Dogma sau doctrina nr. 24
Lumea medicală vrea să ne diagnosticheze
pe toţi ca bolnavi psihic
Astăzi se inventează câte o boală pentru fiecare obicei incorect politic
,,Câte Stephanie Hall de 11 ani, Matthew Smith de 14 ani şi Shaina Dunkle de 10 ani trebuie să mai moară înainte ca noi să înţelegem ce se întâmplă şi să vorbim şi să acţionăm pentru a pune capăt acestui lucru ? Câţi copii trebuie să moară din cauza acestor medicamente înainte ca noi să realizăm şi să punem capăt acestei terori ? Este profitul atât de multor oameni mai preţios decât siguranţa şi vieţile copiilor noştri ? Din nefericire, moartea acestor copii a rămas tăinuită şi suprimată atât de multă vreme …”
PARTEA I
Morţi subite. Pe 21 martie 2000, Matthew Smith de 14 ani s-a prăbuşit pe terenul de joacă şi a murit brusc din cauza unui infarct. În mod similar au murit Stephanie Hall de 11 ani, Shaina Dunkle de 10 ani şi mulţi alţii. Pe 21 iulie 2009, Airman Mena, un soldat american de 23 ani, a murit în apartamentul său din Albuquerque, la 5 luni după ce părăsise Forţele Aviatice pe caz de boală. Ei s-au alăturat unei liste de sute şi mii de cazuri de copii şi adulţi, victime ale unei ‘terori chimice’.
Ucideri. În 1998, Donald Schnell în vârstă de 60 ani a avut un acces neaşteptat de furie şi şi-a ucis soţia, fiica şi nepoata şi apoi s-a sinucis. În februarie 1998, un tânăr din Huntsville, Alabama, şi-a măcelărit părinţii şi o soră cu toporul şi şi-a rănit grav altă soră. În 2006, David Crespi, fost director bancar, un om neviolent şi fără antecedente penale, şi-a ucis cele două fiice gemene de 5 ani, înjunghiindu-le de mai multe ori cu un cuţit de bucătărie. În mod asemănător, Andrea Yates şi-a înecat cei 5 copii în cada de baie.
Ucideri în masă. Pe 20 aprilie 1999, Eric Harris de 18 ani împreună cu colegul său Dylan Klebold de 17 ani au ucis 12 colegi şi un profesor şi au rănit alte 24 persoane la Liceul Columbine din statul Colorado. În aprilie 2012, fără să existe vreun pericol iminent, un sergent american detaşat în Afghanistan a scos arma şi a tras, omorând 16 civili.
Sinucideri. Meg Blanchard de 20 ani a încercat să se spânzure de ventilatorul din tavan şi, nereuşind, s-a ars de vie cu petrol. În iulie 2011, un băiat englez de 10 ani s-a sinucis. Adrian Wade de 12 ani, Leanne Bessner de 15 ani, şi Candace Downing de 12 ani s-au sinucis în diferite moduri.
În lume se petrec multe crime şi sinucideri, însă cazurile de mai sus au un element comun: toţi făptaşii luau unul sau mai multe medicamente psihiatrice, prescrise de medicii lor pentru diferite boli mintale reale sau imaginare cu care fuseseră diagnosticaţi. Donald Schnell începuse de doar 2 zile un tratament cu Paxil când s-a petrecut tragedia. Lui Matthew Smith şi celorlalţi copii care au murit din cauza unui infarct subit li se prescrisese Ritalin.
În cazul lui Matthew Smith, medicul legist care a efectuat autopsia a declarat că inima lui arăta semne evidente de vătămare a vaselor de sânge şi a muşchiului cardiac, ultimul fiind lărgit şi infiltrat cu grăsime – efecte produse de Ritalin, şi a conchis că el a murit din cauza folosirii pe termen lung (de la vârsta de 7 ani până la 14 ani) a medicamentului.
La autopsia lui Airman Mena, toxicologul a găsit în sângele lui 8 medicamente prescrise de medic, printre care 3 anti-depresive, un sedativ, un somnifer şi 2 analgezice puternice. Concluzia legistului a fost că tânărul soldat nu s-a sinucis, ci a fost omorât, nu de supradoza unuia dintre aceste medicamente, ci de interacţia dintre ele.
* * *
Astăzi, pe piaţa medicamentelor există 5 clase majore de medicamente prescrise în mod curent la pacienţii cu probleme psihiatrice şi nu numai: anti-depresive, anti-psihotice, psiho-stimulente, calmante şi stabilizatoare de stări. Gama este extrem de diversă, în cadrul aceleiaşi clase existând o sumedenie de variante chimice cu efecte similare. De exemplu, printre anti-depresivele de tip SSRI (Selective Serotonin Reuptake Inhibitors, adică inhibitori de recaptare selectivă a serotoninei) se numără faimosul Prozac şi varietăţile sale: Paxil, Zoloft, Lexapro, Luvox, Celexa, Effexor etc. Psiho-stimulente (care sunt inhibitori de repreluare a dopaminei) sunt Ritalin şi alaiul său de Adderall, Concerta, Dexedrine, Daytrana, Focalin şi multe altele. Un medicament psihiatric non-stimulent utilizat pe scară largă este Strattera (inhibitor de repreluare a norepinefrinei). În ţări diferite, ele pot fi comercializate sub denumiri diferite. În afară de acestea, există multe alte serii de calmante şi sedative.
Creşterea exponenţială a prescrierii şi consumului de medicamente psihiatrice
Depăşind chiar medicamentele comune pentru hipertensiune şi reflux acid, medicamentele psihiatrice au ajuns astăzi în fruntea vânzărilor de medicamente din Statele Unite ale Americii. De exemplu, în anul 2008, doar în SUA, vânzările de medicamente psihiatrice s-au ridicat la 14 miliarde dolari, pentru ca în anul următor să depăşească această sumă. Statisticile din ultimii ani arată o creştere uimitor de mare a folosirii acestei game de medicamente pe teritoriul american şi nu numai.
Fenomenul este numit de specialişti ,,epidemie violentă de boli mintale”. Astfel, cifrele arată că ,,numărul celor care sunt atât de infirmi din cauza bolilor mintale, încât se califică pentru venitul de securitate suplimentar sau asigurarea de infirmitate de securitate socială, a crescut de aproape două ori şi jumătate între anii 1987-2007 – de la 1 din 184 americani la 1 din 66 americani. La copii, creşterea este mai uluitoare – o creştere de 35 de ori în cele două decenii. Boala mintală este acum cauza principală de infirmitate la copii”, afirmă Marcia Angell, fostul editor al prestigioasei reviste medicale New England Journal of Medicine.
Potrivit statisticilor Centrului pentru Controlul Bolii şi Centrului Naţional de Prevenţie ale SUA, în prezent, anti-depresivele sunt medicamentele cele mai frecvent întrebuinţate de persoanele cu vârste cuprinse între 18-44 ani. Peste 1 din 10 americani cu vârsta peste 12 ani consumă anti-depresive prescrise de medici. Mai notabil este faptul că, odată prescrise, persoanele continuă să le ia ani de zile. Peste 60% din pacienţii cărora li s-au prescris anti-depresive le iau mai mult de 2 ani şi 14% dintre ei au continuat tratamentul 10 ani sau mai mult. Alt aspect grav al problemei este că 20% din americani sunt dependenţi de medicamentele prescrise pentru stări precum anxietate sau depresie.
Un studiu recent realizat de Medco Health Solutions Inc. a descoperit că 1 din 5 americani adulţi şi 1 din 4 femei iau astăzi în mod regulat cel puţin un medicament pentru boli psihiatrice sau probleme de comportament. Datele, care se bazează pe informaţii adunate de la 2,5 milioane pacienţi, arată că utilizarea de medicamente comportamentale de adulţi a crescut uluitor, cu 22% din 2001 încoace. Majoritatea persoanelor adulte care iau astfel de medicamente sunt femei cu vârste de peste 45 ani, însă tot mai mulţi bărbaţi li se alătură, având în vedere că utilizarea medicamentelor de către bărbaţi a crescut de 4 ori în ultimii 10 ani. Totodată, reţetele de medicamente pentru ADHD, care au fost mai răspândite printre bărbaţi, au crescut cu 250% la femei din 2001 încoace. Ţinând cont de tendinţele actuale, se estimează că folosirea de medicamente psihiatrice este într-o continuă creştere.
Nici copiii nu sunt scutiţi de teroarea chimică a psihiatriei contemporane, în rândul copiilor şi adolescenţilor creşterile fiind mai ameţitoare. În 1996, peste 700.000 copii şi adolescenţi americani luau Prozac şi medicamente similare de tip SSRI, ceea ce însemna o creştere cu 80% faţă de 1994. Astăzi, numărul acestor reţete a depăşit un milion. Psihiatrul Peter Breggin apreciază că, în fiecare an, 10% din copiii de vârstă şcolară vor lua unul sau mai multe medicamente psihiatrice. În total, cel puţin 5 milioane de copii americani sunt trataţi cu medicamente psihiatrice.
Situaţia nu este singulară, ţările europene, ca şi alte ţări ale lumii urmând modelul american. În Marea Britanie, în doar 3 ani, folosirea anti-depresivelor a crescut vertiginos. Potrivit centrului de informaţii al Serviciului Naţional de Sănătate, numărul reţetelor pentru aceste medicamente a crescut cu 28%, iar profiturile de la 34 milioane lire sterline în 2007-2008 la 43,4 milioane lire sterline în 2010-2011. Reţetele pentru medicamente anti-anxietate au crescut cu 8%, iar cele pentru somnifere cu 3%. De asemenea, an de an, medicii englezi scriu circa 661.000 reţete pentru tratarea ADHD, o creştere de 2 ori faţă de în urmă cu 5 ani.
Completarea tabloului privind extinderea prescrierii şi utilizării medicamentelor psihiatrice
Pe lângă diagnosticele clasice, medicii au început să prescrie în mod curent medicamente psihiatrice pentru dureri şi probleme minore, precum migrene, sindrom premenstrual, insomnie, gripă, acnee, dor de casă sau încetarea fumatului.
Pentru a avea efecte mai puternice şi a contracara totodată unele efecte secundare ale unor astfel de medicamente, medicii prescriu adevărate cocktail-uri de medicamente. De exemplu, băiatul de 12 ani al unui militar american, care suferă din cauza absenţei tatălui său plecat pe front, ia 5 medicamente în fiecare zi: anti-psihoticul Abilify, anti-depresivul Wellbutrin, psiho-stimulentul Adderall, anti-convulsivul Tegretol şi sedativul Clonidine. Până a se ajunge la această schemă de tratament, în ultimii 5 ani lui i-au fost prescrise 34 medicamente.
Extrem de tulburătoare este creşterea spectaculoasă a prescrierii medicamentelor psihiatrice la cei foarte mici de vârstă şi la cei foarte bătrâni, care adeseori nu fac propriile alegeri când este vorba de medicaţie. În revista Mother Jones, Carl Elliott consemnează: ,,De îndată ce tulburarea bipolară poate fi tratată cu anti-psihotice atipice, ratele diagnosticelor au crescut uluitor, mai ales la copii. Potrivit unui studiu recent realizat la Universitatea Columbia, numărul copiilor şi adolescenţilor trataţi pentru tulburare bipolară a crescut de 40 ori între anii 1994-2003”. Potrivit altui studiu, ,,1 din 5 copii, care au mers la psihiatru, vin acasă cu o reţetă pentru un medicament anti-psihotic”.
De asemenea, este de ordinul neverosimilului faptul că s-a triplat numărul de copii preşcolari americani (cu vârste cuprinse între 2-4 ani), cărora li s-a prescris Ritalin în ultimii 5 ani. Dr. Julie Zito, profesor asociat la Şcoala de Farmacie a Universităţii Maryland, este sceptică în ce priveşte tratarea ADHD cu Ritalin în cazul copiilor de 2 ani: ,,Ce este anormal ca un copil de 2 ani să fie neatent ?”
Zito împreună cu colegii săi de la Universitatea Maryland, Universitatea Johns Hopkins şi Centrul de Cercetare a Sănătăţii de la Kaiser Permanente au realizat un studiu intitulat ,,Curentele de prescriere a medicamentelor psihotrope la preşcolari”. Publicat pe 23 februarie 2000 în Revista Asociaţiei Medicale Americane, studiul cuprindea unele dezvăluiri neliniştitoare privind copiii foarte mici cărora li se administrează acest tip de medicamente. Cercetătorii au descoperit că se prescrie Ritalin copiilor săraci şi mai ales celor negri de la vârste tot mai fragede. Studiul citează o creştere de 300% a numărului de reţete la copii foarte mici între anii 1991-1995. De asemenea, se menţionează faptul că Prozac este prescris copiilor mai mici de 1 an, fiind estimat că doar în anul 1994 exista un număr de circa 3.000 reţete.
În plus, deşi unele medicamente nu sunt recomandate la copii, medicii ,,le pot prescrie în mod legal, după ce stabilesc că pacienţii individuali ar putea avea beneficii în urma utilizării lor”.
Acelaşi curent străbate Marea Britanie, unde medicamentele pentru ADHD sunt prescrise copiilor începând cu vârsta de 15 luni. Medicii care prescriu aceste medicamente pentru copii atât de mici nu respectă recomandările oficiale ale Institutului Naţional pentru Sănătate şi Excelenţă Clinică din Marea Britanie, care interzice administrarea lor la copii mai mici de 6 ani. Psihologul educaţional David Traxson bănuieşte că numărul copiilor extrem de mici care iau Ritalin sau medicamente similare este destul de mare şi este în creştere.
Un alt factor care duce la extinderea prescrierii medicamentelor psihiatrice este lărgirea diagnosticului pentru ADHD de la copii la adulţi. În general, medicamentele pentru ADHD erau prescrise în primul rând copiilor mici. Însă acum, adulţii de vârstă medie par să fie de asemenea o ţintă primară pentru acestea, de vreme ce întrebuinţarea medicamentelor pentru ADHD şi a anti-psihoticelor la persoane cu vârste între 20-44 de ani a crescut de peste 3 ori în ultimul deceniu.
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 72/septembrie-octombrie 2012
PARTEA A II-A
Firmele farmaceutice impulsionează extinderea prescrierii de medicamente psihiatrice
Tabloul se completează cu faptul unanim recunoscut că 1 din 4 pacienţi sunt diagnosticaţi în mod greşit cu depresie de către medicul lor. Fără a cere o a doua opinie, 25% din pacienţi vor lua anti-depresive.
Companiile de medicamente au încurajat medicii să prescrie anti-psihotice atipice pentru o mulţime de utilizări neaprobate. Într-un caz deosebit de cunoscut, compania Eli Lilly a îndemnat îngrijitorii bătrânilor afectaţi de maladia Alzheimer şi de alte forme de demenţă, ca şi de agitaţie, anxietate, insomnie, să le dea Zyprexa. Vânzând medicilor din aziluri, agenţii de vânzări ai companiei foloseau lozinca ,,5 la 5”, care înseamnă ,,5 mg Zyprexa la 5 după-amiază” pentru sedarea pacienţilor dificili. Practica a continuat chiar după ce Administraţia pentru Hrană şi Medicamente (Food & Drug Administration, FDA) a avertizat compania că medicamentul în cauză nu a fost aprobat pentru asemenea utilizări.
Companiile farmaceutice au găsit o altă ‘vacă de muls’ în instituţiile de delincvenţă juvenilă. Un serial remarcabil publicat în Palm Beach Post în mai 2011 dezvăluia că Departamentul de Justiţie pentru Tineret din Florida a vărsat pur şi simplu medicamente psihiatrice în instituţiile pentru tineret, distribuindu-le în mod curent ,,pentru situaţii care nu au fost niciodată aprobate de reglementatorii federali”.
Cifrele sunt zguduitoare. ,,În 2007, de pildă, Departamentul de Justiţie pentru Tineret a cumpărat de două ori mai mult Seroquel decât Ibuprofen. În total, în 2 ani, departamentul a cumpărat 326.081 pastile de Seroquel, Abilify, Risperdal şi alte medicamente anti-psihotice pentru a fi folosite în închisorile şi casele de stat pentru copii … Acestea sunt suficiente pentru a da 446 pastile pe zi, 7 zile pe săptămână, vreme de 2 ani, copiilor din închisori şi programe care pot avea în custodie nu mai mult de 2.300 de băieţi şi fete într-o zi dată”.
Clădirile birourilor marilor companii farmaceutice
GlaxoSmithKline (GSK)
Bayer
Merck
O altă ‘piaţă’ pentru medicamentele psihotrope, care este în curs de extindere, este armata americană. De la începutul războiului din Afganistan (2001) a avut loc o creştere de 76% a reţetelor la medicamente psihotrope pentru forţa militară combatantă. Potrivit documentarului Plutonul rănit, realizat de PBS Frontline şi dat publicităţii în mai 2010, înainte de războiul din Irak (2003), soldaţii americani din zonele de luptă nu luau medicamente psihiatrice. Însă în 2007, peste 20.000 soldaţi combatanţi utilizau anti-depresive şi somnifere. Astăzi, în armată, soldaţii care suferă vătămări traumatice ale creierului primesc în mod curent tratament medicamentos psihiatric.
În 2010, Wired Magazine relata: ,,Un număr necunoscut de trupe active şi veterani recenţi din războaiele din Irak şi Afganistan se întorc acasă cu stări ale sănătăţii mintale afectate în timpul serviciului militar, iar soţiile şi copiii lor suferă de asemenea. Acum, odată cu ieşirea la iveală lentă a informaţiilor privind conflictele armate de aproape un deceniu, începe să se întrevadă gravitatea crizei. Army Times relatează că folosirea medicamentelor psihiatrice la persoane de 18-34 de ani (soldaţi şi soţii) a crescut cu 42% între anii 2005-2009. Multe din medicamentele prescrise de medicii militari, precum Paxil şi Zoloft, sunt însoţite de avertismente privind un risc crescut de sinucidere. Pericolul a devenit deja vizibil în armată, unde generalul Peter Ciarelli nota într-o relatare recentă că armata ar trebui să ,,realizeze studii pentru a identifica medicamentele anti-depresive benefice pentru tratarea depresiei şi anxietăţii, însă care să nu crească riscul comportamentului sinucigaş”.
Navy Times consemnează că utilizarea medicamentelor psihiatrice creşte uluitor în rândul personalului militar: ,,Reţetele pentru stimulente, inclusiv amfetamine şi medicamente pentru a trata tulburări de deficit de atenţie, au crescut de peste 2 ori. Şi cererile pentru anti-psihotice ca Seroquel şi Abilify aproape s-au dublat între anii 2005-2009 la persoane având vârsta de 18-34 ani”.
O relatare a Departamentului Apărării dezvăluie că 20% din soldaţii americani iau medicamente psihiatrice şi că adeseori acestea constituie un tratament zilnic de 6 luni, înainte de a pleca pe front. Practic, 213.972 sau 20% din cei 1,1 milioane soldaţi activi prinşi în studiu iau o formă de medicament psihotrop: anti-depresive, anti-psihotice, hipnotice sedative sau alte substanţe controlate. Dr. Greg Smith, care conduce Grupul de Alinare a Durerii din Los Angeles, a declarat: ,,Dacă aş fi comandant, aş fi îngrijorat de ce ar putea face aceste trupe”, ca urmare a medicaţiei.
Una dintre cele mai noi arii de răspândire a medicamentelor psihiatrice este … piaţa canină. În 2011, companiile Eli Lilly şi Elanco au primit aprobare pentru comercializarea noului lor anti-depresiv, Reconcile, care este echivalentul Prozacului pentru căţei depresivi. Reconcile este un medicament mestecabil, care se ia o dată pe zi, cu scopul de a trata ,,anxietatea canină de separare”, adică modificările de comportament ale animalului când este despărţit de stăpânul său şi lăsat singur.
Cât de eficiente sunt medicamentele psihiatrice ?
Diferiţi psihiatri şi jurnalişti se întreabă ce semnifică această creştere uluitoare. Folosirea medicamentelor psiho-active, inclusiv a anti-depresivelor şi anti-psihoticelor, a explodat literalmente în ultimii ani şi, dacă noile medicamente sunt atât de eficiente precum se spune, ar trebui ca larga răspândire a bolilor mintale să fie în declin, nu în creştere, ca oamenii să fie mai sănătoşi la nivel mintal, mai fericiţi, mai puţin deprimaţi.
Prin urmare, pentru logica sănătoasă apare următorul paradox: pe măsură ce se înmulţesc medicamentele, medicii prescriu mai multe medicamente, iar oamenii în loc să fie mai sănătoşi sunt mai bolnavi. Precum afirmă deschis unii specialişti, ,,realitatea este că noi nu avem nici o dovadă clară că aceste medicamente funcţionează”.
Deşi adevărul a fost multă vreme ascuns publicului larg din cauza cenzurii impuse de marile companii farmaceutice, în revistele de specialitate au început să apară treptat şi cu mult efort articole şi studii care arată limpede că medicamentele psihiatrice nu funcţionează, nu sunt eficiente, nu au rezultatele scontate. Astfel, în 2010, Revista Asociaţiei Medicale Americane a publicat un studiu care dezvăluia că ,,medicamentele anti-depresive nici măcar nu funcţionează pentru majoritatea pacienţilor cu depresie diagnosticată clinic”.
Un articol publicat în 2011 în Revista Americană a Sănătăţii Publice releva de asemenea că ,,multe medicamente nu funcţionează după cum se afirmă. Medicamentele mai noi tind să nu ofere aproape nici un beneficiu faţă de cele vechi şi doar vatămă pacienţii, sfârşind prin a închide pacientul într-un ciclu perpetuu în care necesită mereu medicamente noi pentru a stabiliza efectele secundare produse de toate celelalte medicamente pe care le consumă”.
Un studiu de sinteză publicat în numărul 2 pe anul 1996 al Revistei Bolilor Nervoase şi Mintale, cu titlul ,,Anti-depresive pentru copii”, având ca autori pe Rhoda L. Fisher şi Seymour Fisher, conchide: ,,În ciuda literaturii unanime de studii double-blind [n.r.: în cadrul cărora nici experimentatorii, nici subiecţii nu ştiu care din cele două tratamente este cel real şi care cel martor], care arată că anti-depresivele nu sunt mai eficiente ca preparatele martor inactive în tratarea depresiei la copii şi adolescenţi, asemenea medicamente continuă să fie folosite pe scară largă”.
La începutul anului 2012, un alt cercetător a venit cu aceleaşi concluzii. Psihologul Irving Kirsch de la Şcoala Medicală Harvard a studiat vreme de 3 decenii efectele placebo şi a afirmat recent că anti-depresivele farmaceutice nu funcţionează. Concluzia lui se bazează şi pe documente obţinute folosind Actul de Libertate a Informaţiei. Documentele reprezintă rezultatele testelor clinice făcute de companiile de medicamente în vederea promovării medicamentelor şi care nu au fost publicate şi înaintate către FDA.
FDA este autoritatea care aprobă comercializarea medicamentelor, însă nu face teste sau rapoarte, ci preia pur şi simplu rezultatele testelor realizate de companiile farmaceutice. Studiind aceste informaţii, Kirsch a descoperit că majoritatea testelor clinice făcute cu anti-depresive nu au arătat nici o dovadă de eficienţă, fiind, prin urmare, ascunse de companii. ,,Dacă au fost efectuate 12 teste şi numai 2 dintre ele au arătat vreo eficienţă, acele 2 sunt depuse la FDA”, afirmă Kirsch. El a făcut publice descoperirile sale în cadrul unei emisiuni ’60 de minute’ a postului CBS la nivel naţional.
Steve Connor, editor ştiinţific la The Independent, remarca: ,,Allen Roses, director executiv la compania GlaxoSmithKline, a admis că mai puţin de jumătate din pacienţii cărora li s-au prescris unele dintre cele mai scumpe medicamente au avut în realitate vreun beneficiu de la ele. Este un secret cunoscut în industria farmaceutică că majoritatea produselor sale sunt ineficiente pentru majoritatea pacienţilor, însă este prima oară când o persoană de rang înalt din industria farmaceutică a declarat public acest lucru”.
La rândul său, Carl Elliott relata în publicaţia Mother Jones: ,,După ce o altă analiză extinsă publicată în faimosul periodic medical The Lancet a descoperit că majoritatea anti-psihoticelor atipice sunt de fapt mai rele decât medicamentele vechi, doi psihiatri britanici specialişti au scris un editorial vehement în acelaşi număr. Dr. Peter Tyrer, editorul Revistei Britanice de Psihiatrie, şi dr. Tim Kendall de la Colegiul Regal al Psihiatrilor scriau: ‘Născocirea anti-psihoticelor atipice poate fi privită acum doar ca o invenţie, manipulată abil de industria medicamentelor în scopuri comerciale şi expusă doar acum’”.
,,Deşi fiecare din producătorii SSRI admit că ei nu ştiu cum funcţionează respectivele lor medicamente, fiecare pretinde că ele ajută la corectarea unui dezechilibru chimic al creierului”. Acest ‘echilibru’ evaziv nu a fost niciodată observat sau detectat în ciuda milioanelor de dolari folosite în cercetare. Este ‘crezut’ şi promovat în mare măsură în ciuda faptului că este o născocire a imaginaţiei psihiatrilor
,,Aceste medicamente sunt pe deplin capabile să schilodească – adesea permanent – trupul, creierul şi sufletul”
Pe lângă articole şi studii pe marginea eficacităţii şi efectelor medicamentelor psihiatrice, au fost scrise mai multe cărţi. Jurnalistul de investigaţii în domeniul medical Robert Whitaker a publicat în 2002 cartea Nebun în America: Ştiinţă proastă, medicină proastă şi tratamentul greşit de durată al bolnavilor mintal (Mad In America: Bad Science, Bad Medicine and the Enduring Mistreatment of the Mentally Ill), iar în 2010 a revenit cu o altă lucrare, intitulată Anatomia unei epidemii: Gloanţe magice, medicamente psihiatrice şi creşterea uluitoare a bolii mintale în America (Anatomy of an Epidemic: Magic Bullets, Psychiatric Drugs, and the Astonishing Rise of Mental Illness in America).
În prima carte, Whitaker nota că, de la introducerea la jumătatea anilor ’1950 a primelor medicamente psihiatrice, a existat o creştere de 600% a infirmităţilor totale şi permanente ale milioanelor de pacienţi care au primit astfel de tratament. Alături de mulţi alţii, el numeşte această creştere uluitoare epidemie de boli mintale.
În cea de-a doua lucrare, jurnalistul continuă prezentarea realităţii terifiante a bolilor mintale, diagnosticelor şi tratamentului medicamentos. El reuşeşte să vină cu documente pentru a înfăţişa istoria forţelor din spatele domeniului medicamentelor psihiatrice.
Activitatea sa investigatorie este extrem de valoroasă prin aceea că el oferă publicului larg dovezi extrem de convingătoare care susţin teoria că medicamentele, şi nu diagnosticul, sunt cele care produc această epidemie de boli mintale; că, de fapt, bolile mintale nu sunt boli mintale, ci mai degrabă boli neurologice induse de medicamente, care manifestă simptome psihologice sau depresie indusă de medicamente – ambele putând fi diagnosticate greşit ca boli mintale.
El arată că medicamentele psihiatrice – ai căror producători, alături de cei care le fac reclamă şi care se ocupă de vânzări, sunt cu toţii în slujba companiilor uriaşe de medicamente – sunt mult mai periculoase decât sunt dornice să admită lumea psihiatrică şi industria farmaceutică: ,,Aceste medicamente sunt pe deplin capabile să schilodească – adesea permanent – trupul, creierul şi sufletul”.
Afirmaţiile solide şi bine documentate ale lui Robert Whitaker sunt susţinute de concluziile psihiatrului Grace Jackson. Prima carte a lui Grace Jackson, Regândind medicamentele psihiatrice: un ghid pentru consimţământ informat (Rethinking Psychiatric Drugs: A Guide for Informed Consent), apărută în 2005, a fost o carte sumbră care aducea înaintea cititorilor multe pericole ascunse ale medicamentelor psihiatrice. Ea nota: ,,Adevărul trist este că prescrierea pare-se automată (fără foarte multă informaţie oferită pacienţilor cu privire la lista lungă de efecte secundare grave pe termen lung) de medicamente psihiatrice puternice şi care dau adesea dependenţă a devenit standardul îngrijirii în psihiatria americană, de la introducerea medicamentului ‘minune’ anti-schizofrenie Thorazine, la jumătatea anilor ’1950, încoace”.
Cea de-a doua carte a ei, Demenţa indusă de medicamente: o crimă perfectă (Drug-Induced Dementia: a perfect crime), apărută în 2009, dovedeşte dincolo de orice urmă de îndoială că pentru oricare din cele 5 clase de medicamente există dovezi clare microscopice, macroscopice, biochimice, clinice şi/sau radiologice de atrofiere a creierului şi alte semne de vătămare a creierului, care pot duce la demenţă permanentă, diagnosticabilă clinic, moarte prematură şi o varietate de alte boli ale creierului care pot mima bolile mintale.
De pildă, thorazina a fost dezvoltată iniţial în Europa ca o vopsea industrială. Pare-se că astăzi domeniile psiho-farmacologiei şi industriei chimice sunt interconectate şi se poate ajunge, deşi într-un mod cu totul bizar, la utilizarea chimicalelor dintr-un domeniu în altul. Un alt asemenea exemplu este medicamentul popular Depakote, comercializat iniţial ca tratament pentru epilepsie şi utilizat astăzi foarte mult ca stabilizator de stări. Depakote, cunoscut ca toxină hepatică şi renală, a fost dezvoltat iniţial ca un solvent industrial capabil să dizolve grăsimea. Oare ce efecte are el în realitate la nivelul ţesutului adipos din ficatul şi creierul uman ?
Fiecare dintre lucrările de mai sus a fost ostracizată, negată şi tăinuită de către industria farmaceutică, medicală şi psihiatrică, nefiind prezentată în revistele medicale de primă mână. Alături de mulţi alţi autori puşi pe lista neagră a mass-mediei, Robert Whitaker şi Grace Jackson au demonstrat oamenilor de ştiinţă cu gândire critică, celor care practică medicina alternativă şi ‘supravieţuitorilor’ psihiatriei că medicamentele, şi nu bolile, produc epidemia actuală de boli mintale.
Reacţiile adverse ale medicamentelor psihiatrice
Pe lângă ineficienţa dovedită a medicamentelor psihiatrice, administrarea lor vine cu un cortegiu nesfârşit şi infernal de reacţii adverse. De pildă, pe prospectul Ritalinei sunt notate 105 reacţii adverse. În general, medicamentele psihiatrice au ca reacţii adverse: gânduri de sinucidere şi sinucideri; comportament agresiv, violent, iritabilitate, auto-mutilare şi ucideri; probleme cu somnul, neputinţa de a dormi şi coşmaruri; depresie, izolare, psihoze şi psihoze paranoide, manii, halucinaţii vizuale şi auditive, nelinişte şi spaimă extremă; modificarea percepţiilor, comportamentelor, sentimentelor şi emoţiilor; modificarea personalităţii; tulburări de memorie; procese de gândire patologice; dependenţă psihică; dureri de cap etc.
Medicamentele psihiatrice conduc la o vătămare uneori permanentă a creierului; are loc atrofia ireversibilă a creierului, ca şi modificarea structurii sale; are loc o vătămare neurologică permanentă; apar ticuri precum clipitul din ochi, ticuri vocale precum dresul vocii, pufnitul sau mormăitul; apare un tremur al extremităţilor, care se manifestă la circa 40% din persoanele care iau prozac – este un fel de tortură biochimică care ar putea sta la baza tendinţelor sinucigaşe şi criminale. De asemenea, multe din persoanele care utilizează medicamente psihiatrice manifestă contracţii musculare involuntare şi mişcări musculare involuntare, care fac ca acestea să pară că nu sunt sănătoase mintal. Este posibil ca aceste contracţii şi mişcări involuntare să nu dispară după încheierea tratamentului, deoarece zona din creier care controlează funcţia muşchilor a fost distrusă de medicament.
Pe lângă reacţiile adverse legate direct de creier şi sistemul nervos, apar tulburări şi boli legate de alte organe, precum vătămarea inimii, hipertensiune, infarct şi alte complicaţii cardiace; cancer mai ales la nivelul ficatului; pierderea poftei de mâncare, greaţă, vomă, îngrăşare şi dureri de stomac; probleme de piele ca alergii şi alte reacţii la nivelul pielii; diabet; anemie şi alte tulburări ale sângelui, scăderea patologică a numărului elementelor figurate; oboseală. Poate apărea modificarea echilibrului hormonilor de creştere şi ca urmare o împiedicare a creşterii normale şi armonioase a copiilor. Totodată, dacă mamele iau de pildă paxil, pot apărea malformaţii congenitale ale pruncilor.
Un studiu realizat de compania GlaxoSmithKline şi publicat în Revista de Psihiatrie Clinică referitor la anti-depresivul Paxil pe care-l produce confirmă studiile anterioare potrivit cărora Paxil creşte de aproape 7 ori numărul tentativelor de sinucidere şi sinuciderilor în rândul pacienţilor. Un alt studiu al aceluiaşi medicament, publicat în 2010 în Revista Asociaţiei Medicale Americane, arăta că Paxil pare a nu fi eficient la pacienţi cu diferite grade de depresie.
Toate aceste efecte groaznice sunt confirmate de numeroase cazuri înfricoşătoare petrecute în realitate, de studiile efectuate de companiile producătoare şi ţinute sub tăcere şi de zeci de studii şi investigaţii realizate independent.
În plus, riscurile folosirii pe termen lung (mai mulţi ani) sunt absolut necunoscute. Acestea încep să se dezvăluie astăzi după folosirea în masă şi vreme îndelungată a medicamentelor, însă prea puţini sunt dornici să realizeze studii şi statistici ale reacţiilor adverse, iar cei care întreprind asemenea studii sunt cenzuraţi şi marginalizaţi de comunitatea psihiatrilor şi industria farmaceutică.
Un alt aspect este procentul extrem de mare de persoane care suferă de pe urma reacţiilor adverse ale medicamentelor psihiatrice. În august 2005, Robert Whitaker declara într-un interviu pentru publicaţia Street Spirit: ,,Dacă avem 39.000 relatări despre reacţii adverse la Prozac, numărul persoanelor care au suferit în realitate de asemenea probleme este estimat a fi de 100 de ori mai mare, adică circa 4 milioane persoane”.
În faţa avalanşei de reacţii adverse şi de întrebări pe care încep să şi le pună pacienţii, medicii şi reprezentanţii industriei farmaceutice răspund cinic: ,,Cântăriţi raportul dintre beneficii şi reacţiile adverse”. Rămâne încă de văzut care ar fi beneficiile …
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 75/ianuarie-februarie 2013
FDA a modificat etichetele de avertizare pentru Paxil mai întâi în 2004, după ce s-a descoperit că ratele de sinucidere la copiii care luau medicamentul erau de două ori mai mari decât la copiii care nu luau Paxil. În 2006, FDA a extins avertizarea pentru a include adulţii până la 25 ani. Astăzi, medicamentul are pe ambalaj o căsuţă neagră de avertizare care spune că poate mări riscul de sinucidere pentru toţi pacienţii
În unele cazuri, ineficacitatea medicamentelor ca şi reacţiile adverse au fost cunoscute încă dinainte de a fi comercializate
Într-un mod de-a dreptul şocant, companiile producătoare au ascuns ani de-a rândul ineficacitatea medicamentelor psihotrope, ca şi reacţiile adverse ale acestora. Din testele clinice, ele au ştiut înainte de a le introduce pe piaţă că sunt ineficiente pentru majoritatea pacienţilor şi până la de 2 ori mai riscante în inducerea gândurilor sinucigaşe şi a sinuciderii.
De exemplu, compania Eli Lilly a tăinuit vreme de 15 ani legătura dintre Prozac şi sinucidere. Un document intern ale companiei Eli Lilly, dat publicităţii în ianuarie 2005, dezvăluie că producătorul avea informaţii din 1986 care arată că pacienţii care luau Prozac erau mult mai înclinaţi către a încerca să se sinucidă şi să manifeste ostilitate decât pacienţii care luau alte medicamente anti-depresive, iar compania a tăinuit aceste studii şi a încercat să minimalizeze dezvăluirea publică a efectelor secundare.
Prozac se comercializează şi în România şi este prescris de medicii români chiar pentru probleme psihiatrice minore, precum presupusa depresie în urma unei operaţii chirurgicale
În 1986, cu aproape 2 ani înainte de obţinerea aprobării de a comercializaa Prozac, au existat dovezi clare care asociau medicamentul cu simptome înrăutăţite de depresie şi începutul episoadelor psihotice, fără a mai pune la socoteală cele 1.089 sinucideri sau numeroasele episoade de violenţă fără sens, omucideri şi chiar ucideri multiple.
În februarie 1990, medicul psihiatru Martin Teicher de la Universitatea Harvard a relatat într-un articol publicat în Revista Americană de Psihiatrie că mai mulţi dintre pacienţii săi au dezvoltat gânduri de sinucidere în timp ce luau Prozac. Ca urmare a articolului său, Revista Americană de Psihiatrie a fost inundată cu scrisori de la medici care afirmau lucruri similare, confirmând afirmaţiile lui Teicher.
La sfârşitul anilor ’1980, conducătorii executivi ai companiei Eli Lilly au făcut presiuni asupra cercetătorilor companiei pentru a modifica datele testelor medicale pentru Prozac, schimbând menţiunile de ‘încercare de sinucidere’ cu ‘supradoză’ şi ‘gânduri sinucigaşe’ cu ‘depresie’, atenuând reacţiile adverse pentru a putea vinde medicamentul.
La rândul ei, compania GlaxoSmithKline (GSK) a tăinuit studiile negative şi a manipulat datele privind sinuciderea indusă de Paxil. Compania a ştiut cel puţin din 2006 încoace că Paxilul este asociat cu un risc crescut de sinucidere, iar în 2011, a publicat în Revista de Psihiatrie Clinică un studiu care dezvăluie o creştere de aproape 7 ori a tentativelor de sinucidere printre cei care iau Paxil faţă de un grup căruia i s-a administrat un tratament placebo. Pe lângă creşterea riscului de tendinţe sinucigaşe, alt studiu al companiei GSK publicat în Revista Asociaţiei Medicale Americane la începutul anului 2010 a arătat că acest medicament pare chiar să nu funcţioneze la pacienţii cu diferite niveluri de depresie.
Pentru ca publicul să nu afle prea multe informaţii incriminatoare, în cazul în care firmele sunt date în judecată de persoane care au avut de suferit de pe urma administrării medicamentelor comercializate de ele, firmele preferă să plătească reclamanţilor despăgubiri în afara tribunalului.
Şi Paxil se comercializează în România, însă sub numele de Seroxat
După ce s-au acumulat numeroase cazuri de tentativă de sinucidere, sinucidere, ucidere multiplă, auto-mutilare, psihoză etc, FDA a organizat mai multe sesiuni de dezbateri şi audieri ale victimelor pentru a stabili întinderea fenomenului.
În 1991, Comitetul Consultativ pentru medicamente psiho-farmacologice al FDA a organizat o audiere pentru a discuta dovezile care arată legătura dintre Prozac şi medicamentele înrudite şi actele psihotice, violente. Vreme de mai bine de 3 ore, peste 24 victime sau membri supravieţuitori ai familiilor afectate de Prozac au relatat istorii teribile care asociază medicamentul cu ucideri, sinucideri şi alte efecte de coşmar. Însă, comitetul (în care 8 din 10 membri erau psihiatri, ale căror venituri depindeau de comisioanele obţinute din prescrierea unor astfel de medicamente) a ignorat aceste informaţii şi a votat împotriva re-etichetării Prozacului pentru a cuprinde avertismente adecvate riscurilor pe care le implică administrarea sa. ,,Peste 15.000 rapoarte cu reacţii adverse la Prozac au fost respinse ca având ‘valoare limitată’”, nota un jurnalist.
În cele din urmă, după multe proteste şi scandaluri, FDA şi companiile producătoare de medicamente psihotrope au căzut de acord nu să elimine aceste medicamente-otrăvuri de pe piaţă, ci doar ca pe ambalajele acestora să fie tipărită o căsuţă neagră de avertizare cu privire la efectele acestor medicamente.
Companiile farmaceutice plătesc amenzile pentru corupţie şi fraude şi continuă să comercializeze medicamentele. Mita – o practică comună
În ciuda dovezilor, campania pentru comercializarea medicamentelor psihotrope este extrem de agresivă şi lipsită de scrupule. În ultimii 3 ani, aproape fiecare companie farmaceutică importantă a fost condamnată pentru un fel de comportament infracţional: măsluirea datelor de siguranţă ale medicamentelor, comercializarea medicamentelor pentru scopuri neaprobate, mituirea medicilor şi specialiştilor în medicină pentru a prescrie medicamente periculoase, realizarea de teste clinice frauduloase etc.
Până în prezent, companiile farmaceutice au fost silite să plătească circa 11 miliarde dolari ca amendă pentru astfel de infracţiuni, care se pare că au devenit parte integrantă a procedurilor lor. Printre firmele care au primit amenzi se numără: GlaxoSmithKline, Merck, Pfizer, Novartis, AstraZeneca, Roche, Sanofi, Bayer, Eli Lilly etc.
Fabrica GlaxoSmithKline din Braşov. Ea este de fapt fosta fabrică de medicamente Europharm, achiziţionată în 1998 de compania GSK, care a investit între anii 1998-2010, 100 milioane dolari pentru modernizarea acesteia.
În prezent, fabrica are 240 angajaţi şi exportă medicamente în peste 80 de ţări din lume.
Între anii 2009-2011, compania GSK România a investit 7 milioane dolari în 2 linii de producţie pentru medicamente ale firmei: Seroxat (Paxil) şi Retrovir (pentru tratamentul HIV). Proiectul Seroxat a însemnat o linie de comprimare, o nouă linie de ambalare şi anexe, precum şi construcţia unui nou depozit. Producţia locală (adică din România) actuală de Seroxat reprezintă 40% din totalul producţiei mondiale a acestui produs, excluzând pieţele Canadei şi Statelor Unite ale Americii.
În viitor, compania intenţionează să producă şi alte medicamente-brand în ţara noastră.
De pildă, în mai 2004, poliţia italiană a încheiat o investigaţie extrem de amplă privind comercializarea medicamentelor. În urma acestei anchete, s-a cerut inculparea a circa 5.000 persoane, dintre care 4.000 medici şi cel puţin 273 angajaţi ai gigantului farmaceutic GlaxoSmithKline.
Garda Financiară din Italia a afirmat că, în decurs de 4 ani, GlaxoSmithKline şi firma sa predecesoare au cheltuit 228 milioane euro pe mită pentru medici, chimişti şi alţi specialişti. Potrivit declaraţiilor Gărzii, firma ,,ar trebui făcută responsabilă pentru infracţiune corporată, de vreme ce conducătorii şi angajaţii săi au acţionat în interesul companiei”.
Un analist britanic în domeniul farmaceutic a afirmat că mita este o practică comună pentru companiile internaţionale de medicamente; mai mult, acestea au programe oficiale de a plăti medicii şi alţi specialişti din domeniul sănătăţii pentru a le promova produsele. Astfel, în 2011, compania Eli Lilly a plătit peste 200 milioane dolari medicilor în scopul promovării medicamentelor lor.
În 2012, compania Pfizer a fost de acord să plătească o amendă de 60 milioane dolari guvernului federal american pentru a pune capăt acuzaţiilor că firma a plătit milioane de dolari mită unor oficiali din ţări străine (medici din comisii guvernamentale şi alţi specialişti) pentru a obţine aprobări pentru vânzarea medicamentelor lor în respectivele ţări şi a creşte vânzările. Ei au ‘acţionat’ în ţări precum China, Bulgaria, Rusia, Serbia, Croaţia, Republica Cehă, Italia şi Kazahstan.
În urma unui proces care a dezvăluit o sumă de informaţii neplăcute, în ianuarie 2009, compania Eli Lilly a căzut de acord cu Departamentul de Justiţie al SUA să plătească 1,4 miliarde dolari, inclusiv ,,o amendă criminală de 515 milioane dolari, cea mai mare într-un caz privind sănătatea şi cea mai mare amendă criminală pentru o corporaţie individuală dată vreodată într-un proces penal de orice fel din Statele Unite ale Americii”.
Zyprexa în România
Procesul se referea la vânzarea pentru scopuri neaprobate de FDA (în acest caz concret, pentru demenţă) a medicamentului Zyprexa. Un oficial din cadrul FDA a depus mărturie că firma Eli Lilly a tăinuit riscurile grave pentru sănătate ale acestui medicament. Însă, vânzările de Zyprexa din acel an au fost de peste 1,8 miliarde dolari … Sumele pe care firmele acceptă să le plătească sunt extrem de mici comparativ cu profiturile pe care le obţin. De pildă, compania Eli Lilly vinde produse în 125 de ţări, având un profit de peste 20 miliarde dolari anual.
Compania GlaxoSmithKline s-a confruntat cu o amendă de 3 miliarde dolari după ce a pledat vinovat în cel mai mare caz de fraudă din domeniul sănătăţii din istorie. Printre acuzaţii se numără mituirea medicilor, informaţii false despre anti-depresivul Paxil, comercializarea de Wellbutrin pentru anumite boli fără aprobare. Acesta este cel mai mare acord din istoria industriei farmaceutice, după cazul Pfizer din 2009 care a plătit 2,2 miliarde dolari pentru promovarea a 4 medicamente pentru utilizări neaprobate. În 2010, firma GlaxoSmithKline a plătit 96 milioane dolari unui informator care a expus probleme de contaminare şi o muşamalizare de conducere la Puerto Rico. Suma de 3 miliarde dolari pare uriaşă, însă poate fi socotită doar ‘o palmă peste mână’ pentru o companie a cărei piaţă de vânzări este de 133 miliarde dolari …
Într-un proces din 2012, din statul Arkansas, s-a stabilit că o filială a companiei Johnson&Johnson – Janssen Pharmaceuticals – a minimalizat şi a ascuns riscurile asociate medicamentului anti-psihotic Risperdal. Compania a obţinut din vânzarea acestuia profituri de miliarde de dolari. La anunţarea verdictului, procurorul general din Arkansas a afirmat că ,,juraţii din Arkansas au confirmat faptul că Johnson&Johnson şi Janssen Pharmaceuticals şi-au minţit pacienţii şi medicii deoarece ţineau mai mult la profit decât la oameni”.
În 2011, aceeaşi companie americană a stârnit alt scandal în care au fost implicaţi şi medici români. Johnson&Johnson a obţinut un profit de 3,5 milioane dolari în perioada 2000-2007 din produsele vândute de medicii români mituiţi cu bani şi excursii pentru a prescrie pacienţilor lor medicamentele companiei. În acest caz, compania a acceptat să plătească o amendă de 70 milioane dolari autorităţilor americane pentru a pune capăt acuzaţiilor de mituire a unor medici europeni, inclusiv din România.
Acestea sunt doar câteva din scandalurile provocate de firmele farmaceutice şi produsele lor controversate, pe care le-am expus pentru a schiţa o imagine de ansamblu asupra situaţiei actuale. Oamenii suferă şi uneori chiar mor din cauza reacţiilor adverse ale medicamentelor psihotrope, firmele plătesc bani guvernelor şi continuă să procedeze la fel, nici un director de companie sau conducător de departament nu este socotit responsabil pentru infracţiunile respective şi nici strategiile de marketing nu sunt modificate. Astăzi, multe companii privesc aceste amenzi pur şi simplu ca fiind ,,alt cost al activităţii de afaceri”, sănătatea oamenilor, inclusiv a copiilor, fiind un factor mai puţin important decât profitul în lista de priorităţi a acestor firme. Dacă se află pe lista preocupărilor lor …
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 76/martie-aprilie 2013
Referindu-se la sentimentele de tristeţe cauzate de moartea cuiva drag, psihiatrul Jerome Wakefield de la Universitatea New York declara uluit: ,,Aceasta întrece orice măsură. Dacă acest fel de sentimente se pot socoti patologice, atunci orice suferinţă sufletească poate fi o boală. Este o neînţelegere a graniţelor normalităţii. Ce fel de lume vreţi să aveţi ? Una în care sentimentele intense, negative care nu ne plac, sunt etichetate ca boli mintale sau o lume în care oamenii pot fi trişti ?”
Mai este psihiatria contemporană o ramură a medicinei devotată tămăduirii oamenilor ?
Din cele prezentate în episoadele anterioare s-ar putea conchide că psihiatria contemporană, cu metodele şi interesele ei actuale, nu se mai constituie într-o ramură a medicinei devotată ajutării şi tămăduirii oamenilor, ci într-o unealtă care slujeşte cu totul altor scopuri.
Ce s-ar putea spune despre psihiatrie ştiind că specialiştii în domeniu prescriu medicamente ineficiente, care au o multitudine de reacţii adverse cumplite, care împing pacientul spre dependenţă şi o viaţă mizerabilă ? Ce s-ar putea spune ştiind că, în ultimii ani, numărul persoanelor diagnosticate şi cărora li s-au prescris asemenea medicamente a crescut exponenţial, până la adevărate ‘epidemii’ ? Ce s-ar putea spune ştiind că firmele care produc aceste medicamente cunoşteau dinainte de a le lansa pe piaţă că au nenumărate reacţii adverse şi s-au străduit să le ascundă; mai mult, că s-au străduit din răsputeri să tăinuiască şi să muşamalizeze orice încercare de a dezvălui toate aceste adevăruri; că mituiesc medicii pentru a prescrie aceste medicamente şi totodată preferă să plătească amenzile date de autorităţi şi să-şi păstreze strategiile şi tacticile odioase de marketing ?
Apogeul acestei campanii pornite în Statele Unite ale Americii şi care se întinde treptat în întreaga lume este lupta psihiatrilor americani pentru a modifica criteriile de diagnosticare a bolilor mintale, cu scopul de a extinde categoriile de persoane care intră în incidenţa diagnosticelor lor şi a putea să le prescrie cât mai multe medicamente, o perioadă cât mai lungă de timp. Într-o relatare recentă, Marcia Angell, fost editor al revistei medicale New England Journal of Medicine, scria: ,,Noi extindem pur şi simplu criteriile pentru boală mintală, astfel încât aproape fiecare persoană are una”.
Ea explică şi cauza acestui fenomen, afirmând tranşant că ,,psihiatrii sunt în buzunarul industriei”. Un studiu din 2009 a arătat că 18 din cei 20 de psihiatri care au formulat cele mai recente recomandări clinice pentru tratarea depresiei, bolilor bipolare şi schizofreniei au legături financiare cu companiile de medicamente.
Medicul Adriane Fugh-Berman, care a studiat influenţa industriei farmaceutice asupra medicinei americane, este de acord cu această opinie: ,,În epoca promovării agresive a medicamentelor, diagnosticele psihiatrice s-au extins pentru a include multe persoane perfect normale”.
‘Biblia’ psihiatriei contemporane – Manualul de Diagnostic şi Statistică a Bolilor Mintale
Acest fenomen de modificare a criteriilor pentru diagnosticarea bolilor mintale este extrem de vizibil în Manualul de Diagnostic şi Statistică a Bolilor Mintale (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, DSM), publicat de Asociaţia Psihiatrică Americană (APA). Acesta este considerat autoritatea universală pentru diagnosticarea bolilor mintale, fiind supranumit ‘biblia’ psihiatriei, şi cuprinde descrieri, simptome şi alte criterii pentru diagnosticarea bolilor mintale. Criteriile sunt formulate pentru a oferi definiţii clare pentru specialiştii care tratează pacienţi cu boli mintale şi pentru cercetătorii şi companiile de medicamente care caută să dezvolte noi căi de a le trata.
Prima ediţie a DSM din 1952 cuprindea 112 boli mintale, cea de-a doua ediţie DSM tipărită în 1968 conţinea 163 boli mintale, cea de-a treia ediţie DSM publicată în 1980 inventaria 224 boli mintale, iar cea de-a patra ediţie DSM tipărită în 1994 cuprindea 374 boli mintale. Cea mai recentă ediţie este cea de-a cincea, DSM-V, care a fost publicată pe 18 mai 2013 şi are 900 de pagini.
DSM I, II, III şi IV, comparativ
În ediţiile anterioare au fost incluse deja boli bizare şi au fost introduse sau lărgite anumite simptome care au dat naştere la adevărate ‘epidemii de boli mintale’. Printre bolile bizare incluse în DSM-IV se numără: boala matematicii, boala mâncatului noaptea, boala personalităţii absente, boala ticului trecător, boala expresiei scrise, boli de adaptare, boli de vorbire, boli de intoxicare şi renunţare la cofeină, boala utilizării sau renunţării la nicotină, boala nerespectării tratamentului, boala rivalităţii între fraţi şi cea care le cuprinde pe toate, boala mintală nespecificată, care permite ca orice persoană să poată fi diagnosticată ca fiind bolnavă mintal, după bunul plac al psihiatrilor.
Dr. Allen Frances, profesor emerit de psihiatrie şi conducătorul Departamentului de Psihiatrie de la Universitatea Duke, a condus grupul de psihiatri care a alcătuit DSM-IV în 1994. Astăzi, el admite că modul de elaborare a ediţiei a fost o greşeală uriaşă care a dus la diagnosticarea în masă a unor oameni care sunt de fapt sănătoşi. ,,DSM-IV a contribuit din neatenţie la 3 epidemii false: ADD, autism şi boala bipolară din copilărie”, afirmă Allen într-un articol publicat în Los Angeles Times.
Încă înainte să vadă lumina tiparului, cea de-a cincea ediţie a DSM a stârnit numeroase controverse. Pe 27 iulie 2010, specialişti britanici de frunte în domeniul sănătăţii mintale au organizat o conferinţă pentru a avertiza că DSM-V ,,ar putea eticheta aproape pe oricine ca având un fel de boală mintală”. Til Wykes şi Felicity Callard de la Institutul de Psihiatrie de la Kings College din Londra şi Nick Craddock de la Departamentul de Medicină Psihologică şi Neurologie al Universităţii Cardiff au afirmat că ,,multe persoane din domeniul psihiatriei sunt îngrijorate deoarece recomandările sunt atât de extinse, încât va fi foarte probabil ca nimeni să nu mai fie socotit normal”. Ei au afirmat că recomandările ,,invadează normalitatea”.
Specialiştii consideră că diagnosticul ,,sindromul riscului de psihoză” este în mod special îngrijorător, de vreme ce ar putea eticheta fals tinerii care ar putea avea doar un risc mic de a face boala. ,,Este ca şi cum ai spune că 10 oameni care sunt răciţi sunt ‘în pericol de a face pneumonie’, când probabil doar unul va face boala”, a afirmat Wykes în cadrul conferinţei.
Til Wykes şi Felicity Callard au publicat un comentariu în periodicul ştiinţific The Journal of Mental Health exprimându-şi îngrijorarea privind revizuirea DSM, şi au indicat peste 10 articole din aceeaşi revistă publicate de alţi oameni de ştiinţă care erau îngrijoraţi din acelaşi motiv.
În 2012, cercetătorii conduşi de Lisa Cosgrove, profesor asociat de psihologie clinică la Universitatea Massachusetts din Boston şi cercetător la Centrul de Etică Edmond J. Safra de la Universitatea Harvard, au adus o altă critică noii ediţii DSM. În urma studiilor întreprinse, ei şi-au publicat descoperirile în revista PLoS Medicine, afirmând că manualul este ,,atins de conflicte de interese financiare”.
Echipa profesorului Cosgrove afirmă că ,,tratamentele medicamentoase ridică semne de întrebare, pentru că 70% din membrii echipei DSM-V au relaţii cu industria farmaceutică, şi asta chiar după ce APA a cerut membrilor echipei să-şi dezvăluie legăturile cu companiile de medicamente după publicarea DSM-IV în 1994”. Informaţiile arată că mulţi specialişti implicaţi în elaborarea DSM sunt în acelaşi timp purtători de cuvânt sau consilieri pentru marile firme producătoare de medicamente, sau realizează studii şi cercetări finanţate de această industrie.
Concret, potrivit studiului, ,,66% din grupul pentru tulburări de stare, 83% din grupul pentru boli psihotice, 89% din grupul care a elaborat boala ‘pierderi de memorie la vârstnici’ şi 100% din grupul pentru tulburări de somn au legături cu companiile farmaceutice care produc medicamentele folosite pentru a trata aceste boli sau companiile care deservesc industria farmaceutică”.
O mulţime de boli noi
Noua ediţie a DSM cuprinde o mulţime de boli noi. Printre acestea se numără: boala neliniştii generalizate, boala sfidării ascultării, boala acumulării, boala depresivă majoră, boala depresiei premenstruale (simptomele care preced această stare fiziologică sunt clasificate ca boală mintală); boala comunicării sociale – probleme de comunicare; boala renunţării la cofeină (unii psihiatri se tem că această boală poate fi o cale simplă de a eticheta simptome precum dureri de cap, probleme de somn şi stări sufleteşti, în absenţa unei boli patologice grave); boala renunţării la cannabis; boala jupuirii pielii; boala mâncatului mult; boala comportamentului de somn cu mişcări rapide ale ochilor; boala picioarelor neliniştite; boala neurocognitivă majoră şi boala neurocognitivă minoră (care extind categoria demenţei); boala angajării sociale neinhibate; lipsa respiraţiei în somn şi hipoventilaţia legată de somn etc.
Boala neliniştii generalizate poate fi diagnosticată la o persoană care se simte puţin neliniştită când trebuie să facă o anumită activitate, precum să stea de vorbă cu un psihiatru. Ea poate fi extinsă pentru a include neliniştile comune care izvorăsc din tulburări cunoscute, precum instabilitatea financiară, problemele domestice, teme grele la şcoală etc.
Boala depresiei majore se referă la sentimentele fireşti de tristeţe apărute după moartea unei persoane dragi. Psihiatrii au stabilit că această mâhnire devine boală emoţională depresivă dacă ,,durează peste 2 săptămâni şi persoana manifestă simptome precum pierderea apetitului şi interesului pentru activităţile zilnice, probleme de somn şi concentrare, sentimente de inutilitate sau disperare”.
Psihiatrul Jerome Wakefield de la Universitatea New York declara uluit: ,,Aceasta întrece orice măsură. Dacă acest fel de sentimente se pot socoti patologice, atunci orice suferinţă sufletească poate fi o boală. Este o neînţelegere a graniţelor normalităţii. Ce fel de lume vreţi să aveţi ? Una în care sentimentele intense, negative care nu ne plac, sunt etichetate ca boli mintale sau o lume în care oamenii pot fi trişti ?”
Boala depresiei premenstruale exista şi în ediţia precedentă a manualului şi doar extinde criteriile de diagnosticare. Potrivit manualului anterior, milioane de femei au fost diagnosticate cu această boală şi au primit medicaţie ‘adecvată’.
Dr. Frances afirmă că ,,pacienţii cu durere cronică greu de diagnosticat riscă să fie etichetaţi cu ‘boala simptomului somatic’ potrivit noilor criterii din DSM-V, dacă medicul lor decide că problema este doar în capul lor”.
Şi lista noilor boli ar putea continua …
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 77/mai-iunie 2013
Oameni înzestraţi cu sentimente şi emoţii sau roboţi biologici ?
Mass-media neconvenţională a remarcat faptul că lumea psihiatrilor se luptă ca toate sentimentele şi emoţiile esenţiale pe care le poate trăi o fiinţă umană – tristeţe, mâhnire, nelinişte, frustrare, nerăbdare, agitaţie –, comportamentele perfect normale, chiar trăsăturile de caracter să fie clasificate ca boli mintale care necesită tratament medicamentos.
Unii specialişti prezic că, potrivit definiţiilor din DSM-V, circa 50% din cetăţenii americani ar putea fi diagnosticaţi ca bolnavi mintal într-un anumit moment al vieţii lor. Dr. Allen Frances, autorul cărţii Salvarea normalului: revolta unei persoane dinăuntrul sistemului împotriva diagnosticului psihiatric scăpat de sub control, DSM-V, Big Pharma şi medicalizarea vieţii cotidiene (foto), prezice o creştere falsă a bolilor mintale după publicarea DSM-V: ,,Prima schiţă a viitoarei ediţii DSM este plină cu sugestii care vor multiplica greşelile noastre şi vor extinde domeniul psihiatriei tot mai adânc în domeniul tot mai micşorat al normalului. Această cucerire medicală de proporţii a normalităţii ar putea crea potenţial zeci de milioane de persoane nevinovate care vor fi etichetate greşit ca având o boală mintală”.
Când DSM-V a fost aprobat spre publicare, dr. Allen Frances a declarat: ,,Acesta este cel mai trist moment din cariera mea de 45 ani de studiu, practică şi predare a psihiatriei. Conducerea APA şi-a dat aprobarea finală pentru un DSM-V profund greşit, care cuprinde multe schimbări ce sunt în mod limpede periculoase şi nesănătoase ştiinţific. Sfatul meu cel mai bun pentru medicii de clinică, presă şi publicul general este să fie sceptici şi să nu urmeze DSM-V orbeşte pe o cale care probabil va conduce la supra-diagnosticare masivă şi supra-prescriere de medicamente vătămătoare”.
O coaliţie de 32 organizaţii, care cuprinde inclusiv divizii din APA, susţine că DSM-V scade pragul pentru diagnosticare şi contribuie la ,,prescrierea excesivă de medicamente”, ,,stigmatizarea” şi ,,patologizarea” răspunsurilor şi comportamentului uman normal. Dr. Tana Dineen, care a făcut dezvăluiri cu privire la corupţia industriei farmaceutice, afirma că această industrie ,,tinde să traducă toată viaţa în nenumărate abuzuri, dependenţe şi traume”.
Într-o notă ironic-amară, jurnaliştii notau: ,,Singura cale ca o persoană care este cercetată sau diagnosticată de un psihiatru să fie catalogată ca fiind ‘normală’ este să nu manifeste nici o emoţie sau comportament de nici un fel. O persoană în comă este o persoană normală, potrivit DSM, pentru că nu manifestă nici un simptom care să indice prezenţa lucrurilor groaznice numite emoţii sau comportamente. De asemenea, o persoană aflată în mormânt este normală potrivit psihiatriei, pentru că morţii nu se califică pentru facilităţi din sistemul medical american.
Normalitatea nu se obţine prin administrarea de medicamente. Ea nu este lipsa unei game de emoţii; viaţa implică emoţii, experienţe şi comportamente, care uneori ies din domeniul cotidianului. Asta nu înseamnă că oamenii au o boală mintală. Înseamnă doar că nu sunt roboţi biologici”.
Psihiatrii se luptă să transforme copilăria în boală mintală
Un domeniu care a primit extrem de multă atenţie, la fel ca în ediţiile anterioare, este cel al bolilor pediatrice. În DSM-V a fost introdusă boala dereglării stării disruptive (în engleză, disruptive mood dysregulation disorder), care a stârnit multe controverse. Grupul de lucru a introdus acest diagnostic din cauza îngrijorărilor exprimate privind diagnosticarea excesivă a bolii bipolare de copilărie – o stare rară odinioară, care a crescut de 40 ori în ultimii 15 ani.
Boala dereglării stării disruptive are drept criteriu cel puţin 3 izbucniri de furie pe săptămână şi iritabilitate frecventă la copii. ,,Problema principală cu această boală este că există foarte puţine date ştiinţifice care să susţină acest diagnostic”, afirmă psihologul pediatru Tom Frazier, care conduce Centrul pentru Autism de la Clinica Pediatrică din Cleveland. ,,Singurele date pe care le-am văzut sugerează că se va suprapune puternic cu stările existente ca ADHD şi boala sfidătoare combativă, astfel că nu ştiu de ce a fost introdusă, decât că anumiţi oameni cu influenţă au făcut presiuni”.
În plus, DSM-V reduce numărul de simptome necesare pentru ca un copil să fie diagnosticat cu ADHD (în SUA, circa 20% din băieţii adolescenţi au fost diagnosticaţi deja cu ADHD). Pe de altă parte, psihiatrii cer ca copiii timizi, retraşi sau liniştiţi să fie diagnosticaţi cu depresie; copiii care răspund adulţilor sau care se enervează prea des pot fi diagnosticaţi cu boala sfidării critice, şi aşa mai departe.
Pe 29 aprilie 2012, la Boston, în cadrul plenarei prezidenţiale a Academiei Americane de Pediatrie din timpul întrunirii anuale a Societăţilor Academice de Pediatrie, medicul psihiatru Thomas R. Insel (foto), directorul Institutului Naţional de Sănătate Mintală (NIMH) din Statele Unite ale Americii, a afirmat că doreşte să lărgească definiţia bolii mintale la copii pentru a-i include pe copiii obraznici şi prost-crescuţi. De asemenea, el cere diagnosticarea copiilor la o vârstă cât mai timpurie şi asigurarea că ei vor primi tratament medicamentos cât mai devreme posibil.
Însă, dr. Allen Frances are o altă denumire pentru toate aceste preocupări şi eforturi ale psihiatrilor: ,,Aceşti copii au o boală numită copilărie”.
Allen Frances, coordonatorul DSM-IV
Însuşi Centrul American pentru Controlul şi Prevenţia Bolii (CDC) se teme că procentul copiilor care vor fi diagnosticaţi cu boli mintale va creşte din momentul în care medicii vor începe să utilizeze DSM-V. Cel puţin în ultimii 10 ani, cadrul de definire a bolii mintale s-a extins continuu, ceea ce a însemnat că tot mai mulţi oameni consideraţi anterior sănătoşi sunt acum socotiţi bolnavi mintal. Printre ultimele date culese de CDC, aproape un sfert de miliard de dolari este cheltuit anual pentru tratarea bolilor mintale reale sau false la copii. Între anii 1994-2011, numărul copiilor diagnosticaţi cu boli mintale a crescut inexplicabil.
Alte programe şi campanii de atragere a copiilor în capcana bolilor mintale
Pe lângă extinderea criteriilor pentru bolile mintale din noua ediţie a manualului psihiatric DSM-V, o altă campanie are drept ţintă copiii şi adolescenţii. Astfel, în Statele Unite ale Americii, pentru a mări numărul pacienţilor şi consumatorilor de medicamente psihotrope, în timpul preşedinţiei lui George W. Bush, a fost înfiinţată o Comisie pentru Sănătate Mintală şi s-a introdus un program intitulat TeenScreen, de examinare a sănătăţii mintale a tuturor adolescenţilor americani.
Acest program a fost introdus în şcoli, clinici de sănătate legate de şcoli şi agenţii ale comunităţii. Scopul programului TeenScreen este de a examina toţi copiii de şcoală înainte de absolvire pentru risc de sinucidere şi boli mintale, pe baza completării unui chestionar. În funcţie de răspunsurile date de copil, el este trimis la un medic clinician care îl va diagnostica şi îi va prescrie medicamente. Copiii pe care programul îi consideră a fi ‘la risc’ primesc apoi recomandare pentru tratament, iar eticheta plasată asupra copilului ar putea persista pe viaţă, indiferent de validitatea ei.
Nu ar trebui să mai reprezinte o surpriză faptul că, dacă se cercetează pas cu pas cine finanţează acest program, paşii conduc direct către industria farmaceutică. În plus, persoane din industria farmaceutică au participat la formularea chestionarului pe care tinerii trebuie să-l completeze.
Potrivit criticilor acestui program, există o şansă de 84-94% ca elevii să plece dintr-un cabinet medical fiind etichetaţi fals ca sinucigaşi sau bolnavi mintal, lucru pe care TeenScreen nu-l dezvăluie. Până acum, statisticile au arătat că o treime din subiecţi au fost etichetaţi ca ‘pozitivi’, adică au probleme de sănătate mintală; la 50% din cei etichetaţi li s-a recomandat tratament medicamentos. Dacă acest sistem, care pare deja a fi dureros de inexact, este dezlănţuit asupra a cei peste 50 milioane elevi din şcolile publice din SUA, ţinând cont de procentele de mai sus, ar însemna etichetarea a peste 17 milioane copii şi punerea a 8 milioane dintre ei în mâinile industriei psihiatrice.
În plus, şcolile americane primesc fonduri pentru copiii cu probleme de sănătate mintală, iar mamele singure primesc şi ele bani pentru îngrijirea unor asemenea copii. Astfel de măsuri nu fac decât să stimuleze diagnosticarea copiilor.
Este interesant de remarcat că acest program a fost sprijinit puternic de preşedintele Bush şi, cu toate că guvernul american amendează companiile farmaceutice pentru ilegalităţile comise, el nu este străin de activităţile lor.
George Bush a fost membru în consiliul de directori ai companiei farmaceutice Eli Lily, un director de administrare şi buget din administraţia Bush a fost vice-preşedinte al aceleiaşi companii, iar un membru în Consiliul Consultativ de Securitate al Ţării este actualul director al companiei. Eli Lily, alături de alte companii, a donat sume mari pentru campania prezidenţială a lui George Bush din 2000 şi 2004.
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 78/iulie-august 2013
Şantajarea părinţilor
Mai mult decât că sprijină aceste programe de depistare precoce a bolilor mintale, autorităţile impun părinţilor să administreze copiilor medicamente psihotrope cu efecte secundare teribile care îi marchează pe viaţă. Familia Smith din Michigan este un exemplu tipic pentru ameninţările autorităţilor la adresa părinţilor şi consecinţele lor tragice. La 7 ani, fiul lor, Matthew Smith a fost diagnosticat prin intermediul şcolii cu ADHD, pentru că era neastâmpărat şi atenţia îi era distrasă uşor.
Părinţii lui, Lawrence şi Kelly, au fost avertizaţi că dacă refuză ca Matthew să ia medicamente psihiatrice, ei ar putea fi acuzaţi de neglijare a nevoilor sale educaţionale şi emoţionale. Ei au cedat presiunii şi s-au conformat somaţiei de a-i da Ritalină, trăind cu teama că Serviciile pentru Protecţia Copilului ar putea să le ia copilul dacă renunţă la medicamente. Din nefericire, la 14 ani, Matthew a murit de infarct, inima sa fiind slăbită din cauza Ritalinei.
Un alt caz recent este cel al Maryannei Godboldo, o mamă singură şi persoană respectabilă din Detroit. Fiica sa, Ariana a suferit o reacţie adversă faţă de vaccinarea necesară pentru a se înscrie la gimnaziu. Medicul i-a recomandat fetei medicamente psihotrope, printre care Risperdal, care nu au făcut decât să-i înrăutăţească simptomele. Mama a încetat să-i mai administreze fetei acest tratament şi a consultat alt medic care i-a recomandat să oprească tratamentul şi să caute alternative. Starea fetei s-a îmbunătăţit considerabil, însă oprirea tratamentului nu a fost pe placul Serviciilor pentru Protecţia Copilului (SPC), care i-au cerut Maryannei Godboldo reluarea medicaţiei. Pe 24 martie 2011, un reprezentant al SPC i-a înmânat o petiţie prin care i se aducea la cunoştinţă că are de ales între reluarea medicaţiei şi trecerea fetei în custodia statului.
Mama nu a consimţit, iar Serviciile pentru Protecţia Copilului au obţinut un mandat de preluare a fetei, pe temei că mama îşi neglijează copilul. Maryanne Godboldo a refuzat categoric să-şi dea fata, iar în aprilie 2011, reprezentanţii SPC au adus ofiţerii din Echipa de Răspuns Special a Departamentului de Poliţie din Detroit, cu un tanc, un elicopter şi înarmaţi până în dinţi. După 10 ore de asediu al casei (foto), judecătoarea Deborah Thomas a convins-o pe mamă să se predea cu promisiunea că fata va fi încredinţată unei rude. Autorităţile nu au respectat promisiunea, luând-o pe Ariana şi internând-o într-un spital psihiatric, unde a primit medicaţie puternică şi a fost molestată de personal.
Mamei i s-a intentat un proces cu mai multe capete de acuzare. După mai multe luni de chin şi teroare, statul a recunoscut că fata nu avea nevoie de Risperdal şi, în decembrie 2011, un tribunal superior a confirmat decizia a două curţi inferioare, de retragere a tuturor acuzaţiilor împotriva ei.
Ironia este că în săptămâna în care autorităţile din statul Michigan au asediat casa Maryannei Godboldo, un tribunal din statul Carolina de Sud a hotărât că firma care produce medicamentul Risperdal, compania Johnson & Johnson, este vinovată de înşelarea medicilor cu privire la efectele secundare şi eficienţa acestuia. Cel puţin 10 alte state au pe rol procese similare în curţile federale vizând acelaşi medicament. Mai mult, în statul Texas, Biroul Procurorului General a deschis un proces cu juraţi acuzând compania Janssen, divizia farmaceutică a Johnson & Johnson, că a comercializat cu bună ştiinţă Risperdal pentru uzul copiilor, deşi era aprobat de FDA doar pentru schizofrenie la adulţi. Din nefericire, din rapoartele anuale ale companiei, vânzările globale de Risperdal între anii 1994-2010 au totalizat aproape 29 miliarde dolari.
Pe alt continent, în Australia, recomandarea tipică pentru copiii diagnosticaţi cu boli psihiatrice sau mintale include o combinaţie de tratament medicamentos cu terapii de comportament. Asemenea tratamente sunt opţional legale, însă Consiliul Naţional de Sănătate şi Cercetare Medicală se gândeşte să impună părinţilor cu copii diagnosticaţi sau să accepte tratamentele medicale, sau să se confrunte cu sancţiuni din partea serviciilor de protecţie a copilului – cu alte cuvinte, trecerea acestora în custodia statului.
Să nu socotim că aceste lucruri se întâmplă numai pe alte meleaguri, căci astăzi tendinţa de a imita lumea occidentală şi de a prelua concepţii, metodologii şi modele de tratament este extrem de puternică. Medicii români privesc spre cei din ţările avansate, şi sunt ei înşişi vânaţi de companiile farmaceutice cu sponsorizări traduse în participări la simpozioane, congrese etc şi alte recompense, dacă acceptă să le promoveze produsele, prescriindu-le. Şi în România, rata copiilor diagnosticaţi cu ADHD a crescut spectaculos în ultimii ani, şi mulţi părinţi naivi cad în plasa acestor medici care nu urmăresc decât comercializarea produselor care le aduc bunăstare şi noi oportunităţi în cariera profesională.
Raportul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii susţine că în România ar exista în prezent 200.000 de copii cu ADHD. Prin urmare, ţara noastră a devenit deja piaţă de desfacere pentru medicamente psihotrope, doar că pe produsele în limba română nu sunt menţionate toate efectele secundare grave pe care le au. Nu lipseşte nici reclama … Într-o emisiune recentă pe postul TVR2, o psiholoagă de factură modernă recita cu mult zel poezia testării copiilor de şcoală primară pentru a diagnostica cât mai devreme ADHD. Ea a amintit chiar înfiinţarea unui program naţional în acest sens.
O altă ‘descoperire’ a medicinei româneşti o constituie faptul că, în penitenciarele din România, circa 80% din deţinuţi suferă de ADHD. În vreme ce noi, oamenii de rând, socotim că o astfel de declaraţie este aberantă, pentru companiile farmaceutice este o adevărată mină de aur, o nouă piaţă de desfacere …
Psihiatria – instrument de opresiune
Pe 29 mai 2013, în cadrul Festivalului Literar Hay din Wales, cercetătoarea Kathleen Taylor de la Departamentul de Psihologie, Anatomie şi Genetică de la Universitatea Oxford, specializată în neuroştiinţă, a făcut o prezentare pe tema cercetării creierului. În cadrul prezentării, ea a sugerat că într-o bună zi – poate nu foarte îndepărtată – orice ,,convingere radicală negativă” ar putea fi tratată ca o afecţiune mintală şi ca atare ar putea fi privită ca vindecabilă. Printre convingerile radicale negative, ea a enumerat fundamentalismul religios, dar şi molestarea copiilor.
Ea a afirmat acelaşi lucru în noua ei carte, Supremaţia creierului. ,,Faptul că cineva a devenit, spre exemplu, radicalizat într-o ideologie a unui cult, ar putea să nu mai fie privit ca o alegere a voinţei sale libere, ci ca o formă de tulburare mintală. Din multe puncte de vedere, acesta s-ar putea dovedi un lucru pozitiv, pentru că, în mod limpede, în societatea noastră există convingeri care produc multă vătămare, care fac mult rău”, a declarat ea. Ea a adăugat că fundamentalismul religios va putea fi tratat ca o boală mintală identificabilă şi vindecabilă ca orice altă boală.
Problema este cine stabileşte care sunt credinţele fundamentaliste, care sunt credinţele care fac rău oamenilor şi societăţii în ansamblu …
Am putea face o mică conexiune cu faptul că Departamentul Securităţii Interne al Statelor Unite ale Americii a început să treacă pe listele sale de terorişti domestici pe credincioşii catolici, pe cei care se opun avortului etc, într-un cuvânt pe toţi cei ce se opun conceptelor promovate de stat. Se poate ca în curând toţi cei ce se ridică împotriva măsurilor pe care statul vrea să le instaureze – eutanasia, sodomia, educarea copiilor potrivit ideologiei de stat – să fie socotiţi fundamentalişti şi trataţi medicamentos până la eradicarea ideilor neconforme.
La începutul lunii iunie 2013, preşedintele american Barack Obama a organizat o întrunire specială la Casa Albă pe tema sănătăţii mintale, la care au participat şi lideri religioşi americani. Preşedintele a cerut lăcaşurilor de cult şi altor instituţii religioase să-i ajute pe oameni să recunoască problemele de sănătate mintală şi să primească tratamentul de care au nevoie.
Un alt exemplu de imixtiune a statului în domeniul psihiatric este Legea Laura, votată în 2002 de legislatura Californiei. Potrivit acestei legi – numită după Laura Wilcox, care a fost împuşcată mortal la 19 ani de un bărbat bolnav mintal grav care nu se trata – autorităţile pot impune tratament psihiatric oricărui cetăţean dacă socotesc că acesta este bolnav mintal.
Pacienţii care se opun tratamentului nu au dreptul la alegere, ci pot fi internaţi cu forţa în spitale de psihiatrie, unde să li se aplice tratament. Orice district din statul California are opţiunea de a introduce Legea Laura. Districtul Los Angeles a introdus-o în 2004. În martie 2013, Districtul San Diego a propus o perioadă de 90 zile de evaluare a legii, pentru a o introduce.
Legea Laura este puternic susţinută de autorităţi, mass-media, Asociaţia Psihiatrilor Americani şi o sumă de grupuri de susţinere a consumatorului şi familiei. Alte proiecte de lege aflate în dezbatere ar putea extinde Legea Laura la elevi, la discreţia conducerii şcolii.
Pentru a impune tratamentul psihiatric, autorităţile hotărăsc dacă o persoană întruneşte criteriile stabilite prin Legea Laura. Aceste criterii sunt formulate într-un limbaj extrem de vag, deschis unei interpretări largi. Autorităţile pot decide foarte uşor că o persoană ,,este în pericol” şi ca urmare poate fi închisă şi i se poate administra tratament.
Sophie Faught de la MindFreedom International, un grup de sprijin al drepturilor reale ale pacienţilor, declara despre Legea Laura: ,,Suntem împotriva folosirii forţei în îngrijirea sănătăţii mintale, pentru că pur şi simplu nu este terapeutică. Când o persoană suferă de o tulburare mintală sau emoţională, ultimul lucru de care are nevoie este impunerea unei tehnologii în care nu crede. Administrarea forţată a unei substanţe chimice ce alterează mintea unei fiinţe umane nu poate fi considerată terapeutică în nici un fel de circumstanţe, însă este în mod special şocant a gândi să faci aceasta unei persoane în propria casă, locul (mai presus de toate celelalte) unde el aşteaptă intimitate, auto-determinare şi siguranţă. Psihiatria spune prin acest act că ‘există numai o gamă îngustă de gânduri şi emoţii care sunt acceptabile, chiar în propria ta casă, chiar în propria ta minte’”.
Mână în mână cu autorităţile, lumea medicală vrea să ne diagnosticheze pe toţi ca bolnavi psihic, pentru a ne putea administra medicamente care să ne anihileze voinţa şi gândirea libere şi a ne include pe toţi într-un mare spital psihiatric, care a devenit lumea contemporană.
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 79/septembrie-octombrie 2013
Iosif Mocanu