Ecumenism nr. 08

«Ortodoxia este pregătită să accepte ideea unui primat universal şi,

conform canoanelor Bisericii primare, Episcopul Romei este ,,primus”»

a declarat, în aprilie 2007, Mitropolitul Ioan al Pergam-ului

 

PARTEA I

Secolul al XX-lea a marcat o răscruce în relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică. După desprinderea catolicismului din sânul Bisericii Universale, prin Marea Schismă de la 1054, conducerea acestuia a încercat mereu, de-a lungul mileniului care a urmat, să obţină reunirea cu Biserica Ortodoxă, prin metode violente şi înşelătorie. Papalitatea s-a străduit din răsputeri să uzurpe dreapta credinţă a Bisericii Ortodoxe şi să o transforme într-un satelit, o simplă anexă a trenei sale lumeşti.

De-a lungul istoriei, au existat, bineînţeles, ortodocşi care, atraşi de mirajul papalităţii, având o cugetare lumească şi materială, sau fiind înfricoşaţi de ameninţările şi şantajele catolice, ce au mers până la crime abominabile, au primit învăţătura catolică, devenind ,,uniaţi” – adică uniţi cu papa. Amintim aici doar sinodul unionist de la Ferrara-Florenţa (1437-1439) şi Bisericile uniate (greco-catolice), create prin forţă la hotarul geografic dintre Ortodoxie şi catolicism sau în Orientul Apropiat.

Însă Biserica Ortodoxă, fiind îngrădită cu darul Sfântului Duh, acoperită de omoforul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, apărată de sângele mucenicilor şi al mărturisitorilor şi întărită cu învăţătura Sfinţilor Părinţi, a rămas neclintită în mărturisirea dreptei credinţe, la adăpost de amăgirile şi mârşăviile vaticane.

În ultimul secol, circumstanţele s-au schimbat, deoarece odată cu apariţia mişcării ecumeniste, ierarhii ortodocşi au fost instruiţi să susţină, din inima Ortodoxiei, unirea tuturor confesiunilor creştine. Ulterior, relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică au fost aşezate pe o nouă temelie ideologică, prin ridicarea anatemelor reciproce, de către Patriarhul Athenagora al Constantinopolului şi Papa Paul al VI-lea, la 7 decembrie 1965.

 

Ecumenism 36-3

Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului şi Papa Benedict al XVI-lea,
30 noiembrie 2006, la Catedrala patriarhală Sfântul Gheorghe din Fanar, Istanbul

 

Evoluţia dialogului teologic ortodoxo-catolic

În 1967, cei doi conducători au anunţat public intenţia de a pune bazele un ,,dialog al carităţii” între Biserici şi, în paralel, un ,,dialog al adevărului”. Succesorii lor au pus ideile lor în practică, începând construirea unui edificiu doctrinar care să permită unirea celor două Biserici. Astfel, în 1979, Patriarhul Ecumenic Dimitrie I şi Papa Ioan Paul al II-lea anunţă deschiderea dialogului teologic, prin crearea unei Comisii internaţionale mixte pentru dialogul teologic dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică.

Comisia mixtă a luat imediat în discuţie diferenţele dogmatice delicate, elaborând documente comune pe marginea acestora. Printre temele dezbătute până în prezent s-au numărat: taina Bisericii şi a euharistiei, credinţa şi unitatea Bisericii, taina hirotoniei, uniatismul – temă ce a stârnit controverse şi polemici, care au blocat vreme de cinci ani comisia.

În septembrie 2006, comisia şi-a reluat lucrările, trecând la discutarea uneia dintre cele mai controversate teme, structura ierarhică şi conducerea Bisericii: sinodalitatea ortodoxă versus primatul papal. În urma Marii Schisme de la 1054, Biserica Ortodoxă a păstrat structurile ierarhice ale Bisericii Universale, adică faptul că ea este sobornicească, condusă de soboare sau sinoade, de la nivel local până la nivel universal. În schimb, în Biserica Catolică, episcopul Romei, papa, a devenit capul Bisericii, fiind considerat ,,vicarul lui Hristos”, ,,succesorul Sfântului Apostol Petru”, ,,pontiful suprem al Bisericii Universale” şi monarhul absolut al Bisericii Catolice, cel care deţine atât puterea spirituală, cât şi puterea temporală asupra turmei credincioşilor.

Învăţătura catolică despre primatul papal – care susţine că papa este conducătorul absolut al Bisericii, şi cea despre infailibilitatea papală – care afirmă că papa nu greşeşte în probleme de dogmă şi morală, instituite ca dogme în Biserica Catolică abia în 1870, la Conciliul Vatican I, dar exercitate practic cu secole mai înainte, reprezintă o mutilare grosolană a învăţăturii creştine. Ele înfăţişează lumii o imagine despre Biserică şi mântuire cu totul străină accepţiunii ortodoxe a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Universale.

Încă dinainte de Marea Schismă, sfinţii au vorbit despre temeiurile teologico-dogmatice ale conducerii soborniceşti a Bisericii, al cărei Cap este Însuşi Hristos, avertizând împotriva însuşirii de către un om a conducerii Bisericii. Şi după 1054, ei s-au ridicat împotriva falsei învăţături catolice cu argumente scripturistice şi patristice de netăgăduit.

 

,,Deschiderea” Bisericii Catolice de a discuta problema primatului papal

În prezent însă, ierarhii ortodocşi afirmă, cot la cot cu cei catolici, existenţa unui aşa-zis primat în învăţătura ortodoxă, care ar putea legitima întâietatea papei în Biserică, precum şi alte noţiuni, care vădesc faptul că ei nu mai cugetă ortodox. În ultimii ani, dezbaterile cu privire la primat au luat amploare, arătând, pentru cine vrea să vadă, că cele două părţi preconizează apropierea cu paşi repezi a ,,marii uniri”, sub ,,omoforul” papal.

Aceste dezbateri au fost relansate de Papa Ioan Paul al II-lea, marele ,,deschizător de drumuri” ecumeniste, la nivel practic, în Biserica Catolică. După vizite reciproce şi ceremonii comune cu patriarhul Constantinopolului, care evidenţiau apropierea şi disponibilitatea Bisericii Catolice faţă de cauza ecumenistă, în 1995, el a făcut un pas uriaş înainte, prin enciclica ,,Ut unum sint” (Ca toţi să fie una).

În această enciclică, el a afirmat că este ,,semnificativ şi încurajator faptul că problema primatului episcopului Romei a devenit, în prezent, un obiect de studiu” (paragraful 89) şi că el se gândeşte cu maximă seriozitate la ,,problema pusă, de a găsi o formă de exercitare a primatului care, deşi nu renunţă în nici un fel la esenţa misiunii sale, să fie deschisă unei noi situaţii” (paragraful 95)[1]. La acel moment, întreaga lume creştină a fost plăcut suprinsă, văzând această disponibilitate a papei de a-şi ,,adapta” primatul ,,noii situaţii”, generată de faptul că el trebuie să fie acceptat de ortodocşi.

Astfel, Vaticanul a pus problema într-un mod foarte ingenios: papa nu are deloc de gând să renunţe la supremaţia sa în Biserică, ci numai să ,,cosmetizeze” rolul său, de stăpân absolut al Bisericii, pentru a-i cuceri pe ortodocşi. Nu se pune în discuţie esenţa primatului, străină de învăţătura ortodoxă, ci numai ,,forma de exercitare” a acestei funcţii, după cum mărturiseşte însuşi papa, în paragraful 94 al enciclicei: ,,Cu puterea şi cu autoritatea fără de care o asemenea demnitate ar fi iluzorie, episcopul Romei trebuie să garanteze comuniunea tuturor Bisericilor”.

În anii următori, papa şi-a reiterat ,,deschiderea” pentru dialogul pe tema primatului, impresionându-i pe ortodocşii mai creduli, sau mai puţin ancoraţi în tradiţia ortodoxă. În ianuarie 2003, în cadrul săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor, la audienţa papală, papa a vorbit din nou despre găsirea unei căi de exercitare a primatului, deschise unei ,,noi situaţii”[2].

 

Presiunile actuale, existente la nivel teologic, pentru fundamentarea ideii de primat în sânul Bisericii Ortodoxe

Venind după mai bine de 20 ani de la iniţierea dialogului teologic ortodoxo-catolic, cuvintele sale nu au fost primite cu reţinere, ci au reprezentat începutul unei serii de conferinţe, simpozioane comune şi declaraţii atât catolice, cât şi ortodoxe, în sprijinul primatului papal. Ca urmare, în prezent se lucrează ca turma ortodoxă să accepte ideea de primat papal, adică să ajungă să considere că noţiunea aparţine Ortodoxiei şi ,,face parte din esenţa Bisericii”.

Astfel, între 21-24 mai 2003, Consiliul pontifical pentru promovarea unităţii creştine a organizat, la Roma, un simpozion despre ,,slujirea petrină”, la care au luat parte şi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe. La acesta a fost prezentat câte un referat ortodox şi unul catolic pe următoarele teme: ,,Întemeierea biblică a primatului”, ,,Primatul în gândirea Sfinţilor Părinţi”, ,,Rolul episcopului Romei la Sinoadele Ecumenice” şi ,,Discuţiile recente despre primat legate de Conciliul Vatican I şi poziţiile teologilor ortodocşi despre primat”[3].

Mitropolitul Pergam-ului, Ioan Zizioulas, preşedintele părţii ortodoxe a Comisiei mixte ortodoxo-catolice şi unul dintre cei mai fervenţi susţinători ai primatului papal, a participat la simpozion. După încheierea acestuia, el a declarat: ,,În mod tradiţional, primatul episcopului Romei, aşa cum a fost formulat de-a lungul secolelor, a fost considerat în Biserica Ortodoxă un fel de imperialism religios care nu se potriveşte cu tradiţia sinodală a Bisericii, care cere ca membrii episcopatului, ca succesori ai apostolilor, să exercite împreună slujba autorităţii. În ultimele decenii, au apărut şanse pentru reconsiderarea chestiunii într-o nouă lumină … Potrivit Tradiţiei, episcopul Romei este primul episcop în întreaga Biserică[4].

Între 9-13 septembrie 2006, Institutul pentru Bisericile Orientale din Regensburg, Germania, şi-a sărbătorit jubileul de 40 de ani de existenţă, organizând un simpozion internaţional cu tema ,,Primatul iubirii – 40 de ani de dialog cu Bisericile Orientale”. Au participat catolici, ortodocşi, monofiziţi, care au evidenţiat rolul institutului şi au luat parte la vecernia ecumenistă săvârşită de papă, în catedrala oraşului Regensburg[5].

Apoi, între 18-25 septembrie 2006, la Belgrad, Serbia, a avut loc a IX-a sesiune plenară a Comisiei mixte pentru dialog teologic ortodoxo-catolic, care a luat în discuţie problema conducerii în Biserică: sinodalitate versus primat papal, apărând disensiuni chiar între ortodocşi cu privire la învăţătura Bisericii (a se vedea articolul ,,Nu există concesie în materie de credinţă”). Partea catolică împreună cu reprezentanţii Patriarhiei Constantinopolului au reuşit să impună, în documentul final, ideea că Biserica Ortodoxă ar avea o structură ierarhică similară celei catolice, primatul revenind scaunului Constantinopolului.

Singurii care s-au opus acestor idei neortodoxe au fost reprezentanţii Bisericii Ortodoxe a Rusiei. Însă ei nu s-au opus având ca temelie învăţătura Sinoadelor Ecumenice şi tradiţia ortodoxă, ci frustrarea Bisericii Ruse că, deşi este cea mai mare Biserică Ortodoxă din lume ca număr de credincioşi, numită şi ,,a treia Romă”, cuvântul său este mai prejos decât cel al Constantinopolului. Episcopul Ilarion Alfeev, al Vienei şi întregii Austrii, reprezentantul Patriarhiei Moscovei pe lângă instituţiile europene, afirma:

,,Cred că alături de relaţiile cu Patriarhia Constantinopolului, este la fel de important pentru Biserica Catolică să dezvolte relaţii bilaterale cu alte Biserici Ortodoxe, în special cu Biserica Ortodoxă Rusă. Ultima, fiind a doua Biserică creştină din lume (n.r.: după cea Catolică) este dornică să dezvolte asemenea relaţii, mai ales în domeniul mărturiei creştine comune în societatea secularizată”[6].

Prin urmare, ierarhii ruşi nu se opun ideii de primat papal. În 2005, Mitropolitul Filaret al Minsk-ului, exarhul Bielorusiei şi preşedintele Comisiei teologico-dogmatice a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, declara că ,,primatul este un dat esenţial în natura Bisericii, ca şi sinodalitatea[7]. Iar Patriarhul Alexie al II-lea al Moscovei şi întregii Rusii susţinea, în octombrie 2006: ,,Noi trebuie să dobândim o viziune comună şi un concept comun despre locul papei în viaţa Bisericii”[8].

 

Noile ,,prefaceri” teologice pe tema primatului papal, via Vatican

Papa Benedict al XVI-lea a continuat linia predecesorului său, încă din prima sa predică anunţând că refacerea unităţii creştine este un obiectiv principal al pontificatului său. La sfârşitul anului 2006, papa şi Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului au fost protagoniştii unui nou moment important pentru progresul cauzei primatului papal.

Astfel, în cadrul vizitei papei la Istanbul din perioada 28 noiembrie – 1 decembrie 2006, cei doi conducători au reluat problema primatului papal şi au semnat o declaraţie comună, în care îşi exprimau voinţa pentru obţinerea cât mai rapidă a reconcilierii şi unităţii între cele două Biserici. După liturghia săvârşită în Catedrala patriarhală Sfântul Gheorghe din Fanar, papa a spus:

,,Venerabilul meu predecesor, slujitorul lui Dumnezeu, Papa Ioan Paul al II-lea a vorbit despre mila care caracterizează slujirea lui Petru în favoarea unităţii, o milă pe care Petru însuşi a fost primul care a experimentat-o. Pe această bază, predecesorul meu a adresat o invitaţie la intrarea într-un dialog fratern care să identifice moduri în care poate fi exercitată astăzi slujirea petrină, respectându-se natura şi esenţa ei. Este dorinţa mea astăzi să amintesc şi să reînnoiesc această invitaţie[9]. Patriarhul ortodox a ridicat mănuşa diplomatică şi i-a propus papei să participe împreună la a X-a sesiune a Comisiei mixte pentru dialogul teologic ortodoxo-catolic, ce urmează a se desfăşura la Ravenna, în octombrie 2007[10].

Ţinând cont de circumstanţele favorabile şi de sprijinul acordat de Patriarhia Constantinopolului, Papa Benedict al XVI-lea a reluat problema primatului în martie 2007. În cadrul audienţei din 14 martie, el a vorbit despre ,,exercitarea primatului în primul secol creştin”, afirmând că încă de la începutul creştinismului, papa, ca episcop al Romei, a avut o poziţie specială în Biserică, ce îi permitea să ,,intervină asupra identităţii Bisericii şi a misiunii sale”[11].

Dreptul de a interveni ,,asupra identităţii Bisericii şi a misiunii sale” se regăseşte în conceptele catolice de infailibilitate papală şi primat papal, primul dând dreptul papei de a impune noi învăţături sau a le modifica pe cele existente, ceea ce conduce la modelarea identităţii Bisericii, iar cel de-al doilea de a interveni în misiunea Bisericii în lume.

Reacţia ortodoxă nu a întârziat. În aprilie a.c., Papa Benedict al XVI-lea l-a primit în audienţă pe Mitropolitul Ioan al Pergam-ului, care i-a înmânat o scrisoare din partea Patriarhului Bartolomeu al Constantinopolului, care l-a invitat să participe la inaugurarea sesiunii din octombrie a Comisiei pentru dialog teologic ortodoxo-catolic. Mitropolitul ortodox a declarat publicaţiei italiene La Repubblica:

,,Împărtăşim aceeaşi credinţă şi aceeaşi tradiţie. Cea mai importantă temă pe care trebuie să o dezbatem este aceea a primatului episcopului Romei, adică a rolului papei. Pentru unii este o problemă fără soluţie. Eu însă cred că se poate ajunge la o soluţie”[12]. Mărturisindu-şi cugetul pe de-a întregul uniat, el a arătat soluţia: ,,Ortodoxia este pregătită să accepte ideea unui primat universal şi, conform canoanelor Bisericii primare, episcopul Romei este «primus»”

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 36/iulie-august 2007

 

 

 

PARTEA A II-A

Pentru a ajunge în punctul istoric şi dogmatic în care Mitropolitul Ioan al Pergam-ului a făcut această declaraţie infamantă pentru Ortodoxie, lucrurile au fost pregătite cu migală ani de zile. Atât partea catolică, cât şi cea ortodoxă au lucrat cu minuţiozitate pentru a reuşi să dea pseudo-canonicitate unor lucruri necanonice şi în contradicţie vădită cu învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Părinţi.

Lucrarea lor a fost puternic facilitată de erodarea conştiinţei ortodoxe şi înstrăinarea credincioşilor ortodocşi de cugetul Sfinţilor Părinţi. Aceştia nu mai sunt bine înrădăcinaţi în învăţătura vie a sfinţilor, nu mai cunosc noţiunile fundamentale ale credinţei lor – ce este Biserica, cum se conduce Biserica, ce este mântuirea şi cum se dobândeşte – şi ideile lor sunt serios infiltrate de credinţe heterodoxe sau chiar păgâne.

De asemenea, pe ortodocşi, prinşi în vârtejul acestei lumi cu concepte anti-creştine, nu-i mai sprijină şi întăresc în nici un fel ierarhii lor, care ar trebui să le fie pildă vie spre mântuire, punct de reper şi de stabilitate duhovnicească. Aceştia din urmă sunt doar nişte ,,năimiţi” (potrivit Ioan 10, 12), care nu mai slujesc turmei încredinţate de Hristos …

 

Noua perspectivă catolică asupra primatului papal: dogma rămâne valabilă, se schimbă doar forma de manifestare

Dar să vedem cum arată edificiul doctrinar construit de ideologii ecumenişti pe temelia pusă prin ridicarea anatemelor în 1965. În acest răstimp, cele două părţi, ortodoxă şi catolică, s-au străduit să ajungă la o convergenţă aparentă a învăţăturilor lor.

Dinspre partea catolică, Papa Ioan Paul al II-lea, şi ulterior succesorul său, Papa Benedict al XVI-lea, şi-a exprimat în mai multe rânduri disponibilitatea de a discuta despre modul de exercitare a primatului petrin. În 1998, acesta din urmă, în calitate de conducător al Congregaţiei pentru doctrina credinţei, a publicat un document intitulat ,,Consideraţii despre primatul succesorului lui Petru în taina Bisericii”, în care afirmă că ,,modul de exercitare a primatului este condiţionat istoric şi modificabil”.

Un punct de vedere asemănător exprimă Hermann Joseph Pottmeyer, membru al Comisiei internaţionale mixte pentru dialogul teologic ortodoxo-catolic şi profesor de teologie fundamentală la Universitatea din Bochum, Germania. El este unul dintre specialiştii catolici în problema primatului, care şi-a îndreptat studiile asupra rolului papei în Biserică.

După simpozionul despre primatul papal din mai 2003, el a acordat un interviu revistei 30 giorni, în care a afirmat că ,,exercitarea primatului se face în funcţie de necesităţile Bisericii”[13]. Astfel, el a vorbit despre instituirea dogmelor despre primat şi infailibilitate la Conciliul Vatican I din 1870, afirmând că cei prezenţi au fost de acord cu faptul că ,,Hristos Însuşi l-a numit pe Petru ca primul dintre apostoli şi cap văzut al Bisericii pe pământ” şi că ,,pontiful roman, ca succesor al lui Petru, conduce întreaga Biserică”.

Şi pentru ca ortodocşii să accepte mai uşor aceste afirmaţii categorice, Pottmeyer elaborează o întreagă teorie potrivit căreia ,,formularea şi înţelegerea dogmei despre primat au fost marcate de situaţia istorică din Europa apuseană şi centrală din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea”. În această perioadă se remarcă dorinţa statelor naţionale de a ieşi de sub tutela monarhiilor absolute şi de a-şi afirma suveranitatea deplină pe teritoriul lor.

Folosindu-se de acest context istoric, el susţine ideea că introducerea acestei dogme a fost ,,singura speranţă de a rezista planurilor guvernelor naţionale care voiau să supună domeniul ecleziastic controlului lor … Confruntaţi cu această primejdie, a fost necesar pentru ei, ca la acel moment, să afirme suveranitatea papei asupra Bisericii”.

Afirmând această ,,condiţionare istorică”, el susţine că modul de exercitare al primatului este flexibil şi adaptat nevoilor Bisericii şi circumstanţelor dintr-un anumit moment al istoriei: ,,În secolul al XIX-lea, datorită situaţiei istorice concrete care fusese creată, Biserica a simţit nevoia urgentă de a sublinia că atunci când ,,necesităţile ecleziastice” o cer, papa poate interveni pretutindeni în Biserică, că libertatea sa de acţiune nu se supune autorizării din partea nici unei autorităţi umane şi hotărârile sale sunt fără drept de apel. Însă, când acelaşi criteriu al ,,necesităţilor ecleziastice” cer, modul de exercitare a primatului poate şi trebuie schimbat, fără ca aceasta să însemne punerea sub semnul întrebării a adevărului dogmei”.

În concluzie, pentru unirea cu ortodocşii, catolicii sunt dispuşi să modifice modul de exercitare a primatului, însă fără a se atinge de dogma primatului în sine, căci ,,nici o autoritate umană, fie ea putere civilă sau chiar sinod, nu poate pune hotare misiunii papale”.

 

Vaticanul nu se dezminte: pentru a mia oară întinde o cursă bine croită Bisericii Ortodoxe

În noiembrie 2006, în cursul vizitei sale la Constantinopol, Papa Benedict al XVI-lea a mai pus o cărămidă noului edificiu doctrinar al primatului papal. În cuvântul rostit după liturghie, el a susţinut, destul de limpede, faptul că Biserica Ortodoxă nu are o structură ierarhică mult diferită de cea catolică, căci şi în Ortodoxie există noţiunea de primat. Numindu-se pe sine şi pe patriarhul ecumenic ,,succesorii lui Petru şi al fratelui său, Andrei, în slujirea episcopală”, el a acreditat ideea că cei doi conducători sunt, în mod firesc, unul succesorul Sfântului Apostol Petru, iar celălalt al Sfântului Apostol Andrei.

Apoi, el şi-a continuat argumentaţia, potrivit căreia cei doi apostoli, fraţi după trup şi egali ca apostoli, au avut misiuni diferite în Biserică, pe care le-au moştenit, fireşte, succesorii lor: ,,Simon Petru şi Andrei au fost chemaţi împreună să fie pescari de oameni. Aceeaşi sarcină, însă, a luat o formă diferită pentru fiecare dintre fraţi. Simon, în ciuda slăbiciunii sale omeneşti, a fost numit ,,Petru”, ,,piatra” pe care urma să fie zidită Biserica; lui în particular, i-au fost încredinţate cheile Împărăţiei Cerurilor (potrivit Matei 16, 19). Călătoria sa avea să îl ducă de la Ierusalim la Antiohia şi de la Antiohia la Roma, pentru ca, în acel oraş să poată exercita o responsabilitate universală.

(…) Andrei, fratele lui Simon Petru, a primit o altă sarcină de la Domnul, una pe care o sugerează chiar numele lui. Ca unul care vorbea limba greacă, el a devenit, alături de Filip, apostolul întâlnirii cu grecii care au venit la Iisus (potrivit Ioan 12, 20 şi urm.). Tradiţia ne spune că el a fost misionar nu doar în Asia Mică şi în teritoriile din sudul Mării Negre, ci şi în Grecia, unde a suferit martiriul. Apostolul Andrei reprezintă, aşadar, întâlnirea dintre creştinismul primar şi cultura greacă”[14].

Statuând astfel frăţia dintre cei doi apostoli, dar misiunile lor diferite, papa i-a invitat din nou pe ortodocşi să colaboreze pentru găsirea unor expresii potrivite de exercitare a primatului petrin. Declaraţia sa a insistat pe existenţa unei responsabilităţi unice şi speciale încredinţată episcopului Romei, ca succesor al Apostolului Petru.

Plasa a fost întinsă cu multă măiestrie de Vatican, căci dacă ortodocşii acceptă dialogul pe marginea primatului, înseamnă că ei recunosc că papa este vicarul lui Hristos şi primatul Bisericii universale, rămânând de dezbătut numai modul în care să-şi exercite misiunea asupra catolicilor şi ortodocşilor deopotrivă.

 

Noua perspectivă ortodoxă asupra primatului papal: ideea de primat papal există în Biserica Ortodoxă !

Pe de altă parte, înşişi ierarhii şi teologii ortodocşi au lucrat pentru impunerea în învăţătura Bisericii Ortodoxe a ideii de primat, socotită obstacolul principal pentru unirea cu catolicii. Educaţi la universităţile apusene, catolice şi protestante, ei şi-au însuşit concepte şi noţiuni heterodoxe cu privire la Biserică, creând o simbioză nefirească între bruma de învăţătură ortodoxă pe care o mai deţineau şi ideile scolastice şi raţionaliste apusene pe care le-au acumulat.

În 1973, patru teologi ortodocşi ruşi renumiţi, care au trăit în Occident: Nicolai Afanasieff, John Meyendorff, Alexander Schmemann şi Koulomzine, au publicat împreună un volum intitulat ,,Primatul lui Petru în Biserica Ortodoxă”[15]. Cu mici diferenţe de nuanţă, care nu afectează esenţa, cei patru susţin existenţa unui primat în Biserică. De pildă, Schmemann scria: ,,Primatul este expresia necesară a unităţii în credinţă şi viaţă a tuturor Bisericilor locale”.

La rândul său, Meyendorff afirma că ,,primatul era o cerinţă inevitabilă a însăşi existenţei Bisericii în lume”. În plus, el declara chiar că ,,funcţia acelui episcop (primat) este să slujească unităţii pe scară mondială, aşa precum funcţia unui primat regional este să fie agentul unităţii pe scară regională”.

Dintre teologii ortodocşi, doar câţiva mai susţin că primatul nu este o chestiune dogmatică. Spre exemplu, profesorul Ioan Karmiris scria: ,,Din cauza importanţei politice a Romei şi a apostolicităţii acestei Biserici, ca şi a muceniciei acolo a Apostolilor Petru şi Pavel şi a distincţiei sale în lucrarea dragostei, slujbei şi misiunii, episcopul Romei a primit de la Sinoade, Părinţi şi împăraţii evlavioşi – deci prin rânduială omenească şi nu dumnezeiască – un simplu primat de onoare şi întâietate, ca primul dintre conducătorii egali ai Bisericilor particulare”.

Ceilalţi teologi ortodocşi, cei mai mulţi, au ajuns să afirme că ,,nu putem renunţa la primat fără a pierde ceva esenţial pentru credinţa noastră”, deoarece primatul papal este ,,o condiţie esenţială pentru natura Bisericii”. Aşadar, teologii şi ierarhii de astăzi s-au alăturat în viziune lui Alexander Schmemann şi John Meyendorff. Mitropolitul Filaret al Minsk-ului, preşedintele Comisiei teologico-dogmatice a Bisericii Ruse, se exprimă astfel: ,,Primatul este o parte a esenţei Bisericii. Problema primatului este legată de dogma credinţei. Nu este tocmai o problemă de organizaţie omenească”[16].

Mitropolitul Ioan al Pergam-ului duce la apogeu teoriile apostaţilor citaţi mai sus. El susţine că primatul este ,,o condiţie esenţială a universalităţii Bisericii” şi elaborează o teorie bizară potrivit căreia ,,sinodalitatea nu poate exista fără primat. În Tradiţia ortodoxă, nu a existat niciodată şi nu poate exista niciodată un sinod fără un protos, sau primus”. Fireşte, orice sinod are un preşedinte şi orice slujbă bisericească are un protos, dar sunt locuri de cinste, onoare, care nu au nici cea mai mică tangenţă cu ideea de primat papal ! Preşedintele unui sinod sau protos-ul unei slujbe nu sunt monarhi absoluţi precum papa, ci ocupă doar un loc de cinste de unde coordonează fie lucrările sinodului, fie rânduiala slujbei, într-o conglăsuire şi armonie cu ceilalţi ierarhi din jurul lui.

În continuarea argumentaţiei sale pro-catolice, mitropolitul Ioan respinge categoric ideea de primat de onoare: ,,Dar primatul de onoare este o formulă mai degrabă ambiguă. Se pare, în realitate, că nu există, nici chiar în Biserica Ortodoxă un simplu primat de onoare” …

De asemenea, el ,,are grijă” să reteze orice posibilitate de opoziţie faţă de teoriile pro-catolice. Pe de-o parte, el uzitează de poziţia neunitară a ortodocşilor şi de slăbiciunea argumentelor lor: ,,Ortodocşii au respins primatul universal în Biserică atât din motive neteologice, cât şi teologice. După Marea Schismă, ortodocşii au interpretat primatul papal ca pe un imperialism ecleziastic. În timpurile moderne, teologii ortodocşi se opun primatului în general ca fiind incompatibil cu ideile democratice ale societăţii moderne, îngăduind astfel unor argumente neteologice să decidă într-o chestiune teologică”.

Pe de altă parte, el respinge tocmai izvoarele din care se puteau extrage argumente de netăgăduit în sprijinul poziţiei ortodoxe, Scriptura şi istoria Bisericii Universale: ,,Exegeza biblică şi istoria sunt o temelie nesigură pentru reconciliere. Deşi poziţia conducătoare a lui Petru printre cei doisprezece apostoli este recunoscută din ce în ce mai mult şi de către ortodocşi, importanţa particulară pe care i-o acordă romano-catolicii este puternic contestată de ei”.

În concluzie, el indică ce este esenţial pentru progresul dialogului pe această temă: ,,Ca ortodocşii să accepte că primatul este parte a esenţei Bisericii şi nu o problemă de organizare. De asemenea, ei trebuie să accepte că trebuie să existe un primat la nivel universal”.

 

Situaţia creată de concesiile făcute de ortodocşi în privinţa primatului papal este extrem de gravă

Revenind în actualitate, în luna mai a.c., la Bari, Italia, s-a desfăşurat cel de-al XV-lea Colocviu ortodoxo-catolic, promovat de Facultatea de Teologie din Puglia[17]. Acesta a avut ca temă ,,Primatul episcopului Romei. Colocviu între teologi”, fiind o manifestare care precede şi pregăteşte lucrările Comisiei internaţionale mixte de dialog teologic ortodoxo-catolic, ce vor avea loc în luna octombrie la Ravenna, Italia. Această sesiune va continua dezbaterile pe tema primatului papal, iniţiate la Belgrad în toamna trecută.

Participanţii catolici la colocviul de la Bari au susţinut deschis că ,,ortodocşii sunt pregătiţi să accepte ideea unui primat universal”. Astfel, ,,tratând chestiunea din punct de vedere istoric, ecleziologic, dar şi canonic, toţi, catolici şi ortodocşi, am fost deEcumenism 37-4 acord asupra faptului că rolul episcopului Romei în comunitatea universală a Bisericii este clar, evident, încă din primul mileniu, şi acesta a fost exercitat în diferite moduri în decursul istoriei”. În plus, ,,cu cât exercitarea primatului papal devine mai sinodală, cu atât figura papei devine pentru ortodocşi mai credibilă, mai accesibilă”[18].

În concluzie, catolicii sunt dispuşi să cosmetizeze imaginea primatului papal, pentru ca acesta să fie acceptat de ortodocşi, caz în care ortodocşii, dacă vor primi ceea ce li se oferă, vor fi nevoiţi să mărturisească, în Crez: ,,Cred într-unul papa, vicarul lui Hristos şi urmaşul Sfântului Apostol Petru”, în loc de ,,Cred într-Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică” …

 

Sfântul Marcu al Efesului – singurul ierarh ortodox care nu a vrut să semneze documentul de la Sinodul Ferrara-Florenţa, prin care ortodocşii se uneau cu catolicii şi recunoşteau primatul papal (care la acea vreme nu era încă dogmă a Bisericii Catolice, dar era practic exercitat) – biruindu-l pe papă (a se vedea amănunte despre falsa unire de la Ferrara-Florenţa şi opoziţia Sfântului Marcu al Efesului, care a fost salvatoare pentru Biserica Ortodoxă, în articolul ,,Negarea lui Hristos (III)”)

 

Situaţia actuală poate fi comparată cu cea din secolul al XV-lea, când la Sinodul de la Ferrara-Florenţa, conducătorii Bisericii Ortodoxe au semnat un document prin care acceptau unirea cu Roma şi primatul papal. Atunci însă, în acele vremuri, mădularele Bisericii erau sănătoase în mărturisirea lor de credinţă, fiind puternic îngrădite de Sinoadele Ecumenice şi învăţătura Sfinţilor Părinţi şi, deşi conducătorii Bisericii au căzut, trupul ei a rezistat acestei lovituri, a eliminat în timp mădularele nesănătoase şi a făcut faţă situaţiei tragice în care se afla.

Astăzi, ierarhii ortodocşi nu mai păzesc hotarele învăţăturii drept-slăvitoare de Dumnezeu, ci se închină scolasticii pline de zorzoane, dar găunoase a Occidentului, cugetul majorităţii credincioşilor a fost erodat în mărturisirea adevăratei credinţe şi, astfel, lumea ortodoxă se îndreaptă, fără opoziţie, către negarea lui Hristos şi fărâmă cu totul trupul Bisericii care i-a dat viaţă.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 37/septembrie-octombrie 2007

 

Damian Ilie



 

[1] 30 giorni, februarie 2004, ,,The Bishop of Rome and the unity of Christians”.
[2] Los Angeles Times, 25 ianuarie 2003, ,,In bid for unity, pontiff may review his powers”.
[3] Zenit News Agency, 11 noiembrie 2004, ,,Vatican evaluation of relations between Catholic and Orthodox Churches”.
[4] 30 giorni, iunie 2003, ,,When we speak of the primacy”.
[5] România liberă, 23 septembrie 2006, ,,Români la Regensburg. Papa s-a întâlnit cu reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxe din lume”.
[6] Zenit News Agency, 6 noiembrie 2006, ,,A russian orthodox view of papacy”.
[7] 30 giorni, septembrie 2005, ,,The topics of the next theological dialogue with the Catholics. The primacy: a help, not a weight”.
[8] www.asia.it, 5 octombrie 2006, ,,Alexei II: Our ties will change «for the better» with Benedict XVI”.
[9] www.ecupatriarchate.org, 30 noiembrie 2006, ,,Homily by His Holiness Pope Benedict XVI at the Divine Liturgy of Saint John Chrysostom in the Patriarchal Church of Saint George in the Phanar on the Feast of Saint Andrew the Apostle”.
[10] www.catholica.ro, 7 decembrie 2006, ,,Patriarhul i-a făcut o propunere deosebită papei”.
[11] Gardianul, 17 martie 2007, ,,Benedict al XVI-lea readuce în atenţie problema primatului în Biserica Creştină”.
[12] www.catholica.ro, 18 aprilie 2007, ,,Urări ortodoxe pentru pontif”.
[13] 30 giorni, iunie 2003, ,,The «Necessitas Ecclesiae» is the criterion for the exercise of the primacy”.
[14] www.ecupatriarchate.org, 30 noiembrie 2006, ,,Homily by His Holiness Pope Benedict XVI at the Divine Liturgy of Saint John Chrysostom in the Patriarchal Church of Saint George in the Phanar on the Feast of Saint Andrew the Apostle”.
[15] 30 giorni, iulie-august 2005, ,,Where the Eucharist is, there is the Catholic Church”.
[16] 30 giorni, septembrie 2005, ,,The topics of the next theological dialogue with the Catholics. The primacy: a help, not a weight”.
[17] Gardianul, 26 mai 2007, ,,Declaraţie şoc: ortodocşii ar fi pregătiţi să accepte primatul papei !”
[18] www.radiovaticana.org, 24 mai 2007, ,,Episcopul Romei – rolul şi exerciţiul primatului. Concluziile colocviului teologic internaţional de la Bari”.