele ce poruncesc canoanele faţă de cei vinovaţi, ca, cu modul acesta, să reintrăm cu toţii în domeniul dogmatic şi canonic, curăţindu-se Biserica de orice ramură uscată.

Pentru judecarea acestei pricini nu este nevoie de trei acuzatori întrucât, potrivit canonului 118 cartaginean eu mă fac pârâş şi mă ţin gata a sta la judecată cu acei trei ierarhi la care m-am referit în actul meu de la 12 octombrie 1909 şi în toate celelalte posterioare declaraţiuni făcute în scris sau verbal.

Dacă actele mele de până acum nu se consideră ca pâră, sunt gata a depune o nouă pâră pe deplin completată, căci ceea ce ţin şi pentru care sunt gata să-mi dau viaţa este să văz Biserica pusă din nou pe bazele dogmatice şi canonice anterioare şi spălată de relele care depărtează pe credincioşi şi face să sporească indiferentismul şi imoralitatea, atât de periculoase românimii, ca stat şi ca popor.

 

† GERASIMU Episcop al Romanului

şi membru al Sf. Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române

 

13 ianuarie 1910, Bucureşti

 

Sumarul şedinţei din 13 ianuarie 1910 urmează astfel:

,,Şedinţa se suspendă pentru 5 minute. La redeschidere I.P.S. Preşedinte zice că în urma explicaţiunilor ce s-au dat P.S. Episcop al Romanului, cu bucurie vede că P.S. Sa a consimţit să retragă în mod formal anatema şi învinuirile aduse în precedentele sale acte, dacă Sfântul Sinod va primi să facă intervenirea către onorabilul guvern de a se modifica legea în părţile în care s-ar jigni drepturile canonice ale chiriarhilor şi ale Sfântului Sinod.

P.S. Episcop al Dunării de Jos, secretar, citeşte declaraţiunea scrisă a P.S. Episcop al Romanului în următoarea cuprindere[110]:

„Sfântul Sinod însuşi, prin moţiunea sa de la 21 decembrie 1909, recunoaşte că Consistoriul Superior Bisericesc nu trebuie să aibă şi nu poate să aibă decât atribuţiuni pur consultative în toate chestiunile, care, după apostolicul aşezământ ecumenic al Sfintei noastre Biserici, sunt de căderea chiriarhilor.

Totuşi, în legea sinodală din 1909, în articolele amintite atât în actul meu de la 12 octombrie 1909, cât şi în Răspunsul meu de la 14 decembrie 1909, sunt dispoziţiuni contrare aşezământului nostru bisericesc, contrare chiar principiului cuprins în mai sus amintita moţiune a Sfântului Sinod, căci Consistoriul Superior Bisericesc nu dă avizuri, ci ia hotărâri chiar asupra unor chestiuni de competenţă canonică chiriarhală sau sinodală.

De îndată ce acele dispoziţiuni vor fi modificate sau se va hotărî acum de către Sfântul Sinod intervenirea pentru modificarea lor, ca în adevăr Consistoriul Superior Bisericesc să nu aibă decât atribuţiuni pur consultative, sunt gata cu cea mai mare bucurie, să reiau, pe baza sfintelor canoane, legăturile canonice, şi revin asupra epitimiei de afurisanie şi anatemă cuprinsă în actele mele anterioare[111]; căci n-am urmărit şi nu urmăresc nimic în contra cuiva, ci numai ca legea sinodală să nu dea Consistoriului Superior Bisericesc alte atribuţiuni decât cele curat consultative, în limitele dictate de caracterul apostolic al aşezământului Sfintei noastre Biserici”.

 

† GERASIMU Episcop al Romanului

şi membru al Sf. Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române

 

Punându-se la vot această declaraţiune a P.S. Episcop al Romanului, s-a primit în unanimitate[112].

I.P.S. Preşedinte zice că, în baza votului dat de Sfântul Sinod, se va face intervenire la onorabilul guvern ca să se modifice legea şi crede că acum şi P.S. Episcop al Romanului consimte a se declara incidentul închis.

P.S. Episcop al Dunării de Jos … mulţumeşte P.S. Episcop al Romanului pentru că a venit la această dragoste frăţească, care trebuie să ne unească totdeauna. Totodată P.S. Sa roagă pe Sfântul Sinod să binevoiască a-l scuti de a mai lua parte în comisiunea pentru revizuirea textului Bibliei, fiind suferind, şi propune a se alege în locul P.S. Sale, dacă Sfântul Sinod încuviinţează, pe P.S. Episcop al Romanului, care este un bun elenist şi cunoscător adânc al scrierilor Sfinţilor Părinţi.

P.S. Episcop al Romanului declară că primeşte cu mare plăcere această însărcinare, dar şi P.S. Sa este slab şi roagă să fie păsuit câtăva vreme.

Punându-se la vot propunerea P.S. Episcop al Dunării de Jos de a fi ales în comisiunea pentru revizuirea textului Bibliei P.S. Episcop al Romanului, s-a primit.

P.S. Arhiereu Callistrat Bârlădeanu roagă a fi reintegrat în postul de redactor la revista Sfântului Sinod atât P.S. Sa cât şi D-l Drag. Demetrescu, care a dovedit prin scrisoarea S.S. Patriarhul de Constantinopol că n-au fost adevărate învinuirile ce i s-au adus.

I.P.S. Preşedinte zice că acum Sfântul Sinod fiind la sfârşitul sesiunii, roagă pe P.S. Arhiereu Callistrat să aibă puţină răbdare şi toate se vor regula cu bine.

D-l ministru citeşte Mesagiul Regal de închiderea sesiunii. Şedinţa se ridică la ora 12½.

 

Preşedinte, † ATHANASIE Mitropolit Primat

Secretar, † NIFON al Dunării de Jos

(Monitorul Oficial, idem, pag. 2662, col. I şi II)

 

 

XIV. Şedinţa de la 3 februarie 1910 a Senatului

Dl. preşedinte, general C. Budişteanu: P.S. Episcopul de Roman are cuvântul.

P.S. Gherasim Saffirin, Episcopul Romanului: D-le preşedinte, am cerut cuvântul ca să fac o comunicare şi o rugăminte.

Sfântul Sinod al Sfintei noastre Biserici a admis în unanimitate, părerea mea, că legea sinodală din 1909 conţine dispoziţiuni antidogmatice şi anticanonice, adică eretice.

Potrivit votului unanim al Sfântului Sinod, I.P.S. Preşedinte al acelui Sfânt Sinod a şi intervenit la onorabilul guvern, cerând modificarea legii.

În aceste condiţiuni am reluat legătura canonică cu acei cu care o întrerupsesem.

Rog respectuos pe onorabilul guvern să binevoiască, pentru liniştirea spiritelor creştinilor noştri ortodocşi de răsărit, să vină cu modificările necesare.

Fac această cerere respectuoasă pentru că numai cu chipul acesta se poate consfinţi pacea pusă la cale în ziua de 13 ianuarie 1910, şi pe care din suflet o doresc să fie definitivă, lucru ce nu este cu putinţă decât prin modificarea legii în cel mai scurt termen.

Dl. preşedinte, general C. Budişteanu: Dl. ministru al cultelor are cuvântul.

Dl. Spiru Haret, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice: … Prin urmare, nu voi aduce nici o modificare legii sinodale (Aplauze prelungite), până când ea nu va fi aplicată un timp oarecare, ca să i se cunoască defectele la aplicaţiune … Ceea ce vrea P.S. Episcopul de Roman este să se desfiinţeze Consistoriul Superior Bisericesc, şi la aceasta noi nu consimţim cu nici un preţ (Aplauze repetate).

P.S. Gherasim Saffirin, Episcopul Romanului: D-le preşedinte, ţin să se noteze bine, că Sfântul Sinod a ştiut şi ştie ce face.

Sfântul Sinod, în şedinţa din 13 ianuarie 1910, a recunoscut trebuinţa modificării legii şi a hotărât, în unanimitate, intervenirea în acest sens la onorabilul guvern.

Acesta este cuvântul cel de pe urmă al Sfântului Sinod.

Acum, faţă de acest cuvânt al autorităţii supreme bisericeşti ortodoxe din ţara aceasta, mi se pare că suntem cu toţii datori, în interesul păcii şi al dragostei, să ne gândim şi la ceea ce ştiţi cu toţii că prevede Constituţia ţării noastre.

Ea prevede ca Biserica agreată a statului român – pe care o numeşte dominantă în statul român faţă, fireşte, de altele – pe Biserica Autocefală Ortodoxă Română.

Faţă cu votul din urmă al Sfântului Sinod, prin care s-a arătat trebuinţa de modificare a legii, pentru ca să fim împăcaţi în sufletele noastre, să fim în unire cu dogmele şi canoanele, se naşte întrebarea:

Cum stăm faţă de pronunţarea Sfintei Biserici Ortodoxe Române, că este trebuinţă de modificarea legii ? Cum stăm din punctul de vedere constituţional ?

Eu nu mă adresez onorabilului guvern ca unui guvern care este străin de neamul meu şi de legea mea, ci din buna norocire mă adresez unui guvern ai cărui membri sunt români, sânge din sângele nostru şi creştini ortodocşi.

Ca pe creştini şi români, ca pe fii adevăraţi ai Bisericii noastre, îi rog, în numele lui Dumnezeu, îi rog să se gândească pentru pace şi dragoste, căci n-am nici un interes de a turbura pe nimeni şi mai ales pe onorabilul guvern.

Cine sunt eu ca să fac turburare ? Nu vin decât cu cel mai adânc respect către guvernul ţării mele, rugându-l să se gândească şi la cele ce cere Constituţia, şi la ceea ce s-a pronunţat Sfântul Sinod, şi să facă ce-l va lumina Dumnezeu, ca cu pace să se sfârşească lucrurile. Căci mai bine este să fie pace, decât să fim turburaţi.

Este bine să fim în situaţiunea de a ne ruga fiecare lui Dumnezeu cu sufletul liniştit, iar nu turburaţi.

Vedeţi că nu vin cu impunere la onorabilul guvern, ci vin cu respectuoasă rugăminte, şi rugămintea mea este întemeiată pe textul Constituţiunii, care recunoaşte Biserica Ortodoxă ca agreată a statului român, şi pe pronunţarea Sfântului Sinod cea de pe urmă, că legea are trebuinţă de modificări.

Dar oare nu se modifică atâtea legi, şi ce treabă mare ar fi dacă s-ar modifica şi legea aceasta ?

Nu am cerut la 13 ianuarie 1910 ca în momentul acela să se modifice legea, şi nici acum nu cer ca în acest moment să se facă lucrul, căci am atâta pricepere în capul meu ca să înţeleg că nu este cuviincios din partea nimănui şi mai ales din partea mea ca să vin cu astfel de pretenţiune.

De aceea am lăsat să treacă atâta vreme de atunci.

Şi dacă nu ar fi legea aceasta aducătoare de durere sufletească, din cauza caracterului ei antidogmatic şi anticanonic, ci ar fi numai de un cuprins nevătămător din punct de vedere dogmatic şi canonic, vă rog să mă credeţi că nu aş veni să vă fac supărare cu rugămintea mea, poate nici peste 2 ori 3 ani. Măcar că o lege ca aceea ar cuprinde puncte ce nu mi-ar veni la socoteală, totuşi aş zice: Nu taie în mântuirea sufletului meu şi a celorlalţi şi de ce să nu mai rabd, căci „răbdarea trece marea”. Şi când se va găsi de cuviinţă de către cei mai mari decât mine, din punctul de vedere cetăţenesc, vor veni şi o vor îndrepta.

Aşa aş zice eu, dacă legea sinodală din 1909 n-ar avea caracterul antidogmatic şi anticanonic ce are; dar fiindcă are acest caracter, este şi sufletul meu în joc şi sufletele d-voastre, d-lor senatori, căci sunteţi creştini şi doritori de liniştea şi mântuirea sufletului. Dacă nu primiţi cuvântul acesta, îl iau înapoi; cred însă că îl primiţi deoarece şi d‑voastre sunteţi creştini.

Cu aceste cuvinte, d-le preşedinte, d-lor miniştri şi d-lor senatori, vin eu înaintea d-voastre, nu cu vreun sentiment de ostilitate, ci cu rugămintea respectuoasă ca să facem pace desăvârşită în Biserică, modificând legea, precum am cerut. Aşa mă rog lui Dumnezeu să ne ajute tuturor !

I.P.S. Mitropolitul Primat: … S-a făcut un început de experienţă (cu legea), adică la mijlocul lunii decembrie, când s-a deschis pentru prima oară Consistoriul Superior şi începutul a fost cât se poate de îmbucurător (Aplauze) …

Eu cred că în acest punct de vedere are dreptate dl. ministru, pentru că experienţa este cel mai bun învăţător al omului, şi dacă Sfântul Sinod în ceea ce îl priveşte a făcut ce se cuvenea să facă, potrivit dorinţei P.S. Episcop al Romanului, a cărui pricepere şi valoare în mijlocul nostru o apreciem toţi cu drag, avem încredere în dl. ministru al cultelor şi în onorabilul guvern că va găsi momentul oportun ca să vină cu modificările ce vor fi de trebuinţă atunci când va crede şi când experienţa va dovedi că în adevăr este nevoie de a se face acele modificări (Aplauze).

Mai vorbeşte încă o dată d-l ministru, opunându-se la modificarea legii înainte de a se experimenta, apoi se cere închiderea discuţiei. Se pune la vot închiderea discuţiunii şi se primeşte (Dezbaterile Senatului, nr. 35 din 6 februarie 1910, pag. 373, 374 şi 375).

 

 

XV. Şedinţa de la 8 februarie 1910 a Senatului

P.S. Episcopul Romanului: D-le preşedinte, faţă cu cele expuse în acest onorabil Senat, în şedinţa de la 3 februarie a.c., şi publicate în Dezbaterile Senatului nr. 35 din 6 februarie 1910, cu privire la rugămintea ce am adresat onorabilului guvern pentru modificarea legii sinodale din 1909, în conformitate cu votul unanim dat de Sfântul Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, în şedinţa sa de la 13 ianuarie 1910, vă rog să binevoiţi a face ca să mi se pună la dispoziţiune dosarul de la Sfântul Sinod, cu următoarele acte:

1. Actul pe care s-a însemnat votul exprimat de Sfântul Sinod cu privire la condiţiunile cuprinse în adresa mea cu nr. 36 din 13 ianuarie 1910, sub care m-am învoit să reiau legătura canonică cu acei ierarhi cu care o întrerupsesem.

2. Adresa prin care I.P.S. Preşedinte al Sfântului Sinod a intervenit la onorabilul guvern pentru modificarea legii sinodale din 1909, potrivit votului unanim al Sfântului Sinod.

3. Răspunsul onorabilului guvern la acea intervenire.

Aceste acte îmi trebuiesc spre a le vedea şi apoi a chibzui ce am de făcut faţă cu vorbirea din acest onorabil Senat, în şedinţa de la 3 februarie a.c. a d-lui ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi a I.P.S. Mitropolit Primat al României.

Dl. preşedinte, general C. Budişteanu: Binevoiţi a depune cererea d-voastră în scris şi se va comunica guvernului.

Dl. C. Costescu-Comăneanu: Actele acestea nu le cunoşti P.S. ? De ce să se mai comunice ?

Noi tot nu vom modifica nimic din lege.

Dl. P. Brătăşanu: Dar vom modifica-o noi (Dezbaterile Senatului, nr. 38 de la 12 februarie 1910, pag. 407).

 

La Senat totuşi nu s-a trimis dosarul cerut; iar ziarul Seara nr. 91 de la 11 aprilie 1910, apărut pe 10 aprilie, publică următoarele:

,,P.S. Sa Episcopul Gherasim al Romanului s-a ridicat ieri în Senat şi a făcut constatarea că deşi sunt două luni de când a cerut dosarul legii sinodale până azi, penultima zi a sesiunii parlamentare, acel dosar nu i-a fost pus la dispoziţie.

Toată lumea şi-a dat seamă că P.S. Sa nu s-a ridicat numai pentru ca să facă o simplă constatare, dar că cuvântarea Episcopului de Roman trebuie să aibă un scop bine hotărât.

O persoană în situaţie de a fi bine informată a spus că P.S. Gherasim şi-a pregătit cu această declaraţie atitudinea pentru viitoarea sesiune sinodală, ce se va deschide în luna mai.

Cu alte cuvinte, se spune că Episcopul Romanului va cere în Sfântul Sinod realizarea angajamentelor luate, constatând că sesiunea parlamentară s-a închis fără ca să se fi adus legii sinodale modificări pentru care întreg Sfântul Sinod luase angajamente, când P.S. Sa a primit să se reîntoarcă între membrii Sfântului Sinod.

Cum se vede chestia sinodală care a turburat atât de mult lumea noastră credincioasă nu este încă o chestie închisă …

Era de datoria guvernului să aducă pacea în Biserică. Or, guvernul a crezut că trebuie să opereze şi în această gravă chestie cu acea abilitate îndoioasă cu care lucrează în mai toate chestiile.

Ar fi o adevărată lovitură dată Bisericii, dacă guvernul nu va sili la timp să dea satisfacţia cuvenită pentru a se aduce pacea şi liniştea între cârmuitorii Bisericii noastre naţionale”.

 

 

XVI. Şedinţa de la 12 mai 1910 a Sfântului Sinod

Se citeşte sumarul ultimei şedinţe din sesiunea extraordinară din decembrie 1909 şi ianuarie 1910, şi se aprobă cu următoarele rectificări cerute de către P.S. Episcop al Romanului şi al Huşilor.

P.S. Episcop al Romanului zice că asupra cuvântului că nu acuma să se intervină la onorabilul guvern pentru modificarea legii sinodale nu mai revine, pentru că din cele anterioare cum şi din sumar se vede cum a înţeles P.S. Sa şi pentru ce a zis că nu cere să se facă numaidecât, dar a rămas mirat pentru altceva. P.S. Sa zice că ştie cum că în şedinţa Sfântului Sinod de la 13 ianuarie a citit o pâră în contra a 3 P.S. membri, şi despre aceasta nu se pomeneşte nimic, de aceea cere voie a reveni asupra acestei chestiuni şi voieşte să citească o hârtie, dar în urma observării ce i s-a făcut de către I.P.S. Preşedinte, că acum trebuie să se mărginească asupra sumarului, P.S. Sa declară că ţine să se facă rectificarea ce a cerut (Monitorul Oficial, nr. 62 din 20 iunie 1910, pag. 2663, col. I).

 

 

XVII. Şedinţa de la 14 mai 1910 a Sfântului Sinod

Se citeşte sumarul şedinţei precedente şi se aprobă cu rectificarea cerută de către P.S. Episcop al Romanului ca să se menţioneze, că P.S. Sa a cerut cuvântul imediat după discursul de deschiderea sesiunii al I.P.S. Mitropolit Primat, Preşedinte şi că nu i s-a dat atunci cuvântul.

 

P.S. Episcop al Romanului cere cuvântul în chestie de regulament.

I.P.S. Preşedinte zice că a cerut cuvântul întâi P.S. Arhiereul Valerian Râmniceanu tot în chestie de regulament.

P.S. Episcop al Romanului zice că P.S. Sa n-a auzit când a cerut cuvântul P.S. Arhiereu Valerian.

I.P.S. Preşedinte zice că P.S. Arhiereu Valerian nu face gălăgie când cere cuvântul.

P.S. Episcop al Romanului protestează că nu-l lasă să-şi facă datoria şi declară că se retrage din şedinţă. P.S. Sa venind la birou, zice că a cerut cuvântul pentru ca să citească o hârtie prin care acuză de erezie şi imoralitate pe I.P.S. Preşedinte.

Dl. ministru zice că şi d-sa acuză pe P.S. Episcop al Romanului de imoralitate, pentru că a fost dat afară din directoratul seminarului de Vâlcea pentru imoralitate şi cere ca Sfântul Sinod să ia act de aceasta. Sfântul Sinod ia act[113].

P.S. Episcop al Romanului depune hârtia la birou şi iese din şedinţă. Hârtia depusă, nefiind semnată de 3 P.S. membri se consideră ca nulă şi neavenită (Monitorul Oficial, nr. 62 din 20 iunie 1910, pag. 2663, col. III).

Iată hârtia pe care Sfântul Sinod a considerat-o nulă şi neavenită:

 

Înalt Prea Sfinţite Preşedinte,

Împrejurările triste prin care trecem mă silesc să zic şi aici, în Sfântul Sinod, ceea ce am zis în Senatul ţării, în şedinţa de la 5 martie 1909, când am combătut proiectul de lege sinodală, şi în şedinţele de la 17 şi 18 decembrie 1909, când am avut cuvântul în chestiune personală cu dl. ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice:

,,Dacă este cineva netrebnic în Biserica creştinească, să se dea judecăţii şi să se trimită la locul său; fiecăruia să i se dea partea ce i se cuvine, să fie trimis la plimbare şi în locul celui netrebnic să se aleagă omul de treabă, care să facă cinste Bisericii.

Episcopul, preotul, diaconul, dacă vreţi şi oricare muritor care ţine la demnitatea şi la cinstea sa, când este învinovăţit de ceva, demn, creştinesc şi omenesc este ca să se apere, să se spele, să se dezvinovăţească, şi dacă nu se dezvinovăţeşte, atunci este semn că este vinovat şi trebuie să se dea într-o parte.

Toţi câţi citesc lucruri împotriva loruşi sunt datori să se spele, şi cine nu se spală, rămâne rău, rămâne rău în faţa Bisericii, rămâne rău în faţa ţării. Toţi aceştia sunt datori, caută neapărat să-şi limpezească situaţiunea.

Cine este episcop şi cine este învinuit că a comis o greşeală sau alta, care‑l fac impropriu de a mai sta pe scaunul episcopal, acela este dator să se spele, şi dacă nu se spală, este ruşine nu numai pentru el, dar este ruşine şi pentru noi că-l îngăduim să mai stea pe scaun în asemenea situaţiune.

Consecvent cu această linie de purtare ce mi-am tras şi de care m‑am condus şi mă conduc, eu nu pot îngădui ca vreun ierarh al Sfintei noastre Biserici să stea sub acuzaţii de natură a ne compromite şi pe noi dacă tăcem şi nu voim să se facă lumină.

Prin presă se aduc I.P.S. Mitropolit Atanasie Mironescu o mulţime de grave acuzaţiuni privitoare la viaţa intelectuală şi morală a I.P.S. Sale.

Este acuzat de un plagiat, care s-a dovedit din destul prin publicitate, şi s-a afirmat prin presă că I.P.S. Sa a făcut apel la papistaşi, care l-au scăpat de un proces literar pe care era să i-l intenteze iezuitul Victor Cathrein.

Faţă cu acestea trebuie să rămânem înmărmuriţi înaintea acestor cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur: Când predicatorul amestecă în ale sale cuvântări, gândiri date la lumină de către alţii, el suferă mai mare umilire decât cel din urmă dintre tâlhari. Numai bănuiala că a plagiat este îndeajuns spre a-l trata ca pe un om prins în flagrant delict de furtişag (în Despre Preoţie).

Mai este acuzat că a fost sau este legat cu poftele şi cu desfătările trupeşti, care, după cuvântul din Liturghier, pe oricare slujitor al altarului îl fac nevrednic de a se apropia şi a sluji Împăratului slavei.

Prin ziare s-au scris împotriva I.P.S. Sale şi lucruri despre care ruşine este a şi grăi; este vorba de excese de neînfrânare şi de ruşinoase neorânduieli, de care trebuie să fie departe şi străin oricare dreptslăvitor creştin şi cu atât mai vârtos un slujitor al altarului şi mai ales un ierarh, în care nu trebuie să vedem un om de rând, ci un înger în trup, dezbrăcat de orice meteahnă, dezbrăcat de orice neajuns, dezbrăcat de orice slăbiciune omenească, care l-ar putea descalifica, care l-ar pune în poziţiune de a-şi pierde caracterul sacerdotal, vrednicia arhierească.

Am citit prin ziare că s-au formulat şi reclame în scris contra I.P.S. Mitropolit Atanasie Mironescu şi că au fost adresate acestui Sfânt Sinod.

Aceasta constituie o obligaţiune mai mult pentru Sfântul Sinod ca să se facă lumină, lumină deplină, şi să ia măsuri împotriva acuzatorilor, în cazul că cel pârât se va dovedi că este curat.

Chiar dacă învinuirile vor fi neîntemeiate, oile se pierd dacă nu se face lumină, şi vai ! păstorilor, care pierd şi risipesc oile păşunii mele, zice Domnul prin Profetul Ieremia (23, 1).

Lumină trebuie făcută cât mai neîntârziat. Este deja prea mult de când s-au adus acuzaţiuni şi nici până azi nu s-a făcut lumină.

Acuzaţiunile aduse împotriva I.P.S. Mitropolit Atanasie Mironescu sunt cunoscute de toate păturile noastre sociale şi influenţa lor este absolut păgubitoare şi nouă conducătorilor turmei lui Hristos şi însăşi Bisericii Lui, de vreme ce mulţi confundă, cu nedreptul, instituţiunea cu persoanele.

Asemenea acuzaţiuni ajungând până în Sfântul Sinod, ele nu pot fi tăinuite.

Deşi nu-mi însuşesc răspunderea urmărilor pomenitelor învinuiri de ordine morală, totuşi cer ca Sfântul Sinod să facă lumină deplină pentru ca cei care conduc Biserica să rămână, după cuvântul Sfintei Evanghelii, sarea pământului, cetate stând pe munte şi făclie nu pusă sub obroc, ci în sfeşnic ca să lumineze tuturor celor ce sunt în Casa Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Mat. 5, 13-15).

Cer să se facă lumină, şi dacă este de trebuinţă voiu contribui şi eu la facerea ei, rugând pe Sfântul Sinod să mă considere ca pârâş, şi la vremea ce mi se va indica, voiu prezenta mărturiile trebuincioase, cerute de canonul 75 apostolesc, pe baza canonului 74 apostolesc şi canonului 118/112 cartaginean. În asemenea caz, potrivit canonului 6 al Sinodului al II-lea Ecumenic voiu primi să fiu certat cu întocmai primejdie dacă se va dovedi că clevetesc pe pârât, adică pe I.P.S. Mitropolit Atanasie Mironescu.

 

În acelaşi timp ţin, I.P.S. Preşedinte, să aduc la cunoştinţa Sfântului Sinod şi următoarele:

Grelele zdruncinări şi dureroasele neajunsuri pricinuite Bisericii strămoşilor noştri în anul 1864 au fost reîmprospătate în martie 1909 şi durează încă şi astăzi.

În urma raportului I.P.S. Mitropolit Atanasie Mironescu, Mitropolit al Ungro-Vlahiei, Primat al României şi Preşedinte al Sfântului Sinod, şi în urma discursurilor I.P.S. Sale şi ale I.P.S. Pimen Georgescu, Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, şi P.S. Conon Arămescu-Donici Episcopul Huşilor, Parlamentul a votat în anul 1909 o lege sinodală potrivnică organizării imutabile apostoleşti a Bisericii, organizare cerută de sfintele canoane ecumenice, lege potrivnică şi dogmei despre apostolicitatea Sfintei Biserici a lui Hristos.

Acestei dureroase împrejurări se datoreşte actul meu de la 12 octombrie 1909 prin care, ascultând poruncile sfintelor canoane, rupsesem toată legătura şi comuniunea canonică cu numiţii 3 ierarhi, care, prin ei înşişi îşi atrăseseră caterisirea, afurisirea, anatema şi tot felul de epitimie rezervată de canonul 1 al Sinodului al V-VI-lea Ecumenic, de canonul 1 al Sinodului al VII-lea Ecumenic şi de celelalte sfinte canoane, tuturor călcătorilor de canoniceşti aşezământuri ale Sfintei noastre Biserici.

Am şi plecat din Sfântul Sinod cerând, pe baza străvechiului, apostolescului şi imutabilului aşezământ al Sfintei Biserici căreia slujesc şi pe baza articolului 21 din Constituţiunea ţării mele şi articolului 9 din însăşi legea sinodală din 1909, reaşezarea Bisericii Regatului României pe bazele dogmatice şi canonice ecumenice ale Bisericii Creştine Ortodoxe de Răsărit.

Cererea de la 12 octombrie 1909, repetată prin Răspunsul meu de la 14 decembrie 1909 şi prin alte acte şi vorbiri ale mele ulterioare, am reînnoit-o la 13 ianuarie 1910, când, prin adresa cu nr. 36, am rugat pe Sfântul Sinod ca, în vederea liniştii şi păcii ce trebuie să domnească în Biserică, acum să hotărască intervenirea la înaltul guvern al ţării pentru modificarea tuturor dispoziţiunilor din legea sinodală, potrivnice aşezământului nostru bisericesc, potrivnice chiar principiului cuprins în moţiunea de la 21 decembrie 1909 a Sfântului Sinod, potrivnice Constituţiunii şi legii respective, dispoziţiuni antidogmatice şi anticanonice, adică eretice, arătate atât în actul meu de la 12 octombrie 1909, cât şi în Răspunsul meu de la 14 decembrie 1909.

Am declarat, în acelaşi timp, că sub aceste condiţiuni sunt gata cu cea mai mare bucurie să reiau, pe baza sfintelor canoane, legăturile canonice cu I.P.S. Mitropoliţi al Ungro‑Vlahiei şi al Moldovei şi Sucevei şi cu P.S. Episcop al Huşilor, mai sus pomeniţi.

În urma cunoscutelor discuţiuni ce au fost în Sfântul Sinod, în ziua de 13 ianuarie 1910, cererea şi propunerea mea au fost apreciate, Sfântul Sinod le-a recunoscut îndreptăţirea şi dreptatea şi a salvat cinstea Sfintei noastre Biserici, hotărând în unanimitate imediata intervenire pentru modificarea legii, ca astfel să se înlăture din ea toate dispoziţiunile necanonice şi nedogmatice ce cuprinde, să reintrăm în dispoziţiunile sfintelor canoane ecumenice şi să respectăm dumnezeieştile dogme ale sfintei noastre Biserici.

În vederea acestui memorabil şi salvator act săvârşit de unanimitatea Sfântului Sinod, eu am reluat legăturile canonice cu cei 3 ierarhi şi, deşi nu mai era de trebuinţă, dar după cererea stăruitoare a I.P.S. Mitropolit Atanasie Mironescu, care, în şedinţa de la 21 octombrie 1909 a Sfântului Sinod, zisese că „anatema pronunţată de P.S. Episcop al Romanului nu leagă pe nimeni”, am adaus în adresa mea cu nr. 36 din 13 ianuarie 1910 următoarele cuvinte: „Şi revin asupra epitimiei de afurisanie şi anatemă cuprinsă în actele mele de mai înainte”.

Biserica proclamată dominantă în statul român s-a rostit prin supremul ei organ administrativ şi disciplinar central, recunoscut prin lege ca autoritate sinodală centrală a regatului român. Aşteptam cu toţii ca onorabilul guvern să prezinte corpurilor legiuitoare un proiect de lege pentru introducerea cuvenitelor modificări în legea sinodală.

Parlamentul aflându-se spre sfârşitul sesiunii ordinare din 1909-1910, iar despre modificarea legii sinodale nefiind vreo vorbă, mi-am permis, în şedinţa de la 3 februarie 1910 a Senatului ţării, să rog pe onorabilul guvern ca să binevoiască a ţine seamă de hotărârea unanimă a Sfântului Sinod şi să modifice legea în cel mai scurt termen, pentru că numai cu chipul acesta se poate consfinţi pacea bisericească pusă la cale în ziua de 13 ianuarie 1910 (Dezbaterile Senatului nr. 35/1910).

Cu acea ocaziune am avut durere să constatăm cu toţii că I.P.S. Mitropolit Atanasie Mironescu, în calitate de Preşedinte al acestui Sfânt Sinod, în loc de a se conforma unanimului vot din 13 ianuarie 1910 al Sfântului Sinod şi a cere modificarea legii sinodale în sensul adresei mele cu nr. 36 din 1910, precum hotărâse unanimitatea Sfântului Sinod, a cutezat să trimită d-lui ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice o adresă în care, după afirmaţia făcută de d-l ministru în Senatul ţării, se spune: „În urma rugăciunii Episcopului de Roman, vă înaintăm părerea P.S. Sale, cum că legea s-ar cuveni să fie modificată; vă rugăm să luaţi act de această cerere şi să aduceţi aceste modificări atunci când veţi crede de cuviinţă” (Dezbaterile Senatului nr. 35 din 6 februarie 1910, pag. 374).

Cu chipul acesta I.P.S. Sa a nesocotit şi zădărnicit votul Sfântului Sinod falsificându-l şi a încercat să denatureze caracterul păcii pusă la cale la 13 ianuarie 1910, ca astfel să poată rămâne în fiinţă acele dispoziţiuni pe care le osândesc sfintele canoane şi din cauza cărora cei care le-au apărat şi le apără cad sub epitimiile prevăzute de canoanele citate nu numai aici, ci şi în actul meu de la 12 octombrie 1909, cum şi în Răspunsul meu de la 14 decembrie 1909, prezentate la timp Sfântului Sinod şi pe care le anexez şi la acest act, în câte un exemplar.

Mai mult: I.PS. Mitropolit Atanasie Mironescu a cutezat să spună, tot în şedinţa de la 3 februarie 1910 a Senatului ţării că Consistoriul Superior Bisericesc a avut prima sesiune în decembrie 1909 „şi începutul a fost cât se poate de îmbucurător”, şi apoi s-a declarat mulţumit de declaraţiunea d-lui ministru, care a zis: „Prin urmare, nu voiu aduce nici o modificare legii sinodale, până când ea nu va fi aplicată un timp oarecare, ca să i se cunoască defectele la aplicaţiune”.

Liber a fost şi este d-l ministru să facă ce-i convine ca organ al statului, dar Biserica dominantă în stat făcându-şi datoria şi rostindu-se prin Sfântul Sinod, singurul organ îndreptăţit a judeca şi hotărî în chestiuni dogmatice şi canonice, pe baza dumnezeieştilor dogme şi sfintelor canoane ecumenice ale Bisericii Creştine Ortodoxe de Răsărit, se cuvenea să fie ascultată şi să se modifice legea sinodală pentru ca să fie potrivire între ea şi dogmele şi canoanele ecumenice ale Sfintei noastre Biserici, şi să se restabilească unitatea dogmatică şi canonică pretinsă şi de Constituţiunea ţării şi de legea respectivă, dar desfiinţată prin unele dispoziţiuni ale legii sinodale din 1909.

Chiar dacă puterea lumească n-ar fi convenit la aceasta, cum a şi făcut, noi cei bisericeşti eram datori, potrivit organizaţiunii noastre bisericeşti şi potrivit votului unanim al Sfântului Sinod, să rămânem cu tărie în păstrarea sfântului depozit ce ni s-a încredinţat şi să susţinem în mod pasiv dogmaticeasca şi canoniceasca alcătuire a Sfintei noastre Biserici.

Spre uimirea noastră a tuturor, însă, numai I.P.S. Mitropolit Atanasie Mironescu a cutezat să declare în Senatul ţării, la 3 februarie 1910: „Avem încredere în d-l ministru al Cultelor şi în onorabilul guvern că va găsi momentul oportun ca să vină cu modificările ce vor fi de trebuinţă atunci când va crede şi când experienţa va dovedi că în adevăr este nevoie de a se face acele modificări”.

O mai făţişă şi mai categorică desconsideraţiune şi împotrivire din partea I.P.S. Sale la dogmatica şi canonica hotărâre unanimă de la 13 ianuarie 1910 a Sfântului Sinod nu se poate concepe.

S-a dovedit deci, încă o dată, că I.P.S. Mitropolit Atanasie Mironescu, principalul autor al ereziei de care suferă Sfânta noastră Biserică Autocefală Ortodoxă Română, precum am dovedit prin actul meu de la 12 octombrie 1909, deşi s-a alipit cu votul I.P.S. Sale la unanimitatea Sfântului Sinod, în ziua de 13 ianuarie 1910, nu şi-a părăsit ereticeştile păreri, ci năzuieşte în toate chipurile a propovădui erezia şi a da tot sprijinul ca dispoziţiunile eretice din legea sinodală să fie impuse cu de-a sila Sfintei noastre Biserici.

S-a dovedit deci, încă o dată, că nu numai prin raportul şi discursurile sale din Senatul ţării, în martie 1909, I.P.S. Mitropolit Atanasie Mironescu a contribuit la votarea legii eretice, ci şi în urma votului unanim de la 13 ianuarie 1910 al Sfântului Sinod, I.P.S. Sa continuă să aibă şi menţine cu îndărătnicie concepţiunea bisericească absolut vrăjmaşă organizării dogmatice şi canonice a Sfintei noastre Biserici şi face tot ce-i stă prin putinţă ca eresul să domnească în Sfânta Biserică Autocefală Ortodoxă Română.

În această tristă şi dureroasă împrejurare, dacă Sfântul Sinod nu va lua toate măsurile ce ni le poruncesc sfintele canoane ecumenice, pe care am jurat să le ascultăm, să le păzim şi să le apărăm cu toată căldura şi cu orice jertfe până la suflarea noastră cea mai de pe urmă, eresul va cuprinde definitiv Sfânta noastră Biserică, pe care suntem datori s-o slujim şi s-o apărăm cu toată credinţa şi cu toată căldura de care suntem capabili.

Ereziile neputându-se experimenta, fiecare zi în care trăim în eres este zi care ne şterge din cartea vieţii şi ne face nevrednici de a vedea lumina cea neapropiată, ne face nevrednici adică de mântuire nu numai pe noi, membrii Sfântului Sinod, slugi ale lui Dumnezeu şi chivernisitori duhovniceşti ai Bisericii Lui din această de El păzită ţară, ci şi pe poporul ce ne este dat spre păstorire.

Pentru aceasta cu cutremur să ne aducem aminte de canonul 71 al Sfântului şi Marelui Vasilie, care porunceşte: „Cel ce ştie păcatele fieştecăruia din cei ce s-au zis mai înainte şi nu va mărturisi, ci vădindu-se, în atâta timp încât s-au certat lucrătorul relelor, şi el va fi în certare”. Iar zicerea din Pidalion (fila 163) ne este cunoscută: „Cel ce poate a opri răul şi nu-l opreşte, însuşi este care îl face”.

Cu frică să ne aducem aminte de cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care porunceşte: Dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pre tine, scoate-l pre el şi-l leapădă de la tine, că-ţi foloseşte ţie ca să piară unul din mădularele tale, şi nu tot trupul tău să se arunce în gheena. Şi dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte pre tine, taie-o pre ea şi o leapădă de la tine, că îţi foloseşte ţie ca să piară unul din mădularele tale, şi nu tot trupul tău să se arunce în gheena (Mat. 5, 29-30).

Cu groază să ne gândim, ce vom răspunde la înfricoşata judecată, când ni se vor pomeni aceste cuvinte ale Mântuitorului: De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi şi-l mustră pre dânsul între tine şi între el singur; deci, de te va asculta, ai dobândit pre fratele tău. Iar de nu te va asculta, mai ia împreună cu tine încă pre unul sau doi, ca prin gura a două sau trei mărturii să stea tot graiul. Iar de nu va asculta pre ei, spune-l soborului; şi de nu va asculta nici de sobor, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş (Mat. 18, 15-17).

În consecinţă, acuz pe I.P.S. Mitropolit Atanasie Mironescu:

Că a nesocotit şi a călcat dumnezeieştile dogme şi sfintele canoane ecumenice ale Sfintei noastre Biserici, propovăduind prin raportul şi prin discursurile ce a ţinut în Senatul ţării, în luna martie, anul 1909, învăţături eretice contra dogmei despre apostolicitatea Bisericii şi în contra organizării apostolice şi imutabile a Bisericii, făcându-se, după expresiunea din canonul 15 al Sinodului I-II, minciunoepiscop şi minciunoînvăţător;

Că eresul cel pierzător de suflet atât a pătruns şi s-a înrădăcinat în firea I.P.S. Sale, încât şi după ce Sfântul Sinod în unanimitate s-a rostit că legea cuprinde dispoziţiuni antidogmatice şi anticanonice şi a votat imediata intervenire pentru modificarea ei, prin adresa ce a trimis d-lui ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în calitate de Preşedinte al Sfântului Sinod, şi prin cuvântarea ce a ţinut în Senatul ţării la 3 februarie 1910, a nesocotit şi a zădărnicit votul Sfântului Sinod falsificându-l, a denaturat caracterul păcii bisericeşti pusă la cale la 13 ianuarie 1910, făcând tot ce-i stă prin putinţă ca eresul să rămână în lege, şi

Că a propovăduit încă rătăcita învăţătură că eresurile se pot experimenta, ba a mers până acolo încât a declarat că începutul eresului a putut fi cât se poate de îmbucurător.

Cer, prin urmare, ca, pentru asemenea abateri, I.P.S. Mitropolit Atanasie Mironescu să fie judecat de Sfântul Sinod.

Declar, I.P.S. Preşedinte, că deşi ca episcop şi membru al Sfântului Sinod am dreptul a face acuzări, fără a mă declara însumi pârâş, totuşi, în nestrămutata dorinţă ce am de a vedea odată curăţită Sfânta noastră Biserică de relele care o bântuie, înţeleg a lua asupra mea întreaga răspundere, ca şi oricare credincios pârâş, şi observ că pentru judecarea acestei pricini nu este nevoie de mulţi acuzatori întrucât, după canonul 9 al lui Teofil arhiepiscopul Alexandriei, canonul 9 al Sinodului al IV-lea Ecumenic, canonul 27/22 al Sinodului de la Cartagina şi altele, şi unul singur poate prihăni sau pârî pe vreun membru al clerului, fie el şi ierarh. Numai pentru dovedirea pârii, canonul 75 apostolesc şi altele cer nu 2 sau 3 pârâşi, ci 2 sau 3 martori.

De aceea, potrivit şi canonului 118/112 cartaginean eu mă fac pârâş şi mă ţin gata a sta la judecată cu I.P.S. Mitropolit Atanasie Mironescu, la care m-am referit şi în actul meu de la 12 octombrie 1909 şi în toate celelalte posterioare declaraţiuni făcute de mine în scris sau verbal.

Stăruiesc în toate acestea.

Aşa de mult ţin să văz Biserica curăţită de eres şi spălată de relele care depărtează pe credincioşii creştini de la ea şi fac să sporească indiferentismul şi imoralitatea, cele atât de periculoase românimii, ca stat şi ca popor, încât sunt gata să apăr, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstea, curăţia şi sfinţenia Bisericii noastre, cu jertfirea a tot ce am mai scump pe acest pământ: cu vrednicia mea de episcop şi chiar cu viaţa mea.

 

† GERASIMU Episcop al Romanului

şi membru al Sf. Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române

 

Nr. 645

12 mai 1910, Bucureşti

 

Tot în şedinţa de la 14 mai 1910, Sfântul Sinod reintegrează în postul de redactor la revista „Biserica Ortodoxă Română” pe P.S. Arhiereu Callistrat Bârlădeanu (având a i se plăti onorariul şi pe lunile de când a fost suspendat), care, apoi citeşte o propunere prin care se exprimă deplina încredere în I.P.S. Preşedinte al Sfântului Sinod, propunere care se primeşte în unanimitate (Monitorul Oficial, nr. 62 din 20 iunie 1910, pag. 2664, col. III; pag. 2665, col. I; pag. 2667, col. II şi III).

Tot atunci se primeşte în unanimitate o propunere citită de P.S. Arhiereu Meletie Constănţeanu, semnată de încă 4 P.S. Arhierei (şi anume: Calist Botoşăneanu, Sofronie Craioveanu, Nicodim Băcăuanu şi Teodosie Ploieşteanu), prin care „se dezaprobă cu energie atitudinea şi purtarea P.S. Episcop al Romanului Gherasim” (acelaşi Monitor Oficial, pag. 2667, col. I şi II).

P.S. Arhiereu Valerian Râmniceanu a citit, în aceeaşi şedinţă, o propunere şi un proiect de regulament privitor la cazuri de afurisanie şi anatema (acelaşi Monitor Oficial, pag. 2667, col. III), regulament care s-a votat în unanimitate de Sfântul Sinod în şedinţa din 20 mai 1910 (acelaşi Monitor Oficial, pag. 2673, col. III) şi s-a publicat în Monitorul Oficial nr. 63 din 22 iunie 1910 (Decretul Regal nr. 2075 din 14 iunie 1910).

 

 

XXV. Şedinţa de la 13 mai 1911 a Sfântului Sinod

P. S. Episcopul Romanului citeşte o petiţie-adresă prin care repetă acuzaţiunile aduse în contra Î.P.S. Mitropolit Primat Preşedinte.

Iată acel act:

 

Înalt Prea Sfinţiei Sale

Înalt Prea Sfinţitului Preşedinte al Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române

 

Înalt Prea Sfinţite Preşedinte,

Acum un an în sesiunea de primăvară a Sfântului Sinod am depus pâră împotriva Î.P.S. Mitropolit Primat Athanasie Mironescu pentru imoralitate, plagiat şi erezie […].

Sunt gata chiar astăzi, dacă Sfântul Sinod constituit canoniceşte porunceşte astfel, chiar astăzi, zic, sunt gata:

1. Să dovedesc nu numai cu acte scrise şi subscrise de însuşi Î.P.S. Mitropolit Primat Athanasie Mironescu, că au căzut în păcatul neînfrânării, că din această pricină au dobândit boli urâte şi că aşa necurat au târnosit o biserică, făcându-se vinovat de imoralitate şi sacrilegiu, fărădelegi pedepsite de sfintele canoane cu caterisirea, ci şi cu marturii propuşi de cei ce au mai făcut acuzaţiuni împotriva Î.P.S. Athanasie Mironescu, marturi pe care mi-i însuşesc şi eu;

2. Să dovedesc cu depunerea a două opere, că au plagiat două lucrări străine, dându-le drept ale sale, şi plagiatul, după învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur este asemenea furtişagului, şi, deci, Î.P.S. Mitropolit Primat Athanasie Mironescu făcându-se vinovat de un furt literar, este vrednic de caterisire;

3. Să dovedesc cu sfintele canoane şi cu votul Sfântului Sinod de la 13 ianuarie 1910 că reforma sinodală votată în Parlament după asigurarea Î.P.S. Mitropolit Primat Athanasie Mironescu, raportorul legii, că este perfect canonică şi dogmatică, conţine lucruri anticanonice şi antidogmatice, adecă erezii, că ştiindu-se plin de păcate şi din ambiţie de a ajunge mitropolit şi-au vândut credinţa şi au mers până la a susţine în Senatul ţării, în şedinţa de la 3 februarie 1910 că ereziile se pot experimenta, toate acestea dovedite cu acte, cărţi, scrisori şi discursuri ale pârâtului.

[…]

Tulburător al păcii este acela care nu se poate dezvinovăţi şi care îşi închipuieşte că, speriind, ameninţând şi lovind, poate ucide dreptatea şi adevărul, şi ridicând imoralitatea în dogmă, acela nu sunt eu, ci Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Primat Athanasie Mironescu.

 

† GERASIMU Episcop al Romanului

 

 

Nr. 605

13 mai 1911, Bucureşti

 

 

XXVI. Majestăţii Sale Regelui României

Sire,

Este un an de când am deschis înaintea Sfântului Sinod un proces canonic Î.P.S. Mitropolit Primat al României Athanasie Mironescu pentru imoralitate, plagiat şi erezie […].

Pentru diferite motive, unele mai neîntemeiate ca altele, procesul nu s-a judecat în precedentele două sesiuni ale Sfântului Sinod.

Acum văzându-se că nu mai este posibil a se tăgădui existenţa arătatelor acuzaţiuni, mi se face nemaiauzita propunere ca să renunţ la acuzări, pentru ca în schimb să se execute votul dat de Sfântul Sinod în şedinţa de la 13 ianuarie 1910 pentru modificarea legii sinodale în părţile ei anticanonice şi antidogmatice, introduse prin legea sinodală din martie 1909.

Mai mult: prin viul grai şi prin comunicate sunt ameninţat cu depunerea, ori suspendarea, dacă nu mă învoiesc la această necanonicească propunere.

[…]

Biserica nu piere dacă se vădeşte vina vreunui ierarh păcătos. Biserica, însă, piere dacă poporul se convinge că în ea se permit arhiereilor păcate, neîngăduite mirenilor. Biserica piere, Sire, dacă poporul vede că în ea nu este respectată dreptatea, nu este respectat adevărul.

[…]

Ceea ce Î.P.S. Mitropolit Primat Athanasie Mironescu voieşte să facă prin tăgăduirea dreptăţii, prin introducerea în Biserică a principiului că arhiereii nu sunt ţinuţi a răspunde de faptele lor imorale, şi că trebuiesc pedepsiţi cei care supunându-se canonului Sfântului Vasilie cel Mare, dezvăluiesc păcatele ce ştiu că sunt făcute de arhierei nevrednici, prin aceasta se distruge creştinismul din România şi se înfiinţează o religiune de făţărnicie, imoralitate, neadevăr şi nedreptate.

Pentru ca poporul românesc să fie izbăvit de un asemenea dezastru, viu prea plecat a solicita canoniseasca Majestăţii Voastre poruncă, pentru ca judecată să se facă; iar cel care se va dovedi vinovat, să se osândească.

Porunciţi, Sire, căci sfintele canoane vă dau dreptul; porunciţi, şi veţi reda Sfintei noastre Biserici, pace, linişte, slavă şi cinste.

Sunt, cu cel mai profund respect, Sire,

Al Majestăţii Voastre

Prea plecat şi prea supus servitor şi către Dumnezeu smerit rugător

 

† GERASIMU Episcop al Romanului

 

13 mai 1911, Bucureşti

 

 

XXVII. Epistola confidenţială[114] adresată dlui C.C. Arion, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice

Domnule ministru,

După cele petrecute azi şi din cele ce mi s-au comunicat, nu m-aş mira deloc ca Sfântul Sinod terorizat, să ia vreo măsură împotriva mea, prin violarea nu numai a sfintelor canoane, dar şi a celor mai elementare principii de drept natural, care poruncesc ca nimeni să nu fie osândit fără a fi chemat să se apere în toată libertatea şi cu toate mijloacele legale şi permise.

Când am pornit lupta împotriva necanonicităţii legii sinodale, atunci când am avut fericirea să vă aud alături de mine contestând sinceritatea afirmaţiilor celui ce-şi vânduse conştiinţa pentru a obţine demnitatea de mitropolit primat, mi-am dat perfect de bine seama de greutatea luptei ce întreprind, şi de atunci am fost gata la orice sacrificiu.

[…]

Scrisoarea aceasta nu are alt scop decât a vă comunica aceasta şi a vă atrage luarea aminte, că pe calea ce pare că este pornit Î.P.S. Mitropolit Primat, se face un scandal absolut nefolositor Î.P.S. Sale, dar care va face mult rău ţării şi Bisericii, fără ca cel puţin să-l scape.

[…]

Nu sunt tulburător, ci un om însetat de dreptate, un om a cărui gură se voieşte a se închide, pentru ca un om imoral să poată ocârmui Biserica de care nu este vrednic.

Domnule ministru, sunteţi un jurisconsult prea inteligent ca să nu pricepeţi, că nu este cu putinţă a mi se închide gura. Prin urmare înţelegeţi de aici că este în interesul statului, în interesul guvernului din care faceţi parte, ca această curăţire să se facă cu cât mai puţin scandal, şi prin urmare aveţi cel mai mare interes ca Sfântul Sinod să nu facă ireparabila greşeală de a crede, că o hotărâre dată aşa cum s-a dat împotriva unor nenorociţi preoţi va servi să închidă conflictul.

[…]

Eu, domnule ministru, nu pot transige nici cu morala, nici cu dogmele, căci amândouă au acelaşi preţ în faţa Bisericii, şi de aceea cer modificarea legii sinodale pentru că este anticanonică şi antidogmatică, cer curăţirea Bisericii de un arhiereu imoral, căci în zadar am reveni pe hârtie la canonicitate, când în practică ne-am bate joc şi de canoane şi de morală.

Primiţi, vă rog, domnule ministru, asigurarea înaltei mele consideraţiuni şi arhierească binecuvântare.

 

† GERASIMU Episcop al Romanului

 

Bucureşti, 13 mai 1911

 

 

XXIX. Şedinţa de la 18 mai 1911 a Sfântului Sinod

[…]

Nr. 612

18 mai 1911

Se primeşte în unanimitate propunerea Î.P.S. Preşedinte şi se proclamă aleşi membrii în comisiunea, care se va ocupa cu modificarea legii sinodale din 1909, P.S. Episcopi al Argeşului, al Râmnicului şi al Dunării de Jos … D-l ministru intră în sala şedinţelor … D-sa spune că este autorizat să facă, în numele guvernului, următoarea declaraţiune:

În ultimele vremi s-au petrecut în sânul Bisericii fapte care sunt de natură a slăbi autoritatea şi disciplina ei. Astfel, am văzut că un înalt prelat a refuzat de a se supune deciziunilor şi enciclicei Sfântului Sinod[115]. Fără a voi să prejudecăm hotărârile Sfântului Sinod şi să indicăm soluţiuni, guvernul este de părere ca P.S. Episcop de Roman să fie tras la răspundere de către Episcopatul Roman[116] (Monitorul Oficial nr. 106/1911, pag. 5165, col. III).

[…]

S-a decis de Sfântul Sinod chemarea P.S. Episcop al Romanului în judecată pe ziua de vineri 20 mai 1911, orele 9 dimineaţa (Monitorul Oficial nr. 106/1911, pag. 5166, col. III).

 

 

De acum va începe instrumentarea procesului care va avea loc şi în care vor fi implicaţi mitropolitul primat Athanasie Mironescu şi episcopul Gherasim Saffirin şi care va desăvârşi scandalul care a zguduit Biserica Ortodoxă Română între anii 1909-1911. Procesul se va sfârşi cu depunerea P.S. Gherasim Saffirin din treapta de episcop, şi imediat după această decizie se va retrage din scaun şi mitropolitul primat Athanasie Mironescu.

 

---

[1] Faptele Sfinţilor Apostoli 9, 5.

[2] I Timotei 3, 6.

[3] Dicton latin: A greşi este omeneşte.

[4] Pidalion, sau Cârma corăbiei înţelese a Soborniceştii şi Apostoliceştii Biserici a Ortodocşilor. Adică toate sfintele canoane, ale Sfinţilor Apostoli, ale Sfintelor Sinoade Ecumenice, locale şi ale Sfinţilor Părinţi de pe alocurea.

[5] Matei 22, 21.

[6] Ioan 18, 23.

[7] Ioan 18, 23.

[8] Matei 20, 26.

[9] Mitropolitul Moldovei, Pimen Georgescu (1909-1934).

[10] Iacov 2, 20.

[11] I Timotei 5, 17.

[12] II Timotei 4, 2-5.

[13] Faptele Apostolilor 15, 28.

[14] Matei 12, 32.

[15] Biserica Ortodoxă Română, an XXVIII 1909-1910, iunie 1909, p. 266-267.

[16] Idem, p. 281.

[17] Idem, p. 282.

[18] Documente privitoare la tulburarea bisericească pricinuită de Legea Sinodală din 1909, Bucureşti, p. 44; Biblioteca Mânăstirii Frăsinei.

[19] I Corinteni 12, 20.

[20] Dezb. Sen., nr. 32, pag. 359, col. 3.

[21] Dezb. Sen., nr. 32, pag. 361, col. 1.

[22] Dezb. Sen., nr. 32, pag. 364, col. 1.

[23] Dezb. Sen., nr. 30, pag. 344, col. 1.

[24] Dezb. Sen., nr. 31, pag. 346, col. 2.

[25] Dezb. Sen., nr. 31, pag. 346, col. 3.

[26] Dezb. Sen., nr. 33, pag. 371, col. 2.

[27] Dezb. Sen. nr. 33, pag. 373, col. 3.

[28] Dezb. Sen., nr. 34, pag. 389, col. 2.

[29] Dezb. Sen., nr. 33, pag. 381, col. 3.

[30] Dezb. Sen., nr. 34, pag. 395, col. 3.

[31] Dezb. Sen., nr. 33, pag. 372, col. 1 şi 2.

[32] Dezb. Sen., nr. 32, pag. 359, col. 3.

[33] Dezb. Sen., nr. 32, pag. 366, col. 1.

[34] Matei 25, 21.

[35] Dezb. Sen. nr. 32, pag. 366, col. 2.

[36] Citat aproximativ din Ioan 17, 11-12.

[37] Dezb. Sen., nr. 32, pag. 366, col. 1.

[38] Dezb. Sen., nr. 34, pag. 394, col. 2.

[39] Dezb. Sen., nr. 34, pag. 394, col. 2.

[40] Dezb. Sen., nr. 34, pag. 386, col. 3.

[41] Mărturisirea Ortodoxă I, răspuns la întrebările 85 şi 109.

[42] Potrivit Faptele Apostolilor 13, 2-4; 20, 28 etc.

[43] I Timotei 6, 20; II Timotei 2, 15; 4, 2; Tit 2, 1.

[44] I Timotei 2, 1-2.

[45] Faptele Apostolilor 20, 28; I Petru 5, 2.

[46] I Timotei 4, 16; Canonul 19 al Sinodului VI Ecumenic.

[47] II Timotei 2, 2.

[48] I Timotei 5, 17.

[49] Tit 1, 5; I Timotei 5, 22; Canonul 2 apostolesc; Canonul 9 din Antiohia.

[50] Canonul 1 apostolesc.

[51] Haeres. 75.

[52] Canonul 6 al Sinodului din Cartagina; Mărturisirea Ortodoxă I, răspuns la întrebarea 105.

[53] Tertullian, De bapt. 17.

[54] Sfântul Ignatie al Antiohiei, Epist. către Smirn. 8; Sfântul Chiprian, Epist. 38.

[55] Canonul 39 apostolesc.

[56] Canonul 2 al Sinodului II Ecumenic.

[57] Canonul 39 apostolesc, 57 de la Laodiceea, 8 al Sinodului IV Ecumenic.

[58] I Timotei 5, 19.

[59] Canonul 12, 15 şi 32 apostolesc; Canonul 5 al Sinodului I Ecumenic, 9 al Sinodului IV Ecumenic etc.

[60] Canonul 31 apostolesc, 6 al Sinodului de la Cartagina.

[61] Epist. Patr., art. 10; Mărturisirea Ortodoxă I, răspuns la întrebarea 85.

[62] Epist. 66, 8.

[63] In Ierem., Omilia XI, 3.

[64] Haeres. 75, 1; Lib. de haeres., 53.

[65] Tit 1, 5.

[66] Canonul 15 apostolesc.

[67] Tit 1, 5; I Timotei 5, 17; Canonul 58 apostolesc.

[68] Socrate, Istoria Bisericească, Cartea 5, cap. 22.

[69] Canonul 6 al Sinodului din Cartagina.

[70] Canonul 39 apostolesc.

[71] Sfântul Chiprian, Epist. 3, 8, 13 etc.

[72] Mărturisirea Ortodoxă I, răspuns la întrebarea 85.

[73] Canonul 9 de la Antiohia.

[74] Canonul 18 al Sinodului I Ecumenic, 20 al Sinodului din Laodiceea.

[75] Evrei 7, 7.

[76] Sfântul Ignatie, Epist. către Magnez., 2.

[77] Constituţiile Apostolice III, 44; Sfântul Chiprian, Epist. 69.

[78] Canonul 1 apostolesc.

[79] Canonul 74 apostolesc.

[80] Canonul 2 al Sinodului Trulan, 1 al Sinodului VII Ecumenic.

[81] Canonul 74 apostolesc, 25 de la Antiohia, 5 al Sinodului I Ecumenic.

[82] Canonul 34, 37 apostolesc, 2 al Sinodului II Ecumenic, 25 de la Antiohia etc.

[83] Sfântul Ioan Damaschin, Epist. 4 către Africani.

[84] Matei 28, 18-20; Ioan 14, 16; Efeseni 1, 22; 4, 15-16; 5, 23; Coloseni 1, 18; Galateni 2, 20.

[85] Canonul 1 al Sinodului IV Ecumenic, 1 şi 2 al Sinodului VI Ecumenic, 1 al Sinodului VII Ecumenic.

[86] Canonul 34, 37 apostolesc şi celelalte.

[87] Sfântul Irineu, Contra ereziilor III, c. 14; Sfântul Chiprian, Epist. 35.

[88] Origen, Tract. 14 în Mat.; Constituţiile Apostolice, Cartea III, c. 57.

[89] Şi în Pidalion f. 154 şi 327.

[90] Socrate, Istoria Bisericească, Cartea I, cap. 8 şi 9.

[91] Canonul 4 al Sinodului IV Ecumenic etc.

[92] Şi canonul 4 al aceluiaşi Sfânt Sinod şi alte canoane paralele.

[93] I Timotei 5, 17.

[94] Canonul 12, 15, 32 apostolesc; Canonul 5 al Sinodului I Ecumenic, 9 al Sinodului IV Ecumenic, 5 de la Antiohia, 31 al Sinodului VI Ecumenic, 12 al Sinodului I-II.

[95] Dezb. Sen., nr. 34, pag. 293, col. 3.

[96] Matei 25, 30.

[97] Luca 19, 22.

[98] Matei 25, 30.

[99] Canonul 2 al Sinodului VII Ecumenic; 24/19 Cartagina.

[100] Din Arhieraticon.

[101] Dezb. Sen., nr. 31, pag. 350, col. 2.

[102] Matei 18, 17.

[103] Matei 25, 12.

[104] Luca 13, 27.

[105] Ioan 14, 26.

[106] Tipărit ca broşură, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, Bucureşti 1910, Biblioteca Facultăţii de Teologie, cota II 18417.

[107] Dezbaterile Senatului României, Şedinţele de la 17-18 decembrie 1909, B.C.U cota BU PIII 17.

[108] Marin Theodorian Carada, autor al unui manual de drept canonic, Drept Canonic Oriental, Bucureşti, 1905-1907, în 3 volume, ce cuprind canoanele comentate catolicizant. Theodorian trece la greco-catolicism şi este implicat în criza bisericească din anii 1909-1911.

[109] Această întâmpinare poartă nr. 36 şi este din 13 ianuarie 1910.

[110] Aceasta este adresa cu nr. 36 din 13 ianuarie 1910.

[111] Cuvintele cele nesubliniate sunt introduse după cererea I.P.S. Mitropolit Primat Atanasie Mironescu.

[112] Pe originalul acestei declaraţiuni s-a pus următoarea rezoluţiune:

,,Şed. 13 ianuarie 1910.

Sfântul Sinod a primit propunerea. Se va interveni la onorabilul minister în sensul prezentei propuneri, înaintându-se în copie.

(s.) Athanasie

[113] Când dl. ministru a început să vorbească, P.S. Episcop al Romanului depusese hârtia la birou şi acum ieşea pe uşă, iar nu în momentul pe care îl arată sumarul.

[114] Aceasta precum şi petiţia de mai sus către M.S. Regele s-au dat publicităţii după ce au fost divulgate de dl C.C. Arion, comunicându-le Sfântului Sinod (şedinţa din 20 mai 1911) şi presa luând notă de conţinutul lor.

[115] Aşa numitul ,,refuz” nu s-a comunicat, totuşi, Sfântului Sinod, precum şi mai sus s-a arătat.

[116] Prin presă s-a scris, că ,,guvernul actual este ferm hotărât să termine scandalul bisericesc, care a fost provocat de guvernul trecut, printr-o legiferare în Biserică anticanonică şi antidogmatică”. Sau: ,,Partidul liberal crede că se impune judecarea şi caterisirea Episcopului de Roman înainte de toate … Din convorbirile particulare ale fruntaşilor liberali rezultă însă că s-a hotărât o acţiune discretă dar binevoitoare pentru mitropolitul primat … Dl Ionel Brătianu a dispus ca ziarele liberale să adopte o notă categorică pentru caterisirea Episcopului de Roman” (Dimineaţa, 20 mai 1911).