Dogma sau doctrina nr. 47

Oamenii se schimbă ? „America se prăbușește. Nu mai este cu putinţă să rămâi o persoană normală în vremuri întunecate ca acestea …”

de Edward Curtin

Global Research, 13 august 2023

Câteva cugetări despre dorinţa de a ne schimba şi libertatea de a face alegeri
ale unui gânditor contemporan. Cei ce suntem creştini suntem datori 
nu numai să cugetăm la a ne schimba, ci şi să o facem

Deoarece există atât de multă angoasă, nefericire personală și suferință fizică şi mentală umană în lume, mulți oameni se întreabă adesea cum s-ar putea schimba personal pentru a găsi fericirea, mulțumirea sau ceva vag. Sau chiar cum să-i schimbi pe alți oameni, ca şi cum această iluzie arogantă ar putea funcţiona vreodată.

Această chestiune a schimbării personale semnificative este formulată de obicei în contextul unor analize psihologice restrânse. Acest lucru este foarte comun și este un obicei al minții care devine mai puternic de-a lungul anilor. Oamenii sunt reduși la educaţia familiei lor şi la relaţiile personale, în timp ce istoria societăţii în care au trăit este îndepărtată ca fiind irelevantă.

 

Statele Unite ale Americii este în mare parte o societate psihologică. Analizele sociologice și istorice sunt considerate nesemnificative pentru identitățile oamenilor. Este ca și cum economia, politica, cultura și propaganda nu au nimic de-a face cu miezul problemei.

Este adeseori recunoscut faptul că împrejurări precum boala, moartea [cuiva apropiat], divorțul, șomajul etc afectează oamenii, dar astfel de împrejurări nu sunt considerate centrale pentru cine sunt și cine devin ei. Aceste chestiuni sunt rareori văzute în context și nici nu se fac conexiuni. Ele sunt considerate neesențiale în ciuda faptului că ele sunt întotdeauna conectate la probleme sociale mai mari – că biografia și istoria sunt împletite.

Scriind despre ceea ce el numea imaginație sociologică, C. Wright Mills a spus-o clar când a descris-o ca fiind „ideea că individul poate înţelege propria experienţă şi poate evalua propria soartă doar localizându-se în perioada în care trăieşte el, că poate cunoaşte propriile şanse în viaţă doar devenind conştient de cele ale tuturor indivizilor aflaţi în circumstanțele sale. În multe privințe, este o lecție teribilă; în alte privințe, una magnifică”.

Fără a o studia, cineva nu poate şti cine este sau cine ar putea deveni dacă alege să se schimbe şi nu este doar suflat de vânturile destinului.

Trăim acum într-o lume digitală în care natura nefirească a culegerii informaţiilor este marea găselniţă. Nefirească fiindcă cei mai mulţi oameni nu pot înțelege puterea sa misterioasă asupra minților lor.

Ceea ce era adevărat în 1953, când Ray Bradbury scria următoarele cuvinte în Fahrenheit 451, este mai adevărat în mod exponențial astăzi:

,,Umpleţi-i până la refuz cu informaţii care nu sunt inflamabile, umpleţi-i atât de mult cu ‘fapte’ încât ei să se simtă ticsiţi, dar absolut ,,geniali” cu informaţie. Apoi ei vor simţi că gândesc, ei vor avea un sentiment de mişcare fără să se mişte … Să nu le daţi nici un material alunecos precum filozofia sau sociologia cu care se leagă lucrurile. În acest fel se află melancolia”.

Aceasta este numai zgomot, numai semnal – fără linişte. Aceasta împiedică reflecția profundă, dar creează obiceiul năucirii mintale care este în consonanță cu deranjamentul mintal al ştirilor vehiculate 24 ore în 7 zile de mass-media convenţională.

Când aproape tot ce auzi este o minciună de un fel sau altul, devine aproape imposibil să nu te pierzi cu firea.

Aceste bucăți de momeală sunt răspândite pe întreg nivelul minţii, azvârlite de un jucător necunoscut, cel fără nume care vine noaptea să se joace cu noi. Culorile lor inundă mintea, orbesc și obosesc ochii. Este vremea ecranului către țara fanteziei.

Cele două filme de succes din această vară – „Oppenheimer” și „Barbie” – deşi aparent opuse, sunt două fețe ale aceleiași monede contrafăcute. Spectacole din Societatea spectacolului, precum a spus Guy Debord:

,,Spectacolul este o relație socială între oameni care este mediată de o multitudine de imagini care servesc la a ne înstrăina de o viață trăită cu adevărat. Imaginea este astfel o mutație istorică a formei de fetișism al mărfii”.

„Oppenheimer”, deşi se concentrează asupra omului J. Robert Oppenheimer care este numit „părintele bombei atomice”, omite bombardamentele diabolice de la Hiroshima și Nagasaki de parcă nu ar exista victime nevinovate, iar „Barbie” joacă jocul timid al satirizării păpuşii care ridică în slăvi femeile ca obiecte sexuale în timp ce face reclamă statutului ei de păpușă sexuală. Este doar „distracție” grozavă. Caramele sărate colorate pentru o distracţie de vară. „Little Boy” întâlnește o soră sexy în țara viselor, unde crizele existențiale duc la conștiință extinsă. Da, Hollywood este Fabrica de Vise.

Sunt atât de multe de urmărit, noutăţi picante multicolore care cer să fie atinse cu grijă, pentru a ne acapara toată capacitatea de observare în timp ce le înălţăm delicat în aerul minților noastre. Atât de multe arome. Numiţi-o paranoia (fără legătură cu mintea) sau ordinea tulburării atenţiei în masă sau demența digitală[1]. Numele nu contează, căci este o condiție reală și este larg răspândită și se răspândeşte nebuneşte. Toată lumea știe, dar înăbuşă adevărul că țara a devenit o parodie de benzi desenate alunecând în nisipuri mișcătoare în timp ce trage lumea în jos odată cu ea.

„Oppenheimer” rulează pe ecrane în timp ce un președinte american [Biden], murmurând şi dându-şi importanţă, împinge lumea către anihilarea nucleară cu Rusia năvălind asupra Ucrainei.

„Barbie” păşeşte pe tocurile ei cui, în timp ce bărbaţii primesc indicaţii de la Centrul pentru Prevenirea şi Controlul Bolilor despre „hrănirea la piept” şi milioane de tineri nu sunt siguri ce sex au.

Care-i treaba ?

Aceasta este numai zgomot, numai semnal – fără linişte.

Instinctul de auto-apărare a dispărut. „A nu vedea multe lucruri, a nu auzi multe lucruri, a nu permite ca multe lucruri să se apropie”, acesta – ne-a spus Nietzsche – este instinctul de auto-apărare. Dar noi am înlăturat toate apărările noastre din cauza internetului, telefoanelor mobile și revoluției digitale. Noi ne-am pornit, ne-am conectat şi ne-am împărţit în celule computerizate ale căror bare pâlpâitoare indică puterea semnalului, dar nu robia mintală. Nu izolarea îndelungată a semnalelor îndepărtate abia auzite, ci ,,Cauza” despre care cântă Rodriquez pentru noi:

Pentru că inima mea a devenit un hotel strâmb, plin de zvonuri
Dar eu sunt cel care plătește chiria pentru aceste aparate care nu se acordează cu degetele
Şi fac 16 prietenii solide de jumătate de oră în fiecare seară
Aceasta este numai zgomot, numai semnal – fără linişte.

Recent, am avut sarcina anevoioasă de a recenza aproape 50 ani din jurnalele personale ale unui scriitor. M-a frapat caracterul repetitiv al comentariilor și analizelor sale asupra oamenilor pe care îi cunoștea și a relațiilor pe care le-a avut. Comentariile sale politice, literare și istorice erau perspicace, şi observaţiile sale pătrunzătoare de-a lungul deceniilor privind diminuarea credinţei în libertatea existenţială surprindeau bine dominaţia crescândă a etosului determinist de astăzi, cu accentul său biologic și nihilismul său esenţialmente lipsit de speranță. Dar era de asemenea foarte clar că oamenii despre care a scris erau puțin diferiți după 40-50 ani. Situațiile lor s-au schimbat, dar ei nu s-au schimbat în mod fundamental. Ei erau înveliţi în carapace de lungă durată care i-au apărat de schimbare şi de alegeri care i-ar fi silit să se metamorfozeze sau să sufere o metanoia profundă. Cei mai mulţi dintre ei nu vedeau nici o legătură între vieţile lor personale şi evenimentele mondiale, nici nu păreau să priceapă ceea ce spunea William James, scriind despre obiceiuri: „Dacă tolerăm rătăcirea atenției noastre, curând ea va rătăci tot timpul. Atenția și efortul sunt … doar două nume pentru același fapt psihic”.

Caietele, bineînţeles, erau observațiile unui singur om. Dar mi s-au părut că surprind ceva despre oameni în general. În notiţele pe care le-am luat, am rezumat acest lucru prin cuvintele „dependență socială”, un obicei de a trăi și a gândi care a dus la un număr mare de oameni închiși în cochiliile lor, confuzi, cu totul dezorientați, și disperați. Această condiție este acum recunoscută pe scară largă, chiar de către cei mai nereflexivi oameni, pentru că este resimțită în intestin ca o moarte încă din viaţă năucitoare, o păşire pe apă care aşteaptă următorul dezastru, următoarea glumă proastă căreia i se acordă atenţie serioasă. Este cu neputinţă să nu recunoaștem, dacă nu să admitem, că America a devenit o țară nebună, alienată și înşelată în cele mai rele moduri și care duce lumea la pierzare pe visul de dominaţie şi iluzii al unui nebun.

 

Psihanalistul Allen Wheelis, un scriitor surprinzător care și-a pus la îndoială propria profesie, a spus-o bine în cartea sa din 1973 Cum se schimbă oamenii:

,,Adeseori nu alegem, ci ne lăsăm duşi de acele moduri care în cele din urmă ne definesc. Împrejurările ne presează şi noi cedăm. Noi nu am ales să fim ceea ce am devenit, dar treptat, pe nesimțite, am devenit ceea ce suntem, lăsându-ne duşi către a face acele lucruri pe care acum le facem în mod caracteristic. Libertatea nu este un atribut obiectiv al vieții; alternativele fără conștientizare nu oferă nici o marjă de libertate … Nimic nu garantează libertatea. S-ar putea să nu o dobândim niciodată, sau dobândind-o, poate fi pierdută. Alternativele trec neobservate; consecinţele previzibile nu sunt prevăzute; noi nu putem şti ce am fost, ce suntem, sau ce devenim. Noi suntem purtătorii de conştiinţă, dar nu de foarte multă conştiinţă, putem trece printr-o viaţă întreagă fără conştientizarea a ceea ce ar fi valorat cel mai mult, libertatea care trebuie observată ca fiind reală. Libertatea este conștientizarea alternativelor și a capacității de a alege. Ea depinde de conștiință și de aceea poate fi dobândită sau pierdută, extinsă sau diminuată”.

El a avertizat în mod corect că percepția nu conduce neapărat la schimbare. Poate ajuta la inițierea ei, dar în final este necesară credința în libertate și puterea voinței. Acest lucru a devenit mai dificil într-o societate care a îmbrățișat determinismul biologic ca urmare a deceniilor de propagandă. Libertatea a devenit doar un slogan. Noi am devenit în general hotărâţi să fim determinaţi …

Este necesar a înţelege că cineva are alegeri şi că a nu decide înseamnă a decide. Deciziile (din latină de – afară şi caedere – a tăia) sunt dificile, fiindcă ele implică morţi, eliminarea alternativelor, înfruntarea cu curaj şi nădejde a propriei morţi.  Pierderea iluziilor. Aceasta a devenit de asemenea mai dificil într-o ţară care a aruncat peste bord atât de mult din spiritualitatea umană profundă care însufleţeşte încă mulţi oameni din întreaga lume pe care guvernul american îi consideră dușmani.

Astfel de decizii implică şi onestitatea intelectuală de a căuta voci alternative la propriile opinii definite despre o mulţimi de probleme publice care afectează viața tuturor.

A recunoaște că cine suntem și cine devenim se intersectează cu evenimentele mondiale, războiul, politica, politicile externe ale țării, economia, cultura etc; că ele nu pot fi separate de oamenii care spunem că suntem noi. Că nici unul din noi nu suntem insule, ci parte din ceva mare, dar când acel mare devine ştiri convenţionale dominate de corporaţii, pompate în ochii şi urechile noastre zi şi noapte din maşini mici, noi suntem la mare ananghie.

A nu te îndepărta de ceea ce fostul analist CIA Ray McGovern numește această mașinărie de propagandă – Complexul Militar-Industrial-Congresional-Informații-Media-Academic – este o alegere implicită și una de rea-credință în care cineva ascunde adevărul de el însuşi în timp ce ştie că face aceasta.

A nu căuta adevărul în afara acestui complex înseamnă a-ți nega libertatea și a te hotărî să nu te schimbi nici măcar atunci când este indiscutabil că lucrurile se prăbușesc și toată inocența este înecată într-o mare de minciuni.

Aceasta este numai zgomot, numai semnal – fără linişte.

 

Schimbarea începe cu dorință, la nivel personal și public. Este nevoie de curaj pentru a face față modurilor în care am greșit cu toții, am ratat oportunități, am dat înapoi, am mințit, am refuzat să luăm în considerare alternative. Toată lumea simte că America merge acum în jos pe un drum periculos. Totul este în dezordine, țara se îndreaptă spre iad.

Am citit recent un articol al lui Timothy Denevi despre regretata scriitoare Joan Didion care se afla, împreună cu soțul ei John Gregory Dunne, la hotelul Royal Hawaiian din Honolulu în iunie 1968 când a murit senatorul Robert F. Kennedy, care fusese împuşcat în Los Angeles cu câteva zile mai înainte. Lucrul care m-a frapat în articol a fost ceea ce Joan Didion a descris drept indiferența revoltătoare a atât de multor turişti față de știrile despre moartea și înmormântarea lui Kennedy. Deoarece modul de prezentare al televiziunii a fost sumar în Hawaii, Didion și Dunne, nu susținătorii lui Kennedy, au putut doar să urmărească o emisiune ABC de 3 ore înregistrată special pe 8 iunie care acoperea asasinarea, înmormântarea şi călătoria cu trenul a trupului până la cimitirul Arlington, în timp ce milioane de oameni obișnuiți stăteau de veghe de-a lungul șinelor. Un televizor fusese instalat pe o verandă mare, unde oaspeții puteau urmări această emisiune înregistrată. Dar puţini turişti au fost interesaţi; dimpotrivă, în realitate. I-a mâniat că această tragedie națională teribilă le-a deranjat vacanţa. Au plecat. Lui Didion și Dunne li s-a părut că ceva profund și întunecat era simbolizat de indiferența lor egoistă. Drept urmare, Joan Didion a suferit un atac de vertij și greață și i s-au prescris antidepresive în urma unei evaluări psihiatrice. Ea simțea că anii ‘1960 se „prăbuşeau” aşa cum se prăbuşea şi ea.

Cred că acele sentimente de vertij și greață sunt resimțite de mulți oameni astăzi. Pe bună dreptate.

America se prăbușește. Nu mai este cu putinţă să rămâi o persoană normală în vremuri întunecate ca acestea, oricât de puternic ne ispitește acest îndemn. Lucrurile au mers prea departe pe atât de multe fronturi de la escrocheria Covid cu toate decesele şi rănile sale adiacente până la războiul SUA împotriva Rusiei cu riscurile sale nucleare în creștere, pentru a numi doar două dintre zecile de dezastre. S-ar putea spune că Joan Didion a întârziat puțin, fiindcă prăbuşirea a început în Dallas, Texas, pe 22 noiembrie 1963, când președintele Kennedy a fost asasinat de CIA. Precum cântă Billie Joel: „JFK a încetat să mai existe, ce mai am de spus ?” Și de ce a fost asasinat ? Pentru că el s-a schimbat dramatic în ultimul an al vieții sale pentru a îmbrățișa rolul de pacificator în pofida faptului că ştia că făcând aceasta el îşi asuma riscul real de a fi ucis. El era curajul şi voinţa personificate, un exemplu excepțional de schimbare radicală de dragul lumii.

Deci mă întorc la subiectul meu evident: se schimbă oamenii ?

Răspunsul scurt este: rareori. Mulți se joacă cu asta, însă se joacă prost.

Cu toate acestea, se întâmplă, dar numai printr-un amestec de minune și libertate, într-o clipă sau cu trecerea timpului în care pot exista doar înţelesul şi taina. În care existăm noi. „Dacă există o mulţime de timpuri sau dacă timpul este ciclic – cugetă scriitorul englez John Berger –, atunci profeţia şi destinul pot coexista cu libertatea de alegere”. Timpul spune întotdeauna.

Ultima notiţă din caietele scriitorului pe care le-am recenzat era aceasta:

,,Am citit că Kris Kristofferson, a cărui muzică o iubesc, a spus că i-ar plăcea să fie scrise pe piatra sa funerară primele trei versuri din ,,Pasăre pe sârmă” de Leonard Cohen:

Ca o pasăre pe sârmă
Ca un bețiv într-un cor de la miezul nopții,
Am încercat în felul meu să fiu liber
Mi s-a părut potrivit”.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 149/septembrie-octombrie 2023

 

[1] A se vedea Demenţa digitală. Cum devenim nebuni noi înşine şi copiii noştri.