Dogma sau doctrina nr. 20

Martie 2009

Şcoala de la Frankfurt: conspiraţie pentru a corupe

 

PARTEA I

Civilizaţia occidentală traversează în prezent o criză care este în mod esenţial diferită de orice a fost experimentat mai înainte. Alte societăţi din trecut şi-au schimbat instituţiile sociale sau credinţele religioase sub influenţa forţelor externe sau a dezvoltării lente a progresului intern. Dar nici o societate, asemenea celei a noastre, nu s-a confruntat vreodată în mod conştient cu perspectiva unei alterări fundamentale a credinţelor şi instituţiilor pe care se reazemă întreaga structură a vieţii sociale … Civilizaţia este dezrădăcinată din temeliile ei în natură şi tradiţie şi este reconstituită într-o nouă organizaţie care este tot atât de artificială şi mecanică ca o fabrică modernă.

Christopher Dawson, Întrebări despre religie şi cultură

 

Satana are grijă ca cea mai mare parte a lucrării sale în lume să rămână ascunsă. Dar, recent, am zărit două raze mici de lumină, aruncate asupra lucrării sale. Prima a fost un articol succint în revista Asociaţiei Femeilor Catolice; a doua a fost o remarcă (care m-a surprins la început) a unui preot din Rusia care a afirmat că acum, în occident, noi trăim într-o societate comunistă. Aceste raze de lumină ajută îndeosebi la a explica atacul oficialităţilor care, în multe ţări din întreaga lume, au desfiinţat într-un mod atât de izbutit drepturile părinţilor de a fi principalii educatori şi apărători ai copiilor lor.

Revista Asociaţiei Femeilor Catolice examina lucrarea corozivă a Şcolii de la Frankfurt – un grup de învăţaţi germano-americani care au dezvoltat perspective extrem de provocatoare şi originale asupra societăţii şi culturii contemporane, inspirându-se din Hegel, Marx, Nietzsche, Freud şi Weber. Nu că ideea lor de ,,revoluţie culturală” era deosebit de nouă. ,,Până acum – scria Joseph, Comte de Maistre (1753-1821), care a fost vreme de 15 ani francmason – naţiunile erau ucise prin cucerire, adică prin invadare. Dar aici se ridică o problemă importantă: este posibil ca o naţiune să nu moară pe propriul pământ prin recolonizare sau invadare, ci permiţând muştelor descompunerii să corupă însăşi esenţa acelor principii originale şi constituente care o fac ceea ce este”.

Ce era Şcoala de la Frankfurt ? Ei bine, în zilele care au urmat Revoluţiei Bolşevice din Rusia, se credea că revoluţia muncitorilor se va întinde în Europa şi, în cele din urmă, în Statele Unite ale Americii. Dar nu s-a întâmplat astfel. Către sfârşitul anului 1922, Internaţionala Comunistă (Comintern) a început să analizeze care erau motivele. La iniţiativa lui Lenin, a fost organizată o întrunire la Institutul Marx-Engels din Moscova.

Scopul întrunirii era de a clarifica conceptul de revoluţie culturală marxistă şi a-l aduce la îndeplinire. Printre cei prezenţi erau Georg Lukacs (un aristocrat ungur, fiu al unui bancher, care a devenit comunist în timpul primului război mondial; fiind un bun teoretician marxist, el a dezvoltat ideea de ,,revoluţie şi eros” – instinctul sexual folosit ca un instrument de distrugere) şi Willi Münzenberg (care a propus ca soluţie ,,organizarea intelectualilor şi utilizarea lor pentru a face civilizaţia occidentală să duhnească. Doar atunci, după ce ei vor corupe toate valorile ei şi vor face viaţa imposibilă, noi putem impune dictatura proletariatului”). Scriitorul conservator şi cofondatorul publicaţiei National Review, Ralph de Toledano (1916-2007), spunea: ,,Această întrunire a fost, probabil, mai periculoasă pentru civilizaţia occidentală decât însăşi Revoluţia Bolşevică”.

Lenin a murit în 1924. Între timp, oricum, Stalin începuse să-i socotească pe Münzenberg, Lukacs şi alţii de un cuget cu ei ca fiind ,,revizionişti”. În iunie 1940, Münzenberg a fugit în sudul Franţei, unde, la ordinul lui Stalin, o echipă de asasini NKVD l-a prins şi l-a spânzurat de un copac.

În vara anului 1924, după ce a fost criticat pentru scrierile lui de către cel de-al V-lea Congres al Comintern-ului, Lukacs a plecat în Germania, unde a prezidat prima întrunire a unui grup de sociologi cu vederi comuniste, reuniune care avea să conducă la întemeierea Şcolii de la Frankfurt.

Această ,,Şcoală” (destinată a da o formă concretă programului lor revoluţionar) a fost întemeiată la Universitatea din Frankfurt, în cadrul Institutului pentru Cercetare Socială. Pentru început, institutul şi şcoala nu se deosebeau unul de celălalt. În 1923, institutul era înfiinţat în mod oficial, fiind fondat de Felix Weil (1898-1975). Weil s-a născut în Argentina şi la vârsta de 9 ani a fost trimis să urmeze şcoala în Germania. El a frecventat Universităţile din Tübingen şi Frankfurt, unde a dobândit titlul de doctor în ştiinţe politice. Pe când se afla la aceste universităţi, el a devenit din ce în ce mai interesat de socialism şi marxism. Potrivit istoricului Martin Jay, subiectul disertaţiei sale a fost ,,problemele practice ale implementării socialismului”.

Directorul institutului dintre anii 1923-1929, Carl Grünberg, era un marxist declarat, cu toate că institutul nu avea nici o afiliere politică oficială. Dar în 1930, Max Horkheimer şi-a asumat comanda şi el credea că teoria lui Marx ar trebui să fie baza cercetării institutului. Când Hitler a venit la putere, institutul a fost închis, iar membrii lui au fugit în Statele Unite ale Americii pe rute diferite şi au migrat către universităţile americane importante: Columbia, Princeton, Brandeis şi Berkeley, California.

Şcoala includea printre membrii ei pe guru noii stângi din anii ’1960, Herbert Marcuse (denunţat de Papa Paul al VI-lea pentru teoria sa a eliberării, care ,,deschide calea pentru libertinaj sub masca libertăţii”), Max Horkheimer, Theodor Adorno, scriitorul popular Erich Fromm, Leo Lowenthal, şi Jurgen Habermas – probabil cel mai influent reprezentant al Şcolii.

În mod fundamental, Şcoala de la Frankfurt a crezut că atâta vreme cât un individ are credinţa – sau măcar nădejdea credinţei – că darul său dumnezeiesc al raţiunii ar putea rezolva problemele cu care se confruntă societatea, atunci acea societate nu va ajunge niciodată la starea de disperare şi înstrăinare pe care reprezentanţii ei le considerau necesare pentru a provoca revoluţia socialistă. Prin urmare, sarcina lor era de a submina cât de repede posibil moştenirea iudeo-creştină. Pentru a face aceasta, ei au recurs la cel mai devastator şi negativ criticism posibil al tuturor sferelor vieţii, menit să destabilizeze societatea şi să doboare ceea ce ei socoteau a fi ordinea ,,asupritoare”. Ei sperau că politicile lor se vor răspândi asemenea unui virus – ,,continuând munca marxiştilor occidentali prin alte mijloace”, precum nota unul din membrii lor.

Pentru a favoriza progresul revoluţiei lor culturale ,,tăcute” – dar fără a ne da nouă idei despre planurile lor de viitor – Şcoala a recomandat (printre alte lucruri):

 

Una dintre ideile esenţiale ale Şcolii de la Frankfurt era de a valorifica ideea ,,pansexualismului” a lui Freud – căutarea plăcerii, exploatarea diferenţelor dintre sexe, distrugerea relaţiilor tradiţionale dintre bărbaţi şi femei. Pentru a înlesni atingerea scopurilor lor:

– vor ataca autoritatea tatălui, vor nega rolurile specifice ale tatălui şi mamei şi vor smulge familiilor drepturile lor de principali educatori ai copiilor lor,

– vor aboli diferenţele dintre educaţia băieţilor şi cea a fetelor,

– vor aboli toate formele de dominaţie masculină – de aici prezenţa femeilor în forţele armate,

– vor declara că femeile sunt o ,,clasă asuprită”, iar bărbaţii ,,asupritori”.

Münzenberg a rezumat acţiunea pe termen lung a Şcolii de la Frankfurt astfel: ,,Noi vom corupe occidentul într-atât de mult, încât va duhni”.

Şcoala a socotit că există două tipuri de revoluţie: (a) politică şi (b) culturală. Revoluţia culturală dărâmă dinlăuntru. ,,Formele moderne de supunere sunt marcate de moderaţie”. Ei au văzut aceasta ca pe un proiect pe termen lung şi şi-au aţintit privirile cu claritate pe familie, educaţie, mass-media, sex şi cultura populară.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 49/mai-iunie 2009

 

 

PARTEA A II-A

Familia

,,Teoria critică” a Şcolii susţinea că ,,personalitatea autoritară” este un produs al familiei patriarhale – o idee legată direct de Originile familiei, proprietatea particulară şi statul a lui Engels, care promova matriarhia. Karl Marx scrisese deja, în Manifestul comunist, despre noţiunea radicală a unei ,,comunităţi a femeilor”, iar în Ideologia germană din 1845, scrisese cu dispreţ despre ideea de familie ca unitate de bază a societăţii. Aceasta era una din tezele fundamentale ale ,,Teoriei critice”: necesitatea distrugerii familiei contemporane. Învăţaţii institutului proclamau că ,,până şi o distrugere parţială a autorităţii parentale în familie ar putea conduce la creşterea entuziasmului unei generaţii viitoare de a accepta schimbarea socială”.

Urmându-l pe Karl Marx, Şcoala scotea în evidenţă că ,,personalitatea autoritară” este un produs al familiei patriarhale – căci Marx a fost cel care a scris atât de dispreţuitor despre ideea că familia este unitatea de bază a societăţii. Toate acestea pregăteau calea către războiul împotriva genului masculin promovat de Marcuse sub masca ,,eliberării femeilor” şi prin mişcarea noii stângi din anii ’1960.

Ei propuneau transformarea culturii noastre într-o cultură dominată de femei. În 1933, Wilhelm Reich, unul din membrii lor, scria în Psihologia de masă a fascismului că matriarhatul era singurul tip de familie autentic al ,,societăţii naturale”. De asemenea, Eric Fromm era un susţinător energic al teoriei matriarhatului. El pretindea că ,,masculinitatea şi feminitatea nu erau reflectări ale diferenţelor sexuale ’esenţiale’, aşa cum credeau romanticii, ci proveneau mai degrabă din diferenţele în rolurile pe care le au în viaţă, care erau în parte determinate social”. Doctrina sa a fost premergătoare declaraţiilor feministe radicale care apar astăzi în aproape orice cotidian şi program de televiziune important.

Revoluţionarii ştiau exact ce vroiau să facă şi cum să facă. Şi au reuşit.

 

Educaţia

Lordul Bertrand Russell s-a alăturat Şcolii de la Frankfurt în eforturile ei legate de ingineria socială de masă şi a divulgat secretul în cartea sa din 1951, Impactul ştiinţei asupra societăţii. El scria: ,,Fiziologia şi psihologia oferă cadrul pentru tehnica ştiinţifică care încă aşteaptă să fie extinsă”. Importanţa psihologiei de masă ,,a crescut enorm prin creşterea metodelor moderne de propagandă. Dintre acestea, cea mai influentă este ceea ce se numeşte ’educaţie’. Psihologii sociali ai viitorului vor avea un număr de clase de elevi asupra cărora vor încerca diferite metode de a produce o convingere de nezdruncinat că zăpada este neagră. Se vor dobândi curând diverse rezultate. În primul rând, acela că influenţa mediului de acasă este obstructivă. În al doilea rând, că nu se poate face prea mare lucru dacă nu se începe îndoctrinarea înainte de vârsta de 10 ani. În al treilea rând, că versurile puse pe muzică şi intonate în mod repetat sunt foarte eficiente. În al patrulea rând, opinia că zăpada este albă trebuie păstrată pentru a arăta o înclinaţie morbidă pentru excentricitate. Dar anticipez. Rămâne în grija oamenilor de ştiinţă ai viitorului să facă limpezi aceste precepte şi să stabilească cu exactitate cât de mult costă pe cap de om să-i facă pe copii să creadă că zăpada este neagră şi cu cât mai puţin ar costa să-i facă să creadă că este gri închis. Când metoda va fi definitivată, orice guvern care va fi însărcinat cu educaţia vreme de o generaţie va fi capabil să-şi controleze cetăţenii în siguranţă, fără a avea nevoie de armate sau poliţişti”.

Max Horkheimer (în prim plan, în stânga), Theodor Adorno (în prim plan, în dreapta) şi Jürgen Habermas (în spate, dreapta) la Heidelberg, în 1965

Scriind în 1992 în Fidelio Magazine, în articolul ,,Şcoala de la Frankfurt şi corectitudinea politică”, Michael Minnicino remarca că urmaşii lui Marcuse şi Adorno domină astăzi în totalitate universităţile, ,,învăţându-şi propriii studenţi să înlocuiască raţiunea cu aplicările rituale ale ’corectitudinii politice’. Există foarte puţine lucrări teoretice despre artă, litere sau limbaj, publicate astăzi în Statele Unite ale Americii sau Europa, care nu mărturisesc deschis recunoştinţa faţă de Şcoala de la Frankfurt. Vânătoarea de vrăjitoare din campusurile de astăzi este pur şi simplu implementarea conceptului lui Marcuse de ’tolerare represivă’ – toleranţă pentru mişcările de stânga, dar intoleranţă pentru mişcările de dreapta – impus de studenţii Şcolii de la Frankfurt”.

 

Drogurile

Dr. Timothy Leary ne-a oferit o altă privire fugară asupra gândirii Şcolii de la Frankfurt, în relatarea sa despre munca la proiectul drogului psihedelic de la Universitatea Harvard, intitulat Flashback. El a citat o conversaţie pe care a avut-o cu Aldous Huxley: ,,Aceste droguri ale creierului, produse în masă în laboratoare, vor aduce schimbări colosale în societate. Aceasta se va petrece cu sau fără tu sau mine. Tot ceea ce putem face noi este să răspândim vestea. Piedica în această evoluţie, Timothy, este Biblia”. Leary a continuat apoi: ,,Am pornit împotriva angajamentului iudeo-creştin faţă de un Dumnezeu, o religie, o realitate, care a nenorocit Europa vreme de secole şi America din zilele noastre de început. Drogurile care deschid mintea către realităţi multiple conduc în mod inevitabil la o perspectivă politeistă a universului. Noi am simţit că a sosit vremea pentru o nouă religie umanistă, bazată pe inteligenţă, pluralism blând şi păgânism ştiinţific”.

Unul dintre directorii proiectului Personalitatea autoritară, R. Nevitt Sanford, a jucat un rol central în utilizarea drogurilor psihedelice. În 1965, într-o lucrare tipărită de sectorul editorial al Institutului Tavistock din Marea Britanie, el a scris: ,,Naţiunea pare să fie fascinată de cei aproximativ 40.000 de dependenţi de droguri ai noştri, care sunt priviţi ca fiind persoane alarmant de îndărătnice care trebuie stăpânite cu orice preţ prin activitate poliţienească costisitoare. Doar un puritanism îngrijorat ar putea susţine practica concentrării pe dependenţii de droguri (mai degrabă decât pe cei 5 milioane de alcoolici ai noştri) şi să-i trateze ca pe o problemă a poliţiei în loc de una medicală, în timp ce suprimă droguri nepericuloase precum marijuana şi peyote alături de cele periculoase”. Propagandiştii de frunte ai lobby-ului de astăzi al drogurilor îşi întemeiază argumentaţia pentru legalizarea acestora pe aceeaşi escrocherie ştiinţifică emisă în urmă cu atâţia ani de dr. Sanford.

Printre astfel de propagandişti se numără ateul multimiliardar George Soros care a ales, ca unul dintre primele sale programe interne, să finanţeze eforturile de a contesta eficacitatea războiului Americii împotriva drogurilor de 37 miliarde de dolari pe an. Centrul Lindesmith susţinut de Soros serveşte drept voce conducătoare pentru americanii care vor să dezincrimineze întrebuinţarea drogurilor. ,,Soros este ’tăticul Warbucks’ (n.tr.: o expresie care se referă în general la un bărbat pentru care ai puţin respect) al legalizării drogurilor”, susţinea Joseph Califano Jr. de la Centrul Naţional de Dependenţă şi Abuz de Substanţe de la Universitatea Columbia (The Nation, 2 septembrie 1999).

 

Muzica, televiziunea şi cultura populară

Adorno avea să devină şeful unui grup de ,,studii ale muzicii”, în cadrul căruia, prin teoria sa, a muzicii moderne, el a promovat perspectiva atonalismului dezlănţuit şi alte muzici populare ca o armă de a distruge societatea, forme degenerate de muzică pentru a încuraja bolile mentale. El a spus că Statele Unite ale Americii ar putea fi îngenuncheate prin utilizarea radio-ului şi televiziunii pentru a promova a cultură a pesimismului şi disperării – pe la sfârşitul anilor ’1930, el, împreună cu Horkheimer, a imigrat la Hollywood.

De asemenea, propagarea jocurilor video violente a susţinut în mare măsură scopurile Şcolii.

 

Desfrânarea
În cartea sa Sfârşitul minţii americane, Allan Bloom observa că în anii ’1960 Marcuse i-a atras pe studenţii din universităţi cu un amestec de Marx şi Freud. În Eros şi civilizaţie şi Un om dimensional, Marcuse a promis că înfrângerea capitalismului şi falsa sa conştiinţă va conduce la o societate în care cele mai mari satisfacţii sunt cele sexuale. Muzica rock atinge aceeaşi coardă la cei tineri. Exprimarea sexuală liberă, anarhismul, minând subconştientul iraţional şi dându-i frâu liber sunt ceea ce au ele în comun”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 50/iulie-august 2009

 

 

PARTEA A III-A

Mass-media

Mass-media modernă – îndeosebi Arthur ’Punch’ Sulzberger Jr., care a preluat conducerea cotidianului New York Times în 1992 – s-a inspirat mult din studiul Personalitatea autoritară (New York: Harper, 1950) al Şcolii de la Frankfurt. În cartea sa Aroganţa (Warner Books, 1993), fostul reporter CBS News, Bernard Goldberg, scria despre Sulzberger că el ,,crede încă în toate acele noţiuni ale anilor ’1960 despre ’eliberare’ şi ’schimbarea omului lumii’ … În realitate, anii lui Punch au fost un marş neîntrerupt în josul bulevardului corectitudinii politice, cu o zonă de prelucrat ştiri dedicată cu înverşunare oricărui fel de diversitate cu excepţia tipului intelectual”.

În 1953, Institutul s-a întors la Universitatea din Frankfurt. Adorno a murit în 1955, iar Horkheimer în 1973. Institutul pentru Cercetare Socială a continuat să funcţioneze, dar nu şi ceea ce a fost cunoscut drept Şcoala de la Frankfurt. ,,Marxismul cultural”, care de atunci a preluat şcolile şi universităţile noastre – acea ,,corectitudine politică”, care a distrus legăturile noastre familiale, tradiţia noastră religioasă şi întreaga noastră cultură – şi-a avut obârşia în Şcoala de la Frankfurt.

Institutul pentru Cercetare Socială din Frankfurt, Germania

Aceşti marxişti intelectuali au fost cei care, mai târziu, în timpul demonstraţiilor împotriva războiului din Vietnam, au născocit fraza ,,faceţi dragoste, nu război”; aceşti intelectuali au fost cei care au promovat dialectica criticismului ,,negativ”; aceşti teoreticieni au fost cei care au visat o utopie în care guvernau regulile lor. A fost conceptul lor cel care a condus către mania actuală pentru rescrierea istoriei şi către moda ,,deconstrucţiei”. Mantrele lor: ,,diferenţele sexuale sunt o înţelegere; dacă te face să te simţi bine, fă-o; fă propriul lucru”.

Într-o cuvântare rostită la Academia Navală a SUA din august 1999, dr. Gerald L. Atkinson, a făcut o scurtă expunere de fond asupra Şcolii de la Frankfurt, reamintind auditoriului său că ,,infanteriştii” Şcolii de la Frankfurt au fost cei care au introdus tehnicile de ,,cultivare a sensibilităţii” utilizate în şcolile publice în ultimii 30 de ani (şi acum folosite de armata americană pentru a educa trupele cu privire la ,,hărţuirea sexuală”). În timpul cultivării ,,sensibilităţii”, profesorilor li s-a spus să nu predea, ci să ,,încurajeze”. Sălile de clasă au devenit centre de auto-examinare, unde copiii vorbeau despre propriile sentimente subiective. Această tehnică a avut rolul de a-i convinge pe copii că ei erau singura autoritate din viaţa lor.

Atkinson a continuat: ,,Personalitatea autoritară”, studiată de Şcoala de la Frankfurt în anii ’1940 şi ’1950 în America, a pregătit calea pentru războiul ulterior împotriva genului masculin promovat de Herbert Marcuse şi grupul său de revoluţionari sociali sub masca ,,eliberării femeilor” şi a mişcării noii stângi din anii ’1960. Dovada că tehnicile psihologice pentru schimbarea personalităţii aveau scopul de a demasculiniza bărbatul american este furnizată de Abraham Maslow, întemeietorul celei de-a treia forţe a psihologiei umaniste şi un promotor al sălilor de clasă psihoterapeutice, care a scris că ,, … următorul pas în evoluţia personală este o transcendenţă atât a masculinităţii, cât şi a feminităţii la o umanitate generală”.

Pe 17 aprilie 1962, Maslow a ţinut o conferinţă unui grup de maici de la colegiul catolic de fete Sfânta Inimă din Massachusetts. El a notat într-o însemnare de jurnal că expunerea sa a fost ,,încununată de succes”, dar el a găsit acest lucru foarte tulburător. ,,Ele nu ar trebui să mă aplaude – scria el –, ar trebui să atace. Dacă ar fi pe deplin conştiente de ceea ce făceam, ar ataca” (Jurnale, p. 157).

 

Reţeaua

În broşura sa Sexul şi ingineria socială (Family Education Trust, 1994), Valerie Riches remarca că, la sfârşitul anilor ’1960 şi începutul anilor ’1970, aveau loc campanii parlamentare intensive pornite de la un număr de organizaţii din domeniul controlului naşterii (adică, contracepţie, avort, sterilizare). ,,Dintr-o analiză a rapoartelor lor anuale, a devenit evident că un număr relativ mic de persoane erau implicate într-un grad surprinzător într-o serie de grupuri de presiune. Această reţea nu era înlănţuită doar prin personal, ci şi prin fonduri, ideologie şi uneori mesaje; era de asemenea sprijinită de interese întemeiate şi susţinută de subvenţii în unele cazuri de la departamente guvernamentale. În inima reţelei era Asociaţia de Planificare Familială cu propria mulţime de ramuri. Ceea ce descopeream era o structură de putere cu o influenţă enormă.

O cercetare mai profundă a dezvăluit că reţeaua se întindea în realitate la mare depărtare, în eugenie, controlul populaţiei, controlul naşterilor, reformele legilor sexuale şi ale familiei, educaţia sexuală şi de sănătate. Tentaculele ei ajungeau până la edituri, instituţii medicale, educaţionale şi de cercetare, organizaţii ale femeilor şi consiliere maritală – în orice loc unde influenţa putea fi exercitată. Se pare că are mare influenţă asupra mass-media şi asupra funcţionarilor de stat permanenţi din departamentele guvernamentale importante, cu totul disproporţionat faţă de numărul celor implicaţi.

În timpul cercetărilor noastre, un vorbitor de la un simpozion de educaţie sexuală din Liverpool a conturat tactica educaţiei sexuale, spunând: ,,Dacă noi nu introducem educaţia sexuală, copiii vor urma pur şi simplu comportamentul părinţilor lor”. Faptul că educaţia sexuală avea să fie vehiculul pentru colportorii umanismului secular a devenit curând evident.

Cu toate acestea, la acea vreme, puterea reţelei şi toate implicaţiile activităţilor ei nu erau pe deplin înţelese. S-a crezut că situaţia era limitată la Marea Britanie. Implicaţiile internaţionale nu au fost surprinse.

La puţin timp după aceea, a fost publicată o cărticică cu titlul şocant Oamenii din spatele lui Hitler – o avertizare germană adresată lumii. Teza sa era că mişcarea eugenică, care a câştigat popularitate la începutul secolului al XX-lea, a intrat în clandestinitate după holocaustul din Germania nazistă, dar era încă activă şi funcţiona prin organizaţiile ce promovau avortul, eutanasia, sterilizarea, sănătatea mentală etc. Autorul îndemna cititorul să privească către ţara sa natală şi ţările vecine, fiindcă el va găsi fără îndoială că membrii şi comisiile acestor organizaţii se vor verifica într-un grad uluitor.

Alte cărţi şi ziare din surse independente au confirmat mai târziu această situaţie … În America a fost publicată o carte remarcabilă, care a documentat activităţile Consiliului de Educaţie şi Informaţie despre Sex al SUA (Sex Information and Education Council of the United States, SIECUS). A fost intitulată Cercul SIECUS – o revoluţie umanistă. SIECUS a fost înfiinţat în 1964 şi nu a întârziat să se angajeze într-un program de inginerie socială prin intermediul educaţiei sexuale în şcoli. Primul său director executiv a fost Mary Calderone, care a fost de asemenea strâns legată de Paternitatea Planificată (Planned Parenthood), echivalentul american al Asociaţiei de Planificare Familială din Marea Britanie. Potrivit Cercului SIECUS, Calderone a susţinut atitudinile şi teoriile formulate de Rudolph Dreikus, un umanist, precum: amestecarea sau inversarea sexelor sau rolului sexelor; eliberarea copiilor de familiile lor; abolirea familiei aşa cum o cunoaştem.

În cartea lor Asediul minţii (Thomas Nelson, 2000), Tim LaHaye şi David A. Noebel au confirmat descoperirile lui Riches cu privire la o reţea internaţională. ,,Autorităţile conducătoare ale umanismului secular pot fi zugrăvite ca alinierea de început a unei echipe de baseball: blocajul este John Dewey, cel care prinde este Isaac Asimov, prima bază este Paul Kurtz, a doua bază este Corliss Lamont, a treia bază este Bertrand Russell, shortstop este Julian Huxley, jucător de stânga este Richard Dawkins, jucător de centru este Margaret Sanger, jucător de dreapta este Carl Rogers, manager este Ted Turner – ’Creştinismul este pentru învinşi’; cel desemnat ca să lovească este Mary Calderone; jucători diverşi sunt sutele de persoane enumerate la sfârşitul Manifestelor Umaniste I şi II, inclusiv Eugenia C. Scott, Alfred Kinsey, Abraham Maslow, Erich Fromm, Rollo May şi Betty Friedan.

La tribune stau organizaţiile ce sponsorizează sau susţin, precum … Şcoala de la Frankfurt, aripa stângă a Partidului Democrat, Socialiştii Democraţi din America, Universităţile Harvard, Yale, Minnesota, California (Berkeley) şi 2.000 de alte colegii şi universităţi”.

Un exemplu practic despre cum înghite şcolile engleze valul de reflux al gândirii maslowiene a fost dezvăluit într-un articol al ziarului Familia Catolică (august 2000), al Asociaţiei Naţionale a Familiilor Catolice Britanice, unde James Caffrey avertiza cu privire la programul de cetăţenie care urma să fie curând schiţat în planul de învăţământ naţional. ,,Noi trebuie să luăm aminte cu atenţie la vocabularul utilizat în acest nou subiect – scria el – şi, mai important, să descoperim baza filozofică pe care este întemeiat. Indiciile către aceasta pot fi găsite în cuvântul ’alegere’ care se întâlneşte frecvent în documentaţia cetăţeniei şi accentul mare pus pe discuţiile cu şcolarii şi ’clarificarea’ propriilor vederi, valori şi alegeri cu privire la orice temă dată. Acesta nu este nimic altceva decât conceptul cunoscut drept ’clarificarea valorilor’ – un concept blestemat de catolicism, sau într-adevăr, de iudaism şi islamism.

Acest concept a fost explorat în California în anii ’1960 de psihologii William Coulson, Carl Rogers şi Abraham Maslow. A fost întemeiat pe psihologia ’umanistă’, în care pacienţii erau priviţi ca singurii judecători ai acţiunilor şi comportamentului lor moral. Experimentând tehnica clarificării valorilor, psihologii au introdus-o în şcoli şi alte instituţii precum mânăstiri şi seminarii – cu rezultate dezastruoase. Mânăstirile s-au golit, oamenii religioşi şi-au pierdut chemarea şi a existat o pierdere în masă a credinţei în Dumnezeu. De ce ? Fiindcă instituţiile catolice sunt întemeiate pe credinţe absolute în, de exemplu, Crez şi cele 10 porunci. Clarificarea valorilor presupune un relativism moral în care nu există nici un bine sau rău absolut şi nici o dependenţă de Dumnezeu.

Acelaşi sistem urmează să fie introdus în minţile vulnerabile ale celor mici, elevilor şi adolescenţilor începând din anul 2000. Filozofia fundamentală a clarificării valorilor susţine că dacă profesorii promovează virtuţi precum onestitate, dreptate sau curăţie aceasta înseamnă îndoctrinarea copiilor şi ’încalcă’ libertatea lor morală. Se solicită ca elevii să fie liberi să aleagă propriile valori; profesorul trebuie doar să ’încurajeze’ şi trebuie să evite întru totul să facă morală sau să critice. Precum comenta recent un avocat cu privire la direcţiile îngrijorătoare din educaţia australiană, ,,Tema esenţială a clarificării valorilor este aceea că nu există nici o valoare corectă sau greşită. Educaţia valorilor nu caută să identifice şi să transmită valori ’corecte’, învăţătura Bisericii, îndeosebi enciclica papală Evangelium Vitae.

În absenţa călăuzirii morale limpezi, copiii fac în mod natural alegeri bazate pe sentimente. Presiunea puternică a mediului social, nestingherită de valorile care provin dintr-un izvor dumnezeiesc, garantează că ’valorile împărtăşite’ se prăbuşesc până la cel mai mic numitor comun. Referirile la susţinerea mediului înconjurător conduc la o gândire în care argumentele anti-viaţă pentru controlul populaţiei sunt înfăţişate ca fiind atât răspunzătoare, cât şi de dorit. În mod similar, ’alegerile informate’ despre sănătate şi stiluri de viaţă sunt eufemisme pentru atitudini opuse vederilor creştine despre maternitate, paternitate, sfinţenia căsătoriei şi viaţa familială. Clarificarea valorilor este ascunsă şi periculoasă. Ea sprijină întreaga raţiune de a fi a cetăţeniei şi trebuie să fie introdusă curând prin statut în Marea Britanie. Va da tinerilor valori seculare şi îi va satura cu atitudinea că ei singuri deţin ultima autoritate şi judecată cu privire la vieţile lor. Nici o şcoală catolică nu poate include acest nou subiect, aşa cum a fost formulat în planul de învăţământ din 2000, în cadrul hotărârii sale de programă actuală. Dr. William Coulson a recunoscut vătămarea psihologică pe care tehnica lui Rogers a pricinuit-o adolescenţilor şi a respins-o, dedicându-şi viaţa expunerii pericolelor sale.

Nu ar trebui ca cei cu autoritate în educaţia catolică să facă la fel, de vreme ce ’cetăţenia’ îşi face apariţia mortală ?”

Dacă noi permitem ca răsturnarea de către ei a valorilor şi intereselor să continue, în generaţiile viitoare, vom pierde toate lucrurile pentru care au suferit şi au murit înaintaşii noştri. Am fost avertizaţi, spune Atkinson. O citire a istoriei (este totul în relatările istorice principale) ne spune că suntem pe cale să pierdem cel mai preţios lucru pe care-l avem – libertăţile noastre individuale.

Ceea ce noi experimentăm în prezent – scrie Philip Trower într-o scrisoare către autor – este un amestec a două şcoli de gândire: Şcoala de la Frankfurt şi tradiţia liberală venind din iluminismul secolului al XVIII-lea. Şcoala de la Frankfurt are, bineînţeles, originile sale îndepărtate în iluminismul din secolul al XVIII-lea. Dar ca şi marxismul lui Lenin, este o mişcare de pornire. Scopurile imediate atât ale liberalismului clasic, cât şi ale Şcolii de la Frankfurt au fost în cea mai mare parte aceleaşi, dar finalul este diferit. Deoarece liberalii conduc către ’a îmbunătăţi’ şi ’desăvârşi’ cultura apuseană, iar Şcoala de la Frankfurt înfăptuieşte distrugerea ei.

Spre deosebire de marxiştii dogmatici, Şcoala de la Frankfurt nu face nici un plan de viitor. Dar ea pare a fi mai clarvăzătoare decât liberalii şi seculariştii noştri clasici. Cel puţin, reprezentanţii Şcolii văd că, în cele din urmă, devierile morale pe care le promovează vor face viaţa socială imposibilă sau intolerabilă. Dar acesta rămâne un mare semn de întrebare despre cum va fi un viitor condus de ei”.

Între timp, Revoluţia Tăcută se rostogoleşte înainte.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 51/septembrie-octombrie 2009