Dogma sau doctrina nr. 44

Încotro se îndreaptă ştiinţa astăzi

Că sluga ta sunt eu şi fiul slujnicei tale, om slab şi cu viaţă scurtă, şi
mai puţin a înţelege judecata şi legile. Că de va şi fi cineva desăvârşit
între fiii oamenilor, de îi va lipsi înţelepciunea cea de la tine, întru nimic
se va socoti. Că trupul cel putrezitor îngreuiază sufletul şi locuinţa cea 
pământească apasă pre mintea cea cu multă grijă. Şi abia chibzuim cele
de pre pământ, şi cele ce ne sunt în mâini cu osteneală le aflăm; iar cele
din ceruri, cine le-a cercat ? Şi sfatul tău cine îl va cunoaşte, de nu vei da 
tu înţelepciune ? Şi de nu vei trimite pre Duhul tău cel sfânt dintru cele înalte ?
(Înţelepciunea lui Solomon 9, 5-6, 15-17).

Doar creştinismul este o filozofie demnă de încredere şi 
folositoare. Doar astfel şi din această pricină pot fi un filozof.
Sfântul Iustin Filozoful
A se vedea
CLONAREA. Un pas înainte spre negarea lui Dumnezeu
CLONAREA. Unde greşeşte omul, acceptând clonarea ?
Clonarea este ,,copilul” darwinismului 
Cu paşi mici spre salturi mari
Februarie 2007. Prăznuind ziua lui Darwin, creştinii se leapădă de Dumnezeu 
Darwin – om de ştiinţă sau zeu ?

PARTEA I

Care este adevărul despre ştiinţă ? Este, aşa cum pretind închinătorii ei, tot adevărul şi numai adevărul ? Sau există alte adevăruri care stau independent de ştiinţă şi o contrazic, atât în premisele ei generale, cât şi în câteva din cele mai iubite şi universal acceptate ipoteze ale sale ? În ce măsură putem avea încredere în oamenii de ştiinţă ? Care este relaţia dintre ştiinţă şi credinţă, şi ne putem aştepta la vreo schimbare în această relaţie în viitor ?

Astfel de întrebări nu pot evitate de nici un creştin ortodox care are o atitudine conştientă faţă de credinţa sa. Deoarece ştiinţa este acum mai puternică ca oricând; ea transformă condiţiile exterioare ale existenţei omului cu o viteză tot mai mare, şi generează o armată de slujitori ce creşte neîncetat şi are cerinţe mereu crescânde pentru bani şi resurse. Aşadar astăzi este incontestabilă dogma că bunăstarea omenirii depinde de progresul ştiinţific mai mult decât de orice altceva, că ştiinţa stăpâneşte guvernele şi bugetele lor mai mult decât că este stăpânită de ele.

Dar aceste influenţe materiale şi exterioare ale ştiinţei îşi pierd din importanţă în comparaţie cu influenţele sale spirituale, lăuntrice: efectul coroziv al perspectivei ştiinţifice asupra tuturor religiilor tradiţionale, şi înălţarea ei deasupra tuturor credinţelor ca arbitru şi judecător ultim al lor.

Bertrand Russell scria odinioară: ,,Aproape orice deosebeşte lumea modernă de secolele de mai înainte este datorat ştiinţei, care a dobândit cele mai spectaculoase triumfuri ale sale în secolul al XVII-lea”[1]. Michael Polanyi confirmă această judecată: ,,Exact aşa cum cele trei veacuri care au urmat chemării apostolilor au fost îndeajuns pentru a institui creştinismul ca religia de stat a Imperiului Roman, tot aşa cele trei veacuri după fondarea Societăţii Regale au fost îndeajuns pentru ştiinţă pentru a se institui ca autoritatea intelectuală supremă a epocii post-creştine. ‘Este contrar religiei !’ – obiecţia domnea în mod suprem în secolul al XVII-lea. ‘Este neştiinţific !’ este echivalentul său din secolul XX”[2].

La început, din secolul al XVII-lea până la sfârşitul secolului XIX, perspectiva ştiinţifică coexista într-o manieră tot mai stânjenitoare şi schizoidă cu forme variate ale perspectivei creştine. Dar această stare de lucruri s-a încheiat, în secolul al XX-lea, prin izgonirea mai mult sau mai puţin totală a creştinismului din minţile oamenilor ,,educaţi”, fie că ei se numesc încă pe ei înşişi ,,creştini” sau nu. Ştiinţa a devenit într-adevăr dumnezeul epocii noastre, la care se închină atât oamenii de ştiinţă, cât şi cei care nu sunt oameni de ştiinţă, atât din Apusul democratic, cât şi din Răsăritul nedemocratic. Cu adevărat, unul din cele mai puternice argumente pentru superioritatea democraţiei şi a economiei de piaţă asupra altor forme de organizare politico-economică este că ea promovează ştiinţa, care la rândul ei promovează pacea, prosperitatea şi democraţia. Formele autoritare de guvernare sunt respinse deoarece ele subminează fluxul liber al ideilor şi criticismului care hrăneşte iniţiativa ştiinţifică. Nu există scăpare de influenţa ştiinţei: chiar puterea rugăciunii de a produce tămăduiri este acum supusă experimentelor ştiinţifice controlate.

Cultul ştiinţei a fost zugrăvit în culori sumbre, aproape apocaliptice de Dostoievski: ,,Cvasi-ştiinţa – spune unul din personajele sale – este cea mai teribilă năpastă a omenirii, mai rea decât ciuma, foametea, sau războiul, şi complet necunoscută până în veacul nostru. Cvasi-ştiinţa este un tiran cum nu s-a văzut nicicând până acum, un tiran care are propriii preoţi şi robi, un tiran înaintea căruia toţi se prosternează cu dragoste şi groază superstiţioasă, într-un mod care a fost de neconceput până acum, înaintea căruia ştiinţa tremură şi capitulează în chip infam”[3].

Dostoievski a fost atent să deosebească ştiinţa de cvasi-ştiinţă sau ceea ce noi am numi astăzi ,,scientism”. Aceasta înseamnă că el a văzut ştiinţa ca pe o preocupare legitimă, dar una în pericol de a fi subjugată de parazitul sau contrafacerea ei, cvasi-ştiinţa.

 

Ştiinţa a devenit folositoare doar odată cu căderea omului

În mod evident, ştiinţa conţine o măsură sau un soi de adevăr, altfel ea nu ar avea o putere predictivă atât de extraordinară sau nu ar genera tehnologii atât de minunate. Prin urmare, a existat o căutare firească şi lăudabilă din partea creştinilor educaţi de a încerca şi a găsi o cale de a soluţiona contradicţiile aparente dintre ştiinţă şi creştinism. Cu adevărat, aceasta este o necesitate a credinţei noastre. Căci dacă universul este unul şi creat de un Dumnezeu, noi trebuie să credem că adevărurile credinţei şi concluziile finale ale ştiinţei adevărate (dacă aşa ceva poate exista vreodată) sunt compatibile. A crede altfel conduce la un soi de maniheism epistemologic care postulează două feluri de universuri impenetrabile reciproc care nu pot fi înţelese dintr-un singur punct de vedere, sau, alternativ, la un soi de budism solipsistic potrivit căruia unul din cele două tărâmuri este considerat a fi imaginar.

Astfel, părintele Serafim Rose scrie: ,,Chiar dacă cunoaşterea revelată este mai înaltă decât cunoaşterea naturală, noi ştim că nu poate exista nici un conflict între adevărata revelaţie şi adevărata cunoaştere naturală. Dar poate fi conflict între revelaţie şi filozofia umană, care este adesea în eroare. Astfel nu există conflict între cunoaşterea creaţiei conţinută în Cartea Facerii, aşa cum au tâlcuit-o pentru noi Sfinţii Părinţi, şi adevărata cunoaştere a făpturilor pe care ştiinţa modernă a dobândit-o prin observaţie; dar există cât se poate de neîndoios un conflict ireconciliabil între cunoaşterea cuprinsă în Cartea Facerii şi speculaţia filozofică zadarnică a oamenilor de ştiinţă moderni, neluminaţi de credinţă, privind starea lumii în cele 6 zile ale creaţiei[4].

Că filozofia umană (filozofia aşa cum o cunoaşte lumea) şi filozofia naturală (ştiinţa) sunt adesea în eroare şi în conflict cu adevărul revelat al Scripturilor nu este [ceva] surprinzător dacă noi avem în vedere originile diferite ale celor două tipuri de cunoaştere.

Ştiinţa a devenit folositoare doar odată cu căderea omului; ea este o metodă de a raţiona exercitată de oamenii căzuţi cu facultăţile căzute şi cu scopuri strict limitate şi pământeşti. Aşa cum vom vedea mai într-amănunt ulterior, ea nu poate da cunoaştere reală a lumii necăzute, nici a lumii duhurilor necăzute, nici a lumii care va fi după restaurare la cea de-a Doua Venire a lui Hristos. Este de uz limitat pentru oameni limitaţi – cu alte cuvinte, oameni care întrebuinţează doar facultăţile lor căzute; şi când vine adevărata lumină a cunoaşterii, aşa cum o vedem venind în vieţile sfinţilor, celor cu adevărat luminaţi, ea încetează de a mai fi de vreun folos.

Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, care a avut o pregătire completă în fizică, matematică şi inginerie, scrie: ,,Întrebaţi care este opinia mea despre ştiinţele umane ? După cădere, oamenii au început să aibă nevoie de îmbrăcăminte şi de numeroase alte lucruri care însoţesc peregrinările noastre pământeşti; într-un cuvânt, ei au început să aibă nevoie de o dezvoltare materială, iar străduinţa pentru aceasta a devenit trăsătura distinctivă a epocii noastre. Ştiinţele sunt rodul căderii noastre, opera raţiunii noastre căzute vătămate. Erudiţia este dobândirea şi memorarea impresiilor şi cunoştinţelor care au fost acumulate de oameni de-a lungul timpului vieţii lumii căzute. Erudiţia este o lampă prin care ‘obscuritatea întunericului este păzită de veacuri’.

Răscumpărătorul le-a redat oamenilor acea lampă care le-a fost dată la creaţie de Făcător, de care ei s-au lipsit din cauza păcătoşeniei lor. Această lampă este Sfântul Duh, El este Duhul Adevărului, care povăţuieşte la tot adevărul, cercetează lucruri adânci ale lui Dumnezeu, dezvăluie şi tâlcuieşte taine, şi dă cunoaştere materială atunci când aceasta este necesară pentru folosul duhovnicesc al omului. Erudiţia nu este la drept vorbind înţelepciune, ci o opinie despre înţelepciune. Cunoaşterea Adevărului care a fost revelat oamenilor de către Domnul, la care se ajunge doar prin credinţă, care este inaccesibilă pentru mintea căzută a omului, este înlocuită în erudiţie de ghiciri şi presupuneri.

Înţelepciunea acestei lumi, în care mulţi păgâni şi atei ocupă poziţii onorabile, este în mod direct contrară, potrivit înseşi originilor sale, înţelepciunii dumnezeieşti, duhovniceşti: este cu neputinţă a fi discipol al uneia şi al celeilalte în acelaşi timp; una [dintre ele] trebuie să fie repudiată în mod neabătut. Omul căzut este ‘falsitate’, şi din raţiunile sale este alcătuită ‘ştiinţa numită în mod fals astfel’, acea formă şi culegere de concepte şi cunoştinţe false care are doar aparenţa raţiunilor, dar este în esenţă şovăială, nebunie, delirul minţii infectate cu ciuma mortală a păcatului şi căderii. Această infirmitate a minţii este dezvăluită într-o plinătate aparte în ştiinţele filozofice”[5].

Şi din nou scrie: ,,Sfânta credinţă de care materialiştii au râs şi râd, este atât de subtilă şi înaltă încât ea poate fi dobândită şi învăţată doar prin raţiune duhovnicească. Raţiunea lumii este opusă ei şi o respinge. Dar când pentru vreo necesitate materială o găseşte necesară şi o tolerează, atunci ea [raţiunea lumii] o înţelege în mod fals şi o interpretează greşit; fiindcă orbirea atribuită ei de credinţă este propria caracteristică”[6].

Sfântul Vasilie cel Mare a spus: ,,La toate evenimentele haideţi să preferăm simplitatea credinţei demonstraţiilor raţiunii”[7]. Aceste cuvinte ar trebui să fie călăuza noastră ori de câte ori ştiinţa – sau, aşa cum se întâmplă mai des, filozofia îmbrăcată în argumente cvasi-ştiinţifice – pare să contrazică credinţa. Că ştiinţa ar putea vreodată cu adevărat să respingă credinţa este opinia doar a celor care nu ştiu ce este credinţa, care nu au gustat din acea cunoaştere care vine, nu din facultăţile căzute ale oamenilor căzuţi, ci de la Dumnezeu Însuşi.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 138/ianuarie-februarie 2022

 

 

PARTEA A II-A

Scopul ştiinţei: restaurarea omului la suveranitatea şi puterea pe care el le avea la prima sa creaţie

Perspectiva ştiinţifică proclamă că singura cale solidă de a dobândi adevărul ne-matematic este prin deducţiile din mărturia simţurilor. Acest principiu – principiul empirismului – a fost proclamat pentru prima dată de Francis Bacon în Progresul învăţării (1605). El respinge mărturia surselor ne-empirice – de exemplu, Dumnezeu sau intuiţia sau aşa-numitele ,,idei înnăscute”. Procesul invers – cu alte cuvinte, deducţiile despre Dumnezeu şi alte realităţi ne-empirice din mărturia simţurilor – a fost admis de empiriştii timpurii, dar respins de către cei mai mulţi dintre cei târzii[8].

Astfel, în timp, empirismul a devenit nu numai un principiu metodologic sau epistemologic, ci şi un principiu ontologic, principiul, şi anume, că realitatea nu numai că este cel mai bine descoperită prin mijloace empirice, ci şi este exclusiv ceea ce poate fi investigat prin mijloace empirice, iar realitatea ne-empirică nu există pur şi simplu.

Spre deosebire de acest punct de vedere, credinţa creştină nu face nici o scindare radicală între adevărul empiric şi cel ne-empiric, acceptând mărturia simţurilor cu privire la existenţa şi lucrarea lui Dumnezeu şi mărturia lui Dumnezeu Însuşi cu privire la natura evenimentelor percepute empiric.

Potrivit cu această diferenţă între tipurile de adevăr pe care le caută, există o diferenţă în duh între ştiinţă (în forma sa materialistă, mai ,,avansată”) şi credinţă. Duhul adevăratei religii este duhul celui smerit care primeşte adevărul prin revelaţie de la Dumnezeu; el nu exclude căutarea activă a adevărului, dar recunoaşte că nu va reuşi niciodată în această căutare dacă Dumnezeu nu-l va dezvălui. Fiindcă înţelepciunea umblă împrejur căutând pre cei vrednici de ea şi în căi se arată lor cu bun har şi întru tot cugetul îi întâmpină pre ei (Înţelepciunea lui Solomon 6, 16). Pe de altă parte, ştiinţa este încrezătoare în cel mai înalt grad în propriile puteri …

Francis Bacon (1561-1626), filozof, om de ştiinţă, jurist, orator şi autor englez

Mai mult decât atât, există un duh faustian în ştiinţă, mai degrabă o luptă pentru putere asupra naturii, decât simplă cunoaştere a ei, care este incompatibilă cu adevăratul duh religios. Astfel Bacon credea că ,,cunoaşterea pură a naturii şi universalităţii” va conduce la putere – ,,cunoaşterea este putere”, în faimoasa sa frază – şi la ,,influenţarea tuturor lucrurilor posibile”[9]. Acest fapt este încă mai adevărat despre oamenii de ştiinţă moderni, care nu pun nici o limită puterilor ştiinţei.

Bacon compara ştiinţa cu cunoaşterea pe care Adam o avea înainte de cădere – ,,cunoaşterea pură a naturii şi universalităţii, o cunoaştere prin lumina de la care omul a dat nume altor fiinţe în rai, deoarece ele au fost aduse la el”[10]. ,,Această lumină, în chiar ascensiunea ei, ar trebui să atingă şi să lumineze toate regiunile de hotar care delimitează cercul actualei noastre cunoaşteri; şi aşa, răspândindu-se tot mai departe ar trebui curând să dezvăluie şi să lase să se vadă tot ceea ce este mai ascuns şi tainic în lume”[11]. ,,Dumnezeu a interzis – scria el – ca noi să emitem un vis al propriei imaginaţii pentru un model al lumii: mai curând El ne poate da nouă în mod graţios să scriem o apocalipsă sau o viziune adevărată a paşilor Creatorului imprimaţi pe făpturile Sale”[12].

Aşa cum scrie J.M. Roberts, Bacon ,,pare să fi fost un vizionar, zărind nu atât de mult ceea ce ştiinţa va descoperi, cât ceea ce va deveni: o credinţă. ‘Adevăratul şi legitimul scop al ştiinţelor – scria el – este ca viaţa umană să fie îmbogăţită prin noi descoperiri şi puteri’. Prin ele ar putea fi dobândită ‘o restaurare şi reînvigorare (în mare parte) a omului la suveranitatea şi puterea … pe care el le avea la prima sa creaţie’. Acest scop era ambiţios într-adevăr – nimic mai mult decât răscumpărarea omenirii prin cercetare organizată; el era aici, de asemenea, o figură profetică, precursor al societăţilor şi institutelor ştiinţifice de mai târziu”[13].

Această luptă pentru putere prin smulgerea secretelor naturii indică o înrudire între ştiinţă şi magie, dacă nu în metodele lor, în orice caz în scopurile lor. Şi deşi critica cu umor a lui Erasmus a oamenilor de ştiinţă de la începutul secolului al XV-lea nu poate fi aplicată succesorilor lor de la începutul secolului al XXI-lea fără rezerve, el a indicat fără greşeală un duh comun al ştiinţei tuturor veacurilor şi magiei:

,,Lângă aceştia păşesc oamenii de ştiinţă, respectaţi pentru bărbile lor şi blana de pe veşmintele lor, care învaţă că doar ei sunt înţelepţi în timp ce restul oamenilor muritori pleacă precum umbrele. Cât de plăcut dau în mintea copiilor, cu adevărat, în timp ce ei construiesc nenumăratele lor lumi, şi măsoară soarele, luna, stelele şi sferele ca şi cu degetul mare şi linia. Ei atribuie cauze pentru fulgere, vânturi, eclipse şi alte lucruri inexplicabile, neezitând niciodată deloc, ca şi cum ei ar fi la curent cu secretele naturii, inventatori ai lucrurilor, sau ca şi cum ei ne-au vizitat de curând din sfatul zeilor. Însă între timp natura râde maiestuos de ei şi de ipotezele lor.

Pentru a dovedi că ei au inteligenţa bună a nimicului, acesta este un argument suficient: ei nu pot explica niciodată de ce se contrazic unii pe alţii pe orice subiect. Astfel necunoscând nimic în general, ei declară că cunosc toate lucrurile în particular; deşi sunt ignoranţi chiar despre ei înşişi, şi din când în când nu văd şanţul sau piatra care se află de-a curmezişul drumului lor, deoarece mulţi dintre ei sunt cu ochii împăienjeniţi sau neatenţi; ei proclamă că percep idei, universalii, forme fără materie, substanţe primare, esenţe – lucruri atât de subţiri, mă tem, că Lynceus însuşi nu le-ar putea vedea. Ei dispreţuiesc în mod special mulţimea vulgară când prezintă triunghiurile, dreptunghiurile, cercurile şi figurile matematice de tot felul ale lor, le aşază una peste cealaltă, le întreţes într-un labirint, apoi le desfăşoară – şi totul pentru a-i arunca pe cei neiniţiaţi în întuneric. Din frăţietatea lor nu lipsesc cei care prezic evenimentele viitoare consultând stelele, şi promit minuni încă mai magice; şi aceşti oameni de ştiinţă norocoşi găsesc oameni care-i cred”[14].

Desiderius Erasmus (1466-1536), teolog şi erudit olandez, unul din cei mai însemnaţi umanişti din perioada Renaşterii şi Reformei

C.S. Lewis scrie: ,,Există ceva care uneşte magia şi ştiinţa aplicată în timp ce le desparte pe ambele de înţelepciunea veacurilor timpurii. Pentru oamenii înţelepţi din vechime, problema cardinală a fost cum să armonizeze sufletul cu realitatea, şi soluţia a fost cunoaşterea, auto-disciplina şi virtutea. Pentru magie şi ştiinţa aplicată deopotrivă, problema este cum să subjuge realitatea dorinţelor oamenilor: soluţia este o tehnică; şi ambele, în practica acestei tehnici, sunt gata să facă lucruri socotite până în zilele noastre ca fiind respingătoare şi necuvioase – precum dezgroparea şi mutilarea morţilor”[15].

Părintele Serafim Rose scrie: ,,Ştiinţa modernă s-a născut [în Renaştere] din experimentele alchimiştilor platonici, astrologilor şi magicienilor. Duhul fundamental al noii perspective ştiinţifice era duhul faustianismului, duhul magiei, care este păstrat ca o subtilitate clară a ştiinţei contemporane. În realitate, descoperirea energiei atomice i-ar fi încântat foarte mult pe alchimiştii Renaşterii: ei au căutat exact o astfel de putere. Scopul ştiinţei moderne este puterea asupra naturii. Descartes, care a formulat perspectiva ştiinţifică mecanicistă, a spus că omul avea să devină stăpânul şi posesorul naturii. Ar trebui notat că aceasta este o credinţă religioasă care ia locul credinţei creştine[16].

Pe de altă parte, credinţa nu caută putere asupra naturii, ci supunere faţă de Dumnezeu. Ea nu se bizuie pe nici o altă autoritate fundamentală decât pe Cuvântul lui Dumnezeu Însuşi aşa cum a fost transmis fie direct unui individ, fie colectiv Bisericii, stâlp şi întărire a adevărului (I Timotei 3, 15), care păstrează şi cultivă revelaţiile individuale.

 

Adevărul ştiinţific este failibil …

Ştiinţa este în principiu failibilă, nu numai deoarece oamenii de ştiinţă sunt fiinţe umane căzute, ci şi deoarece singurul mod în care ei progresează în munca lor este prin a arăta că munca oamenilor de ştiinţă dinaintea lor este failibilă. Ei nu adaugă pur şi simplu la lucrarea oamenilor de ştiinţă anteriori, descoperind fapte care au fost ascunse de predecesorii lor: ei încearcă în mod activ şi demonstrează netemeinicia ipotezelor care domnesc în mod curent. Nici o ipoteză nu se poate dovedi vreodată dincolo de orice îndoială, şi ştiinţa avansează prin aplicarea sistematică a îndoielii la ceea ce se cred a fi puncte slabe în structura sa ipotetică. Acest lucru a fost înţeles deja de John Donne, care spunea: ,,Noua filozofie [ştiinţa] cheamă pe toţi la îndoială”[17]. Iar în secolul XX a fost confirmat de Karl Popper, Thomas Kuhn şi alţii: faptul de a fi verificabil este echivalent cu a demonstra netemeinicia.

Acesta este un paradox, dacă a existat vreodată unul: că adevărul este adevăr doar dacă, în principiu, se poate dovedi că nu este adevărat ! Şi totuşi aceasta este însăşi temelia metodei ştiinţifice şi perspectivei ştiinţifice ! Desigur, oamenii de ştiinţă încearcă şi atenuează intensitatea acestui paradox: chiar dacă noi nu putem fi siguri cu privire la adevărul oricărei ipoteze ştiinţifice, spun ei, noi putem fi siguri că ipotezele noastre actuale sunt mai aproape de adevăr decât cele ale predecesorilor noştri. Şi dovada acestui fapt este că ştiinţa lucrează: ştiinţa noastră este mai adevărată decât cea a lui Aristotel deoarece noi putem zbura pe lună şi putem face să explodeze bombe atomice, pe când el nu a putut.

Şi încă paradoxul nu este atât de uşor respins, nici efectele distrugătoare ale perspectivei ştiinţifice nu sunt atât de uşor scuzate. Prin ‘distrugător’ nu se înţeleg efectele în mod evident distrugătoare ale bombelor atomice, sau ale poluării atmosferei cauzată de zborurile în spaţiu, emisiile de gaze etc. Ştiinţa se poate apăra singură împotriva acuzaţiei de acest tip de putere de distrugere susţinând, cu o plauzibilitate mai mare sau mai mică, că nu este răspunzătoare pentru întrebuinţarea care este dată descoperirilor ei. Cunoaşterea este bună în sine, sau cel puţin nu este rea: utilizarea dată cunoaşterii de oameni iresponsabili este rea.

Însă mult mai serioasă [decât aceasta] şi fundamentală este acuzaţia că principiul îndoielii sistematice şi universale care stă la baza perspectivei ştiinţifice moderne este pur şi simplu fals, că există anumite adevăruri foarte importante de care noi putem fi cu totul siguri, de care noi nu putem şi nu trebuie să ne îndoim, şi că întronizarea perspectivei ştiinţifice în inima omului face în realitate cu neputinţă pentru om a dobândi aceste adevăruri.

Credinţa este opusul îndoielii; ea este definită de apostol ca dovedirea lucrurilor celor nevăzute (Evrei 11, 1). Îndoiala nu are loc înlăuntrul adevăratei religii, ci doar când cineva este încă în afara ei, în procesul căutării ei, când diferite sisteme religioase sunt abordate ca posibile adevăruri, cu alte cuvinte, ca ipoteze. Aderând la adevărata religie prin credinţă, omul înaintează, nu supunând credinţa sa îndoielii, ci aprofundând acea credinţă, prin cufundarea încă mai profundă în adevărurile neîndoielnice ale religiei.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 139/martie-aprilie 2022

 

 

[1] Bertrand Russell, O istorie a filozofiei occidentale (A History of Western Philosophy), Londra, Allen Unwin, 1959, p. 512.

[2] Michael Polanyi, ,,Cele două culturi” (The Two Cultures), Encounter, 1959, nr. 13, p. 61.

[3] Fiodor Dostoievski, Demonii (The Devils), Londra, Penguin Books, 1971, p. 257.

[4] Ieromonah Serafim Rose, ,,Înţelegerea ortodoxă patristică a Facerii” (The Orthodox Patristic Understanding of Genesis), cap. 5, The Orthodox Word, nr. 171, 1993.

[5] Episcop Ignatie, Scrieri, vol. IV, epistola nr. 45 (în rusă).

[6] Episcop Ignatie, Scrieri, vol. IV, epistola nr. 61 (în rusă).

[7] Sfântul Vasilie cel Mare, Omilia I la Hexaemeron.

[8] Tranziţia de la empirismul timpuriu la cel târziu este marcată de scrierea lui David Hume, Dialoguri privind religia naturală (1747), în care el scrie: ,,În timp ce noi demonstrăm din cursul naturii şi deducem o cauză inteligentă particulară care la început a dat şi păstrează încă ordinea în univers, noi îmbrăţişăm un principiu care este totuşi nesigur şi nefolositor. Este nesigur deoarece subiectul se află cu totul dincolo de experienţa umană. Este nefolositor deoarece … noi nu putem niciodată să stabilim pe această bază vreun principiu de conduită şi comportament”.

[9] Francis Bacon, Noua Atlantis (New Atlantis); a se vedea Roy Porter, Iluminismul (The Enlightenment), Londra: Macmillan, 1990, p. 17.

[10] Francis Bacon, Progresul învăţării, cartea I, 1, 3.

[11] Francis Bacon, Interpretarea naturii  of Nature, proemium.

[12] Francis Bacon, Marea restaurare, ,,Planul lucrării”.

[13] J.M. Roberts, Triumful Vestului (The Triumph of the West), Londra, Phoenix Press, 1985, p. 160.

[14] Desiderius Erasmus, ,,Lauda prostiei” (The Praise of Folly), în George Charles, 500 ani de revoluţie: radicalii europeni de la Hus la Lenin (500 Years of Revolution: European Radicals from Hus to Lenin), Chicago: Charles H. Kerr Co., 1998, p. 38.

[15] C.S. Lewis, citat de părintele Serafim Johnson, ,,O familie cu judecată sănătoasă într-o lume nebună”.

[16] Ieromonah Serafim Rose, în monah Damaschin Christensen, Nu din această lume: viaţa şi învăţăturile părintelui Serafim Rose (Not of this World: The Life and Teachings of Fr. Seraphim Rose), Forestville, CA: Fundaţia Părintele Serafim Rose, 1993, p. 594.

[17] John Donne, ,,Prima aniversare” (The First Anniversarie) (1611), citat în Roy Porter, Iluminismul (The Enlightenment), Londra: Macmillan, 1990, p. 130.