Ecumenism nr. 30

ECUMENISMUL – CALEA CĂTRE PIERZARE

de Ludmilla Perepiolkina

1. Cuvânt înainte la ediţia online
2. Cuvânt înainte la ediţia în limba engleză
3. Ecumenismul – erezia ereziilor. Anatema împotriva ecumenismului
4. Limba Babilonului
5. Participarea la lucrările întunericului
6. Sfâşiind cămaşa nevăzută a lui Hristos, adică divizând Biserica Sa cea Una
7. ,,Euharistia ereticilor – hrana dracilor”
8. Prietenia ecumenistă ajută pe cineva să se obişnuiască cu păcatele neortodocşilor
9. ,,Preoţia” femeilor – o nouă ispită a şarpelui din vechime
10. De la Sfânta Rusie la cea mai ’plănuită’ ţară
11. „Ei vroiau cu toţii să fie rozicrucieni ...”
12. Şcoala pariziană de ,,Ortodoxie” – un laborator de învăţături false şi erezii
13. ,,Teolog este cel care se roagă cu adevărat ...”
14. Erezia sofianista si incercarile de a-L feminiza pe Dumnezeu
15. Falsificările Sfintei Scripturi şi consecinţele lor apostatice în lumea contemporană
16. Serghianismul global
17. Batjocorirea sfintelor taine
18. Spiritualitate întunecată în sânul Patriarhiei Moscovei
19. Reforma calendarului. Decăderea Bisericii Ortodoxe Finlandeze
20. Iadul atotbatjocoritor
21. Papa de la Roma şi minciunile de veacuri ale latinilor
22. Vatican şi Babilon
23. Acordul de la Balamand. O ,,înrudire” dubioasă
24. Biserica în pericol !
25. ,,Ucigaşi în numele Domnului”
26. Alianţă în minciună - unirea cu monofiziţii
27. ,,Abaterea pas cu pas” a Patriarhiei Moscovei de la Sfânta Tradiţie
28. Demoni în sutane

* * *

Nota redacţiei

Traducem şi postăm această carte a Ludmillei Perepiolkina, apărută pentru prima oară la Sankt Petersburg în 1999, tradusă cu repeziciune în limba engleză de ruşii din diaspora şi postată ulterior pe internet ca atare, deoarece ea a constituit ani în şir o sursă inestimabilă de informaţii cu privire la apostazia lumii creştine. Citată în nenumărate cărţi şi articole, ea merită să fie citită integral, chiar dacă unele informaţii pot părea vechi, sau depăşite în realitate doar de ultimele apostazii, mai înfiorătoare decât cele relatate de autoare.

Credem că nu greşim când spunem că această carte ar trebui pusă alături de cea a părinţilor bulgari Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev, Ortodoxia şi ecumenismul. Ei ne-au înfăţişat principii fundamentale care nu trebuie încălcate de un creştin ortodox dacă acesta vrea să rămână în corabia mântuirii, iar Ludmilla Perepiolkina ne prezintă fenomene concrete, ne aşază înaintea ochilor o multitudine de informaţii cutremurătoare care vorbesc despre unde duce încălcarea acestor principii fundamentale ale unei vieţuiri creştine.

Cartea ei reprezintă un punct de plecare pentru a înţelege decăderea lumii creştine şi pentru a şti de ce anume trebuie să ne ferim, aşa cum o corabie se fereşte de coralii de pe fundul mării, pe parcursul călătoriei noastre duhovniceşti în această vale a plângerii.

 

* * *

 

1. Cuvânt înainte la ediţia online

Deoarece apostazia mondială câştigă din ce în ce mai mult avânt în lumea modernă, trăgând după ea tot mai multe suflete, noi, ca adevăraţi creştini ortodocşi, suntem chemaţi să stăm neclintiţi în Adevăr şi să rămânem neafectaţi de atacul ei violent. Amintindu-ne cuvintele Sfântului Ignatie (Briancianinov), noi nu încercăm să o oprim cu mâinile noastre slăbănoage[1], ci mai degrabă intenţionăm să oferim ajutor celor care caută cu sinceritate Adevărul şi [merg] pe această cale plină de suferinţă şi îngustă, care duce către Cer. În vremurile noastre din urmă, este foarte greu de ajuns la Adevăr. Aproape pretutindeni, acolo unde nu este respins categoric, el este diluat de slujitorii diavolului cu minciuni şi înţelepciune umană căzută (adeseori, chiar demonică).

Ecumenismul este unul din mecanismele prin care acest amestec este obţinut în practică. Este o invenţie satanică relativ recentă care a demonstrat deja că are un succes enorm. Sub masca ,,dragostei extrem de creştine”, el încearcă să estompeze şi, în cele din urmă, să distrugă hotarele Sfintei Biserici Soborniceşti şi Apostoleşti, privându-i pe credincioşi de sfintele taine şi corupându-le sufletele.

Altă ispită, încă mai larg răspândită, a vremurilor noastre din urmă este aşa-numitul serghianism care, în esenţă, este o noţiune greşită potrivit căreia Adevărul dumnezeiesc poate fi apărat, dacă este absolut necesar, prin compromis cu diavolul şi susţinut cu ipocrizie şi minciuni.

Publicăm această lucrare a Ludmillei Perepiolkina, care a compilat şi a analizat aceste lucruri şi multe alte fenomene ale timpurilor noastre apostatice, şi nădăjduim că umila noastră contribuţie va fi spre folosul sufletesc al celor care, fiind dezamăgiţi deja de ,,Ortodoxia lumească” contrafăcută, se străduiesc să înţeleagă ce se petrece. Şi, respingând minciunile, ei încearcă doar să ducă o viaţă creştină ortodoxă.

Fie ca Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să-i ajute în lupta lor şi să le mântuiască sufletele.

 

 

2. Cuvânt înainte la ediţia în limba engleză

Această lucrare îi este dedicată, cu dragoste filială, de către autoare

I.P.S. Mitropolit Vitalie (Ustinov),

întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora,

un episcop adevărat al zilelor noastre,

 

Multe fenomene ale secolului XX ce tocmai se încheie au loc sub semnul falsităţii, sub semnul ,,virtuţii” contrafăcute. Ecumenismul[2], dat anatemei în 1983 de Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora[3], a devenit în zilele noastre cel mai mare rău, erezia ereziilor. De atunci încoace, aşa cum a subliniat în mod repetat întâistătătorul BORD, anatema s-a aflat înaintea conştiinţei ortodocşilor care au fost atraşi în mişcarea ecumenistă mondială.

În Rusia, datorită parohiilor BORD şi publicaţiilor lor, ecumenismul este perceput ca ceva cu totul inacceptabil şi periculos pentru credinţa ortodoxă. Nu la fel stau lucrurile în occident. De fiecare dată când ortodocşii critică ecumenismul, fraţii noştri heterodocşi sunt fie uluiţi de ,,aroganţa”, ,,conservatorismul”, ,,intoleranţa” noastră, fie chiar ne acuză de cruzime. Pentru ei, ecumenismul înseamnă, înainte de toate, dragoste, unitatea tuturor în dragoste … (Noi vorbim despre creştinii heterodocşi sinceri, nu despre cei care lucrează la clădirea bisericii apocaliptice, marea desfrânată, şi care sunt foarte conştienţi de ceea ce fac în numele lui antihrist).

Potrivit apostolului, când apărăm puritatea Ortodoxiei, noi suntem adevăraţi întru dragoste (Efeseni 4, 15). Adevărul este limba dragostei noastre în Hristos. Noi, creştinii ortodocşi, nu trebuie să întrebăm, precum Pilat şi compatrioţii săi fals înţelepţi, ce este adevărul ? Noi ştim că Domnul nostru Iisus Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6).

Ortodoxia, potrivit etimologiei greceşti şi slavone a cuvântului, este credinţa dreaptă, corectă, prin intermediul căreia noi Îl slăvim pe Dumnezeu. Aşadar prin ce suntem drepţi ? Dreptatea noastră stă în apărarea credincioasă a tot ceea ce Domnul a lăsat moştenire ucenicilor Săi. Timp de 2.000 ani, Biserica Ortodoxă a păzit cu credincioşie succesiunea apostolică, Sfânta Tradiţie. Noi nu admitem a schimba nimic în Domnul Iisus Hristos, noi nu-L adaptăm pe El la noi înşine[4] potrivit ,,duhului vremurilor”, adică duhului acestei lumi.

Biserica noastră ştie că nu are dreptul de a dilua puritatea învăţăturii date de Dumnezeu prin dogme false periculoase şi erezii de dragul unităţii imaginare. Ea nu poate accepta învăţătura catolicilor care au avut îndrăzneala de a schimba dogma despre Sfântul Duh (filioque) în Crezul niceo-constantinopolitan (în ciuda faptului că nici o iotă nu poate fi schimbată în el), şi care, stăruind în această erezie au adăugat în cele din urmă alte învăţături false. Creştinii ortodocşi găsesc că este de neconceput să se unească cu protestanţii care nu o cinstesc pe Maica Domnului, care nu recunosc Sfânta Tradiţie şi autoritatea Părinţilor Bisericii, şi îi resping pe sfinţi în general. Nu putem fi una cu cei care resping cinstirea sfintelor moaşte şi sfintelor icoane, adică cu cei care persistă în erezia iconoclasmului condamnată şi anatematisită de cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic. Nu ne putem ruga cu monofiziţii, care timp de 15 veacuri au aderat la erezia lor hristologică. Şi, în sfârşit, vrem să ne depărtăm de toţi cei care subminează înseşi temeliile creştinismului prin inovaţiile lor hulitoare.

A păstra înseamnă ,,a apăra”. Canoanele Bisericii Ortodoxe apără sfinţenia ei. Astfel, potrivit canoanelor apostolice 45 şi 65, episcopii, preoţii şi diaconii care doar s-au rugat împreună cu ereticii, sau care au intrat într-o sinagogă evreiască sau ,,eretică” pentru a se ruga, sunt caterisiţi, iar mirenii sunt excomunicaţi din Biserică. Canoanele 6 şi 33 ale Sinodului din Laodiceea interzic ereticilor nu numai să fie prezenţi în biserici, ci chiar să intre în ele. Acestea şi alte canoane păzesc Biserica Ortodoxă de năvălirea eretică asupra ei şi sunt într-adevăr stricte. La urma urmei, orice custode care are în pază o comoară trebuie să fie vigilent şi strict. Stricteţea nu înseamnă cruzime. În vreme ce apărăm cea mai preţioasă comoară a noastră – Sfânta Ortodoxie –, noi suntem departe de a simţi aroganţă sau insensibilitate de care suntem acuzaţi. Nici nu este cruzime raţiunea pentru care noi ne opunem ecumenismului.

În rugăciunile noastre zilnice particulare şi obşteşti bisericeşti, noi Îl rugăm fierbinte pe Dumnezeu să ,,liniştească dezbinarea dintre Biserici” şi să-i ,,readucă pe calea adevărului şi mântuirii pe cei care s-au rătăcit de credinţa ortodoxă”. Noi ne rugăm ca cei care au căzut din Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolicească Biserică, să se pocăiască şi să se întoarcă la ea. Unirea tuturor în adevăr şi dragoste este o nădejde sinceră a creştinilor ortodocşi.

Aceia dintre surorile şi fraţii noştri heterodocşi care au crescut în tradiţii străine Ortodoxiei şi care sunt atraşi de frumuseţea Bisericii noastre, ar trebui să ştie că atât adevărul, cât şi harul sunt o garanţie şi pricina acestei frumuseţi nepământeşti. Fie ca ei să nu se tulbure când află din paginile acestei cărţi că aproape toate Bisericile Ortodoxe locale (sau ierarhiile lor, ca să fim mai exacţi) sunt implicate în ecumenism sub conducerea Patriarhiilor Constantinopolului şi Moscovei. Încălcând sfintele canoane, ele au căzut din plinătatea Ortodoxiei. Însă, ele nu alcătuiesc întreaga Biserică. ,,Biserica este acolo unde credinţa ortodoxă şi viaţa potrivit acestei credinţe sunt păstrate neştirbit”[5].

Biserica este alcătuită din acei greci, ruşi, americani, români, bulgari, sârbi, francezi şi ceilalţi ortodocşi din diferite ţări, care au o patrie mamă duhovnicească comună – Sfânta Ortodoxie. Biserica este alcătuită din toţi oamenii care păstrează cu credincioşie puritatea credinţei noastre, aşa cum ne-a fost lăsată moştenire de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Sarea credinţei lor curate este sarea pământului. ,,Biserica este comunitatea întemeiată dumnezeieşte de oameni uniţi prin credinţa ortodoxă, Legea lui Dumnezeu, ierarhia şi sfintele taine” (Mitropolitul Filaret Drozdov, Catehism creştin cuprinzător). Dacă noi îi recunoaştem ca ierarhi ai noştri pe apostaţii care confundă credinţa cu credinţa falsă, au comuniune tainică cu ereticii anatematisiţi, şi îi învaţă pe oameni să facă asemenea, nu ne aşază aceasta în afara zidurilor Bisericii şi în pericol de a fi despărţiţi de Izvorul vieţii veşnice ?

Noi credem că Dumnezeu va dărui duhul pocăinţei celor care luptă pentru adevărata Ortodoxie şi că El îi va călăuzi pe calea aleasă de El către singurul liman sfânt. Şi Biserica Ortodoxă îi va primi pe ei cu dragoste.

Dincolo de frumuseţea văzută a Bisericii Ortodoxe există frumuseţea care, potrivit lui F.M. Dostoievski, va ,,salva lumea”. Doar Biserica, care-L iubeşte cu adevărat pe Hristos, este capabilă să i se opună lui antihrist a cărui venire este aproape, şi să ne mântuiască de el.

Au trecut aproape 7 ani de când Ecumenismul – calea către pierzare a fost publicată pentru prima dată în limba rusă. Este o perioadă foarte lungă de timp a vremii noastre apocaliptice accelerate care se grăbeşte către sfârşitul ei … Aşa cum vedem ce se întâmplă acum, noi ne putem întreba dacă deja viaţa noastră de zi cu zi, cu evenimentele ei eshatologice desfăşurându-se într-un ritm nebun pe fundalul unor elemente destabilizatoare, dacă această viaţă nu este de asemenea împlinirea celor prezise în Sfintele Scripturi şi alte profeţii.

În Profeţiile postume ale Sfântului Nil Izvorâtorul de mir, noi citim: ,,O zi va fi ca o oră; o săptămână ca o zi, o lună ca o săptămână, şi un an ca o lună, fiindcă viclenia omului a pricinuit tensiunea dintre stihii, şi ele au început, la rândul lor, să se grăbească în sforţarea lor de a împlini, cât mai repede cu putinţă, numărul prevestit de Dumnezeu pentru veacul al optulea”.

Iuţirea timpului pe care o trăim este provocată de apostazia totală accelerată de la Dumnezeu: această apostazie a viitorului, care doar până de curând a fost un concept abstract, a devenit sinistra noastră realitate, un ,,simptom al sfârşitului”.

În cursul anilor ’1990, apostazia Bisericilor ecumeniste, în frunte cu Patriarhiile Constantinopolului şi Moscovei, a dobândit un caracter neruşinat făţiş. Acest fapt este demonstrat de documentele de acord încheiate cu ereticii şi duşmanii credinţei ortodoxe – monofiziţii şi catolicii –, de numeroase articole şi lucrări, ,,pelerinajul” patriarhului Alexie al II-lea la o sinagogă, apariţiile publice la radio şi televiziune ale apostaţilor ,,ortodocşi”, ca şi de hotărârile Sinodului Episcopilor Patriarhiei Moscovei (1994).

Apostaţii nepocăiţi cu mitre şi mantii arhiereşti, obişnuindu-se cu păcatul trădării lui Hristos, au lăsat deoparte procedeele demagogice folosite anterior. Noi avem acum înaintea ochilor noştri apostazie nedeghizată, declarând cu insolenţă ,,minciuni salutare” şi oportunitatea ecumenismului în trecut, prezent şi viitor[6]. Apostazia Patriarhiei Moscovei şi a Bisericilor locale – membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) – care colaborează cu ea, trece neobservată doar de către cei care, din pricina păcatelor lor, au fost lipsiţi de Dumnezeu de putinţa de a discerne duhurile. Această orbire duhovnicească a lovit milioane de oameni care văd în numărul lor o ,,dovadă” pentru ceea ce susţin.

Această apostazie nu este limitată doar la cuvinte. Episcopii eretici la putere şi apostaţii de toate convingerile şi la toate nivelurile au devenit prigonitorii creştinilor ortodocşi. Ca în trecut, ei se bizuie pe puterea nudă a prinţului acestei lumi – pe poliţie, detaşamentele de forţe speciale ale poliţiei, sau pur şi simplu pe ucigaşi plătiţi. Este suficient să amintim actele de violenţă comise împotriva parohiilor BORD şi confiscarea bisericilor lor din Moscova, Petersburg, districtul Novgorod, Oboyan, Valişcevo şi din celelalte oraşe şi sate din Rusia, care au loc cu binecuvântarea pseudo-patriarhului Alexie al II-lea şi pseudo-episcopilor Patriarhiei Moscovei, şi care nu se deosebesc în nici un fel de crimele comise de uniaţi împotriva ortodocşilor în Rusia de sud-vest.

Prigoanele făţişe împotriva creştinilor ortodocşi care nu vor să umble în sfatul necredincioşilor dovedesc falsitatea discursurilor înşelătoare şi chemărilor la dragostea care cuprinde tot şi toleranţa atât de iubită de ecumenişti. Nu de ,,dragoste” şi ,,toleranţă” au dat dovadă Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, un ecumenist fervent, şi complicii lui în primăvara anului 1992 când au confiscat cu forţa Schitul Sfântul Ilie (jurisdicţie a BORD) din Muntele Athos, care aparţinea ruşilor din vremuri imemoriale, şi i-au expulzat pe monahii ce vieţuiau acolo pentru fidelitatea lor faţă de canoanele Bisericii Ortodoxe ?!

Pe lângă violenţa şi prigoana împotriva creştinilor, noi suntem martorii efectelor ,,nedreptăţii delicate” (Sfântul Ioan de Shanghai şi San Francisco). Seducătorii oamenilor din Biserică au dezvoltat propriul limbaj universal şi propriile tactici ecumeniste de minciuni şi compromis. Dragostea, toleranţa şi respectul ecumeniste sunt arătate nu numai deformatorilor ,,tradiţionali” ai Sfintei Scripturi şi ofensatorilor Sfinţilor Părinţi. Apostaţii şi-au deschis braţele pentru a-i îmbrăţişa pe idolatrii făţişi şi vrăjitori (prin ale căror ,,focuri purificatoare” nu se împotrivesc să treacă din când în când), ca şi pe perverşi – sodomiţi şi lesbiene, la ale căror ,,adunări” participă şi le fac reclamă cu deferenţă în propriile publicaţii.

Aproape întreaga lume este în ghearele răului şi nebuniei. Iadul s-a mutat mai aproape de noi ca nicicând. Noi am intrat într-o Săptămână a Patimilor prelungită. Asistăm îngroziţi la ,,batjocura neîncetată, scuiparea şi răstignirea lui Hristos” (Iustin Popovici). Toţi cei ce simt compasiune şi dragoste pentru Hristos sunt chemaţi să-şi mărturisească credinţa. Nu avem altă cale, suntem sub asediu. Înconjurând m-au înconjurat, şi întru numele Domnului i-am înfrânt pre ei (Psalmi 117, 11).

Doar o mână de oameni care-L iubeau pe Mântuitorul s-au adunat la picioarele Crucii pe care pătimea El. În mod asemănător, acum, după 2.000 ani, a rămas în lume o turmă mică a lui Hristos, răspândită în multe ţări, dar încă credincioasă Domnului care le-a făgăduit să nu-i lase singuri, că nu va lepăda Domnul pre norodul său, şi moştenirea sa nu o va părăsi (Psalmi 93, 14).

Crezând cu tărie în făgăduinţa Domnului: Voiu zidi Biserica mea, şi porţile Iadului nu o vor birui pre dânsa (Matei 16,18), noi avem încredere că ,,până şi în vremurile teribile prin care trece Biserica acum, când ea pare să piară sub atacul violent al duşmanului, Domnul îi trimite ajutorul Său şi o salvează de la pieire” (Arhiepiscop Serafim Sobolev).

De dragul mărturisitorilor contemporani ai lui Hristos şi al celor care încearcă cu sinceritate să înţeleagă situaţia actuală a Bisericii, noi am început lucrarea de faţă şi de asemenea traducerea ei în limba engleză.

Deşi autoarea este pe deplin conştientă de nevrednicia ei, ea îşi îngăduie să scrie despre ecumenismul apostat bizuindu-se exclusiv pe învăţătura Bisericii şi pe fapte, înfrânându-se pe cât este cu putinţă de la presupuneri şi evaluări personale. Noi găsim o premisă pentru această îndrăzneală inspirată în cuvintele compatriotului nostru iubitor de Dumnezeu, Alexie Homiakov, cu privire la obligaţia fiecărui membru al Bisericii de a o apăra la nevoie, deoarece Biserica nu are susţinători oficiali[7].

Traducerea primei versiuni a cărţii, făcută de Olga. I. Koşanski din Australia, ne-a îmboldit să revizuim complet originalul şi să scriem de fapt o nouă lucrare. Textul de faţă este de aproximativ 5 ori mai mare decât cel anterior şi a implicat un volum mare de muncă la traducere care a fost realizată, fără greşeală sau reproş, de O.I. Koşanski. Câteva din numeroasele note de subsol – această carte înăuntrul cărţii – cu care am completat şi am documentat textul nostru au fost traduse de Dimitri M. Hintze care a acceptat cu bunăvoinţă să ne sfătuiască în procesul citirii manuscrisului în limba engleză. Amândurora le suntem profund recunoscători pentru munca depusă.

Recunoaştem cu sinceritate comentariile nepreţuite ale şi colaborarea cu arhidiaconul Gherman Ivanov-Trinadzaty, doctor în filozofie (Lyon, Franţa).

Această carte ar fi rămas pur şi simplu nepublicată fără participarea acestor oameni care ne-au sprijinit în mod altruist şi constant oferindu-ne ajutorul, sfatul, călăuzirea duhovnicească şi rugăciunile lor. Ne referim în primul rând la părintele arhimandrit Alexie (Makrinov) care nu numai că a călăuzit-o pe autoare, ci de asemenea a făcut adăugiri substanţiale la multe capitole.

 

Ludmilla Perepiolkina

Doctor în filozofie

 

 

3. Ecumenismul – erezia ereziilor

Anatema împotriva ecumenismului

Pentru oricine este deprins cu istoria Bisericii, în special cu istoria luptei ei cu ereziile, este limpede că ecumenismul este erezia ereziilor. Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) a ,,acumulat în sânul său, ca într-un centru anume, toate blasfemiile, înşelăciunile şi împotrivirile faţă de Adevăr care au existat de-a lungul întregii istorii spirituale a omenirii, de la Cain, Ham la Iuda trădătorul, Karl Marx, ademenitorul Freud şi toţi hulitorii contemporani”[8].

Pe măsură ce vedem ce se întâmplă în lumea contemporană, noi ne aducem aminte fără să vrem cuvintele Sfântului Nil Izvorâtorul de Mir despre vremurile de pe urmă când ,,prin faptele lor nelegiuite oamenii îi vor depăşi pe diavoli şi vor fi într-un cuget cu ei”[9].

Trăim în epoca apostaziei, epoca valorilor false. Apostazia totală de la Dumnezeu este semnul vremurilor noastre şi este legată inseparabil de ecumenism. Mirajul ecumenismului, surogatul său pentru dragostea creştină, este promovat şi preamărit pretutindeni în lume. În momentul de faţă, toate Bisericile locale sunt membre ale CMB, cu excepţia Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora (BORD)[10] .

În 1983, Sinodul Episcopilor Bisericii a rostit anatema împotriva ecumenismului. Iată textul ei:

,,Celor ce atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica lui Hristos este împărţită în aşa-zise „ramuri” ce se deosebesc în dogmă şi felul de viaţă, sau că Biserica nu există în chip văzut, ci va fi alcătuită în viitor când toate ramurile sau sectele, sau denominaţiunile, şi chiar religiile vor fi unite într-un singur trup; şi celor care nu deosebesc preoţia şi tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euharistia ereticilor sunt eficace pentru mântuire; aşadar, celor ce cu bună ştiinţă sunt în comuniune cu aceşti eretici mai sus amintiţi sau care sprijină, răspândesc sau apără noua lor erezie, numită de obicei ecumenism, sub pretextul dragostei frăţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor despărţiţi, ANATEMA ![11]

Mitropolitul Vitalie scrie: ,,Prin rostirea anatemei împotriva ecumenismului, BORD îşi apără turma de această ispită apocaliptică. În acelaşi timp, ea a pus neintenţionat o sarcină gravă asupra conştiinţei tuturor Bisericilor locale deoarece, mai devreme sau mai târziu, ele vor trebui să soluţioneze această chestiune într-un fel sau altul. Destinul lor duhovnicesc ulterior în Biserica Ortodoxă va depinde de modul în care ele soluţionează această problemă. De drept, această anatemă rostită de noi are un caracter pur local (pentru BORD), însă, de fapt, ea are o importanţă istorică şi universală mare doar pentru că ecumenismul este în sine erezia la o scară universală. Sarcina BORD este în mod evident asupra conştiinţei tuturor creştinilor ortodocşi. Aceasta este marea cruce pe care Domnul a aşezat-o pe umerii noştri. Este cu neputinţă să mai păstrăm tăcerea, fiindcă orice tăcere suplimentară ar putea fi asemuită cu o trădare a adevărului, şi fie ca Dumnezeu să ne izbăvească pe toţi de aceasta”[12].

Doar ,,turma cea mică” rămâne credincioasă lui Hristos, ştiind că Domnul nu-i va lăsa nemângâiaţi pe cei care-L iubesc pe El (Ioan 14, 18).

Puritatea canonică a BORD atrage acum un mare număr de credincioşi din Rusia care sunt curaţi cu inima. Minciunile şi defăimarea oficiale pe care Patriarhia Moscovei le aruncă asupra BORD şi parohiilor sale din Rusia sunt acum zadarnice.

Va veni vremea când Patriarhia Moscovei va trebui să răspundă înaintea lui Dumnezeu pentru vătămarea făcută de ecumenism Rusiei mult pătimitoare. Este înspăimânător a merge împotriva adevărului Dumnezeului celui viu şi a crea Biserica ,,celor fără de lege”. Ce se va întâmpla dacă, prin păcatele sale, Patriarhia Moscovei va pierde curând harul şi acest lucru va deveni evident tuturor, mai cu seamă ,,celor mici” a căror credinţă curată singură susţine sfânta Ortodoxie în Rusia ?

 

 

4. Limba Babilonului

Fata Vavilonului ticăloasă; fericit este cel ce va răsplăti ţie răsplătirea ta, care ai răsplătit nouă (Psalmi 136, 11).

Diplomaţia, adică arta profesională a compromisului, este cu totul străină de morala creştină prin natura sa: Ci fie cuvântul vostru: aşa, aşa; nu, nu; iar ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este (Matei 5, 37). Cu toate că acceptabilă în politica lumească, nu este adecvată în Biserica lui Hristos care nu este din această lume. Chiar îşi poate închipui cineva cu adevărat mucenici diplomaţi sau mărturisitori abili ?!

,,Politica Vaticanului”, ,,diplomaţia Vaticanului” cu a sa reservatio mentalis[13] au devenit termeni comuni ai unei realităţi cu o practică veche de secole – de intrigi, cruzime, imitaţie – în spatele ei. Politica ecumenistă, care este inspirată de iad şi care a absorbit atât experienţa Vaticanului, cât şi practica numeroşilor alţi eretici, schismatici şi vrăjmaşilor Bisericii lui Hristos, a dobândit un rafinament fără precedent de-a lungul căii sale spre sincretism (via sincretistica) şi un succes nemaiauzit în justificarea oricărui fel de compromis. Pentru moment ea nu a făcut uz considerabil de forţă, dar doar pentru moment …

Limbajul ecumenismului, acest jargon universal al Babilonului din zilele noastre, această unealtă a forţelor anticreştine, ar merita un studiu moral-lingvistic special. Noi dorim doar să remarcăm perfecţiunea sa vicleană şi demonică universală. Deocamdată, acest limbaj este unul din instrumentele principale ale apostaţilor. Se face apel la el pentru a justifica toate fărădelegile şi minciunile lor, toate trădările lor faţă de Hristos şi Biserica Sa, toate compromisurile lor – de la rugăciuni în comun cu ereticii şi idolatrii, care sunt interzise de canoane, până la o ridicare arbitrară a anatemelor pentru eretici nepocăiţi (monofiziţi şi papistaşi). Prin intermediul acestui limbaj, ei încearcă să-şi ascundă dispreţul pentru Sfânta Scriptură şi ostilitatea faţă de Sfinţii Părinţi, ostilitate care devine evidentă exact atunci când ei încearcă în zadar să adapteze teologia patristică la presupunerile lor nenorocite ! Necesitat pentru a-i uni într-o biserică-desfrânată pe reprezentanţii celor mai variate confesiuni şi culte: de la idolatrii păgâni la ortodocşi, acest limbaj este neobişnuit de elastic şi flexibil.

Înclinaţia către generalizări a ecumeniştilor şi utilizarea înţelesurilor abstracte ale exprimării care este atât de străină conştiinţei ortodoxe a fost adusă în discuţie încă de la cel de-al doilea Sobor al BORD din 1938: ,,Rezoluţiile conferinţelor ecumeniste suferă adeseori de neclaritate, caracter difuz, reticenţă şi o nuanţă de compromis; uneori ele dezvoltă formulări în care aceleaşi expresii pot fi interpretate diferit”[14].

Bazându-se pe principiul ecumeniştilor – a nu se discuta nici o diferenţă confesională, ci a încerca în orice mod posibil a dezvălui şi accentua elementele de asemănare şi punctele de apropiere –, acest limbaj îi induce în eroare pe oamenii neinstruiţi în teologie. Li se prezintă un substitut al dragostei – un pluralism bisericesc: ,,Credinţa este una, dar expresiile sale sunt multiple, depinzând de cultură”, şi fac ca ambiguitatea sau neclaritatea exprimării verbale să treacă drept adevăr. ,,Dar oare formulările eretice ale Tainei lui Hristos pot fi justificate prin multiplicitatea culturilor ? De parcă Taina credinţei este condiţionată de culturile omeneşti, şi nu de realitatea cerească supraraţională, independentă de acestea, şi de revelaţia dumnezeiască, căreia cultura şi raţiunea trebuie să i se supună (II Corinteni 10, 5) ![15]

Născocirea ,,pluralismului credinţei” (,,credinţa este una, dar expresiile sale sunt multiple”) este respinsă de întreaga Sfântă Tradiţie. În special, de viaţa şi lucrarea marelui Dascăl al Bisericii, Sfântul Sfinţit Mucenic Irineu al Lyonului, care a trăit în secolul al II-lea, când creştinismul se răspândise deja printre multe popoare din Răsărit şi Apus cu diferite culturi şi caractere specifice naţionale. Potrivit Sfântului Irineu, ,,în pofida faptului că Biserica este răspândită pretutindeni în lume, dar în virtutea Aceluiaşi Duh al lui Dumnezeu care sălăşluieşte în ea, şi datorită continuităţii aceleiaşi chemări apostolice, ea păstrează aceeaşi învăţătură pretutindeni. Ea are aceeaşi credinţă, ca şi cum ar avea un [singur] suflet şi o [singură] inimă; ea propovăduieşte şi învaţă în acelaşi chip, ca şi cum ar vorbi cu o [singură] gură. Şi cu toate că limbile lumii nu sunt asemenea, puterea Tradiţiei este aceeaşi. Bisericile întemeiate în ţările germanice nu cred şi nu propovăduiesc credinţa în felul lor propriu; nici bisericile din Iveron, din ţinuturile celtice, din Răsărit, din Egipt, din Libia, şi nici Bisericile întemeiate în ţinuturile dimprejurul ţinuturilor mediteraneene. Dar aşa cum soarele, această creaţie a lui Dumnezeu, este acelaşi în toată lumea, tot aşa propovăduirea adevărului, fiind una şi aceeaşi în întreaga Biserică, străluceşte şi luminează pe toţi”[16].

Falsificatorii adevărului încearcă foarte adesea să ,,dovedească” minciunile ecumeniste, despre ,,pluralismul ecleziastic”, despre ,,pluralitate în unitate” referindu-se la unitatea în treime a Sfintei Treimi. Cu toate acestea, ,,exemplul cu Sfânta Treime … este lipsit de temei, jignitor la adresa lui Dumnezeu şi blasfemiator, deoarece aşa numitele ,,biserici” sunt biserici false în comparaţie cu singura Biserică întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos, şi nu pot fi una cu ea. În Sfânta Treime totul este Adevăr: Dumnezeu Tatăl este Adevăr (Ieremia 10, 10), Fiul lui Dumnezeu este Adevăr (Ioan 14, 6), Sfântul Duh este Adevăr (I Ioan 5, 6). Adevărul face ca Sfânta Treime să fie una (I Ioan 5, 7). Adevărul trebuie să unească bisericile, dacă ele vor să fie una, fiindcă Adevărul nu poate fi unit cu păcatul”[17]. Minimalismul spiritual şi moral al ecumeniştilor determină vocabularul lor flexibil; intoleranţa şi grosolănia lor izbucnesc doar atunci când se simt prinşi cu minciuna de Sfinţii Părinţi, mai ales de mărturisitorii Ortodoxiei. În consecinţă, aceşti lupi în piele de oaie au declarat în ascuns război împotriva lor caracterizând întreaga Sfântă Tradiţie prin termenul detestabil de ,,ideologie”.

Oricine este familiarizat cu limbajul ecumeniştilor ştie cu câtă insistenţă le place să repete cuvintele ,,adevăr” şi ,,dragoste”, deşi ele sunt în realitate doar nişte cuvinte pentru ei. ,,Adevărul vine de la Dumnezeu, este cuprins în cuvântul lui Dumnezeu, şi este înţeles prin harul lui Hristos”[18]. Întregul adevăr, nu cel ştirbit, se află în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, care este stâlp şi întărire a adevărului (I Timotei 3, 15) deoarece, potrivit cuvintelor Sfântului Teofan Zăvorâtul, ,,este Biserica Dumnezeului celui viu care este Dumnezeul Adevărului, sau Adevărul Însuşi. Nu căutaţi nicăieri altundeva adevărul ! Există unele asemănări cu adevărul în afara ei; dar adevărul adevărat este exclusiv înlăuntrul ei”[19].

Adeseori, când citim documente, cuvântări şi mesaje ale ecumeniştilor, noi am remarcat prăpastia care există între sofismele lor viclene şi cuvintele Sfinţilor Părinţi limpezi ca apele vii. Cuvintele viclene ale limbii Babilonului ascund de obicei mândria minţii şi adevărul întru nedreptate (Romani 1, 18). Lipsa de noimă şi atotcuprinderea lui ne amintesc de ,,maca-vorbitul” personajelor lui George Orwell din faimoasa lui carte 1984, iar ,,adevărul” şi ,,dragostea’’ ecumeniste se asociază involuntar cu realităţile orwelliene – ,,minidragoste” şi ,,miniadevăr”.

Ca exemplu, noi vom cita cuvintele Patriarhului Ignatie al IV-lea al Antiohiei, unul dintre cei mai feroce ecumenişti, luate din cuvântul pe care l-a ţinut înainte de deschiderea lucrărilor Comitetului Central al CMB, ,,Despre Adevăr, Biserică şi Dragoste”[20]. Această cuvântare evocatoare plăcută pentru auz, asemenea unui cântec al unei ,,sirene ecumeniste”, îi farmecă pe cei care nu mai aud glasul bunului Păstor (a se compara cu Ioan 10, 3-5, 11):

,,Prietene al meu, dragul meu creştin, am nevoie să-ţi întorci privirea către Hristos, pentru a-mi deschide inima … Trupul se dezvoltă astfel încât să cuprindă întreaga lume, şi Biserica trebuie să devină taina omenirii şi a universului. Noi trebuie de asemenea să avem un presentiment al trupului unit în întâlnirea religiilor şi culturilor … India şi budismul mărturisesc despre lume ca fiind teofania, şi despre om ca fiind lumea dinlăuntru. Legea din iudaism şi islamism este un obstacol pentru ritmul morţii. Socialismul, dacă recunoaşte libertatea spiritului, individualismul, dacă contestă singurătatea şi finalitatea, va fi capabil, datorită unei influenţe creştine, să stimuleze această comunicare, eliberarea şi sinceritatea pe care o constituie adevărul (sic !) omului.

Călugării răsăriteni văd pe Alfa ceresc în Hristos, creştinii revoluţionari ai ,,lumii a treia” văd pe Omega al istoriei în El. Dar Hristos este Alfa şi Omega în acelaşi timp … Vai, Duhul pătimeşte exact ca Hristos. Ura este nebunie, şi cea mai rea nebunie a raţiunii perfide, şi sloganurile teologice, în care noi vrem să-l cuprindem pe El, sunt moartea Lui (nonsens blasfemiator), întocmai ca o indiferenţă, batjocură, plictiseală şi deşertăciune. El iubeşte mândria ateilor (?!) (a se compara cu Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har [Iacov 4, 6; I Petru 5, 5]) şi smerenia celor credincioşi, dar sclavia şi înjosirea Îl fac să sufere … Respingerea caracterului ecleziastic al confesiunilor ,,heterodoxe”, respingerea legăturii reale cu Dumnezeu în alte religii, demonizarea unui ateu. Toate acestea, potrivit Sfântului Apostol Pavel (?!) sunt răutate, perfidie, rea intenţie …

Sarcina noastră comună – spune acest ecumenist antiohian – este dezvoltarea unui creştinism post-ideologic (sublinierea lui Ignatie al IV-lea) unde adevărul nu este un sistem, ci o Persoană, mărturisind dragostea absolută … O astfel de dragoste, prin sporirea continuă a intensităţii comunicării, dobândeşte treptat puterea mărturiei. Ea va fi capabilă să unească treptat adevărurile parţiale, care se vor completa reciproc, în loc să se contrazică unul pe celălalt, şi astfel va înceta să fie parţial … Adevărul înseamnă întâlnire, şi Biserica trebuie să devină locul celei mai intense întâlniri”.

Dorinţa de a face din Biserica lui Hristos locul tuturor soiurilor de ,,întâlniri” şi căutarea unei ,,reciprocităţi neobişnuite” nu numai cu romano-catolicii, ci şi cu musulmanii, evreii, budiştii, ateii, socialiştii, revoluţionarii etc – această dorinţă este obiectivul urmărit de Ignatie al IV-lea şi tovarăşii lui ecumenişti.

Vorbind despre dragostea şi milostivirea lui Dumnezeu, acest ,,ierarh ortodox” recurge la o metaforă pe care noi refuzăm categoric să o cităm din cauza indecenţei ei. Ignatie al IV-lea face uz de termeni sexuali freudieni pentru poliloghia sa pe care el o numeşte ,,intuiţie”. El observă că la începutul secolului nostru ,,marea sofiologie rusă a încercat să exprime această intuiţie”[21] (el are în vedere sofianismul şi pe autorii săi ereziarhi, clericii Pavel Florenski, Serghie Bulgakov şi adepţii lor despre care vom discuta în capitolul respectiv).

Ne-am permis să cităm considerabil din cuvântarea lui Ignatie al IV-lea în care el a exprimat atât de remarcabil patosul general al ecumenismului, sincretismul şi importanţa sa. Este adevărat, intelectualismul nu înseamnă întotdeauna veneraţie şi frică de Dumnezeu … Probabil pe cei asemenea lui Ignatie al IV-lea îi avea în vedere Episcopul Maxim de Pittsburg când îi numea ,,teologi instruiţi” care pot ,,înţelege termenii teologici şi conotaţiile fine” ale dialogurilor ecumeniste, în special pe cele ale Acordului de la Balamand cu catolicii, care ,,nu pot fi înţelese, nici interpretate corect de teologi neinstruiţi şi de laici”[22]. Pe câtă vreme îi face dreptate stilului însufleţit şi erudiţiei remarcabile ale lui Ignatie al IV-lea, trebuie să remarcăm cât de ostili sunt, spre deosebire de el, ecumeniştii renovaţionişti din Patriarhia Moscovei – Kochetkov, Sviridov, Chistiakov şi cei asemenea lor, care-şi impun încet şi exasperant ,,adevărurile” lor în paginile publicaţiei pariziene Gândirea Rusă.

Haideţi să observăm că cuvintele ,,patriarhului” Antiohiei au constituit o predică şi au fost rostite de la amvon înainte de o slujbă liturgică. Mai târziu, cuvântul în întregime vătămător din punct de vedere duhovnicesc a fost publicat de Jurnalul Patriarhiei Moscovei, care la acea vreme (1989) era aproape singura sursă din care milioane de oameni din Rusia, care năzuiau cu sete după Ortodoxie, ar fi putut afla ceva despre învăţătura Bisericii. Practic, toate numerele acestui periodic serghianisto-ecumenist sunt împestriţate cu ,,predici” şi texte similare. La orice pas întâlneşti mostre curente de ,,teologhisire” ecumenistă. Nu mulţi oameni se miră astăzi, şi încă mai puţini îşi exprimă indignarea. Iată, de exemplu, textul unei telegrame patriarhale: ,,Eminenţei sale hambo-lama Gaadan, preşedintele Conferinţei Budiste pentru Pace: Iubiţi fraţi ! Vă salut cordial pe voi şi pe toţi fraţii budişti … Am încredere că noi vom continua … să ne unim eforturile în domeniul dezvoltării spirituale şi al înălţării omului … Fie ca eforturile voastre să fie binecuvântate … Alexie, Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii”[23].

Pe lângă aceasta, care era subiectul conferinţei la care participa ,,eminenţa sa” hambo-lama Gaadan şi alţi ,,fraţi budişti” ai patriarhului Alexie al II-lea, salutaţi şi binecuvântaţi de el în exprimările citate mai sus ? Jurnalul Patriarhiei Moscovei informează: ,,Ei au avut 5 teme de discuţie pe agenda de zi: filozofia budistă şi lumea contemporană; armonia dintre natură şi om; principiile etice budiste şi creşterea copiilor în spiritul păcii; moştenirea artei budiste, astrologia şi tradiţia orientală în budism”[24]. După cum vedem, ,,prea sfinţitul” întâistătător al Bisericii Ortodoxe invocă o binecuvântare (ar putea fi binecuvântarea lui Dumnezeu ?) asupra celor de religie străină care sunt implicaţi, printre alte lucruri, în astrologia ocultă care este interzisă de Biserică.

În acelaşi număr din Jurnalul Patriarhiei Moscovei, Patriarhia Moscovei a subscris de asemenea în mod oficial la următoarea declaraţie eretică: ,,Bisericile Evanghelică[25] şi Ortodoxă sunt chemate deopotrivă de Iisus Hristos, Domnul lor să mărturisească şi să slujească”[26]. Ar trebui să mai fie oare cineva mirat de propaganda heterodoxă şi sectară dezlănţuită în ultima vreme în Rusia ?

În orice caz, ecumeniştii ,,ortodocşi” de astăzi înţeleg atât mărturisirea, cât şi slujirea într-un mod pe deplin protestant. Ceea ce episcopii ecumenişti propovăduiesc cel mai des nu este mărturisirea adevăratei credinţe, mântuirea sufletului sau împotrivirea faţă de apostazie. Ei socotesc că adevăratul scop al luptei duhovniceşti este … ,,dreptatea socială, egalitatea economică între naţiuni, păstrarea sistemului nostru ecologic”[27].

Mitropolitul Damaschin (Elveţia, Patriarhia Constantinopolului) spune: ,,Pentru Ortodoxie, a sluji omul contemporan nu înseamnă pur şi simplu a-l circumscrie din nou în plan teoretic în conţinutul spiritual al Tradiţiei patristice. Este necesar a pune în funcţiune această tradiţie, pentru a ţine piept problemelor presante ale vremurilor noastre, pentru a aplica în mod imparţial principiile dreptăţii sociale în depăşirea inegalităţii sociale dintre Răsărit şi Apus, dintre Nord şi Sud”[28]. Patriarhul Bartolomeu: ,,Unificarea Europei din punct de vedere politic, economic etc trebuie să fie însoţită de păstrarea şi consolidarea civilizaţiei europene”[29]; ierarhii săi din diaspora: mitropolitul Damaschin, Arhiepiscopul Stelian al Australiei (despre opiniile sale blasfemiatoare, a se vedea capitolul despre Acordul de la Balamand), arhiepiscopul Iacov şi Episcopul Maxim de Pittsburg (USA) şi mulţi alţi ierarhi falşi – ei cu toţii aduc pietre pentru înălţarea ,,casei comune” a apostaţilor, a turnului lui Babel. Sunt puţine [lucruri] care i-ar opri de la această nelegiuire. Astfel, chiar judecata lor cu privire la sfârşitul lumii intră în categorii socio-politice.

Aniversarea a 1900 de ani de la scrierea Apocalipsei de către Sfântul Apostol Ioan Teologul, care a fost organizată de Patriarhia Constantinopolului, s-a transformat într-un simpozion de ecologie ,,Apocalipsa şi mediul înconjurător”. Deschiderea acestui forum a avut loc în ziua prăznuirii morţii Sfântului Ioan Teologul. ,,Politicieni, oameni de ştiinţă şi clerici s-au adunat într-un talmeş-balmeş babilonian, au discutat despre soarta planetei la sfârşit de secol. Festivitatea a fost onorată de prezenţa lui Boutros Ghali, secretarul general al ONU, Al Gore, vicepreşedintele SUA, prinţul Filip al Marii Britanii, prim-ministrul grec Andreas Papandreou, şi mulţi alţi politicieni şi reprezentanţi ai mişcării ecologice din lume. De asemenea, au fost prezenţi Arhiepiscopul George Carey de Canteburry, Episcopul anglican Desmond Tutu de Africa de Sud, cardinalul Edward Cassidy, mulţi romano-catolici şi protestanţi, şi chiar câţiva muftii”[30]. Patriarhii ortodocşi – cei al Alexandriei, Antiohiei, Serbiei, României, un episcop al Bisericii Greciei şi un reprezentant al Patriarhiei Bulgariei au participat de asemenea.

Cei reuniţi la Patmos au exploatat problemele dureroase ale omenirii, când au încercat să prezinte Apocalipsa, cea mai mistică dintre cărţile Noului Testament, doar ca pe o avertizare cu privire la o catastrofă ecologică. Aşa cum se obişnuieşte la adunările ecumeniste, şi aici ei au substituit adevărul cuvântului lui Dumnezeu ,,traducându-l în ’limbajul’ noii perspective globale, care în mod paradoxal dă o formă creştină esenţei sale anti-creştine şi anti-scripturistice”. Complicii lui antihrist au vrut să reducă semnificaţia universală a Apocalipsei la o simplă voce în apărarea naturii, oferind în schimb vise ecumeniste despre ,,noua ordine mondială” mai bună şi pace şi securitate în întreaga lume. ,,Nu din întâmplare nu s-a discutat nimic la Patmos despre fragmentele din Apocalipsă, care sunt strâns legate de perspectivele eshatologice ale Bisericii lui Hristos – stingerea celor şapte sfeşnice, semnul venirii lui antihrist, şi persecuţia Bisericii de dinainte de sfârşitul lumii. Arhimandritul Pavel Nikitaris, stareţul Mânăstirii din Patmos nota cu întristare: ,,Ei au vorbit despre om, nu despre Dumnezeu; despre făpturi, nu despre Creator”[31].

,,Prăznuirea” amintirii binecuvântatului martor ocular al tainelor care a fost săvârşită de participanţii constantinopolitani şi alţi ,,ortodocşi” prezenţi pe sfânta insulă poate fi socotită doar o batjocură. Cât de mult trebuie să fi urât ei cuvintele lui: Tot cel ce calcă porunca şi nu rămâne întru învăţătura lui Hristos, nu are pre Dumnezeu. Deşi apostolul dragostei, el ne-a învăţat să nu-i primim în casă pe cei care vin cu o învăţătură diferită de învăţătura lui Hristos, nici să nu le dăm bineţe. Că cel ce îi va zice lui bucură-te, se va face părtaş faptelor lui celor rele (II Ioan 1, 9-11).

Nu a fost o faptă rea a supune un text scripturistic ,,interpretării şi dramatizării libere’’ săvârşite de ,,un binecunoscut poet, care este cu totul străin de viaţa Bisericii şi de credinţă” ? Îl au ei pe Dumnezeu, aceşti organizatori ai prăznuirii ,,pan-ortodoxe” din Patmos, care au aranjat ca aceasta să se încheie cu o interpretare teatrală a melodiei ,,Voice to the woman” cu Irene Papas în rolul principal ? Acum câţiva ani, această actriţă greacă şi-a surprins ţara cu un disc în care-i chema pe oameni să-l iubească pe satan şi care etala în mod atrăgător numărul apocaliptic al fiarei pe coperta sa[32].

Este remarcabil că locuitorii ortodocşi din Patmos şi cei care au sosit din alte locuri, şi care au protestat împotriva acestei fărădelegi au fost izgoniţi sau arestaţi de poliţie până la sfârşitul festivităţilor. Materialele tipărite şi pancartele ,,teroriştilor”, aşa cum i-au numit poliţiştii pe clericii şi mirenii protestatari, au fost confiscate imediat. ,,În timpul acelor zile, oamenii, care i-au văzut pe cardinalii eretici intrând liber în bisericile şi mânăstirile ortodoxe, s-au simţit ca şi cum erau ocupaţi de papistaşi. Şi totuşi, un strigăt puternic al unui mărturisitor vârstnic: ,,Bartolomeu este un trădător al Ortodoxiei!” a ajuns la urechile patriarhului înainte de plecarea sa la bordul iahtului său luxos sub drapel britanic”[33].

Puterea lumească care grăieşte prin episcopii trădători forţează mass-media sa obedientă să repete aceste minciuni vătămătoare de o mie de ori. Aşa este şi Gândirea Rusă, ostilă faţă de orice implică denumirea sa. Publicarea sa este subvenţionată de Vatican, şi astăzi este cel mai ieftin ziar din Rusia, asemenea fostelor publicaţii sovietice Pravda şi Izvestia[34].

Fiind în acord total cu o legiune de publicaţii democratice ecumeniste similare, Gândirea Rusă este capabilă să vorbească doar în clişee ideologice. Dacă ei scriu despre papa de la Roma, atunci, desigur, el este ,,singurul dintre liderii religioşi şi politici …, care poate fi auzit şi înţeles de aproape întreaga populaţie a planetei. Limbajul său este universal …, glasul său a fost întotdeauna glasul adevărului” etc[35]. Investindu-l pe papă cu ,,infailibilitate” şi ,,sfinţenie”, Gândirea Rusă excelează în a-i ,,lumina” pe credincioşii ruşi cu ideile papistaşe ale cardinalilor Joseph Ratzinger, Henri de Lubac, Louis Bouyer şi ale celor asemenea lor. Din pricina naturii şi conţinutului publicaţiilor Gândirii Ruse (Russkaia Mysl în limba rusă), acest ziar a fost numit în mod corespunzător Gândirea Vaticanului (Vatikanskaia Mysl). Invariabil ecumenistă şi pro-catolică, Gândirea Rusă recunoaşte că a devenit conştientă de ,,unitatea inevitabilă” şi de necesitatea de a ,,depăşi diferenţele confesionale”, şi îşi exprimă ,,dorinţa de a lepăda povara a tot ceea ce este vechi, demodat, nenecesar şi care împiedică progresul” (adică, ,,povara” Ortodoxiei)[36]. Cu alte cuvinte, se sugerează desfiinţarea Sfintei Tradiţii şi renunţarea la sfinţii mucenici şi mărturisitori care au stat neclintiţi şi fără a face compromisuri până la moarte, pentru puritatea credinţei ortodoxe.

Practicând mersul pe sârmă ecumenisto-iezuit, acest ziar meditează adeseori la ,,criza” Ortodoxiei şi la ,,mijloacele de apropiere” de Roma. Fiecare număr din Gândirea Rusă publică articole, dări de seamă şi cuvântări ale clericilor ,,ortodocşi” ai Patriarhiei Moscovei – protopopul Ioan Sviridov, egumenul Inochentie (Pavlov), preoţii Gheorghe Kocetkov, Alexandru Borisov şi alţii asemenea lor, ale căror nume au devenit neplăcute pentru credincioşii din Rusia din cauza aderării lor la catolicism, ecumenism şi renovaţionism. Aceşti agenţi de influenţă ai CMB şi ai Vaticanului răspândesc neobosit ideile duşmanilor Ortodoxiei. Protopopul Ioan Sviridov, de exemplu, a declarat că ,,şi una şi cealaltă Biserică mărturisesc acelaşi Crez niceo-constantinopolitan (sic !) … Noi suntem deja una, în ciuda neînţelegerilor. Un dialog cu romano-catolicii trebuie să existe şi este cea mai însemnată problemă pentru poporul ortodox … Ecumenismul are nevoie de reînnoirea ideilor, pentru a deveni eficient în istorie”[37]. Pe aceeaşi pagină a ziarului Gândirea Rusă, cardinalul Silvestrini îi ţine isonul: ,,Relaţiile dintre Bisericile Catolică şi Ortodoxă sunt întrucâtva paradoxale. La urma urmei, ele au totul în comun (sic !): tainele, ierarhia, spiritualitatea, teologia, toate acestea corespunzând în toate în ce priveşte adevărurile fundamentale (?!). Cu toate acestea, reunirea lor are loc cu o întârziere cronică pricinuită de numeroşi factori cunoscuţi nouă tuturor … Istoria ne face să ne confruntăm cu necesitatea urgentă de a urma tocmai această cale de apropiere de ortodocşi”[38].

Pe cât se apropie de eretici, pe atât ,,ortodocşii” călcători de lege se retrag din Biserică; ei pierd nu numai judecata creştină (pe care, cel mai probabil, nu au avut-o dintru bun început), ci şi o precauţie elementară şi un simţ al măsurii. În ciuda tuturor acestor lucruri, ei sunt publicaţi de angajatorii lor, printre care toleranta Gândire Rusă[39], care şi-a pierdut nivelul înalt de altădată. Haideţi să luăm în considerare articolul preotului Gheorghe Cistiakov, ,,Fericit va fi, cel care va lua şi va lovi [pruncii tăi de piatră]” – al cărui titlu singur spune foarte mult[40]. Tot acest text vast este plin de monstruozităţi, care se întrec una pe alta. Iată una dintre ele: ,,În primul rând, ei declară creştinismul singura perspectivă corectă asupra lumii[41], adică ei îl înteleg ca pe o ideologie … În al doilea rând, toţi cei care nu sunt de acord cu ei chiar în lucrurile mici, sunt clasificaţi imediat printre eretici … Până şi patriarhii Constantinopolului, Antiohiei, Bulgariei şi alţii sunt număraţi aproape mecanic printre eretici, pentru că folosesc noul calendar[42].

Cistiakov merge chiar până la a condamna învăţătura patristică şi reuşeşte să o opună Sfintelor Scripturi: ,,Literatura ascetică interpretează creştinismul ca pe o luptă cu patimile. Este posibil ca tocmai această orientare să-l facă [să fie] atât de lipsit de apărare în faţa infiltrării lui cu mentalitatea care necesită o cercetare a inamicilor, ereticilor etc[43]. Realitatea este că Biblia nu conţine vreo învăţătură cu privire la o luptă cu patimile (sic !) … Sfinţii Apostoli văd calea creştinului nu ca fiind calea plină de luptă cu patimile[44], ci ca fiind una de lepădare a hainelor vechi şi de depăşire a ei (?). Dacă noi credem că răul este asemenea îmbrăcămintei care poate fi lepădată, aceasta înseamnă că-l înţelegem ca pe ceva exterior, care nu este inerent în ce priveşte profunzimea sinelui … Dacă începem să analizăm păcatul … ne transformăm în luptători, şi creştinismul nostru se sfârşeşte pur şi simplu aici. Noi mutăm lupta din profunzimea conştiinţei noastre în lumea exterioară şi începem să ne luptăm cu oricine pare să gândească şi să acţioneze diferit etc”.

Folosind pentru titlul articolului său cuvintele psalmului 136, unul dintre cei mai iubiţi psalmi de ortodocşi, pe care-l cântă cu multă sensibilitate în vremea Postului Mare: La râul Vavilonului, acolo am şezut şi am plâns …, acest hulitor îşi permite să-şi bată joc de sfântul psalmist şi de tâlcuirea patristică a ultimelor cuvinte ale acestui psalm: Fericit este care va apuca, şi va lovi pruncii tăi de piatră. În schimb, el oferă jalnicele lui presupuneri: ,,Timp de 2.000 ani, scriitorii bisericeşti au încercat să le tâlcuiască poporului lui Dumnezeu, şi ca o regulă, ei sunt de acord că psalmistul nu vorbeşte aici despre copiii babilonieni, ale căror capete sunt blestemate de autorii psalmului 136, ci despre intenţiile rele pe care cineva ar trebui să le reprime în cugetul său încă de la început, fără a aştepta ca ele să dobândească putere. Noi credem că această explicaţie evlavioasă … nu este tocmai corectă. Psalmul vorbeşte despre copii, şi Cartea Estirei vorbeşte de asemenea despre măcelul real … Nu ar trebui să fie în acest chip. Cu toate că aşa au stat lucrurile cu Mardoheu. Poate că aceasta nu este aşa, chiar dacă acesta a fost visul autorilor psalmului 136”.

Acest moralist încrezut, care a ridiculizat Sfânta Carte a Psalmilor, ale cărei exprimări au fost citate adeseori de Domnul Însuşi, a avut în mod evident un motiv pentru a omite rugămintea stăruitoare sumbră a acestui psalm care precede cuvintele despre uciderea copiilor: Fata Vavilonului ticăloasă; fericit este cel ce va răsplăti ţie răsplătirea ta, care ai răsplătit nouă. Fata Vavilonului este numele dat de sfântul psalmist Babilonului însuşi, care este necredinţa şi păcatul. Mai mult, Babilonul, aşa cum ştie toată lumea, este sinonim cu Biserica desfrânată a Babilonului. Judecând după numeroasele lui comentarii, acest hulitor aparţine acestei Biserici. Împreună cu alte slugi ale Babilonului, el îşi va primi răsplata. Răposatul Patriarh Timotei al Ierusalimului a spus despre ele: ,,Bunule Iisuse Hristoase ! Sunt oameni în Biserica Ta care nu sunt apostolii Tăi şi care nu se roagă Ţie: … ei au uitat Ierusalimul şi au îmbrăţişat Geneva, unde au creat noile table ale legământului. Dar şi tu, Geneva, înălţată până la cer, vei fi coborâtă până la iad !”[45]

Sume enorme de bani sunt cheltuite pentru propagandă şi inculcarea de idei ecumeniste anti-ortodoxe în conştiinţele a milioane de oameni de pe întreaga planetă. Asemenea mass-mediei puternice şi bogate, Gândirea Rusă, acest ziar anti-ortodox şi rusofob al Vaticanului, prin intermediul publicaţiilor sale, a continuat timp de mulţi ani la să-i cheme pe ecumeniştii din toate ţările să se unească.

Se poate presupune cu uşurinţă că în viitorul apropiat critica ecumenismului va fi cenzurată public, şi lupta împotriva lui va fi pedepsită prin lege. ,,Folosind organizaţia Bisericii pentru scopurile lor lumeşti, ocârmuitorii lumii vor considera în mod categoric că toţi cei care îndrăznesc să protesteze sunt ,,terorişti”. Nu fără motiv, în cartea sa dedicată problemelor mediului înconjurător, Al Gore, vice-preşedintele SUA, i-a declarat pe creştini – care nu se gândesc la pământ ca la propria casă [Că nu avem aici cetate stătătoare, ci pre aceea ce va să fie căutăm (Evrei 13, 14)] – duşmanii societăţii şi progresului. Nu fără motiv, tocmai el a fost cel care, împreună cu secretarul general al Naţiunilor Unite, s-a îngrijit în mod special de pregătirile pentru întrunirea din Patmos …”[46]. Războiul diabolic împotriva Ortodoxiei nu a încetat nicicând; astăzi el doar şi-a schimbat tactica fără a deveni mai puţin feroce.

 

 

5. Participarea la lucrările întunericului

Urâciunea pustiirii în loc sfânt – aceste cuvinte ale Proorocului Daniil sunt asociate de contemporanii noştri, mai ales ruşi, în primul rând cu bisericile distruse şi pângărite din ţara noastră.

Există de asemenea altă tâlcuire, patristică, a cuvintelor profetice: Urâciunea pustiirii în loc sfânt, anume scaune episcopale ocupate de ierarhi nevrednici. Această tâlcuire ne vine în minte de fiecare dată când vedem apostazia de la canoane a ecumeniştilor ,,ortodocşi” care merge până la rugăciuni în comun nu numai cu heterodocşii, ci şi cu idolatrii, ocultiştii şi vrăjitorii declaraţi, aşa cum au stat lucrurile în timpul ultimelor două adunări ecumeniste din Vancouver şi Canberra.

Doar cei orbi duhovniceşte nu s-ar cutremura de oroarea apocaliptică a întrunirilor şi adunărilor ecumeniste, fiecare din ele marcând în mod invariabil un nou grad de degradare duhovnicească.

Este greu de crezut că, atunci când se roagă cu heterodocşii, aceşti ecumenişti din rândurile clerului nu ştiu, sau au uitat, că astfel de rugăciuni sunt interzise explicit de multe reguli canonice. În mod precis, canonul 10 apostolic spune: ,,Dacă cineva cu cel scos de la împărtăşire măcar, în casă de s-ar împreună ruga, acesta să se afurisească”. Şi potrivit canonului 45 apostolic: ,,Episcopul, sau prezbiterul, sau diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, numai să se afurisească. Iar de au dat lor voie, ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească”[47].

Sunt ierarhii Patriarhiilor Moscovei, Constantinopolului şi multor altor [Biserici] – care, fiind sub un jurământ arhieresc, sunt datori să respecte canoanele, învăţăturile Părinţilor Bisericii, tradiţiile Bisericii şi toate poruncile şi hotărârile Bisericii Ortodoxe[48] până la moarte – sunt ei conştienţi că atunci când se roagă împreună şi îşi dau sărutul dragostei în bisericile ortodoxe cu catolicii, luteranii, baptiştii, penticostalii şi alţi eretici, trădează sfânta credinţă ortodoxă ? Sfidează ei în mod conştient anatema şi jurămintele Părinţilor Bisericii rostite împotriva ,,fraţilor” lor ,,ecumenişti”, care s-au depărtat de Una (adică, unica) Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică ?

Fericit bărbatul, care nu a umblat în sfatul necredincioşilor sunt primele cuvinte ale psalmului 1. Să fie oare întâmplător că dumnezeiescul prooroc şi psalmist le-a pus la început ? Nu există coincidenţe la Dumnezeu. Este cu neputinţă să cânţi slavă lui Dumnezeu, să-L preaslăveşti pe El în adevăr în sfatul necredincioşilor. Şi fie ca ecumeniştii din Patriarhia Moscovei să nu pretindă că ,,aduc mărturia Ortodoxiei” în sfatul necredincioşilor, în Consiliul Mondial al Bisericilor. Nu, ei participă la lucrările întunericului, care se străduieşte să unească toate neadevărurile şi ereziile lumii în singura ,,Biserică” universală – fără Hristos. Faptele vorbesc convingător despre aceasta. Ecumeniştii înşişi vorbesc despre aceasta în momente de sinceritate. Astfel, Mitropolitul Chiril de Smolensk, şeful Departamentului de Relaţii Bisericeşti Externe al Patriarhiei Moscovei, a numit în mod public CMB ,,leagănul uneia Biserici a viitorului”, în timpul celei de-a VII-a Adunări a CMB de la Canberra[49].

Este bine ştiut că ecumeniştii caută să niveleze diferenţele şi contradicţiile interconfesionale şi să deformeze dogmele noastre, să modifice canoanele şi Tradiţia ortodoxă veche de secole, adică să ne ia ceea ce constituie temelia Bisericii lui Hristos. Sfatul necredincioşilor ştie ce este mai de preţ în Biserica Ortodoxă şi de aceea pângăreşte dogmele şi canoanele ei. Cinstea binemeritată a Ortodoxiei este tocmai faptul că, din momentul întemeierii Sfintei Biserici şi până în zilele noastre, ea a păstrat cu credinţă şi în mod neabătut învăţătura revelată dumnezeieşte şi Sfânta Tradiţie.

Drept aceea voi ce aţi auzit dintru început, întru voi să rămână. Şi de va rămâne întru voi ce aţi auzit dintru început, şi voi în Fiul şi în Tatăl veţi rămâne (I Ioan 2, 24).

Ţine ce ai (Apocalipsa 3, 11). Acesta este un testament de mare însemnătate pentru Ortodoxia creştină. În opinia liberalilor şi renovaţioniştilor ecleziastici, ,,a ţine” şi ,,a păstra” echivalează cu conservatorismul şi stagnarea. ,,Însă, pentru conştiinţa ortodoxă, acest concept este plin de forţă dinamică – păstrarea înseamnă o străduinţă de neînfrânt de a fi întotdeauna, chiar până la sfârşit, credincios Adevărului, de a fi înarmat cu acest adevăr, şi de a fi gata de a înfrunta toate potrivniciile şi problemele noi şi adeseori nedesluşite care apar zi de zi înaintea noastră”[50].

Biserica lui Hristos este stâlp şi întărire a adevărului (I Timotei 3, 15). Potrivit Sfântului Teofan Zăvorâtul, ,,este Biserica Dumnezeului celui viu, care este Dumnezeul adevărului, sau Adevărul Însuşi. Totul în ea este adevărat. Nu căutaţi adevărul altundeva”[51]. Pe de altă parte, ecumeniştii susţin că orice religie, inclusiv cele păgâne, ,,întrucât Dumnezeu este unul”, are propriul adevăr şi prin urmare ei îi cheamă pe creştini să fie toleranţi faţă de credinţa altora. Prin toleranţa faţă de apostaziile duhovniceşti, ecumenismul confirmă însă erorile heterodocşilor atunci când dă glas înţelegerii lor că aceşti închinători la erezii, anatematisiţi de Părinţi, aparţin de asemenea Bisericii lui Hristos.

Bunăvoinţa ,,ecumeniştilor ortodocşi” la care se face apel pentru ,,a surmonta obstacolele duhovniceşti”[52] este în contradicţie cu rigoarea pe care Dumnezeu Însuşi ne-a dat-o pentru a fi folosită în atitudinea noastră faţă de păcătoşii nepocăiţi: Şi de nu va asculta nici de sobor [Biserică], să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş (Matei 18, 17).

Urmând lui Hristos, sfinţii Săi ucenici, Sfântul Ioan Teologul (II Ioan 1, 10) şi Sfântul Apostol Pavel (II Tesaloniceni 3, 6) i-au îndemnat de asemenea pe credincioşi la precauţie şi stricteţe duhovnicească: în epistola sa către galateni, Sfântul Apostol Pavel anatematiseşte pe oricine deformează învăţătura lui Hristos: Oricine de vă va binevesti afară de ceea ce aţi luat, anatema să fie (Galateni 1, 9).

 

Mitropolitul Vladimir Sabodan (Patriarhia Moscovei) participă la o slujbă ecumenistă cu luteranii şi catolicii în Finlanda. Helsinki, 22 mai 1992

 

Conferinţa Mondială a liderilor religioşi, Moscova 1982

 

 

6. Sfâşiind cămaşa nevăzută a lui Hristos, adică divizând Biserica Sa cea Una

Punând la îndoială dogma ortodoxă care afirmă că doar Biserica Ortodoxă este ,,Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”, ecumeniştii susţin că ,,Biserica şi-a pierdut unitatea şi acum există doar în schisme: schisma răsăriteană, schisma papală, schisma anglicană”[53].

Liberalii teologizanţi[54] socotesc că fiecare erezie este o nouă ,,ramură” a Bisericii lui Hristos, şi ei cred că orice parte separată are dreptul de a fi numită ,,Biserică”. Chiar din punct de vedere ortografic ele au ,,drepturi egale”. Jurnalul Patriarhiei Moscovei (JPM) şi alte jurnale ecumeniste le scriu cu majuscule[55].

Teoreticienii heterodocşi ecumenişti, fiind în afara Bisericii, nu vor şi nu pot să înţeleagă că propriile lor comunităţi au căzut din Biserică din cauza ereziilor, şi că ele i se pot alătura doar prin pocăinţă şi respingerea tuturor erorilor lor. În starea lor actuală, ele nu au dreptul de a se numi Biserici, în timp ce sunt pseudo-Biserici şi câtă vreme adevărata Biserică a lui Hristos, prin separarea ereticilor de ea, continuă să existe ca o Biserică nedespărţită, întreagă şi unită intern în credinţă.

,,Teoria ramurilor”, ecumenistă, potrivit căreia Biserica este împărţită în ,,ramurile” ortodoxă, romano-catolică şi protestantă, contrazice total învăţătura Bisericii Ortodoxe. Unitatea şi unicitatea Bisericii Ortodoxe au fost mărturisite întotdeauna de toţi Sfinţii Părinţi şi dascăli ai Bisericii, de la sfinţii apostoli încoace. Aceasta explică marea râvnă pe care au arătat-o Părinţii în timpul oricărui act de dezbinare şi apostazie de la Biserică, şi atitudinea lor strictă faţă de erezii şi schisme.

Marele teolog ortodox contemporan Iustin Popovici spune că ,,aşa cum Domnul Iisus Hristos nu poate avea mai multe trupuri, tot aşa nu pot exista mai multe Biserici … Pornind de la aceasta, din punct de vedere ontologic, a diviza Biserica nu este cu neputinţă. Nu a existat şi nu poate exista vreodată vreo divizare a Bisericii; dar au existat întotdeauna şi vor exista mereu căderi din Biserică. A fost căderea gnosticilor, arienilor, duhoborilor, monofiziţilor, iconoclaştilor, romano-catolicilor, protestanţilor, uniaţilor şi a tuturor celorlalţi apostaţi care alcătuiesc legiunea schismatică eretică”[56].

Pluralismul teologic admisibil şi aprobat de ecumenism nu este nimic altceva decât o încercare de a transforma Adevărul Dumnezeiesc în ceva relativ care poate fi stabilit prin compromis.

Sfântul Marcu al Efesului care a susţinut Ortodoxia într-una din cele mai critice perioade pentru Biserica Ortodoxă, ar spune: ,,Niciodată, o, omule, nu poate fi îmbunătăţit ceva care priveşte Biserica prin compromisuri: nu există nimic [intermediar] între Adevăr şi minciuni”[57].

Pe de altă parte, în urmă cu aproape 25 ani, protopopul Liberie Voronov, profesor de dogmatică la Academia Teologică din Leningrad (acum Sankt Petersburg), a susţinut public deosebirea ,,dogmelor universal obligatorii” (necessaria) de celelalte adevăruri ale învăţăturii creştine, pe care le-a retrogradat în categoria ,,celor dubioase” (dubia), propunând prin aceasta o reexaminare a Sfintei Tradiţii, pe care a numit-o ,,diversă”. El scria că o asemenea revizuire ,,ar trebui înfăptuită în duhul conştientizării smerite (!) a necesităţii de a elimina, prin înţelegere ecumenistă, inexactităţile sau exagerările cauzate istoric în metodele sau rezultatele teologhisirii. Acestea poate că au slujit la a apăra cum se cuvine Ortodoxia în trecut, dar acum au devenit un soi de obstacol pentru Biserică în marea sa misiune de a lumina lumea”[58].

Baza teoretică pentru deformarea dogmelor ortodoxe a fost vreme de mai mult de 10 ani în pregătire: deja la sfârşitul anilor ’1920, protopopul Serghie Bulgakov, care a devenit ulterior un eretic periculos, a început să publice născocirea sa despre ,,Sofia” ca un anume principiu feminin imaginar în Treimea dumnezeiască. Preotul Pavel Florenski şi-a adus de asemenea contribuţia sa gnostică la această doctrină falsă.

Erezia sofiană, deformând dogma Sfintei Treimi, a fost primită cu simpatie şi dezvoltată suplimentar întâi de renovaţioniştii ,,Şcolii de la Paris” şi mai târziu elaborată şi ,,canonizată” de partizanii ecumenismului, atât cei ,,ortodocşi” cât şi fraţii lor heterodocşi.

Blasfemia feministelor ecumeniste a fost încununarea finală şi logică a sofianismului. Sfidând ipostasul Dumnezeu-om al Mântuitorului nostru, ele se închină la ,,Sofia dumnezeiască” ca la cel de-al treilea ipostas al Sfintei Treimi.

Semnând în iunie 1993 aşa-zisa Uniune de la Balamand cu catolicii, ,,ortodocşii” ecumenişti şi-au exprimat public indiferenţa totală faţă de învăţătura dogmatică a Bisericii cu privire la Sfântul Duh. Este un fapt îndeobşte cunoscut că deformarea Crezului de către Biserica Romană prin adăugarea nelegiuită la acesta a lui ,,Filioque” în 1054 a condus la căderea Romei din Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Cu toate acestea, protopopul Ioan Sviridov, care a reprezentat Patriarhia Moscovei la conferinţa din Roma dedicată relaţiilor dintre creştinii ortodocşi şi cei catolici, a anunţat cu cinism, printre alte lucruri, că ,,ambele Biserici mărturisesc acelaşi Crez niceo-constantinopolitan”[59].

Nesocotirea hristologiei şi a dogmei despre cele două firi ale Domnului nostru Iisus Hristos este demonstrată prin recunoaşterea de către membrii ,,ortodocşi” ai Consiliului Mondial al Bisericilor a monofiziţilor drept coreligionari ai lor, şi de unirea lor cu ei.

 

 

7. ,,EUHARISTIA ERETICILOR – HRANA DRACILOR”

Viaţa Bisericii Ortodoxe, Trupul lui Hristos, se reazemă pe sfintele sale taine. Înrâurirea tainică a harului lui Dumnezeu prin ele presupune, din partea noastră, o păzire evlavioasă a sfinţeniei lor de orice contact cu ceva necurat. Mântuitorul Însuşi ne-a avertizat: Nu daţi cele sfinte câinilor (Matei 7, 6). Iată de ce cea mai importantă sfântă taină, euharistia, este săvârşită în timpul liturghiei credincioşilor, după plecarea catehumenilor.

Ni se aminteşte aceasta, înainte de canonul euharistic, de diacon care declară cu voce tare: ,,Uşile ! Uşile !” (adică, închideţi uşile pentru ca taina tainelor, sfânta euharistie să poată începe). Şi apropiindu-ne de sfântul potir, cu frică şi cu cutremur, pentru a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, noi ne rugăm lui Hristos făgăduind să fim credincioşi în dragoste: ,,Că nu voi spune vrăjmaşilor tăi Taina Ta, nici sărutare nu Îţi voi da ca Iuda”. Atunci cum este cu putinţă a demonstra dumnezeiasca liturghie la tribunele ecumeniste, a face din ea un spectacol pentru toate soiurile de duşmani ai Bisericii – eretici, idolatri, sodomiţi şi alţi slujitori ai lui satan ?!

Ecumeniştii ,,ortodocşi” îşi dezvăluie tot mai des indiferenţa faţă de dogmele învăţăturii noastre creştine. Aceasta le dă posibilitatea să aibă dialogurile lor ,,teologice” blasfemiatoare cu reprezentanţii ,,monoteismului” – iudeii şi mahomedanii, şi chiar cu idolatrii – budiştii. Spiritualitatea călduţă a ,,diplomaţilor” bisericeşti le permite lor să recunoască ,,sfintele taine” ale ereticilor. În acest fel, ecumeniştii ,,ortodocşi” comit un păcat împotriva articolului 9 al Crezului nostru, întrucât ei nu mărturisesc pe Una, adică singura Biserică care păstrează exclusiv toate sfintele taine. Mitropolitul Vitalie (Ustinov) comentează că ,,Părinţii au introdus în mod deliberat Crezul de la Niceea în dumnezeiasca liturghie şi în alte slujbe bisericeşti zilnice ca rugăciune, pentru a împărtăşi sufletelor noastre întreaga învăţătură ortodoxă exprimată în această formă desăvârşită şi concisă. Cu alte cuvinte, pentru a face din Crez mai degrabă viaţa noastră decât o învăţătură abstractă.

Astfel, Sfinţii Părinţi ne învaţă că legătura noastră cu Domnul Dumnezeul nostru poate fi doar prin rugăciune; că noi trebuie să vorbim cu Domnul Dumnezeul nostru nu numai prin intelectul nostru, ci să-L contemplăm cu toate facultăţile sufletului nostru – mintea, inima şi voinţa noastră – în rugăciune şi credinţă. Crezul nu este doar expunerea învăţăturii noastre, memorandumul nostru privind credinţa, ci o strădanie duhovnicească rugătoare a tuturor facultăţilor sufletului nostru[60].

Orice adevăr dogmatic pe care-l mărturisim în rugăciune este izvorul puterii noastre morale care ne dă posibilitatea să primim darurile Sfântului Duh. ,,Adevărata viaţă, viaţa în Hristos, viaţa în Biserică depinde de strădania duhovnicească adevărată a credinţei şi rugăciunii”[61]. Potrivit învăţăturii lui Hristos, omul se uneşte cu Dumnezeu în taina împărtăşaniei – sfânta euharistie. Domnul spune: Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer; de va mânca cineva din pâinea aceasta, va fi viu în veci; şi pâinea care eu voiu da, trupul meu este, pre care îl voiu da pentru viaţa lumii. … Amin, amin, grăiesc vouă. De nu veţi mânca trupul Fiului Omului, şi nu veţi bea sângele lui, nu veţi avea viaţă întru voi. … Cela ce mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu, întru mine petrece, şi eu întru el (Ioan 6, 51, 53, 56).

Taina euharistiei îi uneşte pe oameni cu Dumnezeu, unindu-i astfel într-un Trup al lui Hristos, adică Biserica. Nu există, şi nu poate fi, sfântă împărtăşanie în afara Bisericii[62]. Sfântul Duh care preschimbă sfintele daruri în Trupul şi Sângele lui Hristos nu Se pogoară asupra unei mulţimi de eretici care se abat de la Adevăr. Potrivit Sfinţilor Părinţi, ,,împărtăşania ereticilor este hrana dracilor”. Prin urmare, euharistia este cu putinţă doar în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Totodată, dacă nu există sfântă împărtăşanie nicăieri altundeva decât în Biserica Ortodoxă, nu există nici alte sfinte taine: ,,Dumnezeu Sfântul Duh Se pogoară în toate sfintele taine pentru întruparea Fiului lui Dumnezeu, fiindcă El este Dumnezeul-Om”[63].

Creştinii ortodocşi trebuie să fie neclintiţi în învăţătura lor potrivit căreia comunităţile religioase care se abat de la Ortodoxie nu au şi nu pot avea sfinte taine. Împărtăşirea cu sfânta euharistie a neortodocşilor, intercomuniunea practicată de ecumenişti nu este nimic altceva decât o profanare a sfintei euharistii, o hulă împotriva Sfântului Duh, care nu se va ierta nici în această lume, nici în cea care va veni, potrivit Mântuitorului nostru (Matei, 12, 31-32).

 

 

8. Prietenia ecumenistă ajută pe cineva să se obişnuiască cu păcatele neortodocşilor

Regretatul arhiepiscop Serafim (Sobolev) scria: ,,Este greu de spus unde se abat mai mult ortodocşii ecumenişti de la credinţa ortodoxă: în scrierile lor, sau prin participarea la conferinţele ecumeniste”[64]. Această participare care implică acceptarea compromisului dogmatic şi îndepărtarea de Sfânta Tradiţie este, în esenţa sa, trădarea Ortodoxiei.Multe lucruri s-au schimbat în conştiinţa Bisericilor Ortodoxe locale, inclusiv în cea a Patriarhiei Moscovei, de când ele s-au alăturat mişcării ecumeniste[65].

La Sinodul lor de la Moscova din 1948, Patriarhia Moscovei definea ,,mişcarea ecumenistă ca fiind o nouă încercare de a ridica turnul Babel, ca un semn al înşelării obişnuite a omului … din cauza păcatului mândriei. Ea a înlocuit misiunea unei unificări lăuntrice, organice şi întemeiată dogmatic cu o unificare mecanică externă”. Este extrem de semnificativ că, la acea vreme, Patriarhia Moscovei socotea că ,,adevărata unitate a Bisericii era un concept străin înţelegerii” mişcării ecumeniste, şi că a-l adopta ar însemna ,,să respingă adevărata unitate a Bisericii … în spaţiu şi timp … să rupă lanţul neîntrerupt al harului care uneşte Biserica Ortodoxă cu sfinţii apostoli prin succesiunea apostolică … să vândă tezaurul nostru păzit cu multă râvnă al credinţei pentru blidul de linte al foloaselor pământeşti şi prin aceasta să participe la ademenirea sufletelor omeneşti”[66].

Aceste din urmă cuvinte sună deosebit de dureros, când sunt comparate cu laudele de astăzi cântate în cinstea ecumenismului de ,,ortodocşii” ecumenişti ai Patriarhiei Moscovei.

Pe lângă abaterea acestor ,,ortodocşi” ecumenişti de la credinţa lor prin încălcarea sfintelor canoane şi dogmei Bisericii (pe care o mărturisim în articolul 9 al Crezului nostru), ecumenismul a zămislit alte roade rele. În special, prietenia care se dezvoltă între ecumenişti. Imperceptibil pentru ei înşişi, participanţii la întrunirile ecumeniste se abat de la convingerile lor anterioare şi dobândesc un limbaj special, o terminologie şi un mod de a gândi care se dezvoltă în procesul dialogului. Astfel se săvârşeşte înstrăinarea ortodocşilor ecumenişti de Biserica lor Mamă, întunecarea conştiinţei lor prin amăgiri eretice neortodoxe. Exact aşa cum a remarcat Sfântul Apostol Pavel: Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune (I Corinteni 15, 33).

Există un astfel de concept precum ,,curăţia duhovnicească” (arhimandrit Constantin Zaiţev) fără care loialitatea faţă de Hristos este de neconceput. Potrivit unui scriitor religios contemporan, ,,întrunirile, rugăciunile şi slujbele comune ecumeniste hrănesc o lipsă de loialitate constantă a participanţilor faţă de propria credinţă, şi inculcă în sufletele lor o stare rea de adulter duhovnicesc”[67].

Ecumeniştii au devenit conştienţi de mult timp de importanţa comunicării personale pentru cultivarea indiferenţei confesionale şi lipsei de scrupule. Ei au un motiv serios să nu se limiteze doar la publicaţii tipărite; mai presus de toate ei încurajează îndeosebi contactele personale care sunt stabilite la conferinţele şi adunările lor, la tot felul de dialoguri şi întruniri.

În occident, ca o regulă, ecumenismul a fost propagat pe scară largă decenii la rând, ţintind, în primul rând, la demoralizarea credinţei ortodoxe: alte confesiuni nefiind de un interes deosebit pentru vrăjmaşul omenirii, deoarece ele se află deja, în parte sau pe deplin, în puterea sa.

Funcţionarii mişcării ecumeniste, atât din occident cât mai ales din Rusia sovietică, au fost întotdeauna foarte atraşi de călătoriile gratuite în străinătate şi de toate avantajele aferente.

Şcolile teologice ale Patriarhiei Moscovei sunt corupte cu ajutorul ecumenismului potrivit unui plan menit să proiecteze multe decenii din viitor. Preoţii viitori sunt inoculaţi făţiş cu perspectiva ecumenistă în locul credinţei ortodoxe. Mulţi dintre ei sunt trimişi la studiu în centrele ecumeniste din occident, în timp ce mulţi studenţi neortodocşi străini studiază la seminariile şi academiile teologice ale Patriarhiei Moscovei, şi îşi obţin acolo rangurile (!) teologice. Ereticii apuseni sunt invitaţi nu numai să ţină ocazional câte o prelegere, ci cursuri întregi. Astfel, în decursul unui număr de ani, la sfârşitul anilor ’1970 şi începutul anilor ’1980, profesorul de la Institutul Răsăritean din Roma, iezuitul Michael Arranz a ţinut cursuri de liturgică la Academia Teologică din Leningrad. El însuşi a primit un doctorat în teologie din mâinile mitropolitului ,,ortodox” Nicodim (Rotov), şi înveşmântat ca un preot ortodox, s-a împărtăşit în altarul bisericii academiei.

În acest fel, trădătorii atestaţi ai Ortodoxiei sunt formaţi în Patriarhia Moscovei. În timpul anilor ,,reconstrucţiei”, sute de preoţi de mir din Patriarhia Moscovei au fost doar prea fericiţi să participe la ,,schimbul de experienţă” şi să fie formaţi în comunităţile protestante şi catolice din occident, în vreme ce nenumăraţi misionari occidentali, din cauza complicităţii binevoitoare a Patriarhiei Moscovei, au fost implicaţi pe faţă în coruperea poporului ortodox din Rusia. Aşa cum spunea recent arhipreotul patriarhal Ioan Sviridov, pe când se afla la Roma: ,,Rusia este ţara misiunii”[68]. Şi foarte recent, a început o mituire directă a clerului ortodox al Patriarhiei Moscovei de către catolici. Într-adevăr, toate aceste excese şi fărădelegi ale ecumeniştilor nu sunt decât ,,adulter duhovnicesc” !

Această expresie a fost folosită de preotul Timotei Selski[69].

 

Banchetul dat după una din conferinţele ecumeniste

 

 

9. ,,Preoţia” femeilor – o nouă ispită a şarpelui din vechime

Decăderea femeilor a devenit unul din cele mai primejdioase semne ale decăderii duhovniceşti, morale şi fizice a societăţii contemporane. Precum remarca un filozof: ,,O societate este asemenea femeilor sale”[70].

Lupta pentru drepturi, îndeosebi pentru drepturile femeilor, a creat un anumit ,,climat” al epocii noastre. Deosebit de neplăcută este o mişcare feministă inspirată de un sentiment de ură, desfrâu şi dorinţă de putere. Această mişcare a luat proporţii globale implicând în nebunia sa chiar ţările cele mai înapoiate în ce priveşte emanciparea.

Strădaniile feministelor sunt de nedomolit. Ele sunt o versiune contemporană a supliciului mitologicului Tantalus. În loc să dăruiască viaţă şi dragoste potrivit firii lor, feministele luptă cu înverşunare pentru putere, inclusiv puterea în Biserică[71].

Preotesele din vremurile moderne, înnebunite de mândrie, pretind în mod blasfemiator să slujească liturghia şi să aducă sfintele taine. Ce spectacol îngrozitor !

Toate acestea, contrare învăţăturii apostolice absolut limpezi: Că Dumnezeu nu este al tulburării, ci al păcii, precum întru toate bisericile sfinţilor, muierile voastre în biserică să tacă; că nu li s-a dat voie lor să grăiască, ci să fie plecate, precum şi legea zice. Iar de voiesc să se înveţe ceva, acasă să-şi întrebe pre bărbaţii lor; că ruşine este muierilor să grăiască în biserică (I Corinteni 14, 33-35).

Au devenit perimate cuvintele insuflate de Dumnezeu ale marelui apostol, sau ele arată dispreţ faţă de femei, aşa cum au susţinut apărătorii amăgitori ai drepturilor egale ? Nu a spus acelaşi apostol: Nu este iudeu nici elin, nu este rob nici slobod, nu este parte bărbătească nici femeiască; că voi toţi unul sunteţi întru Hristos Iisus (Galateni 3, 28). Cu aceste cuvinte uluitor de simple, apostolul nu numai că respinge disputele obositoare cu privire la libertate, naţionalitate şi selectivitate, ci explică de asemenea esenţa adevăratei egalităţi a bărbaţilor cu femeile.

Atitudinea riguroasă a apostolului faţă de conduita femeilor în biserică este pricinuită nu numai de binecunoscutul păcat al mamei noastre originare Eva care l-a aruncat pe Adam, şi ulterior întreaga omenire, în păcatul originar, ci şi de observaţia specifică a tulburării provocate, în mod evident, femeilor (I Timotei 2, 14). Apostolul nu putea decât să ţină seama că, prin firea lor, femeile sunt mai expuse la tot felul de influenţe, inclusiv cele profund păcătoase şi vătămătoare. Acest fenomen alcătuieşte tema predominantă a plăsmuirii din întreaga lume; piesele de teatru şi producţiile de cinema abordează de asemenea această temă.

Este suficient să ne îndreptăm atenţia asupra câtorva evenimente foarte recente din sfera feminismului ecumenist, pentru a înţelege relevanţa cuvintelor apostolului exprimate acum 2.000 ani.

Pe 4-7 noiembrie 1993, în oraşul Minneapolis (SUA) a avut loc faimoasa conferinţă feministă ,,Re-închipuirea”, pentru a trata o parte din programul Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) convenit în 1988, ,,Deceniul ecumenist: Bisericile în solidaritate cu femeile”. Deşi această conferinţă, la care au participat mai mult de 2.000 femei şi câţiva bărbaţi, nu a fost sponsorizată de CMB, câţiva din membrii săi cei mai de seamă s-au aflat printre participanţii activi ai conferinţei.

Neputând să ne hotărâm să cităm cele mai detestabile blasfemii, îndeosebi cele cu privire la Patima Mântuitorului nostru, şi cerând iertare Domnului, considerăm că este necesar să enumerăm doar câteva detalii ale acestei conferinţe feministe şi câteva teze individuale ale lucrărilor prezentate.

Astfel, femeile blasfemiatoare participante la conferinţa ,,Re-închipuirea”:

 

– au încercat să respingă dogma Sfintei Treimi;

– s-au străduit să discrediteze Sfintele Scripturi: ,,Ca femei, noi simţim necesitatea de a căuta valori superioare celor cuprinse în Biblie” a anunţat Aruna Ganadazon, membru CMB;

– s-au închinat ,,divinei Sofia” ca cel de-al treilea ipostas al Sfintei Treimi;

– au încercat să-şi prezinte învăţătura despre Sofia ca pe o nouă formă de hristologie;

– au accentuat, ca fiind de o însemnătate deosebită pentru femei, recunoaşterea prezenţei calităţilor feminine în firea dumnezeiască sub numele de ,,Sofia”;

– au batjocorit patimile Domnului nostru Iisus Hristos pe cruce (profesor Dolores Williams de la Seminarul Teologic Unificat din oraşul New York);

– au săvârşit ritualuri noi şi aşa-zisa ,,liturghie a mierii şi laptelui”, în timpul căreia participantele au cântat laude ,,dulcii Sofia după al cărei chip am fost create” şi cu ,,mişcări pătimaşe ale trupurilor lor” au amintit lumii ,,dulceaţa şi senzualitatea ei”;

– au proclamat libertatea sexuală, inclusiv libertatea şi egalitatea lesbienelor (,,preotesele” lesbiene au prezentat lucrările şi declaraţiile lor).

 

În acest punct o vom cita pe participanta presbiteriană sud-coreeană Chung Hyun Kyung care a dobândit un renume de scandal la cea de-a VII-a Adunare de la Canberra. ,,Biserica Creştină – a declarat ea – este prea patriarhală (subordonată bărbaţilor); prin urmare, noi ne-am adunat aici pentru a distruge această idolatrie patriarhală a creştinismului”. Vorbind despre ,,creştinismul” ei, Chung l-a descris ca o sinteză de concepte a trei zeităţi: Kali din religia hindusă, Guan-in din budism şi anticul Ino din Filipine !

Neţinând cont de dizgraţia conferinţei feministe ,,Re-închipuirea” care a provocat o furtună de proteste şi a fost numită neo-păgână, eretică şi blasfemiatoare, Konrad Raiser, secretarul general al CMB, a apărat-o ca fiind ,,una din cele mai ecumeniste întruniri ţinute în această ţară (SUA) de multă vreme încoace”, şi a fost bucuros să observe că toţi participanţii ,,au fost de acord că este necesar să-şi lărgească orizonturile”.

Aprecierea pozitivă a acestei conferinţe de către CMB s-a manifestat în faptul că unul din participanţii săi activi şi planificatori ai programului său, o presbiteriană, Ann Lundy, care a fost concediată după conferinţă din postul său destul de înalt în SUA ca urmare a indignării coreligionarilor ei presbiterieni, a fost propusă pentru postul de secretar general adjunct al CMB, şi ulterior numită în acest post[72].

Atacurile feminismului agresiv asupra creştinismului, inclusiv asupra ortodoxiei, s-au făcut simţite în mai multe ţări. Baza teoretică pentru atragerea activă a femeilor în rândurile clerului şi justificarea hirotoniei lor este furnizată nu numai de heterodocşi, ci şi de Bisericile ,,Ortodoxe” ecumeniste, în special de Institutul Teologic [Sfântul Serghie] din Paris.

Prietenia ecumenistă în orice mod posibil promovează dizolvarea hotarelor confesionale, adică distrugerea împrejmuirii Bisericii. ,,Ortodocşii” ecumeniştii devin îmbibaţi cu înşelările neortodocşilor şi devin obişnuiţi cu păcatul lor. Acest fapt este demonstrat foarte limpede de evoluţia atitudinii Patriarhiei Moscovei faţă de ,,preoţia” femeilor. Epistola Sfântului Sinod al Patriarhiei Moscovei din 1976 a respins cu hotărâre propunerea ecumenistă de a permite ,,preoţia” femeilor, argumentând că, în această privinţă, Biserica Ortodoxă este obligată să urmeze tradiţia bisericească generală rânduită de Însuşi Domnul Iisus Hristos. Epistola a subliniat de asemenea faptul că ,,istoria Bisericii nu a cunoscut nici un precedent cu femei săvârşind sfintele taine”[73]. Aceeaşi epistolă a punctat imposibilitatea aderării la poziţia majorităţii protestante care are în vedere ,,preoţia” femeilor, ,,exprimându-şi adeseori atitudinea faţă de această chestiune în termeni seculari străini de revelaţia dumnezeiască[74].

Frecvenţa crescândă a adunărilor ecumeniste a devenit cauza unei ,,apostazii pas cu pas”[75] de la Sfânta Tradiţie ce duce drept către coliturghisirea amintită mai sus a ,,ierarhului ortodox” cu ,,preotesele” în Vancouver. Şi recent, alt ierarh al Patriarhiei Moscovei, Mitropolitul Antonie (Blum) de Suroj, a îndrăznit să vorbească despre o bază teoretică pentru admiterea preoţiei femeilor şi să afirme public că nu vede nici un impediment teologic pentru hirotonirea femeilor[76]. Acceptând libertăţile fascinante ale CMB, ,,ortodocşii” ecumenişti îşi vădesc dispreţul faţă de succesiunea apostolică, şi în particular faţă de taina preoţiei.

În Biserică, toţi membrii, atât bărbaţi cât şi femei, alcătuiesc unitatea tainică a Trupului lui Hristos. Toţi sunt chemaţi la sfinţenie, la o misiune apostolică generală şi la Împărăţia Cerurilor. Însă aceasta nu înseamnă că toţi sunt chemaţi să fie preoţi. Însuşi Domnul nostru care a întemeiat Biserica în înţelepciunea Sa dumnezeiască a prevăzut soluţia acestei probleme. Deşi au existat şi femei printre cei apropiaţi de Hristos, nici una din ele nu s-a aflat printre cei 12 apostoli. Este cu neputinţă să crezi că aceasta a fost o coincidenţă şi că Mântuitorul a făcut o concesie duhului vremii[77].

Şi totuşi, Domnul nu le-a subestimat în nici un fel pe femei în comparaţie cu ucenicii Săi. Dimpotrivă, unele femei au fost cinstite în mod deosebit[78]. Astfel, Hristos Şi-a dezvăluit dumnezeirea şi a propovăduit mântuirea unei femei păcătoase din Samaria, ai cărei locuitori erau dispreţuiţi de evrei (Ioan 4, 5-42). După Înviere, ,,minunata unanimitate” a tuturor evangheliştilor (Matei 28,1-8; Marcu 16,1-10; Luca 24,1-10; Ioan 20,11-18) atestă faptul că tocmai femeile au avut cinstea de a fi primele care au auzit vestirea îngerului şi L-au văzut pe Hristos înviat. A fost voia lui Hristos ca ele să fie părtaşe la taina Învierii înaintea apostolilor. Sfintele Mironosiţe au fost primele care L-au văzut pe Învăţătorul lor înviat şi au fost pline de incredibilul adevăr al arătării Lui în trupul preaslăvit, ca ele să poată da mărturie de aceasta înaintea ucenicilor lui Hristos deoarece aceştia din urmă plângeau şi se tânguiau (Marcu 16, 10)[79].

Cei dintâi ierarhi ai Bisericii lui Hristos au fost sfinţii apostoli, nu femeile. Marele Păstor, Iisus Hristos Însuşi i-a numit pe ei ca să păzească turma lui Dumnezeu, să conducă Biserica, să săvârşească sfânta euharistie (Luca 22, 18), să propovăduiască şi să boteze (Matei 28, 19), să lege şi să dezlege, să ungă şi să tămăduiască (Marcu 6, 13) etc. Când hirotoneau diaconi (Faptele Apostolilor 6, 6), preoţi (Faptele Apostolilor 14, 23; Tit 1, 5) şi episcopi (II Timotei 1, 6), ei nu hirotoneau niciodată femei. Dimpotrivă, ei le-au învăţat pe femei să fie tăcute şi evlavioase (I Timotei 2, 10-12), aşa cum povăţuia Apostolul Pavel: Muierile voastre în biserică să tacă (I Corinteni 14, 34).

Aceste învăţături apostolice cu privire la femei nu amintesc în nici un fel de ,,înapoierea”, ,,misoginismul” sau ,,dispreţul” notorii pe care feministele şi liberalii ecleziastici le place să le reproşeze sfinţilor apostoli. Ce diferenţă între toată această zarvă şi marea cinste, plină de pace, arătată de sfinţii apostoli surorilor lor întru Hristos !

Implicând femeia într-o sferă de activitate neobişnuită pentru ea, ,,apărătorii” vicleni ai drepturilor şi libertăţii femeii o distrag pe ea în realitate de la slujirea pe care Dumnezeu i-a dat-o ei în comunitatea creştină şi în Biserică. Şi minciunile despre ,,emanciparea” femeii în sfera spirituală ameninţă să fie dezvăluite în forme incomparabil mai urâte şi mai dureroase decât urâţenia deja dezvăluită şi morbiditatea celor din sfera seculară.

Ademenind femeia cu o libertate imaginară şi noi fructe interzise, discipolii de astăzi ai şarpelui din vechime urmăresc fără îndoială acelaşi scop cu tatăl lor, diavolul: să nimicească cu totul femeia.

Modelele şi argumentele ecumeniste seculare mult prea omeneşti sunt în contradicţie cu caracterul veşnic al Sfintelor Scripturi. Când au interzis femeilor să propovăduiască în biserici, sfinţii apostoli au fost călăuziţi de înţelepciunea dumnezeiască, nu de cea omenească. Filozofeala pământească a liberalilor ecumenişti, vorbăria lor despre ,,înapoierea” sfinţilor apostoli şi ,,subjugarea” femeii de către bărbat, contrazice întreaga Tradiţie a Bisericii şi istoria ei care dovedeşte cinstea arătată femeilor – mărturisitoare ale credinţei, mucenice şi binecuvântate care L-au preaslăvit pe Dumnezeu prin sfinţenia lor. Ţari, patriarhi şi episcopi, şi creştini ortodocşi de rând se roagă cu toată smerenia la fericita Xenia de Petersburg cea pribeagă şi nebună pentru Hristos şi la alte sfinte femei, mucenice şi sfinte. Se pot da sute de exemple de cinste arătată sfintelor femei şi se pot respinge astfel cu uşurinţă zadarnicele argumente sociale, psihologice şi de alt fel ale ecumeniştilor.

Cel mai însemnat argument împotriva lor este pilda Maicii Domnului, smerenia şi modestia pe care ea le-a arătat în viaţa ei pământească. Preasfânta Fecioară, care a născut pe Hristos, a dus o viaţă simplă, liniştită, nepropovăduind nicicând în biserică, potrivit învăţăturilor apostolice.

Inovaţia fără precedent a moderniştilor bisericeşti care acceptă femei ,,preot” şi chiar ,,episcop” pretinde chipurile că restabileşte drepturile femeilor, pentru a le emancipa. În orice caz, promotorii protestanţi ai femeilor reuşesc să combine preamărirea lor excesivă a femeii în duhul feminismului modern cu o totală desconsiderare faţă de Maica Domnului nostru Iisus Hristos, cea de Dumnezeu aleasă. Şi aceasta contrar proorociei Sfântului Duh că o vor ferici toate neamurile (Luca 1, 48).

Potrivit opiniei mitropolitului Vitalie (Ustinov), ,,preoţia” femeilor arată o ruptură totală de Sfânta Tradiţie.

 

O preoteasă contemporană

 

Mary Ware, o femeie ,,preot” din Canada, în timpul momentelor finale ale liturghiei pe care a slujit-o la Canberra împreună cu episcopul Jon Samuel din Pakistan. Este săvârşită o pseudo-euharistie.

 

 

10. De la Sfânta Rusie la cea mai ’plănuită’ ţară

,,Taina fărădelegii” a învăluit într-adevăr întreaga lume. Duşmanii lui Hristos, inclusiv cei care îşi spun ,,creştini”, definesc tot mai des epoca noastră ca fiind ,,post-creştină”. Şi Rusia secolului XX a devenit cea mai polarizată ţară între apostazia şi evlavia sa. Când cugetăm la Revoluţia din 1917 cu crimele şi ororile sale fără precedent asupra milioanelor de mărturisitori şi mucenici pentru Hristos, ne gândim invariabil la Apocalipsă. Cum a putut avea loc această ,,repetiţie generală” a venirii antihristului într-o ţară odinioară sfântă ? Şi nu te poţi abţine să nu condamni amăgitorii răuvoitori, cei care au distrus în mod sistematic sufletul poporului.

Doar încercând să înţelegem anumite particularităţi ale trecutului istoric al Rusiei este cu putinţă a concepe consecinţele tragice ale deteriorării duhovniceşti şi morale a elitei educate ruse, care a cauzat prăbuşirea lumii ortodoxe vechi de un mileniu. Este necesar un efort sincer şi intelectual pentru a încerca şi a depăşi prejudecăţile ostile şi clişeele străine înrădăcinate (ca, de exemplu, ,,ruşii au fost întotdeauna robi”) şi a te elibera de ideea că Rusia este ,,înapoiată şi stagnantă”, un concept impus de lumea seculară care l-a ,,îngropat” demult pe Dumnezeu în sufletul său. Acest efort ne poate ajuta să înţelegem de ce străvechea Rusie a devenit obiectul animozităţii şi punctul central al luptei dintre bine şi rău.

Nedorind câtuşi de puţin să minimalizăm evlavia fraţilor noştri ortodocşi întru Hristos, mai cu seamă a grecilor, sârbilor, bulgarilor, românilor şi a altora, totuşi trebuie să subliniem caracteristicile exclusiv ruse ale evlaviei. În primul rând, noi avem în vedere perioada moscovită, când viaţa de zi cu zi a poporului rus îndreptăţea Rusia să fie numită Sfântă[80].

Rugăciunea şi isprăvile duhovniceşti practicate de strămoşii noştri care erau de neînchipuit nu numai în Apusul latin, ci şi în Răsăritul ortodox, sunt discutate în cartea arhidiaconului Pavel de Aleppo, care l-a însoţit pe Patriarhul Macarie al Antiohiei în călătoria sa în Rusia între anii 1654-1656: „Aceşti oameni sunt cu adevărat creştini şi extrem de evlavioşi …[81] Cine ar crede aceasta ? Ei i-au întrecut pe pustnici !”[82]

Durata slujbelor, stricteţea posturilor şi practicarea perseverentă zilnică a evlaviei de către ruşi a stârnit nu numai uimirea şi admiraţia monahilor antiohieni care i-au vizitat, ci şi adevărata lor tânguire: „Doar închipuiţi-vă, ei stau nemişcaţi tot timpul slujbei, ca nişte stânci; fac nenumărate metanii şi toţi deodată, ca şi cu o singură gură cântă rugăciunile; şi, cu totul uluitor, copiii mici participă la toate acestea. Râvna lor pentru credinţă ne-a făcut să ne minunăm. O, Doamne ! O, Doamne ! rugăciunile, cântările şi liturghia continuau iară şi iară !”[83]

Modul de viaţă al poporului rus avea un caracter ascetic[84]. Potrivit arhidiaconului Pavel, „prin măsura rugăciunii lor, moscoviţii îi întrec probabil pe sfinţi înşişi, şi aceasta este valabil nu numai pentru poporul simplu şi sărac, ţărani, femei, tinere fete şi copii mici, ci şi pentru înalţi demnitari, oameni de stat şi soţiile lor”[85].

Într-adevăr, mirenii şi monahii deopotrivă practicau ascetismul indiferent de clasa socială căreia îi aparţineau. Astfel, marii pustnici – Sfinţii Iosif de Voloţk şi Nil de Sora – erau boieri. Şi ei nu erau o excepţie: mulţi oameni distinşi şi-au căutat mântuirea în mânăstiri; printre ei erau mulţi prinţi. Un chip monahal, îngeresc a fost întotdeauna un ideal demn de urmat pentru un rus. Mirenii se deosebeau de monahi numai prin aceea că ei nu depuneau votul celibatului, şi vieţuiau în afara unei mânăstiri[86]. Şi dacă circumstanţele vieţii lor sau îndatoririle lor familiale îi împiedicau să devină monahi în timpul vieţii, după aceea, în preajma morţii, mulţi dintre ei, atât tineri cât şi bătrâni, îşi lăsau de obicei toate bunurile sau o mare parte din ele Bisericii, şi se făceau monahi. Şi mulţi prinţi, precum Sfântul Alexandru Nevski (Alexie în schimă) s-au făcut monahi.

Rânduielile monahale s-au extins şi în viaţa laică. Pavel de Aleppo nota că foarte adeseori, chiar într-un mediu laic, ei ,,se simţeau ca şi cum se aflau într-o mânăstire”[87]. Rusia strălucea prin evlavia sa: „Ne-am minunat de rânduielile lor bisericeşti … Nu este nici o diferenţă între tipicul monahal şi cel al unei biserici de mir – ele sunt identice”[88].

Toate aspectele vechiului mod de viaţă rus – ca organizarea timpului, programul zilnic, regulile de conduită, relaţiile sociale şi familiale, mâncarea, îmbrăcămintea etc – erau inspirate de rânduielile bisericeşti. Idealul Sfintei Rusii era năzuinţa oamenilor către sfinţenie, şi dorinţa lor de a-L urma pe Hristos. Credinţa ortodoxă determina toate manifestările vieţii oamenilor şi alcătuia baza sa. O credinţă sinceră în Hristos şi dragostea pentru El au dat naştere de asemenea dragostei pentru aproapele, care laolaltă cu mila şi ospitalitatea au fost trăsăturile cele mai caracteristice ale poporului rus.

Istoria ne spune că marii cneji erau adeseori pilde de milostenie. Marele Cneaz Ioan era poreclit de toată lumea ,,Kalita” (în limba tătară, pungă) deoarece el purta întotdeauna o pungă plină cu bani pentru a împărţi milostenie. Oamenii avuţi construiau case pentru vârstnici, spitale şi orfelinate, şi casele boierilor şi negustorilor ofereau adăpost şi hrană pentru un număr mare de drumeţi şi nevoiaşi.

Dragostea pentru Biserică în Sfânta Rusie era cu totul ieşită din comun. În afară de preocuparea generală pentru construirea şi împodobirea bisericilor şi mânăstirilor, decoraţiunile religioase erau de asemenea la mare preţ în casele ruşilor, atât în palatele cnejilor cât şi în colibele oamenilor de rând. ,,Casa fiecăruia este plină de numeroase icoane împodobite cu aur, argint şi pietre preţioase, şi nu numai înăuntrul casei, ci şi afară …; vedem aceasta nu numai la boieri, ci şi la ţărani, fiindcă dragostea lor de icoane şi credinţa lor sunt cu totul remarcabile”[89].

Evlavia exterioară era urmarea strădaniei duhovniceşti lăuntrice. Urmând rânduielile mânăstireşti, strămoşii noştri nu se rugau numai la slujbele bisericeşti, ci şi acasă. Mirenii se străduiau să fie statornici în săvârşirea rânduielilor de rugăciune aşa cum erau indicate în cărţile de slujbă, în pofida greutăţii de a le îmbina cu munca lor de zi cu zi. Nu era nimic neobişnuit ca un ortodox rus să citească sau să asculte întreaga Psaltire într-o săptămână; mulţi dintre ei făceau până la 1.200 metanii însoţite de rugăciunea lui Iisus. Rugăciunea lui Iisus, rugăciunea către Maica Domnului şi Crezul erau rostite de mai multe ori pe zi. Pe lângă aceasta, ei se rugau tot timpul în vreme ce munceau, ca să nu fie distraşi de cugete deşarte şi păcătoase[90].

Marii cneji şi ţarii, care erau hrăniţi duhovniceşte de povăţuitorii lor religioşi, dădeau adeseori pilde uluitoare de evlavie. Aşa au fost, printre mulţi alţii, Sfântul Andrei Bogoliubski, al cărui nume vorbeşte deja despre dragostea sa pentru Dumnezeu (,,Bogoliubski” este un cuvânt rus pentru ,,iubitor de Dumnezeu”); Sfântul Daniil, cneazul Moscovei, cunoscut pentru evlavia şi blândeţea sa, care a primit schima monahală cu puţin timp înainte de moartea sa (în anul 1303); dreptul ţar Feodor Ioanovici (pomenit ca făcător de minuni al Moscovei în calendarul Bisericii Ruse); şi ţarul Alexie Mihailovici[91]. Acesta din urmă a fost o mare autoritate în ce priveşte Tipicul (Rânduieli pentru slujbele bisericeşti), şi uneori amintea monahilor ce irmos şi tropar trebuiau citite şi glasurile lor. (Se ştie că el îl corecta până şi pe Pavel de Aleppo când acesta din urmă făcea uneori o mică greşeală). Ţarul lua parte la slujbele care durau uneori 6-7 ore, şi îşi petrecea o noapte întreagă în rugăciuni[92]. În afară de aceasta, ţarul Alexie Mihailovici respecta cu stricteţe postul. Pe toată durata postului mare, lunea, miercurea şi vinerea, el se înfrâna cu totul de la mâncare, iar în celelalte zile mânca doar o masă simplă. „Dineurile sale festive, ca o regulă, nu erau câtuşi de puţin ospeţe, ci mai degrabă mese călugăreşti, la care nici măcar ţarului nu i se punea în faţă carne în prezenţa clerului, şi care erau însoţite de lecturi din vieţile sfinţilor din ziua respectivă, aşa cum este obiceiul în mânăstiri”[93].

Fiind martorul unei astfel de mărturisiri de credinţă în viaţa de zi cu zi, ,,nemaiauzită în nici o altă ţară”[94], Pavel de Aleppo a exclamat: ,,Nu este aceasta o ţară binecuvântată ? Fără îndoială, credinţa creştină este respectată aici în toată curăţia sa … O, cât de fericiţi sunt ei !”[95]

Citând cele de mai sus, noi nu încercăm totuşi să idealizăm viaţa morală a strămoşilor noştri, nici să-i considerăm ireproşabili. La urma urmei, firea omenească, care este vătămată de păcat, este pricina căderilor şi împiedică împlinirea deplină a sfintelor idealuri. „Sufletul unui rus este foarte generos, şi, împreună cu isprăvile marii sfinţenii viaţa rusă era plină de multe vicii şi manifestări ale păcatelor grave … Dar, cu toate că strămoşii noştri erau capabili de a săvârşi păcate grave, ei puteau de asemenea să ajungă la o pocăinţă profundă”[96]. Împreună cu pocăinţa din adâncul inimii ca mijloc de curăţire sufletească, statornicia de veacuri în credinţa ortodoxă a ajutat poporul rus să evite ateismul fatal care cuprinsese Apusul umanist. Există încă o prăpastie între credinţa Rusiei care se roagă şi se pocăieşte şi cea a Apusului ,,progresist”. Pe câtă vreme ignoră esenţa duhovnicească a Rusiei, adversarii ei ,,declară că această preocupare pentru păstrarea integrităţii religioase în evlavie şi frica de Dumnezeu, pe care ei sunt incapabili să o înţeleagă, este o barbarie retrogradă; ei îi consideră pe aceşti oameni sclavi doar fiindcă, în preocuparea lor primordială pentru trăirea realităţii religioase, ei se dovedesc a fi străini de ambiţiile politice[97] … Apusul, dimpotrivă, inculcă în mod repetat în minţile ruse ceea ce el numeşte progres şi care a adus întotdeauna vătămare integrităţii sufletului rus şi aspiraţiei sale duhovniceşti”[98].

Rugăciunea, postul şi milostenia – întreaga viaţă a omului în Sfânta Rusie era clădită potrivit poruncilor lui Hristos, învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi caracterului vieţii bisericeşti. Ţelul unei vieţi de zi cu zi era de a-l pregăti pe om pentru viaţa veşnică: ,,Voi cei ce aţi păşit pe calea îngustă a durerii; voi toţi care în viaţă aţi luat crucea ca pe un jug, şi M-aţi urmat în credinţă, veniţi, bucuraţi-vă de cinstea şi cununile cereşti pe care le-am gătit pentru voi” (din slujba de înmormântare).

Pot apusenii – ai căror strămoşi au pus principiul material înaintea celui duhovnicesc, care au preferat estetica eticii, hedonismul ascetismului, şi cei ale căror lecturi favorite nu au fost Vieţile sfinţilor, ci beletristica, precum Decameronul ?! – pot ei să înţeleagă acest mod de viaţă şi această construcţie a minţii ?!

Este prea puţin surprinzător că Rusia a fost stigmatizată şi că marea şi slăvita sa perioadă istorică a fost înfierată ca ,,cea mai rea perioadă din istoria rusă, cea mai înăbuşitoare …”[99]. Nenumăraţi sunt cei care, având ,,ochi pentru rău”, au aruncat cu pietre în Sfânta Rusie. Printre ei s-au numărat nu numai heterodocşii rău intenţionaţi faţă de ţara ortodoxă care nu au cruţat ,,nuanţele întunecate când au descris feluritele vicii imorale şi neorânduielile din societatea rusă”[100], precum Adam Olearius, ambasadorul provinciei germane Holstein, sau ambasadorul Sfântului Imperiu Roman, baronul Augustin Meierberg, care a examinat Rusia în anii ’30-’60 ai secolului al XVII-lea, ci şi o parte din propriii istorici naţionali, ca toţi cei al căror ideal era Apusul secularizat, ,,iluminat”.

Contradicţiile dintre mărturiile binevoitoare ale arhidiaconului Pavel de Aleppo şi descrierile ostile ale Rusiei moscovite ale contemporanilor străini care au zugrăvit doar aspectele tenebroase care pot fi întâlnite în orice ţară de pe faţa pământului, sunt desigur contradicţii pur şi simplu aparente. Fiind cleric ortodox şi însoţitor al unui vizitator însemnat – patriarhul Antiohiei –, Pavel de Aleppo a avut o împrejurare favorabilă pentru a observa viaţa în Rusia ortodoxă în locul în care se concentrase tot ceea ce era sfânt, bun şi evlavios în societatea rusă, adică în Biserică. Oricum, trimişii străini nici măcar nu aveau dreptul să participe la slujbele bisericeşti, şi prin urmare ei au cercetat viaţa în Rusia ,,din alt punct de vedere, personal – de pe străzi, din pieţe, cârciumi, târguri, locuri de afaceri, magazine străine etc”. Aşadar, mărturiile lor nu numai că nu sunt contradictorii, ci chiar se completează reciproc. ,,Făcând abstracţie de aceasta, trebuie să nu uităm că Pavel, fratele nostru în credinţă, privea Rusia cu ochii prieteniei şi ai simpatiei, în vreme ce scriitorii apuseni tratau poporul şi ţara care le oferea ospitalitate cu dispreţ şi chiar duşmănie”[101].

Demn de reţinut este şi faptul că cercetătorii pro-Apus rău intenţionaţi ai istoriei Rusiei utilizau adeseori etaloane care-i distorsionau trecutul sfânt. Ei erau înclinaţi să atribuie semnificaţia primară unor astfel de lucrări istorice şi literare care serveau ca o gură de evacuare pentru sentimentele de nemulţumire şi protest, manifestate de obicei în oameni cu o conştienţă acută a personalităţii lor. ,,Tocmai personalitatea şi manifestările ei primeau cea mai mare însemnătate în ochii cercetătorilor noştri. Între timp, formarea duhovnicească a Rusiei moscovite se baza pe o dispoziţie cu totul diferită plină de o conştientizare a unei slujiri atât de înalte şi altruiste încât rămânea foarte puţin loc pentru orice ,,personal”. Tocmai în această slujire se manifesta calitatea spirituală a societăţii moscovite, a tuturor claselor sale. Doar această calitate spirituală i-a permis Rusiei moscovite să împlinească marea sa misiune, aceea de a clădi un imperiu ortodox, care îndeplinea într-adevăr cerinţele ideologiei ,,celei de-a treia Rome” (adică, misiunea păstrării Ortodoxiei în lume) care a fost înţeleasă nu ca o împodobire vanitoasă a structurii naţionale pământeşti a ţării, ci ca o sarcină atotdeterminantă a vieţii poporului rus ca întreg, de la ţar până la ultimul şerb care era credincios lui Dumnezeu”[102].

Auzim adeseori că idealul sfinţeniei a fost principalul şi singurul merit al Sfintei Rusii. Chiar dacă ar fi fost numai atât, am putea fi fericiţi că a existat o astfel de perspectivă asupra vieţii. Dar, aşa cum am văzut, împreună cu idealul sfinţeniei Rusia avea un mod de viaţă în care această sfinţenie era, în realitate, împlinită, deoarece credinţa fără de fapte moartă este (Iacov 2, 20 şi 26). Tocmai acest fapt ,,a stârnit puterile răului”, şi ele au transformat Rusia în propria moşie: ,,Patria mea, eşti îndurerată şi fără glas, patria mea, ţi-ai pierdut mintea”[103].

În timpul regimului sovietic, două popoare vieţuiau unul lângă altul într-o singură ţară: poporul sovietic şi poporul rus. Primul şi cel mai numeros a trăit fără Dumnezeu chiar până astăzi, când URSS nu mai există, şi păcătuind grav în goana sa către pierzare: ,,Şi pretutindeni, ca la o paradă, întreaga ţară mărşăluieşte cu paşi mari către iad”[104]. Dar poporul ortodox rus, deşi mic ca număr şi istovit de o luptă inegală ce durează de aproape un veac, străluceşte cu viaţa sa cu frică de Dumnezeu, jertfă de sine şi puterea rugăciunii, întocmai evlavioşilor săi strămoşi. Oare este acest popor moştenitorul nemuritor al Sfintei Rusii, această urmă de sare duhovnicească, ultima nădejde duhovnicească a lumii care a devenit săracă în virtute ?

 

 

11. „Ei vroiau cu toţii să fie rozicrucieni …”

,,O predică eficace în Rusia înseamnă o predică înaintea lumii”, spunea V.A. Ternavţev în 1901, în lucrarea sa prezentată la întrunirea filozofico-religioasă din Sankt Petersburg.

Izvoarele a multe învăţături şi erezii false care au învăluit din zilele noastre cercurile bisericeşti din întreaga lume ar trebui căutate în atmosfera spiritual-intelectuală a secolului XX. Desigur, genealogia conştiinţei eretice este probabil tot atât de veche ca păcatul însuşi, dar noi nu o vom analiza.

Timp de mai mult de două veacuri, cea mai talentată parte a intelighenţiei ruse, înclinată în mod tradiţional spre învăţătură, a fost o susţinătoare a ideilor care au determinat în multe feluri duhul vremurilor noastre. În orice caz, problema este că elita gândirii creatoare ruse, cu câteva excepţii (A. Homiakov, N. Gogol, F. Dostoievski şi alţii), ademenită de umanismul apusean, a sfârşit într-o secularizare nestăpânită şi a rămas multă vreme în afara hotarelor Bisericii.

Conceptul de ,,intelighenţie rusă” a dobândit o conotaţie laudativă în Apus. Însă, aceasta este doar o apreciere omenească. Înzestraţi din belşug, dar neavând înţelepciunea smereniei, „sărăcia duhului”, cum va da ochii cu Înfricoşatul Judecător ? Intelighenţia rusă este cea care poartă, în primul rând, vina gravă de a-i ademeni pe ,,cei mici” –poporul rus ortodox care obişnuia să fie singurul păzitor al mărturisirii credinţei de toate zilele. Propovăduind „iluminarea” distrugătoare de suflet şi ateismul, această intelighenţie şi-a aruncat poporul într-un întuneric infernal unde timp de aproape 80 ani ,,a plâns şi a scrâşnit din dinţi” neîncetat.

Pierzându-şi echilibrul duhovnicesc, ruşii au devenit ,,o batjocură printre neamuri”, adeverind cuvintele teribile ale lui Dostoievski: „Unde nu este Dumnezeu, totul este permis”. Cronica curentă a Rusiei de astăzi, orice relatare a evenimentelor atestă adevărul acestor cuvinte.

,,Diavolii” au pus stăpânire pe Rusia treptat şi peste tot, în politică şi în cultură. Ideologia ,,raiului pe pământ” a ateilor şi un evoluţionism catastrofic al nihiliştilor au fost legate în mod firesc de ,,lirismul” distrugerii al artei autosuficiente. Necredinţa unora a încercat să înlocuiască „individualismul cu un instinct de turmă” (F. Dostoievski), şi vătămarea duhovnicească a altora a atras după sine o pasiune fără discernământ pentru tot ceea ce este ezoteric, dacă nu de-a dreptul ocult.

Exaltarea bolnăvicioasă, misticismul amestecat cu presimţirea unei catastrofe („Ne aflăm la periferia istoriei” – V.A. Ternavţev) s-au contopit într-un fel de atmosferă veninoasă, care a otrăvit mai mult de o generaţie a intelighenţiei ruse. Toţi aceşti adepţi nenumăraţi ai lui Nietzsche, Steiner, antropozofişti, ocultişti, rozicrucieni, satanişti, distrugători de toate soiurile au semănat fără odihnă „seminţele rozei misterioase”, aceste „flori ale răului”, care îşi aduc încă roadele monstruoase.

Atmosfera existentă în elita culturală a acelei epoci era străbătută de dispoziţii şi căutări oculte. După cum îşi aminteşte N. Berdiaev: „Era o mare cantitate de necredinţă inconştientă şi înşelare de sine în aer, şi puţină dragoste de adevăr. Mulţi îşi doreau să fie înşelaţi şi seduşi. Nimeni nu putea suporta critica. Toţi vroiau să fie rozicrucieni adevăraţi, aşa cum era la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, când francmasoneria stăpânea minţile şi inimile ruşilor. Dar era mai multă naivitate atunci. Oamenii aveau o dorinţă indestructibilă de a juca un rol în viaţă, de a lua parte la ceva extrem de important, la centrul care determina destinele omeneşti”[105]. Cosmetizarea răului, desfrâul înţelepciunii false şi blasfemiatoare şi demonismul ridicându-se la impulsul elementar de distrugere cosmică, toate acestea combinate cu un maximalism pur rusesc au dus Rusia la prăbuşirea catastrofală din 1917.

Pe fundalul picturilor lui Vrubel şi al „Simfoniei a noua” (liturghia neagră) a lui A. Skriabin, însoţite de ,,torţele întunecate” ale ,,Poemului satanic” al lui Skriabin, se auzeau incantaţiile lui A. Blok, V. Briusov, F. Sologub, A. Bely, Viach, Ivanov şi alţii, încercând să „împlinească taina, taina distrugerii şi ruinării universului”[106].

Mulţi au fost captivaţi de tratatele mistice ale Annei Schmidt, Al treilea Testament – testamentul unui duh al căror revelaţii erau aşteptate [a se împlini] în viitor.

Biografii lui Vladimir Soloviev au consemnat o întâlnire care a avut loc cu câteva luni înainte de moartea filozofului. Această întâlnire poate fi privită ca un semn cert, o ironie drăcească, având o legătură mistică sinistră cu pasiunea de o viaţă a lui Soloviev pentru ,,Sofia”, feminitatea veşnică. Noi vorbim de Anna Schmidt, pe care Andrei Bely o va numi mai târziu ,,ultrasensibila căruntă a lui Sologub”. Această profesoară ştearsă din Nijni Novgorod, o fată bătrână care îşi întreţinea mama dintr-un venit foarte mic, era în mod secret implicată în scrierea unor tratate mistice despre Biserică şi cel de-al Treilea Testament. Nebunia acestor tratate era combinată cu cele mai provocatoare contemplaţii mistice. Anna Schmidt îi va trimite manuscrisele ei lui Soloviev şi va insista ca ei să se întâlnească. Ea i-a mărturisit că se considera Sofia întrupată, şi pe Soloviev Hristos întrupat. Înspăimântat de această nebunie hulitoare a admiratoarei sale mistice, Soloviev a respins-o fără milă:

„Mărturisirea ta îmi provoacă cea mai mare milă şi mijloceşte în mod jalnic pentru tine înaintea Celui Preaînalt … Voi arde mărturisirea ta, în ambele ei versiuni, nu numai ca o măsură de prevedere, ci ca un semn că toate acestea nu sunt decât cenuşă … Te rog să nu vorbeşti nimănui despre mine, mai degrabă foloseşte-ţi clipele libere pentru a te ruga lui Dumnezeu”[107]. Soloviev, care aşteptase întreaga sa viaţă o revelaţie a Sufletului lumii, a Afroditei cereşti, a întâlnit dublura sa înfricoşătoare – pe Anna Schmidt – în ajunul morţii sale. Aceasta avea să fie ,,ultima şi cea mai cumplită ispită a sa”.

,,Cel de-al Treilea Testament” al Annei Schmidt a fost publicat ulterior de S. Bulgakov.

În prefaţa cărţii Din manuscrisele A.N. Schmidt, S. Bulgakov se referă la lucrarea Annei Schmidt ca la un tratat mistic de ,,o însemnătate primordială care ar putea rezista cu uşurinţă comparaţiei cu scrierile misticilor europeni de primă clasă, precum J. Boehme, Poredge, Swedenborg şi alţii”[108].

În Amintiri despre Blok, Andrei Bely scria: ,,Citiţi Cel de-al Treilea Testament al A.N. Schmidt, şi acolo veţi găsi dezlegări la multe probleme care-l chinuiau pe Blok în acea vreme; nu oricine găseşte că aceste dezlegări sunt de neînţeles. Astfel, ele sunt înţelese de S.N. Bulgakov, V.I. Ivanov, N.A. Berdiaev, P.A. Florenski. Mulţi colegi scriitori ai lui A.A. (adică, Blok) rămân în ceaţă în ce le priveşte, de vreme ce, fireşte, el nu discuta subiecte gnostice cu aceştia”[109].

V.V. Rozanov a fost de asemenea o personalitate remarcabilă a acelor ani. Potrivit expresiei adecvate a lui N. Berdiaev, „gândirea sa nu era logică, ci fiziologică”[110]. Vorbind la întrunirile filozofico-religioase de la începutul secolului, el se va răzvrăti împotriva Crucii şi îşi va exprima ostilitatea faţă de creştinism, fiindcă el nu avea parte de plăcerile păgâne şi viaţa elementară în el [creştinism]. Articolul său despre ,,Adogmatismul creştinismului” (1902), ,,Despre Preadulcele Iisus şi fructele amare ale lumii” (1907) şi mai ales ,,Chipul Întunecat” (1911) vorbesc despre nişte interpretări înspăimântătoare ale creştinismului. De altfel, ,,numai trupul era convingător ontologic vorbind pentru el”[111]. Nu este surprinzător că în Scriptură el a găsit „doar relatări ale unor travalii şi naşteri, doar cântecul pasiunii şi al dragostei … retrăgându-se astfel din punct de vedere religios la cultele precreştine şi întorcându-se la venerarea stihiilor, la religia puterilor zămislitoare”[112].

Cu puţină vreme înainte de moartea sa, el i-a mărturisit lui N. Berdiaev: „Mă rog lui Dumnezeu, dar nu Dumnezeului vostru, ci lui Osiris, lui Osiris !”[113]

Acelaşi duh vătămător a infestat multe „minţi” ruse. Potrivit lui G. Florovski, „căile individuale pe care membrii intelighenţiei ruse se întorceau, dacă nu la credinţă, atunci la subiecte religioase, se împleteau într-un mod foarte divers, formând, ca să spunem aşa, o pădure compactă”[114]. Caracterul compact al atmosferei se simţea mai ales în saloanele de pictură. De exemplu, în faimosul salon Merejkovski, unde se adunau cei mai străluciţi reprezentanţi ai elitei creatoare ruse. N. Berdiaev, cu înclinaţii anti-clericale, scria despre acesta astfel: „În salonul de pictură al lui Merejkovski, te simţeai absorbit de o atmosferă impersonală; te simţeai sub un soi de vrajă bolnăvicioasă, probabil asemănătoare cu cea care domnea în cercurile sectante, în sectele de tip neraţionalist şi neevanghelic; acelaşi soi de magie am simţit-o ulterior printre discipolii lui Steiner”[115].

Haideţi să remarcăm că Rudolf Steiner, antropozof şi rozicrucian, a avut mulţi discipoli şi adepţi în Rusia. Printre ei se numărau nu numai sinistra A.R. Minţlova, ci şi Andrei Bely, Vlach, Ivanov şi mulţi alţii. Renumiţii ,,teologi” – mai târziu eretici – P. Florenski şi S. Bulgakov nu erau străini de astfel de dispoziţii oculte. Berdiaev îşi aminteşte că Florenski era de asemenea implicat în ocultism şi, posibil, avea aptitudinea relevantă pentru acesta. El scria: „Oricine se simţea străin faţă de Florenski din pricina înclinaţiei sale către ocultism, a simţământului lui fundamental antagonist al lumii aflată sub blestem, de asemenea din cauza apatiei sale, a absenţei unui concept de libertate, a simţământului vag al lui Hristos, a stilizării şi decadenţei lui, pe care le-a introdus în filozofia rusă. Florenski m-a şocat cu indiferenţa sa morală, cu substituţia valorilor etice cu cele estetice … El a fost un platonist neobişnuit în propria interpretare a lui Platon. Ideile lui Platon au dobândit de la el un caracter aproape sexual. Teologhisirea sa avea caracter erotic. Toate acestea erau o noutate pentru Rusia. În felul său, aştepta şi el noua eră a Duhului în creştinism (?!), dar el era legat şi încătuşat. El a fost de asemenea un iniţiator al sofiologiei, deşi el nu a elaborat-o şi nu a dezvoltat-o în măsura în care a făcut-o mai târziu S. Bulgakov[116]. Bulgakov era considerat figura centrală a ,,Renaşterii” ortodoxe la începutul secolului XX. Ulterior, el a devenit unul din fondatorii şi promotorii ,,Şcolii pariziene” de teologie.

Chiar atunci când intelighenţia rusă s-a aflat în gheara disperării şi a sentimentului că este părăsită de Dumnezeu şi tânjeşte tot mai mult după Biserică, din nefericire i-au lipsit smerenia şi înclinaţia către nevoinţă. Aşa era la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Aşa stau lucrurile şi acum. Ruperea elitei culturale de Biserică şi întoarcerea ei ulterioară în sânul ei nu a fost nicidecum umilă. Este ceea ce arhimandritul Constantin (Zaiţev) numea „însemnătatea sinistră a înfloririi gândirii noastre teologice seculare şi a strălucitului nostru jurnalism bisericesc”[117].

Înşelarea duhovnicească neîndoielnică (în limba rusă prelest, în sensul ascetic al cuvântului) a teologhisirii ruse s-a manifestat în preschimbarea ei în ezoterism şi misticism (gnosticii antici Vasilide, Valentin, de asemenea J. Boehme, Paracelsus, Swedenborg şi alţii). Această înşelare era legată de o respingere combativă a Tradiţiei patristice şi de o atitudine îngâmfată faţă de dogmele, canoanele şi disciplina liturgică a Bisericii. „Gândirea teologică s-a dezvoltat din obiceiul de a-şi pleca urechea la bătaia inimii Bisericii. Şi a pierdut accesul la această inimă”[118].

Acest lucru a pricinuit nu numai înlocuirea teologiei cu filozofia religioasă, ci şi înlocuirea, de acum curentă, a dogmelor Bisericii cu teologumene. Învălmăşeala de idei şi concepte din acele vremuri a determinat destinul ulterior al filozofiei religioase pseudo-ortodoxe. Ţelul a fost atins: erezia sofianismului şi alte forme ale modernismului teologic au fost introduse cu fermitate în viaţa „Ortodoxiei universale”.

 

 

12. Şcoala pariziană de ,,Ortodoxie” – un laborator de învăţături false şi erezii

În decursul întregii sale istorii pe pământ, Biserica lui Hristos a fost înconjurată de puterile întunericului. Acesta este motivul pentru care ea este numită luptătoare, spre deosebire de Biserica biruitoare din ceruri, căreia i se va alătura la sfârşitul veacurilor. Aşa cum s-a întâmplat adeseori, Biserica persecutată luând chip de rob, ca Hristos Însuşi (Filipeni 2, 7), va ieşi învingătoare. Tradiţia Bisericii adevereşte că puterea lui Dumnezeu întru neputinţă se săvârşeşte (II Corinteni 12, 9).

După căderea Imperiului Rus ortodox în 1917, toate soiurile de duşmani ai ei au ridicat armele împotriva creştinismului ortodox. Aceasta nu a fost doar cea mai cumplită prigonire a creştinilor din istoria Bisericii de către guvernul bolşevic, ci şi un atac violent al pseudo-ortodocşilor şi în esenţă al forţelor potrivnice lui Dumnezeu.

În perioada în care călăii bolşevici împreună cu adepţii „Bisericii Vii” şi renovaţioniştii asupreau Biserica Rusă mult-pătimitoare din ţară, patriarhii Constantinopolului şi Alexandriei laolaltă cu Mitropolitul Hrisostom al Atenei îi pricinuiau rele din afară. Nu poţi să nu te mâhneşti când citeşti Epistola circulară a Sfântului Sinod al Episcopilor BORD[119]. A fost scrisă în exil, în Sremski-Karlovtsi, pe 24 august/6 septembrie 1927, privind discordia pricinuită de mitropolitul Evloghie, care a smuls eparhia vest-europeană din BORD şi s-a alăturat jurisdicţiei Patriarhiei Constantinopolului.

Având în vedere semnificaţia imensă a acestui document istoric, şi pentru o înţelegere mai bună a multor aspecte ale apostaziei contemporane, găsim necesar să cităm o parte considerabilă a textului lui:

,,Nu mulţi ierarhi au răspuns la adresa mitropolitului Evloghie, nevrând să se amestece în treburile interne ale Bisericii noastre. Însă unii ierarhi au simţit că trebuie să intervină şi au comentat în favoarea mitropolitului Evloghie. Acest fapt i-a dat lui şi susţinătorilor lui ocazia de a sărbători biruinţa asupra fraţilor lor – episcopii ruşi – asupra Sinodului BORD.

Cine sunt aceşti ierarhi care i-au oferit sprijinul lor mitropolitului Evloghie, şi cum sunt ei ? Ei sunt Patriarhul Vasilie al Constantinopolului, Patriarhul Meletie al Alexandriei şi Mitropolitul Hrisostom al Atenei, împreună cu Sinoadele lor. Dar ce se poate spune despre Patriarhia Constantinopolului din ultimii 7 ani ? Spre regretul nostru profund, noi trebuie să notăm că în zilele pătimirii sale sub jugul bolşevic, Biserica noastră Rusă a îndurat prigoană şi împilare din partea Patriarhiei Constantinopolului, nu mai puţin ca din partea ,,Bisericii Vii”, a renovaţioniştilor şi a altor schismatici. Noi, episcopii ruşi am privit întotdeauna cu evlavie către scaunul patriarhal apostolic al Constantinopolului ca la un adevărat străjer al Ortodoxiei. Noi am nădăjduit că acest scaun patriarhal va oferi dragostea şi ajutorul frăţesc Sfintei noastre Biserici în zilele ei de mâhnire, dar, vai, noi am văzut mai degrabă altceva. Într-o încălcare evidentă a sfintelor canoane, fără nici o comunicare cu autoritatea bisericească a toată Rusia şi chiar contrar protestelor ierarhilor noştri, Patriarhia Constantinopolului a pus stăpânire pe multe regiuni ale Bisericii noastre – poloneze, finlandeze, estoniene; a încercat să răpească eparhiile ruse din America şi Europa Occidentală; a dat binecuvântarea sa Bisericilor Poloneze, Ucrainene şi Georgiene să se despartă de Biserica noastră şi să dobândească un statut de autocefalie. Dar încă mult mai înfiorător decât acestea a fost următorul fapt: când astfel de comunităţi schismatice precum „Biserica Vie”, renovaţioniştii şi alţii au apărut în sânul Bisericii noastre, Patriarhia Constantinopolului a intrat în relaţii cu aceşti agenţi ai regimului sovietic ateu, a recunoscut Sinodul schismatic din 1923, care l-a condamnat pe Sfântul Patriarh Tihon, sugerând ca el să fie depus şi exclus din monahism; a fost de acord să-şi trimită reprezentanţii la Moscova pentru a se amesteca în treburile Bisericii noastre şi chiar a sugerat ca patriarhul nostru să-şi părăsească scaunul şi să fie desfiinţat însuşi scaunul patriarhal.

Patriarhia a interzis arhiepiscopilor noştri din Constantinopol, Anastasie şi Alexandru, să slujească acolo, să-l pomenească pe Sfântul Patriarh Tihon şi să comunice cu Autoritatea Bisericească Supremă din Rusia şi diaspora; în Finlanda, l-a îndepărtat în mod nelegiuit pe arhiepiscopul Serafim din funcţia sa, l-a făcut episcop şi ulterior l-a numit arhiepiscop pe protopopul estonian Herman Aava, cu înclinaţii renovaţioniste. În 1923, Patriarhia Constantinopolului a convocat ,,Conferinţa inter-bisericească” unde a încercat să facă să treacă rezoluţii în duhul renovaţioniştilor – cu privire la episcopii căsătoriţi, o a doua căsătorie a clericilor, noul calendar, veşmintele civile ale clericilor, scurtarea posturilor etc. Deşi la această conferinţă nu au fost reprezentate toate Bisericile Ortodoxe, ea a fost numită ,,adunare pan-ortodoxă[120].

După această conferinţă, potrivnic adevărului, Patriarhia Constantinopolului a început să răspândească în mod deliberat informaţii false, pretinzând că întreaga Biserică Ortodoxă a adoptat noul calendar, şi astfel i-a înşelat pe Sfântul Patriarh Tihon şi pe Arhiepiscopul Serafim al Finlandei. Sub o presiune crescândă din partea Patriarhiei Constantinopolului, multe Biserici Ortodoxe au început o introducere prin forţă a noului calendar pricinuind neînţelegere şi dezbinări teribile între credincioşi pretutindeni. Patriarhia Constantinopolului a mers încă mai departe, când contrar sfintelor canoane (7 apostolic şi 1 Antiohia) şi practicii Bisericii, a hotărât în favoarea introducerii generale şi obligatorii a noii Pascalii în Finlanda, stârnind noi neînţelegeri în Biserica de acolo, şi i-a supus pe monahii credincioşi Ortodoxiei interdicţiilor şi expulzărilor săvârşite de autorităţile bisericeşti locale conduse de Herman Aava. În luna octombrie sau noiembrie a acestui an, urma să se ţină la Moscova un Sinod schismatic al renovaţioniştilor. Patriarhii Vasilie al Constantinopolului şi Meletie al Alexandriei au fost de acord să participe la această întrunire care este lipsită de har. Astfel, Patriarhia Constantinopolului este o susţinătoare de nădejde a „Bisericii Vii” şi a renovaţioniştilor din Rusia, o sfidătoare a sfintelor canoane privind Sfintele Paşti, şi iniţiatoarea neînţelegerilor şi schismelor din toate Bisericile Ortodoxe. Guvernele neortodoxe, renovaţioniştii, membrii „Bisericii Vii”, grupurile de clerici protestanţi, organizaţiile masonice care se străduiesc să deposedeze Ortodoxia de individualitatea sa şi să o distorsioneze – ei cu toţii au găsit acum un sprijin puternic în Patriarhia Constantinopolului[121].

Istoria tulburării bisericeşti din 1926 şi a înfiinţării Institutului Teologic din Paris sunt strâns împletite; ele sunt de asemenea legate de dispoziţia şi activitatea intelighenţiei teologhisitoare despre care am vorbit în capitolul anterior. Din nefericire, ideile, mai ales cele de natură distrugătoare, sunt caracterizate de abilitatea lor de a captiva minţile şi a inspira fapte şi evenimente nefaste.

Pe 17/30 aprilie 1925, la Metocul Serghiev au început studiile teologice, în nou-înfiinţata Şcoală Teologică, care a adoptat mai târziu numele de Institutul Teologic.

În Epistola sa (din 18/31 martie 1927), Sinodul Episcopilor BORD nota că acest institut „a fost înfiinţat de mitropolitul Evloghie fără cunoştinţa şi binecuvântarea Sinodului şi Soborului[122]. Fusese înfiinţat potrivit programului dezaprobat de Sinod şi Sobor, şi persoane care nu primiseră o educaţie teologică superioară, sau a căror ortodoxie era considerată de Sinod şi Sobor ca fiind mai degrabă îndoielnică, au fost invitate să predea acolo”[123].

Cine erau aceşti profesori ? Aproape toţi erau membri ai „Frăţiei Sfintei Sofia, Înţelepciunea lui Dumnezeu”, condusă de părintele Serghie Bulgakov. N.D. Talberg i-a enumerat pe următorii ca membri ai frăţiei: părintele Serghie Bulgakov, A.V. Kartaşev, S.S. Bezobrazov, N.A. Berdiaev, V.V. Vişeslavţev, S.L. Frank, V.V. Zenkovski, prinţul G.N. Trubeţkoy, P.V. Struve. Nici unul dintre aceştia nu a respins vreodată lucrarea lui Talberg, confirmând astfel veridicitatea ei[124].

Episcopul Grigorie (Grabbe) citează unele informaţii despre statutele frăţiei care au devenit cunoscute datorită publicării epistolelor prinţului N.S. Trubeţkoy către părintele Serghie Bulgakov, cel care îi sugerase să se alăture frăţiei. Familiarizându-se cu statutele Frăţiei Sfintei Sofia, prinţul N.S. Trubeţkoy i-a răspuns următoarele: ,,Nu avem de-a face cu un tip obişnuit de frăţie ortodoxă, ci cu o organizaţie nemaiauzită în practica ortodoxă. Strict vorbind, este mai curând ceva ce aminteşte de o comunitate monahală cu grade monahale distincte şi condusă de un igumen … O astfel de comunitate extra-monahală, alcătuită din laici şi clerici, ar merita să fie numită mai degrabă ordin decât frăţie”[125].

Aici, prinţul Trubeţkoy, un laic, îi atrage atenţia lui Bulgakov, purtător de rang clerical, că statutele Frăţiei Sfintei Sofia, în timp ce prevăd că ierarhia sa particulară este alcătuită dintr-un ,,conducător duhovnicesc” şi 3 categorii de fraţi, aceasta încalcă canoanele Bisericii: ,,Teoretic, este imaginabilă situaţia în care un episcop se află în subordonare duhovnicească faţă de un preot (în calitate de conducător duhovnicesc al frăţiei), ceea ce este inadmisibil din punct de vedere canonic”[126].

Mai mult, epistolele prinţului Trubeţkoy dezvăluie alt aspect dubios al activităţii frăţiei, şi anume ritualurile de primire ca membru prevăzute de statute, ,,care sunt corelate cu tainele mărturisirii şi împărtăşaniei” (paragraful 12), conferind astfel asemănarea unei hirotonii. ,,În acest chip – scrie prinţul Trubeţkoy –, frăţia creează o ierarhie specială şi coexistenţa acestei ierarhii speciale a frăţiei cu ierarhia canonică, ceea ce este absolut inadmisibil din punct de vedere ortodox”[127].

Se naşte întrebarea, de ce ar trebui oamenii care sunt uniţi de interese intelectuale comune şi care, după cum se presupune, urmăresc un ţel de educare erudită, să acopere organizaţia lor cu un văl de mister ? De ce ar trebui să creeze statute care prevăd 3 categorii de fraţi, ,,un conducător duhovnicesc”, propria ierarhie ? Cum se poate explica faptul că Frăţia Sfintei Sofia nu vorbeşte niciodată în numele propriu ?[128]

Un cititor atent al lui S. Bulgakov va fi prea puţin surprins de toate aceste întrebări. Citind cel puţin una din cărţile lui sofianiste, chiar doar superficial, ca de exemplu Cugetări tainice, şi dând peste discuţiile despre ,,flirturile astrale” (p. 112), ,,sfântul extaz erotic” (p. 111), sau despre ,,articolul 9 al Crezului în expunerea Annei Schmidt” [adică, despre Biserică ca persoană feminină], şi apoi despre articolul 7, de asemenea în interpretarea ei [adică, despre întruparea lui Hristos în Vl. Soloviev]”, şi sugestia lui Bulgakov privind o anumită posibilitate a acestui gând (p. 108-109) şi ,,cugete” asemănătoare, orice ortodox va înţelege cu ce fel de autor în piele de oaie are de-a face.

Este cu putinţă a răspunde la întrebările de mai sus şi a evalua sarcinile stabilite de Frăţia Sfintei Sofia doar printr-o evaluare a activităţii membrilor ei, din cauza lipsei materialelor documentare (deoarece lucrarea frăţiei şi apartenenţa la ea sunt ţinute secrete). Episcopul Grigorie, care a scris un articol interesant despre această chestiune în 1927, a ajuns la concluzia că structura frăţiei confirma faptul că ,,ea a fost creată pentru o luptă conspirativă şi limpede, care poate fi dusă mai departe doar când are de-a face cu un scop specific”[129]. De altfel, trebuie avută în vedere ,,lucrarea frăţiei care s-a văzut până acum, şi anume dezvoltarea învăţăturii despre Sofia ca fiind aplicabilă teologiei şi răspândirea acestei învăţături nu numai prin intermediul lucrărilor publicate, ci şi prin uzurparea influenţei diriguitoare asupra treburilor Bisericii Ruse, pentru moment, bineînţeles, doar asupra părţii sale aflate în afara Rusiei”[130]. Ar trebui notat că, în decursul a 70 ani, sofianismul a devenit una din învăţăturile predominante ale Patriarhiei Moscovei şi ale altor Biserici ecumeniste ,,ortodoxe” şi neortodoxe, găsindu-şi prelungirea logică în zelul feministelor (a se vedea capitolul 6).

Cât despre aşa-numita „şcoală pariziană” cu Institutul său Teologic, oricine se poate îndoi că sarcina sa era, într-adevăr, de ,,a oferi hrană cu adevărat duhovnicească tinerilor noştri din emigraţie, care caută o instruire religioasă şi sunt dornici să-şi jertfească energia în slujba Bisericii”[131]. Chiar aşa, le-au asigurat profesorii – sofianiştii, reformatorii bisericeşti şi angajaţii YMCA[132] – elevilor lor o hrană ortodoxă ,,cu adevărat duhovnicească” ?

,,Unul din principalele motive pentru care Sinodul Episcopilor BORD nu a putut fi de acord cu orientarea vieţii bisericeşti în mitropolia vest-europeană era colaborarea apropiată a mitropolitului Evloghie cu organizaţia americană YMCA, care se ocupa cu educaţia tineretului”[133].

Atitudinea negativă pe care o avea BORD faţă de YMCA era justificată de faptul că această asociaţie, în timp ce unea tinerii sub stindardul său, adică grupa de vârstă cea mai impresionabilă, făcea propaganda egalităţii tuturor religiilor şi sectelor, dezvoltând astfel o indiferenţă confesională totală în ei. În afară de aceasta, având printre membrii săi tineri sectanţi îmbibaţi cu spiritul general al propagandei, asociaţia introducea cele mai diverse erezii, inclusiv erezia nestoriană care tăgăduieşte dumnezeirea lui Iisus Hristos şi care a infectat grav protestantismul contemporan. Mai mult decât dubioasă pare de asemenea respingerea de către YMCA a simbolului în general creştin – Crucea, semnul Fiului Omului şi al jertfei Sale răscumpărătoare. Această respingere a crucii, adică a patimilor şi morţii lui Hristos, nu poate să nu-şi lase amprenta asupra ideologiei unei persoane care, din cauza circumstanţelor impuse, a trebuit să vină în contact cu asociaţia în sfera ideilor”[134].

Cu toate acestea, mitropolitul Evloghie şi Institutul Teologic au fost în contact cu YMCA nu numai în sfera ideilor. Această instituţie a fost înfiinţată utilizând resurse întrucâtva dubioase. Mitropolitul Evloghie însuşi scria: ,,Preşedintele Comitetului Mondial al YMCA, dr. Mott, a răspuns prompt la proiectul nostru şi ne-a dat o subvenţie considerabilă pentru înfiinţarea noii instituţii (Institutul Teologic din Paris)[135]. De altfel, YMCA a finanţat, într-o măsură semnificativă, şi a susţinut de asemenea Mişcarea Studenţilor Creştini Ruşi (similară YMCA). ,,Ca mai înainte, noi ne punem principala noastră speranţă în dr. Mott”, a recunoscut S. Bezobrazov[136].

În 1926, Sinodul Episcopilor BORD a aprobat o rezoluţie în care, printre altele, a exprimat ,,dorinţa sa ca Institutul Teologic să fie eliberat de ajutorul financiar oferit de masoni”. S-a hotărât de asemenea de către Sinod să-i fie furnizate ,,atât versiunea anterioară cât şi cea prezentă a textului statutelor Frăţiei Sfintei Sofia”[137].

,,Mitropolitul Evloghie nu a fost de acord cu această rezoluţie a Sinodului Episcopilor, şi a acţionat independent cu privire la Institutul Teologic”[138].

Aşa cum au arătat evenimentele ulterioare, mitropolitul Evloghie nu era liber să acţioneze independent. Noi am menţionat deja statutele Frăţiei Sfintei Sofia, potrivit cărora, în opinia prinţului N.S. Trubeţkoy, s-ar putea ajunge la o situaţie inadmisibilă din punct de vedere canonic în care un episcop s-ar afla pe sine subordonat unui preot, care este conducătorul duhovnicesc al frăţiei.

Episcopul Grigorie (Grabbe) crede că aceasta este exact ceea ce s-a întâmplat: ,,Mitropolitul Evloghie a trebuit să rupă relaţiile cu Sinodul sub orice pretext, fiindcă altminteri Sinodul s-ar dovedi a fi fatal pentru activităţile Frăţiei Sfintei Sofia. Gradul subordonării sale faţă de influenţa frăţiei a devenit deosebit de evident după prima încercare de reconciliere a arhiepiscopului Anastasie”[139]. În timpul întrevederii lor de dinainte de Sfintele Paşti de la Paris, mitropolitul Evloghie a fost de acord să participe la Sinodul Episcopilor. Dar mai târziu, primind telegrama arhiepiscopului Anastasie care-l implora să vină la Karlovtsy, mitropolitul Evloghie a trimis refuzul său pretinzând că turma sa nu l-ar lăsa să plece … ,,Prin turmă – scria episcopul Grigorie – ar trebui să se înţeleagă cei aflaţi în imediata apropiere a mitropolitului Evloghie, adică aceeaşi Frăţie a Sfintei Sofia, deoarece o turmă adevărată nu ar putea da glas voii sale. Ce fel de putere ar trebui să se exercite asupra unui episcop ortodox pentru a-l reţine de la a participa la discuţii, cu fraţii săi întru slujirea lui Hristos, spre reconciliere în sânul Bisericii !”[140] Sub presiunea aceleiaşi frăţii, mitropolitul Evloghie a părăsit Sinodul din 1926, întrucât pe agenda sa erau prevăzute discuţii despre Mişcarea Studenţilor Creştini şi Institutul Teologic.

Toate acestea vădesc adevăratul motiv al plecării mitropolitului Evloghie din BORD şi al încălcării unităţii ei în vremea marilor ei încercări. După câte se pare, motivul nu stă numai în vanitatea personală a mitropolitului Evloghie, ci şi în înclinaţia sa către trădări, atât bisericeşti cât şi politice: în septembrie 1944, el a părăsit cu uşurinţă jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului şi, pocăindu-se în faţa patriarhului Alexie, s-a alăturat Patriarhiei Moscovei şi chiar a primit paşaport sovietic. Neprimind nici un consimţământ pentru această schimbare din partea Constantinopolului, mitropolitul Evloghie a rămas întregul an în ambele (!) jurisdicţii şi în timpul slujbelor pomenea atât pe patriarhul Moscovei, cât şi pe patriarhul ecumenic (al Constantinopolului)[141].

Deşi unele parohii vest-europene au rămas credincioase BORD, răul făcut de mitropolitul Evloghie a fost mare. El a fost pricinuit nu numai de trăsăturile de caracter ale mitropolitului Evloghie şi motivele sale personale. În lucrarea sa, dedicată în mod specific acestei probleme, episcopul Grigorie a arătat că ,,rădăcinile discordiei bisericeşti” (titlul articolului) mergeau mult mai adânc: ele aveau să fie găsite în diferite tendinţe teologice şi grupuri de persoane precum S. Bulgakov, N. Berdiaev[142], A. Kartaşev, şi alţii care-l înconjurau pe mitropolitul Evloghie şi care căutau ,,noi revelaţii” şi reevaluarea întregii învăţături a Bisericii. Episcopul Grigorie a numit ,,Frăţia Sfintei Sofia centrul mişcării reformiste”[143].

Iată, a chinuit nedreptate, zămislit-a durere şi a născut fărădelege (Psalmi 7, 15). Aceste cuvinte ale sfântului psalmist caracterizează în mod potrivit „şcoala de la Paris”. Profesorii ei, în mod precumpănitor membri ai Frăţiei Sfintei Sofia, renovaţionişti, eurasieni, ,,anarhişti mistici” (aşa cum se definea pe sine N. Berdiaev) sau pur şi simplu sofianişti, au creat un laborator „ortodox” de învăţături mincinoase şi erezii. Acest lucru a fost făcut având în minte un scop pe termen lung. Vreme de şapte decenii, acest „laborator” a atras tineri care iubeau sincer Ortodoxia, otrăvindu-le astfel conştiinţa acestor viitori preoţi şi teologi cu falsa înţelepciune a sofianismului şi modernismul bisericesc. Această influenţă nu a fost limitată la Paris. Ea a prins rădăcini ,,în minţile viitoarei comunităţi bisericeşti ruse răspândindu-se în Biserica Rusă, mişcându-se de acolo către Biserica Ecumenică şi reformând-o mai încet, dar mai eficient decât toate soiurile de ,,congrese pan-ortodoxe” (referindu-se, probabil, la Congresul din 1923 convocat de patriarhul Meletie al IV-lea), organizate de ierarhii renovaţionişti”[144].

Toţi aceştia – berdiaevi, bulgakovi, schmemani şi meyendorfi – au fost, şi sunt încă, cei care pricinuiesc în mod repetat vătămare duhovnicească în lumea ortodoxă. Într-o mândrie de nedezrădăcinat a minţii şi supunându-se duhului apostaziei anticreştine, ei continuă să propovăduiască despre libertatea „bisericească” şi „dogmatică” în toată impetuozitatea şi puterea sa de distrugere. Nu degeaba schismaticul lor nepocăit, avva Evloghie, declara cu puţin timp înainte de moartea sa: ,,Cea mai tenace luptă din întreaga mea viaţă a fost pentru libertatea Bisericii”. Eliberare de Cine şi ce ?! De dogme, canoane, şi ascultare de Sfânta Biserică ? Sau, poate, de Însuşi Capul Ei ?! Făgăduindu-le slobozenia, singuri robi fiind ai stricăciunii (II Petru 2, 19).

În prelegerile, articolele şi publicaţiile lor, toţi aceşti profesori ai ,,şcolii de la Paris” au răspândit în întreaga lume, cu perseverenţă şi sub masca ,,creativităţii spirituale”, ceea ce Sinodul Episcopilor BORD a definit ca fiind o ,,noutate nelegiuită”. Cât de adevărate sunt cuvintele apostolului: Nu fiţi mulţi dascăli (Iacov 3, 1) !

Vreme de câteva decenii, Metocul Serghiev a fost pepiniera celor mai ,,neînfricate”, adică fără frică de Dumnezeu, teologumene şi pur şi simplu erezii promovate ca ultimul cuvânt în cercetarea teologică şi ,,creativitatea dogmatică”. Ca şi cum creativitatea ar fi admisibilă în ce priveşte dogmele ! Lăsând la o parte mărturisirea ecumenismului, acest institut a susţinut sofianismul, numit în mod eufemistic ,,sofiologie”, divinizarea numelui lui Dumnezeu (în limba rusă, imiabojnicestvo), numită de asemenea proslăvirea numelui (în limba rusă, imiaslavie), ca şi toate soiurile de renovaţionisme.

Participarea la ecumenism necesită concesii nemaiauzite din partea creştinilor ortodocşi. Astfel, deja în 1933, protopopul Serghie Bulgakov scria următoarele atunci când pregătea terenul pentru implicarea creştinilor ortodocşi în mişcarea ecumenistă: „Separarea în rugăciune … s-a întărit şi s-a stabilit cu fermitate în canoanele bisericeşti care, deşi au fost alcătuite în secolele IV-V, au până acum puterea legii în vigoare, şi deşi nu au fost abrogate în mod oficial, nu sunt respectate în practică … Noi nu ne putem uni în rugăciune cu fraţii noştri în toate – a continuat S. Bulgakov – îndeosebi, noi nu putem face o rugăciune către Maica Domnului şi sfinţi împreună cu protestanţii … De dragul unităţii în rugăciune cu ei, Ortodoxia trebuie să se smerească, ca să spunem aşa; desigur, în măsura în care este făcută din dragoste şi bunăvoinţă, de dragul ,,iconomiei” Bisericii, aceasta poate fi permisă ca o jertfă a dragostei, ca o absenţă a maximalismului inexorabil potrivit căii Apostolului Pavel tuturor toate m-am făcut[145].

Astfel, bunăvoinţa ecumenistă le cere creştinilor ortodocşi să sacrifice nu numai canoanele bisericeşti, chipurile învechite şi ,,abrogate în practică”, ci şi rugăciunile către Maica Domnului şi sfinţi. Tatăl minciunii, care vorbeşte prin astfel de împăciuitori precum Serghie Bulgakov, spune că aceste concesii blasfemiatoare sunt spre „smerirea de sine” şi „jertfa dragostei”. Dimpotrivă, Sfântul Marcu al Efesului, flacăra Ortodoxiei, scria că ,,chestiunile de credinţă nu permit iconomia”[146].

Cel mai ispititor aspect al ,,şcolii de la Paris” este falsificarea învăţăturii ortodoxe sub masca unei cercetări teologico-filozofică creative. Climatul spiritual al institutului din Paris, cu altarul său îndreptat către apus, este îmbibat cu pseudo-înţelepciunea apuseană arogantă şi gnosticism. Este îndeajuns să frecventezi prelegerile la acest institut pentru a deveni convins de frivolitatea spirituală şi erezia evidentă a profesorilor săi. Pe lângă activitatea didactică, aceşti maeştri ai cugetării ,,ortodocşi” publică sofismele lor peste tot, îndeosebi de la un capăt la celălalt al Rusiei redeşteptate spiritual. Cel mai adesea, aceste lucrări sunt născocirile sofianiste ale lui S. Bulgakov şi P. Florenski şi ale propagatorilor lor.

Din nefericire, falsitatea plăsmuirilor intelectuale iscusite ale ,,profesorilor” de la Paris, incompatibilitatea lor cu adevărata Ortodoxie, rămân adeseori neobservate nu numai de neortodocşi, ci şi de mulţi ortodocşi fără o pregătire teologică suficientă, şi în primul rând patristică. În mod evident, ,,şcoala de la Paris” le este de prea puţin folos heterodocşilor care sunt înclinaţi sincer către Ortodoxie. În acelaşi timp, „profesorii” de la Paris, care au părăsit hotarele Bisericii, le dau ecumeniştilor şi renovaţioniştilor religioşi şansa de a susţine baza ,,ortodoxă” teoretică deformată în mod deliberat pentru o convergenţă religioasă, adică diluarea adevărului ortodox cu toate neadevărurile ereticilor.

Când Sfântului Nectarie, stareţul de la Optina, i s-a cerut să vorbească despre Institutul Teologic din Paris, el şi-a exprimat temerea cu privire la natura eretică a acestei instituţii. Despre YMCA şi prelegerile lui N. Berdiaev prezentate la cel de-al doilea Congres al ei, Sfântul Nectarie a spus: „Astfel de asociaţii (ca Mişcarea Creştină) dezvoltă o filozofie inacceptabilă pentru duhul ortodox”[147]. Aceste cuvinte ale înţeleptului stareţ s-au adeverit.

 

 

13. ,,Teolog este cel care se roagă cu adevărat …”

Alegând această definiţie patristică a teologiei ca titlu al acestui capitol, trebuie să spunem de asemenea că teolog este cel care are ,,cugetul lui Hristos”, care se închină lui Dumnezeu ,,în duh şi adevăr”, că teologia este cunoaşterea adevărurilor veşnice revelate dumnezeieşte care conduc către viaţa veşnică.

Dar cugetul lui Hristos, ca şi Duhul şi Adevărul sunt unice şi sălăşluiesc doar în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică avându-L pe Iisus Hristos Domnul nostru şi Mântuitorul Însuşi drept Cap al ei. Această teologie, revelată dumnezeieşte şi păzită de către Biserică, este însuşită printr-o creştere efectivă în sânul Bisericii, care este săvârşită îndeosebi prin rugăciune şi ascultare faţă de poruncile lui Hristos privind dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.

Din nefericire, o asemenea teologie, în concordanţă cu ceea ce a spus Biserica veacuri de-a rândul şi pretutindeni prin Apostolii săi, prin Părinţii Bisericii şi prin Sfinţi, are puţine în comun cu ,,ştiinţa teologică” şi ,,creativitatea teologică” care au înflorit atât de abundent în secolul XX printre moderniştii ecleziastici şi apostaţi.

Recentul canonizat Sfântul Ioan (Maximovici) scria că astfel de raţionamente omeneşti, în loc să se plece în faţa adevărurilor revelate dumnezeieşte, încearcă să le adapteze înţelegerii lor. ,,Aceasta este dorinţa de a nivela şi de a amesteca ceea ce a fost revelat de Dumnezeu cu ceea ce a descoperit omul însuşi … Filozofii noştri par să se simtă înrudiţi cu ereticii din vechime fără a-şi ascunde simpatia faţă de ei şi văzând în ei pe propovăduitorii adevărului”[148].

Aceste cuvinte caracterizează în modul cel mai potrivit cu putinţă scrierile ,,teologice” ale ereziarhilor contemporani. Din ele cititorul poate afla despre ,,natura feminină a dumnezeirii”, ,,sufletul lumii” şi apocatastază (Serghie Bulgakov scrie despre ea cu simpatie) cu ,,preexistenţa sufletului” şi alte născociri cabalistice şi ocult-gnostice. Mai mult, aceste idei prezentate într-o manieră întrucâtva nouă trec drept ,,percepţii’’ şi ,,învăţături” teologice strălucite. Nu acesta este motivul pentru care toţi aceşti renovaţionişti încearcă să defăimeze Biserica Rusă afirmând că nu a avut teologie independentă până în secolul XX ? Ei susţin că înflorirea gândirii religioase ruse a avut loc prin activitatea lui S. Bulgakov, P. Florenski, N. Berdiaev şi a adepţilor lor, prin toţi cei pe care F.M. Dostoievski i-a numit pe drept ,,trândavi religioşi”.

Dar trândăvia şi vanitatea nu sunt singurele forţe care motivează astfel de oameni. Coordonarea statornică a eforturilor lor în societăţile secrete şi organizaţiile controlate de aceste societăţi (precum Institutul Teologic din Paris şi Seminarul Sfântul Vladimir din New York, Academia Teologică şi seminariile teologice ale Patriarhiei Moscovei şi ale altor patriarhii ecumeniste, ca să nu mai vorbim de astfel de pepiniere noi ale renovaţionismului răuvoitor precum universitatea înfiinţată în amintirea protopopului A. Men şi Institutul Teologic Sfântul Tihon din Rusia) este o dovadă suficientă că răspândirea în întreaga lume a acestei ,,creativităţi teologice”, atât de asemănătoare cu cele mai teribile erezii din vechime, este de mare însemnătate pentru oricine. Această ,,teologie” a apostaziei care de la primii ei paşi s-a plasat deasupra şi în afara învăţăturii Părinţilor Bisericii şi a fost în contradicţie cu ea în mod constant, nu poate fi învăţătura Bisericii, cu toate că pretinde tot timpul că este. Fiind incapabili să se supună Bisericii, să fie în acord cu Sfinţii Părinţi, aceşti ,,teologi” vor declara drept ,,Biserică” orice poate găzdui orice erezie. Ei nu numai că vor declara, ci vor crea în pripă această anti-Biserică în ecumenismul care se dezvoltă cu repeziciune înaintea ochilor noştri într-un super-ecumenism cu însuşirile definite clar ale religiei lui antihrist.

Ceea ce se creează în lumea limitată a şcolii, congreselor şi adunărilor teologice este adus la cunoştinţa publicului cu respect, popularizat şi introdus în practica Bisericilor tot mai degenerate. Succesul acestei activităţi degradante este vizibil aici pentru oricine: complăcându-se într-o stare de obedienţă, credincioşii adoptă inovaţiile mai înainte de neconceput, şi lupii care îi controlează îşi pot urmări acum cu tot mai multă francheţe ţelurile lor satanice (a se vedea, de exemplu, în cap. 4 declaraţiile Mitropolitului Chiril de Smolensk la cea de-a VI-a Adunare a CMB).

Darul deosebirii duhurilor devine o mare raritate, şi mulţumită popularizării, scrierile ,,fondatorilor” şi adepţilor lor (bulgakovii, florenskii, schmemanii, manii) care ocupă rafturile din librării amestecate cu lucrările lui Blavatskaya, ale lui Steiner, ale hinduiştilor şi sataniştilor, îşi găsesc sute de mii de noi cititori.

Viclenia oarecum recentă a acestei ,,partide” teologice pare ridicolă şi naivă astăzi, dacă ne amintim o recunoaştere tipică a unuia dintre sofianiştii moscoviţi căruia îi plăcea să repete că el şi-a intitulat articolul său despre Bulgakov ,,Părintele Serghie” pentru a scoate din conştiinţa cititorilor săi expresia armonioasă ,,Părinte al Bisericii”. La doar câţiva ani după aceasta, nu mai sunt necesare trucurile: ereticii sunt numiţi acum pe faţă ,,Părinţi ai bisericii”, şi unul, chiar de un calibru mai mic (A. Men), este menţionat ca ,,fiul omului” !

Sarcina înlocuirii Părinţilor Bisericii cu bulgakovii, a teologiei cu erezia, şi a Bisericii lui Hristos cu desfrânata anticreştină a Babilonului este îndeplinită cu râvnă de cei pe care strămoşii noştri i-ar plimba pe străzile oraşului având pe cap şepci cu inscripţia ,,soldaţii lui satan”. Acum aceşti soldaţi au putere şi autoritate în lumea apostaziei.

Biserica Ortodoxă şi teologia nu au nici o legătură cu toate acestea. Biserica nu-l va numi niciodată teolog pe ereticul Bulgakov, nici nu se vor acorda vreodată în Biserică grade teologice catolicilor şi monofiziţilor, aşa cum se obişnuieşte în Academiile Teologice ale Patriarhiei Moscovei. Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserica Ortodoxă este una cu Părinţii Bisericii şi ea nu poate decât să rămână în contemplarea patristică a lui Dumnezeu. ,,A cugeta despre orice [lucru] ’în Hristos’ – aceasta este principala poruncă pentru toţi creştinii, acesta este imperativul nostru creştin categoric al teoriei cunoaşterii” (Iustin Popovici)[149]. Cel mai adesea, adevărata teologie grăieşte blând, dar vocea sa curată este auzită în întreaga lume: pentru mântuirea unora şi mai marea condamnare a altora. Adevărata teologie, străină de narcisism şi exaltare, stă ascunsă în chiliile rugătorilor şi asceţilor, în mânăstirile care păzesc cu credincioşie tradiţia patristică, într-o luptă ascetică care rămâne în umbră în mijlocul lumii apostate.

Adevărata teologie ajută la dobândirea mântuirii, fiindcă cei care caută mântuirea o află. Numai Dumnezeu ştie câte exemplare din Sfintele Scripturi, câte volume din scrierile Părinţilor Bisericii sau scriitorilor asceţi, câte cărţi cu vieţile sfinţilor, de rugăciuni şi acatiste au fost copiate în taină de mână, sau bătute la maşină, departe de ochii scrutători ai KGB-ului şi trecute din mână în mână în Rusia sovietică. Autoarea acestor rânduri a văzut şi a citit adeseori astfel de publicări ,,samizdat” ale cărţilor Arhiepiscopului Serafim (Sobolev), ale predicilor şi articolelor Arhiepiscopului Averchie (Tauşev), ale arhimandritului Constantin (Zaiţev) şi ale altor cărţi remarcabile.

Această literatură a pregătit în mod proniator poporul rus pentru atacul duhovnicesc pe care-l suferă astăzi Ortodoxia în Rusia. Pentru Rusia, chinuită de suferinţe şi pierind în păcate, alcoolism şi nelegiuiri fără de număr, cărţile teologilor amintiţi mai sus au fost tot atât de importante ca pâinea. Poate de aceea putem observa un fenomen extraordinar în Rusia de astăzi, anume cel al ,,tâlharilor înţelepţi” care, după ce au ieşit din închisori, au devenit fii plini de râvnă ai Bisericii Ortodoxe ? ,,Nu ne este dat nouă să ştim cum se va răsfrânge cuvântul nostru [asupra altora]” (Feodor Tiutcev).

Cărţile publicate de Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora[150], în primul rând la Mânăstirea Sfânta Treime din Jordanville, şi trimise în Rusia decenii de-a rândul, au adus roade bune. Grija pastorală pentru mântuirea celor pierduţi şi în eroare este de asemenea teologie.

În vremurile noastre premergătoare lui antihrist, ca în vremurile Sinoadelor Ecumenice, teologia este acolo unde este expusă erezia, acolo unde se ridică glasul în apărarea Ortodoxiei, acolo unde unitatea cu sfinţii este manifestată nu numai în comemorarea lor liturgică, ci şi în întreaga rânduială de viaţă a Bisericii.

Canonizarea Sfinţilor Noi Mucenici şi Mărturisitori ai Rusiei şi a Stareţilor de la Optina de către Biserica noastră din diaspora; proslăvirea sfântului ei ascet şi teolog Ioan (Maximovici), condamnarea ereziei sofianiste şi anatema sa împotriva marii erezii a ecumenismului – toate acestea încununează credinţa ortodoxă de-a lungul întregii existenţe a BORD. Toţi întâistătătorii ei, răposaţii mitropoliţi Antonie, Anastasie şi Filaret, actualul mitropolit Vitalie, întemeietorii şi profesorii Seminarului Teologic de la Mânăstirea Sfânta Treime din Jordanville, precum şi protopopul Mihail Pomazanski şi alţii; arhiepiscopul Serafim (Sobolev) şi elevii şi ucenicii lui bulgari, demascatorii ereziei ecumenismului arhimandritul Serafim (Alexiev) şi Serghie (Jazadjiev)[151], arhimandritul Iustin (Popovici), episcopul Grigorie (Grabbe), ieromonahul Serafim (Rose), protopopul Lev Lebedev, arhidiaconul Ghermano Ivanov-Trinadtzaty[152] – ei sunt cei în ale căror cuvinte ortodocşii de astăzi caută şi găsesc o călăuză demnă de încredere către mântuire, departe de păienjenişul de scrieri produse de falşii păstori modernişti şi renovaţionişti cu care antihrist încearcă să prindă sufletele instabile. Adevărata Biserică, spre deosebire de patriarhiile apostate de astăzi, prin însăşi natura ei nu poate permite amestecarea luminii cu întunericul, părtăşia lui Hristos cu Veliar. Ea nu poate fi decât izvorul adevăratei teologii, pe care ea şi numai ea o păzeşte şi o transmite lumii.

 

 

14. Erezia sofianista si incercarile de a-L feminiza pe Dumnezeu

Cuvântul ,,Sophia” tradus din limba greacă înseamnă ,,înţelepciune dumnezeiască”. Aşa cum este folosit în Sfânta Scriptură, acest cuvânt indică un atribut general al dumnezeirii, autoritatea Sa atotînţeleaptă, precum şi raţiunea Sa superioară.

Termenii care personifică Înţelepciunea, folosiţi de obicei în Vechiul Testament, mai ales în pasajele care sunt asemănătoare cu Noul Testament, şi revelaţia lui Hristos, au fost înţeleşi în mod unanim de către Sfinţii Părinţi ca referindu-se la Ipostasul Fiului lui Dumnezeu. De exemplu, aşa este înţelegerea universală a Bisericii a cuvintelor despre Înţelepciune cuprinse în Cartea Pildelor lui Solomon (9, 1-9).

Documentele celui dintâi, celui de-al III-lea, celui de-al VI-lea şi celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic mărturisesc faptul că întreaga Biserică Ortodoxă a folosit termenul de înţelepciune dumnezeiască pentru cel de-al doilea Ipostas dumnezeiesc. Astfel, Primul Sinod Ecumenic vorbea despre Înţelepciunea de nepătruns, ,,care a creat tot ceea ce a fost creat” – despre Înţelepciunea nesfârşită, necreată, Înţelepciunea fără de început, adică despre Hristos, fiindcă Hristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 24)[153].

În documentele celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic, noi citim: ,,Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, Înţelepciunea necreată a lui Dumnezeu Tatăl, care S-a arătat în trup, şi prin marea şi dumnezeiasca Sa iconomie ne-a slobozit din cursele idolatriei, îmbrăcându-Se în firea noastră, a înnoit-o prin conlucrarea Duhului, care împărtăşeşte cugetul Lui”[154].

,,Din cele mai vechi timpuri, multe ţări ortodoxe au închinat biserici Domnului Iisus Hristos ca Înţelepciunea lui Dumnezeu”. Acest fapt adevereşte de asemenea că cuvintele ,,Înţelepciunea lui Dumnezeu” se referă la cel de-al doilea Ipostas dumnezeiesc[155].

Protopopul Mihail Pomazanski notează faptul că în general bisericilor creştine străvechi li se dădeau destul de des numele conceptelor creştine. Astfel, în Calcedon exista o biserică a Sfintei Irina – ,,nu a Mucenicei Irina, ci a Irinei, pacea lui Hristos”, aşa cum este explicat în Minei (vieţile sfinţilor în ordinea prăznuirii lor) pe 27 ianuarie. ,,În Constantinopol, Sfântul Grigorie Teologul a rostit faimoasele cuvinte despre Sfânta Treime în biserica Anastasiei – nu a Mucenicei Anastasia, ci a Anastasiei, Învierea lui Hristos. Tot astfel este biserica Paraschevei – nu a Mucenicei Parascheva, ci a Paraschevei-Vineri, ziua patimilor Mântuitorului nostru şi a pogorârii Lui la iad (zugrăvită foarte des în icoanele străvechi)”.

,,Prin urmare – spune protopopul M. Pomazanski –, raportarea sofiologilor la tradiţia Bisericii în Răsărit în păstrarea ideii de Sophia care s-a manifestat în construirea de biserici ale Sfintei Sophia şi pictarea de icoane este extrem de forţată”[156].

Învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii despre Iisus Hristos ca Înţelepciunea lui Dumnezeu şi despre acest nume al celui de-al doilea Ipostas dumnezeiesc a fost înţeleasă ,,ca un adevăr limpede şi de netăgăduit al întregii Biserici universale”[157].

Cu toate acestea, pseudo-înţelepciunea acestei lumi a ales să vadă o fiinţă personală spirituală aparte în termenul ,,Sophia” din Vechiul Testament.

Scrierile lui Vladimir Soloviev (1853-1900) au contribuit în multe feluri la răspândirea mitologiei sofianiste în Rusia. Acest gânditor strălucit a exercitat o influenţă enormă asupra filozofiei religioase şi gândirii teologice ruse. Influenţa sa este mare şi astăzi.

Conceptul de Sophia ocupă un loc excepţional în scrierile lui Soloviev[158] în care el a suferit tot felul de metamorfoze. El l-a asociat cu Hristos, cu ,,sufletul lumii” (World Soul), cu ,,umanitatea universală ideală şi veşnică”, cu Maica Domnului, cu ,,îngerul păzitor la lumii”[159]. Sophia (lui Soloviev) a dobândit de asemenea un aspect cu totul diferit, discutabil din punct de vedere spiritual – acela al Eternului Feminin (Die ewige Weiblichkeit) care s-a ivit pe baza romanticismului, cabalei rabinice şi închipuirii gnostice impetuoase.

Acest aspect feminin al Sophiei a avut o semnificaţie personală deosebită pentru Soloviev. Ea a fost un soi de experienţă mistică a dragostei care l-a însoţit toată viaţa. ,,Sophia” i-a inspirat nu numai poezia, ci întreaga sa creativitate filozofică. Pentru Soloviev filozoful, ea nu era atât un fenomen speculativ, cât unul real în mod mistic (indiferent cât de paradoxal ar putea suna aceasta). Soloviev (ca şi părintele S. Bulgakov mai târziu) a avut o percepţie vizuală a Sophiei şi a descris întâlnirile sale mistice cu chipul ei în poemele sale lirice cele mai intime care au inspirat ulterior întreaga generaţie a simboliştilor ruşi (A. Blok şi A. Bely, în special).

Nu am vorbi despre această înşelare duhovnicească evidentă şi ,,idilă” metafizică oarecum sinistră a lui Soloviev cu ,,Sophia” dacă ele nu ar fi persistat în învăţătura a doi gânditori teologici vestiţi ai secolului XX – preoţii Pavel Florenski şi Serghie Bulgakov care au astăzi mulţi adepţi în Rusia şi în multe alte ţări.

Aceşti ucenici şi adepţi direcţi ai lui Vladimir Soloviev au preluat nu numai ambiguitatea gnostico-panteistă a învăţătorului lor, ci şi toată ,,tulburarea înşelării erotice” (protopop Gheorghe Florovski) pe care acesta o avea. În contemplarea lor intelectuală asupra Eternului Feminin, asupra Sophiei, Florenski şi Bulgakov l-au lăsat cu mult în urmă pe Soloviev prin crearea de chipuri încă mai blasfemiatoare ale ei. Dacă, potrivit lui G. Florovski, învăţătorul lor a încercat să creeze o ,,sinteză religioasă dintr-o trăire nereligioasă” (35), aceşti doi propovăduitori ai sofianismului erau îmbrăcaţi în haine clericale.

Arhiepiscopul Serafim Sobolev vorbeşte despre doctrina sofianistă a lui Florenski şi Bulgakov ca despre ,,o învăţătură cu adevărat eretică cu o perspectivă gnostică şi păgână asupra lumii”, conducând la ,,haos dogmatic”[160].

În ce priveşte teologia părintelui S. Bulgakov, acest arhiepiscop scrie că ,,nu este doar o dezvoltare aberantă a gândirii teologice, ci şi cel mai grav păcat. Potrivit Sfinţilor Părinţi, cel mai mare păcat este păcatul împotriva credinţei ortodoxe deoarece el nu este înrădăcinat în slăbiciunile scuzabile ale firii omeneşti, ci este un păcat al firii noastre duhovniceşti care ne lipseşte de harul Sfântului Duh”[161]. Fiind o erezie, învăţătura sofianistă, spune arhiepiscopul Serafim, ,,poate pune în primejdie însăşi existenţa Bisericii Ortodoxe pe pământ, dacă nu este combătută şi condamnată în mod decisiv de Autoritatea Supremă Bisericească”[162].

În ultima vreme, în Rusia, ideile sofianiste ale preotului Pavel Florenski şi ale protopopului Serghie Bulgakov au fost răspândite din ce în ce mai mult. Pentru mulţi oameni, chestiunea Sophiei este încă destul de neclară.

Din acest motiv este extrem de important să ştim că sofianismul a fost condamnat de două ori prin hotărâre sinodală, aşa cum reiese din două documente:

 

1) O hotărâre a Patriarhiei Moscovei din data de 24 august 1935, nr. 93

În acest document se spun următoarele: ,,Prin decizia noastră din 24 august 1935, nr. 93, s-a stabilit că:

i) învăţătura profesorului şi protopopului S.N. Bulgakov – care, prin tâlcuirea sa (sofianistă) neobişnuită şi arbitrară, denaturează adeseori dogmele credinţei ortodoxe, care în câteva din punctele sale repetă direct învăţăturile false condamnate deja prin hotărâri sinodale ale Bisericii, şi din care pot rezulta concluzii care s-ar putea dovedi chiar vătămătoare pentru viaţa duhovnicească – această învăţătură trebuie recunoscută ca străină de Sfânta Biserică Ortodoxă a lui Hristos, şi toţi slujitorii şi fiii ei credincioşi trebuie avertizaţi împotriva acceptării acestei învăţături.

ii) Acei prea sfinţiţi arhipăstori, clerici şi laici ortodocşi care au îmbrăţişat în mod nechibzuit învăţătura lui Bulgakov şi care au promovat-o în predicile şi lucrările lor, scrise sau tipărite, vor fi chemaţi să-şi corecteze erorile comise şi să fie credincioşi statornici ai ’învăţăturii sănătoase’”.

 

2) O hotărâre a Consiliului Episcopilor BORD din 17/30 octombrie 1935 cu privire la noua învăţătură a protopopului Serghie Bulgakov despre Sophia, Înţelepciunea lui Dumnezeu.

Primele trei puncte ale acestei decizii afirmă:

,,i) A se recunoaşte învăţătura protopopului Serghie Bulgakov despre Sophia, Înţelepciunea lui Dumnezeu, drept eretică.

ii) A i se aduce la cunoştinţă mitropolitului Evloghie această decizie a Consiliului şi a-i cere să-l mustre pe protopopul Bulgakov cu intenţia de a-l îndemna să renunţe public la învăţătura sa eretică cu privire la Sophia şi de a face un raport despre consecinţele unei astfel de mustrări către Sinodul Episcopilor BORD.

iii) În cazul în care protopopul Bulgakov nu se pocăieşte, actuala hotărâre a Consiliului care condamnă erezia sofianismului trebuie adusă la cunoştinţa tuturor Bisericilor autocefale”.

 

Printre lucrările care combat ereza sofianismului, trebuie menţionate în primul rând scrierile Sfântului Ioan (Maximovici)[163] şi cartea arhiepiscopului Serafim (Sobolev), Noua învăţătură cu privire la Sophia, Înţelepciunea lui Dumnezeu, Sofia, 1935. Aceasta este ,,cea mai însemnată lucrare critică [a arhiepiscopului Serafim] despre sofiologie din secolul XX, atât în ce priveşte volumul său (525 pagini), cât şi conţinutul”[164].

Separat de această carte, vrednicul de pomenire arhiepiscop Serafim a închinat încă o lucrare acestei chestiuni: Apărarea ereziei sofianismului de către protopopul S. Bulgakov în faţa condamnării ei de către Consiliul Episcopilor BORD, Sofia, 1937.

Lucrările menţionate mai sus, scrise în duh patristic, zdrobesc cu totul erezia sofianistă a lui Bulgakov şi Florenski.

Hotărârea Consiliului Episcopilor BORD care a condamnat falsa învăţătură a protopopului S. Bulgakov a fost întemeiată pe o analiză teologică cât se poate de serioasă făcută de arhiepiscopii Ioan (Maximovici) şi Serafim (Sobolev). Din acest motiv, pretenţia sofianiştilor că acei episcopi care l-au declarat eretic pe Bulgakov nu i-ar fi citit lucrările este o minciună nefondată.

O altă minciună deliberată este afirmaţia făcută de un cleric al Patriarhiei Moscovei, egumenul Andronic (Trubacev), o rudă a lui Florenski şi un propagator al ideilor lui, potrivit căreia ,,în BORD, cinstirea lui Florenski ca mucenic a început în 1981. Numele şi chipul său pot fi găsite în icoana noilor mucenici. Părintele Pavel este venerat în mod special ca mucenic de Frăţia Sfântul Ghermano de Alaska (California)”[165].

BORD, prin întâistătătorul ei mitropolitul Vitalie, a făcut următoarea declaraţie cu privire la presupusa proslăvire a preotului Pavel Florenski: ,,În numele Consiliului şi al Sinodului Episcopilor, biroul editorial al acestui Mesager face o înştiinţare categorică despre faptul că BORD nici măcar nu a avut în vedere şi nici nu ar putea purcede la o astfel de proslăvire. A avut loc o eroare inoportună cu caracter pur iconografic. Pe icoana Sfinţilor Noi Mucenici ai Rusiei a fost înscris numele, dar nu şi chipul lui Pavel Florenski.

Dacă se face o analiză a cărţii părintelui Pavel Florenski, intitulată pretenţios Stâlpul şi temelia adevărului, şi a altor scrieri ale sale, atunci un cititor ortodox se confruntă cu o imagine a acestui preot renumit cu un suflet turbulent care s-a aruncat în marea teologiei fără busolă şi care navighează către o destinaţie care nu-i este cunoscută nimănui, nici măcar lui însuşi”[166].

Patriarhia Moscovei a popularizat multă vreme falsa învăţătură a preotului Pavel Florenski şi protopopului Serghie Bulgakov. Mulţi ierarhi ai Patriarhiei Moscovei au vorbit şi au scris despre ei; printre ei se numără: actualul patriarh Alexei al II-lea (Cuvântare rostită la cea de-a VIII-a Adunare Generală a KEC, Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 1, 1980), Mitropolitul Vladimir de Rostov şi Novocerkassk, fost rector al Academiei Teologice din Moscova (Dizertaţie la master, a se vedea Scrieri Teologice, Culegerea 21; discursul rostit la Academia Teologică din Moscova pe 22 februarie 1982, Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 4, 1982), Mitropolitul Filaret de Minsk şi Grodno, exarh patriarhal a toată Bielorusia, fost rector al Academiei Teologice din Moscova, Mitropolitul Pitirim de Volokalamsk, preşedintele Comisiei de Publicaţii a Patriarhiei Moscovei (Scrieri Teologice, Culegerea 5; Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 4, 1969; Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 1, 1975, cuvântare rostită la Uppsala; Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 4, 1982), Mitropolitul Chiril de Smolensk, fost rector al Academiei Teologice din Leningrad (acum Sankt Petersburg), Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 7, 1982).

Lista celor care aparţin de Patriarhia Moscovei şi scriu în mod apologetic despre Florenski şi Bulgakov poate fi lărgită cu multe nume de clerici, profesori şi dascăli de la Academiile Teologice din Moscova şi Leningrad. Haideţi să-i enumerăm doar pe câţiva dintre ei: arhimandritul Platon (Igumenov), profesor la Academia Teologică din Moscova (Dizertaţie de candidat la postul de profesor, Lavra Sfântul Serghie şi Sfânta Treime, 1979, Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 10, 1989), M.A. Starokadomski (Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 4 şi 8, 1969); protopopul Ioan Kozlov, A.I. Gheorghievski (Glasul Ortodoxiei, nr. 2, 1971), arhimandritul Inochentie (Prosvirnin), egumenul Andronic (Trubacev), arhimandritul Ianuarie (Ivliev), protopopul Vladimir (Fedorov), ambii fiind dascăli la Academia Teologică din Sankt Petersburg, şi mulţi alţi clerici ai Patriarhiei Moscovei.

Lista de mai sus este o dovadă însemnată a rolului Patriarhiei Moscovei în cauza răspândirii ideilor sofianiste în Rusia.

Mai mult, Jurnalul Patriarhiei Moscovei a fost până de curând în esenţă singura lectură duhovnicească îngăduită de autorităţile sovietice milioanelor de ortodocşi din Rusia; aceşti oameni erau, ca o regulă, nu doar neinstruiţi din punct de vedere teologic, ci erau chiar lipsiţi de catehizarea elementară. Şi pentru a face lucrurile încă mai rele, paginile acestui jurnal au prezentat vreme de câteva decenii o fotografie a ,,urâciunii pustiirii”. Jurnalul Patriarhiei Moscovei propovăduieşte, pe lângă ecumenism, tot soiul de învăţături false şi pur şi simplu erezii clericilor Patriarhiei Moscovei şi multor suflete nevinovate.

Şi, probabil, ereziei sofianismului i se acordă cea mai mare cinste. Această erezie, sub masca ,,creativităţii teologice” subtile, este impusă studenţilor de la academiile şi seminariile teologice, adică viitorilor preoţi şi teologi; ea este subiect al multor teze de master şi candidat [la postul de profesor]; în prezent, datorită exemplului dat de Patriarhia Moscovei, ziarele şi periodicele laice îi menţionează frecvent pe Florenski şi Bulgakov, se vorbeşte despre ei la radio şi la televizor ore în şir.

Erezia sofianismului a pătruns atât de adânc în minţile multor clerici ai Patriarhiei Moscovei şi ale turmei lor, le-a otrăvit conştiinţa într-un asemenea grad, încât nu oricine este capabil să se elibereze de ea !

S-au scris despre sofianism lucrări serioase care supun unei critici riguroase această învăţătură falsă, periculoasă din punct de vedere duhovnicesc. Trebuie subliniat că sofianiştii, de obicei, sau denaturează sau muşamalizează cu încăpăţânare criticile aduse preotului Pavel Florenski şi protopopului Serghie Bulgakov[167].

Explicarea esenţei ereziei sofianiste se află dincolo de scopul acestui eseu. Noi trimitem cititorul la lucrarea capitală a arhiepiscopului Serafim (Sobolev), Noua învăţătură cu privire la Sophia, Înţelepciunea lui Dumnezeu (Sofia, 1935) care demască erezia sofianismului şi pe baza căreia această falsă învăţătură a fost condamnată de Consiliul Episcopilor BORD.

În acest eseu, noi suntem interesaţi de această erezie deoarece creatorii ei preotul Pavel Florenski şi protopopul Serghie Bulgakov au introdus un al patrulea ipostas, feminin în Treimea dumnezeiască prin intermediul unei învăţături concepute cu viclenie despre Sophia (cu rădăcini în filozofia păgână a lui Platon, în doctrina cabalistă, ca şi în gnosticismul condamnat de Biserică, mai cu seamă în gnosticismul valentinian şi o serie de alţi gnostico-teozofi mai târzii). Încă câţiva paşi şi ne apropiem de o ,,teologie a femeilor” şi de un vis feminist ecumenist al ,,feminizării” lui Dumnezeu. Auzim deja voci care vorbesc despre ,,zeiţa mamă” pe lângă ,,Dumnezeu Tatăl” în creştinism. Astfel, la cea de-a VI-a Adunare a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) de la Vancouver (1983), unde ,,preoţia” femeilor a fost legalizată, mulţi participanţi ,,le-au îndemnat pe femei să înlocuiască ideea de Dumnezeu Tatăl cu aceea de zeiţa mamă[168]. Şi în 1993, femeile ecumeniste au declarat că Sophia este zeiţa lor şi i s-au închinat ei (a se vedea capitolul 6).

Noile ,,traduceri” ale Sfintei Scripturi conţinând forme gramaticale feminizate au fost publicate deja. În ultimile decenii, Sfânta Scriptură a fost supusă adeseori denaturării de către ,,noile traduceri” în limba engleză şi în alte limbi.

Dar nici una din aceste ,,traduceri” nu a introdus atât de multe blasfemii ca cea publicată de CMB în 1983 şi intitulată ,,Lecţionar[169] atotcuprinzător la nivel de limbaj”.

Pentru a le mulţumi pe feministe, CMB a hotărât să ,,elibereze” Cuvântul lui Dumnezeu de ,,sexism” prin îndepărtarea din Sfânta Scriptură a tuturor pasajelor unde se acordă ,,prioritate” bărbaţilor şi sexului masculin.

În noua ,,traducere” au fost introduse schimbări blasfemiatoare chiar în expresii atât de sacrosancte ca ,,Dumnezeu Tatăl”, care se citeşte acum ,,Dumnezeu Tatăl/Mamă”; ,,Fiul Omului” este înlocuit cu ,,copilul omului”; ,,Împărăţia lui Dumnezeu” este înlocuită cu ,,Sfera/Domeniul lui Dumnezeu”; ,,Domnul”, fiind de gen masculin, este îndepărtat din Sfânta Scriptură şi înlocuit cu ,,Fiinţa Suverană” care este de gen neutru. În loc de ,,Domnul Dumnezeu”, noua ,,traducere” scrie ,,Dumnezeu Suveran”.

În Cartea Facerii unde ni se spune despre facerea omului, cuvântul ,,om” este înlocuit cu ,,omenire”. La menţionarea patriarhilor sunt adăugate numele femeilor: ,,tatăl nostru Avraam/şi Sarra şi Agar mamele noastre”.

În Noul Testament, acolo unde sfinţii evanghelişti vorbesc despre minunile Mântuitorului, traducătorii ecumenişti spun că Hristos a tămăduit o ,,persoană”. Rugăciunea arhierească a Mântuitorului la Cina cea de Taină, potrivit [Evangheliei] Sfântului Ioan sună deosebit de blasfemiator în această traducere.

Pentru alcătuirea propriei Scripturi, CMB a înfiinţat o comisie condusă de luteranul Victor Roland Gold. Ea se compunea din 3 bărbaţi şi 6 femei, dintre care una era călugăriţă catolică. În timpul lucrărilor comisiei, unul dintre membrii comisiei a renunţat pentru că a crezut că ,,această sarcină a mers dincolo de limitele îngăduite de conştiinţa sa”.

Cea mai mare dificultate pentru comisie au constituit-o cuvintele ,,Dumnezeu Tatăl”. Feministele au cerut utilizarea cuvântului ,,Dumnezeu/dumnezeiţă”, dar acest fapt s-a dovedit a fi inacceptabil; o sugestie de a înlocui cu cuvântul ,,părinţi” a părut de asemenea prea impersonală pentru aceşti inovatori; prin urmare, ei au venit cu un termen de ocară: ,,Dumnezeu Tatăl nostru/Mama noastră”.

Criticii acestei lucrări nelegiuite, publicată sub titlul Extrase din Biblie, au întru totul dreptate când comentează că ea subminează însăşi temelia creştinismului prin distrugerea totală a dogmei Sfintei Treimi.

Această falsificare deliberată a Sfintei Scripturi a dat naştere la proteste furtunoase până şi din partea periodicelor şi ziarelor care sunt cu totul străine de religie, precum New York Times, Newsweek, Time, Human Events etc.

În ciuda tuturor protestelor şi a criticilor larg răspândite, CMB a anunţat că a susţinut pe deplin noul text al ,,traducerii” unor fragmente din Sfânta Scriptură[170].

Prin urmare, nu a fost deloc surprinzător că reprezentanţii ,,teologiei femeilor” la cea de-a VII-a Adunare [a CMB] din Canberra şi-au permis să vorbească despre Maica Domnului în termeni familiari[171] sau să pună o întrebare asemănătoare cu cea a dr. Margo Kessman din Germania: ,,La urma urmei, este Eva, care s-a străduit să dobândească cunoaşterea, atât de păcătoasă ?”[172]

Este notabil faptul că ,,teologii” Institutului Teologic din Paris amintit mai sus gândesc cam la fel. Astfel, unul dintre profesori, Nicolae Osorgin, cugetând la Maica Domnului, afirmă: ,,Dacă ajungem la conceptul unităţii tuturor femeilor în chipul Maicii Domnului, în ordinea prezentului veşnic care îmbrăţişează tot ceea ce a fost şi nu a fost, atunci toate femeile (!) au şansa (!) de a deveni Maica lui Dumnezeu”[173].

 

 

15. Falsificările Sfintei Scripturi şi consecinţele lor apostatice în lumea contemporană

 
Sunt oarecare ce vă tulbură pre voi, şi voiesc să strămute evanghelia lui Hristos.
Ci măcar şi noi, sau Înger din cer de vă va binevesti vouă afară de
ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie (Galateni 1, 7-8)
 

În vremurile noastre din urmă, societatea odinioară creştină, care nu-l mai doreşte pe cel ce opreşte acum (II Tesaloniceni 2, 7)[174], şi care nu se mai apără, a îngăduit celor care ne tulbură şi voiesc să strămute evanghelia lui Hristos să se înmulţească excesiv şi să-şi asume puterea.

Proorocia apostolului că ,,în zilele cele de apoi vor veni vremi cumplite. Că vor fi oamenii … având chipul bunei credinţe, iar puterea ei tăgăduind (II Timotei 3, 1-5). Chiar înaintea ochilor noştri, omenirea eşuează tot mai mult în a înţelege de ce Scripturile sunt numite sfinte, şi că toată Scriptura este de Dumnezeu insuflată (II Timotei 3, 16) şi nu este după om (Galateni 1, 11); [omenirea] pierde în mare măsură conceptele de sfinţenie şi adevăr, fiind contaminată cu falsa învăţătură a relativismului universal. Aceasta explică desconsiderarea frivolă şi neruşinată a cuvintelor aspre ale Sfântului Apostol Pavel: Precum am zis mai înainte şi acum iarăşi zic: oricine de vă va binevesti afară de ceea ce aţi luat, anatema să fie (Galateni 1, 9).

Misiunea atât a Bisericii Vechiului, cât şi a Noului Testament a fost întotdeauna, şi rămâne încă, să păzească şi să propovăduiască neschimbată credinţa revelată dumnezeieşte şi făgăduinţele lui Dumnezeu, Sfintele Scripturi şi Tradiţia. Este binecunoscută grija deosebită cu care a fost păstrat textul Scripturii în perioada Vechiului Testament, când fiecare manuscris scripturistic care era deteriorat sau conţinea greşeli era distrus, când nici unul dintre cei care aveau vreun defect de vorbire nu ar fi putut fi vreodată admis pentru a citi din Scripturi cu voce tare în public.

Traducerea Bisericii străvechi a cărţilor Vechiului Testament în limba greacă (aşa-numita Septuaginta) a fost realizată în secolul al III-lea î.Hr. de către bărbaţi numiţi în mod special şi aleşi de Dumnezeu, şi a fost săvârşită cu toate precauţiile posibile şi cu toată reverenţa, şi sub călăuzirea protectoare directă a Bisericii Cereşti, aşa cum este adeverit îndeosebi printr-un episod binecunoscut privind traducerea Sfântului Simeon a Cărţii Proorocului Isaia care conţinea textul profeţiei mesianice despre Mântuitorul lumii care se va naşte din Fecioară (Isaia 7, 14).

Demne de original sunt traducerile canonice realizate de bărbaţi sfinţi din Biserica Noului Testament: cea a Fericitului Ieronim (din ebraica veche în latină, ţinând seama de Septuaginta) şi cea a Sfinţilor întocmai cu apostolii Chiril şi Meftodie (din textul grec al Septuagintei adoptat de Biserică în slavona bisericească). De la Reformă încoace, când eforturile protectoare ale catolicismului au fost înfrânte, traducerile Bibliei în limbile naţionale apărute în Apus au deja o amprentă a învăţăturii protestante (precum traducerea lui Luther). În vremurile cele mai recente, nu mai există hotare restrictive în calea dezvoltării până şi a celor mai extreme şi blasfemiatoare învăţături false. Spectrul traducerilor şi transpunerilor Bibliei s-a lărgit în mod corespunzător.

Nu ar fi putut fi altfel, de vreme ce Sfânta Scriptură aparţine doar Uneia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici, şi utilizarea ei în afara contactului cu tradiţia bisericească şi patristică (şi chiar în opoziţie cu ea, ceea ce este caracteristic tuturor comunităţilor religioase care au căzut din credinţa ortodoxă) aduce după sine în mod inevitabil denaturarea atât a înţelesului, cât şi a literei Scripturii. Potrivit Sfinţilor Părinţi, cel care se află în afara comuniunii tainice cu Biserica nu poate decât să se abată în erezie îndepărtându-se de propovăduirea adevăratei Ortodoxii.

Prostia umană nu este singura pricină a denaturării adevărului. Cuvântul lui Dumnezeu este nesuferit ,,tatălui minciunilor”, diavolul, care cu ajutorul favoriţilor săi încearcă să-l pervertească în orice fel cu putinţă.

Odată cu căderea de la Dumnezeu a celor care au devenit ucigaşii Lui şi au chemat asupra lor înşişi şi asupra urmaşilor lor sângele Fiului lui Dumnezeu pe care ei L-au răstignit (Matei 27, 25), a început o denaturare conştientă a cărţilor Vechiului Testament odinioară păzite cu grijă de poporul evreu. Profeţiile mesianice au fost primele care au suferit această denaturare. ,,Rabinii au viciat conţinutul Scripturilor pentru a corespunde propriilor intenţii răutăcioase … şi continuă încă să le modifice”, scria Eftimie de Ciudov (1705)[175]. Astfel de acuzaţii s-au auzit încă din timpurile apostolice. În perioada dintre secolele V-X, rabinii masoretici au stabilit textul Vechiului Testament care de atunci încoace a fost adoptat ca textul oficial. În acest text, practic toate proorociile despre Mântuitorul lumii au fost distorsionate de o aşa manieră încât ele nu ar putea fi înţelese ca referindu-se la persoana Domnului nostru Iisus Hristos. Ulterior, toate copiile ebraice ale textului care difereau de canonul masoretic stabilit au fost distruse.

Stabilitatea textului masoretic al Vechiului Testament şi absenţa versiunilor în copiile sale au făcut ca mulţi teologi şi exegeţi biblici, chiar dintre creştini, începând cu Origen[176] şi până astăzi, să se întoarcă în mod constant la acest text ebraic ca principala autoritate, în pofida avertismentelor aspre ale Bisericii. Pe de altă parte, existenţa versiunilor diferite ale textului bisericesc al Septuagintei a fost considerată indiciul că el nu este demn de încredere. Drept urmare, nu numai teologii şi traducătorii catolici şi protestanţi apuseni s-au bazat pe textul masoretic al Bibliei.

Prin ediţiile tipărite la Veneţia a început influenţa asupra copiilor greceşti şi slavone mai târzii ale Scripturilor. [Textul masoretic] ,,a fost enumerat  printre sursele primare, în ciuda avertismentelor stricte ale Sfântului Sinod”[177], când Biblia elisabetană a fost revizuită în 1751. În pofida existenţei unor distorsiuni dogmatice serioase (în primul rând, în ce priveşte referirile mesianice), textul masoretic a devenit baza şi pentru traducerea sinodală a Vechiului Testament în limba rusă, având drept rezultat traducerea iniţială a protoiereului G. Pavski care a pricinuit indignare generală în cercurile bisericeşti. La acea vreme, arhiepiscopul Teofan Zăvorâtul a formulat esenţa substituţiei comise după cum urmează:

,,Potrivit legii noastre, când încercăm să tâlcuim Cuvântul lui Dumnezeu noi trebuie să-i consultăm pe Părinţii Bisericii. Sfinţii Părinţi au tâlcuit Scripturile aşa cum au fost înfăţişate în Septuaginta. În consecinţă, noua traducere ne împiedică să înţelegem Cuvântul lui Dumnezeu din punctul de vedere ortodox, deoarece ne prezintă un text diferit de cel folosit de către Sfinţii Părinţi. … Traducerea din textul ebraic ne zboară pământul de sub picioare. Ne confruntăm cu idei noi, cu o Biserică nouă, cu o eră nouă: deci, acestea sunt consecinţele acestei traduceri !”[178]. ,,Dar editorii Bibliei ruse din Londra (neîndoios sub influenţă masonică) şi-au permis neruşinarea de a scrie: ’Noi insistăm şi dorim un singur lucru, anume: independenţa de conceptele Bisericii şi independenţa de traducerea celor Şaptezeci’”[179]. Societăţile biblice şi comisiile de astăzi au dobândit această ,, independenţă” în întregime.

Deşi ulterior s-a făcut tot ce se putea pentru a coordona această traducere cu textul bisericesc al Septuagintei în versiunea sa greacă şi în cea slavonă a Sfinţilor Chiril şi Meftodie, ,,nu s-a putut realiza o apropiere totală. Ruptura textului rus de tradiţia scripturistico-liturgică slavonă a Bisericii a osândit această traducere la utilizarea ei doar în afara slujbelor bisericeşti: Sfântul Sinod a destinat-o unei lecturi educaţionale acasă[180].

Descoperirea manuscriselor de la Qumran la începutul anilor ’1950, datând din secolul I î.Hr. (adică, din perioada pre-masoretică) a soluţionat în mod decisiv, şi în favoarea Septuagintei, controversa veche de secole privind valoarea comparativă a textelor ebraic şi grec ale Vechiului Testament. S-a dovedit că manuscrisele scoase din peşterile de la Qumran conţin toate variantele textului care sunt disponibile în manuscrisele greceşti şi care, după câte s-ar părea, le-ar fi subminat autoritatea. Însă, aceste concluzii sunt trecute sub tăcere, şi publicarea manuscriselor de la Qumran care sunt la dispoziţia ,,Casei Bibliei” din Ierusalim este oprită complet.

Orice traduceri noi ale Scripturii sunt făcute încă potrivit textului masoretic şi chiar cu participarea cărturarilor ebraici ai Bibliei. Totodată, renovaţioniştii din Patriarhia Moscovei şi din alte Biserici locale continuă să introducă cu insistenţă sporită în slujbele bisericeşti traduceri neautorizate ale Scripturii în limbile naţionale contemporane. Ca o regulă, toate aceste traduceri sunt de origine neortodoxă şi se bazează pe textul masoretic care nu aparţine Tradiţiei Bisericii Ortodoxe. Odată cu modernizarea larg răspândită a limbajului şi riturilor liturgice, introducerea calendarului gregorian apusean, şi a altor nenumărate concesii făcute spiritului vremurilor, aceste traduceri distrug tot mai mult legătura acestor Biserici cu propriul trecut ortodox, şi pregătesc terenul pentru reforme suplimentare având drept scop crearea pseudo-Bisericii ecumeniste a lui antihrist.

Prin intermediul mişcării ecumeniste, creştinătatea eretică contemporană din Apus continuă să-şi extindă influenţa asupra lumii ortodoxe. Într-adevăr, Mitropolitul Chiril de Smolenk[181], preşedintele Departamentului pentru Relaţii Bisericeşti Externe al Patriarhiei Moscovei, a declarat la cea de-a VII-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) că această organizaţie este ,,leagănul uneia Biserici a viitorului” (a se vedea capitolul 1). Pentru noi, creştinii ortodocşi, această ,,Biserică” nu este nimic altceva decât biserica lui antihrist.

Participanţii la adunările ecumeniste sunt implicaţi într-o elaborare pas cu pas a unei învăţături blasfemiatoare despre această ,,Biserică”, despre ritul şi limbajul ei. Limbajul cât se poate de ,,ecumenist” al acestor adunări reflectă un asemenea grad de conştiinţă ecumenistă a participanţilor încât, potrivit unuia din liderii lor, fostul secretar general al CMB, dr. Filip Potter, la întoarcerea lor de la conferinţe, membrii propriilor comunităţi nu reuşesc pur şi simplu să-i înţeleagă iniţial.

Pentru a-i înţelege pe ecumenişti, cineva trebuie să înceteze să înţeleagă Evanghelia şi să se deprindă cu uzurparea lor blasfemiatoare a Cuvântului lui Dumnezeu. Demnă de atenţie este tâlcuirea ecumeniştilor (care a devenit sloganul lor) a cuvintelor Mântuitorului nostru: Ca toţi una să fie (Ioan 17, 21). Ecumeniştii pretind că aceste cuvinte fac aluzie la porunca lui Hristos cu privire la unitatea întregii lumi – ortodocşi, sectari, iudei, musulmani şi toţi păgânii. Ei nesocotesc complet cuvintele lui Hristos care preced direct fraza citată: Eu pentru aceştia mă rog; nu pentru lume mă rog, ci pentru aceştia care ai dat mie; că ai tăi sunt (Ioan 17, 9).

Când au în vedere falsificarea, ecumeniştii nu sunt împiedicaţi de nimic: nici de învăţătura Părinţilor Bisericii, nici de credinţa întregii Biserici, nici măcar de evidenţă. În acelaşi fel, papalitatea susţine, fără nici un sentiment de jenă, şi contrar tuturor celor spuse de Părinţi întotdeauna şi pretutindeni, că în cuvintele Mântuitorului: Şi pre această piatră voiu zidi Biserica mea (Matei 16,18), cuvântul piatră ar trebui înţeles ca fiind nu credinţa în Hristos şi mărturisirea Lui ca Fiul lui Dumnezeu, ci Apostolul Petru însuşi şi pretinşii lui succesori – papii Romei[182].

Ecumeniştii ,,făcători de pace” nu simt nici o ruşine când afirmă că pacea politică pentru care se luptă ei este totuna cu pacea pe care o avea în vedere Hristos când le-a spus apostolilor Săi: Pacea mea dau vouă. Ar trebui notat că ei nu termină niciodată acest citat din Evanghelii: Nu precum lumea dă, eu dau vouă (Ioan 14, 27).

Ecumeniştii nu se ruşinează de propria incultură când unul dintre ei (care, se înţelege de la sine, este împotriva învăţării limbii slavone bisericeşti chiar în seminarii), fie el chiar arhiepiscop sau profesor la o academie teologică, este în stare să declare cu toată sinceritatea şi ca toţi să audă că cererea ecteniei mari: ,,Cu pace Domnului să ne rugăm” înseamnă ,,să ne rugăm (întreaga adunare) ca una”, adică, cu toţii împreună[183]. Iar altă cerere – ,,pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici, şi pentru unirea tuturor” – îi cheamă chipurile pe ortodocşi la o mult-râvnită unire ecumenistă cu ereticii[184]. Cei neînvăţaţi şi neîntăriţi le răzvrătesc ca şi pre celelalte scripturi, spre a lor pierzare (II Petru 3, 16).

Mitropolitul Nicodim (Rotov) al Leningradului, care a fost responsabil cu intrarea Patriarhiei Moscovei în CMB, a introdus chiar o erezie pro-comunistă specială când a dat, în predicile şi articolele sale, o interpretare falsă a pildei celor doi fii (Matei 21, 28-31). El i-a asemănat pe creştini fiului care a fost ascultător în cuvânt dar indolenţi în faptă, şi în persoana fiului îndărătnic, care a făcut voia tatălui său, el învăţa a-i vedea pe comuniştii necredincioşi (care pot fi înlocuiţi acum cu uşurinţă în acest rol de ,,democraţii” de astăzi), care au declarat că ţelul lor este crearea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Predica lui Nicodim despre ideea cu totul neortodoxă a acestei ,,Împărăţii a lui Dumnezeu” pământeşti şi fuziunea creştinismului cu comunismul a fost auzită în mod repetat din amvoanele bisericilor patriarhiei până când haosul care a învăluit Rusia a înlăturat-o, pentru moment, împreună cu alte sloganuri bolşevice.

Altă erezie a mitropolitului Nicodim a rămas neafectată de tendinţele liberale ale reconstrucţiei ,,democratice”. Această erezie constituie unul dintre cele mai importante suporturi ale ecumenismului ,,creştin”. Oricum, întreaga sa însemnătate se va vădi în viitorul deja apropiat, când CMB va declara că sarcina sa primordială este unificarea tuturor religiilor sub acoperişul unic al ,,Bisericii universale” a lui antihrist. Această erezie, repetată adeseori şi adânc înrădăcinată în Patriarhia Moscovei a fost dedusă de mitropolitul Nicodim din judecata sa sinuoasă că pe când se afla pe cruce, Domnul a înfiat întreaga omenire în persoana Sfântului Apostol Ioan Teologul, şi nu numai pe cei care credeau în El. Această erezie este exprimată într-o singură frază: ,,Domnul Iisus Hristos prin întruparea Sa a primit întreaga omenire în Trupul Său”[185]. Binecunoscutul ,,preot” al Patriarhiei Moscovei, Georgii Kochetkov, care se bucură de sprijin puternic, a declarat deja că nu doar Francisc de Assisi, ci şi D. Bornhoffer, A. Schweizer şi … Mahatma Ghandi sunt membri ai ,,adevăratei Biserici” şi chiar ,,sfinţii” Ei” ![186]

 

Patriarhul Pimen (Izvekov) al Moscovei, la reşedinţa sa, oferind daruri iudaiştilor

 

Papa Ioan Paul al II-lea al Romei se întâlneşte cu rabinii din Varşovia

 

,,Multe opinii greşite au pătruns în viaţa noastră sub influenţa diavolului, care învaţă oamenii nepăsători să interpreteze greşit conţinuturile Scripturilor şi să umbrească adevărul fie prin adăugirea, fie prin eliminarea a ceva din textul lor”, scria Sfântul Ioan Gură de Aur deja în secolul al IV-lea[187]. Evoluţionismul anti-scripturistic sfidător de Dumnezeu pare să fi devenit cea mai larg răspândită minciună pe care, din nefericire, corupătorii Cuvântului lui Dumnezeu, împreună cu ateii, au reuşit s-o infiltreze în conştiinţa multor creştini de toate confesiunile.

Evoluţioniştii nu ar putea prezenta nici măcar un singur fapt ştiinţific pentru a dovedi corectitudinea teoriilor lor. Tot ce au pretins în trecut a fi dovezi incontestabile a rămas în manualele şcolare care sunt acum ridiculizate chiar de evoluţionişti. Cu toate acestea, timp de aproape 100 ani, evoluţionismul a fost impus cu înverşunare fiecărei noi generaţii din întreaga lume, la toate nivelurile şcolilor de stat.

Când Charles Darwin lucra la teoria sa despre originea speciilor, întemeiată pe observaţii şi concluzii superficiale, el se aştepta ca dovezile necesare să fie descoperite ulterior. În orice caz, aceste speranţe au rămas cu totul nejustificate. Nu numai veriga lipsă dintre maimuţă şi om a rămas nedescoperită[188]: evoluţioniştii nu sunt în stare să prezinte nici măcar o singură formă intermediară între orice alte [două] specii – nici vie, nici în formă fosilizată. Mai mult, însăşi posibilitatea existenţei unui mecanism care să asigure tranziţia unei specii în alta este negată de ştiinţa contemporană. Nici un evoluţionist nu poate explica existenţa evoluţiei, dacă aceasta contrazice legea fundamentală a naturii (legea a doua a termodinamicii), care cere tranziţia de la complex şi instabil la simplu şi haotic, dar nu invers – de la materie neînsufleţită la materie însufleţită chiar până la cele mai complexe şi super-perfecte forme ale sale, precum organismul uman.

Pentru a face ca imposibilul să pară plauzibil, evoluţioniştii au propus o premisă că universul a existat vreme de nenumărate miliarde de ani, în cursul cărora s-ar fi putut întâmpla orice. Ţinând cont de aceste milioane şi miliarde de ani, nava spaţială lunară a fost dotată cu picioare lungi de câţiva metri pentru a preveni scufundarea ei în praful cosmic care ar fi trebuit să se acumuleze pe lună în toţi aceşti ani. Dar … stratul de praf de pe lună s-a dovedit a fi mai subţire de un centimetru.

Este binecunoscut faptul că jargonul ştiinţific de neînţeles are un efect fascinant asupra nespecialiştilor. Unul dintre exemple este ,,metoda radiocarbon”. Dar nu multă lume ştie că teoretic această metodă poate ajuta doar la determinarea vârstei rămăşiţelor organice. Datorită eforturilor popularizatorilor ştiinţei, încrederea în precizia metodei radiocarbon a fost exagerată disproporţionat. Adevărul este că, pentru metoda radiocarbon, este extrem de importantă puritatea particulară necesară a experimentului. Respectarea acestei cerinţe este adeseori prea dificilă, sau chiar imposibilă deoarece cantităţile ce trebuie măsurate la orice vârstă semnificativă a eşantioanelor sunt prea mici. În afară de aceasta, metoda se bazează pe prezumţia că fosilele investigate nu au fost supuse niciodată nici unei influenţe posibile, deşi necunoscute – cum ar fi presiuni sau temperaturi înalte, oscilaţii ale cantităţii de carbon 14 în mediul înconjurător etc, cu toate că prezenţa oricăruia dintre aceşti factori face ca măsurătorile să fie lipsite de sens. Drept urmare, datele obţinute prin această metodă frapează adeseori prin lipsa lor de acurateţe. De exemplu, ,,examinarea cochiliei de melci vii a arătat că ei au murit acum 27.000 ani”[189]. Deja oamenii de ştiinţă de astăzi au dubii cu privire la cel puţin jumătate din toate datele obţinute prin această metodă.

Această ştiinţă cu nume mincinos (I Timotei 6, 20), care a declarat că religia însăşi şi codul moral sunt rezultatul evoluţiei, este în realitate o credinţă satanică, care, laolaltă cu umanismul şi ateismul, a pătruns în toate sferele ştiinţei oficiale – nu numai în ştiinţele naturii, ci şi în cele umaniste şi politice.

Negarea şi distorsionarea adevărului biblic s-au dovedit un teren fertil pentru tot ceea ce transfomă lumea modernă în antecamera iadului – de la ateism şi credinţa în universul veşnic, care a devenit tot mai năpădită de misticismul panteist (al new-ageştilor şi altor mistificatori oculţi), până la teoriile evoluţioniste despre societatea umană, doctrinele revoluţionare şi rasiste, justificarea homosexualităţii şi a crimei prin intermediul avorturilor.

Ca parte a conştiinţei de masă, în primul rând prin educaţia şcolară, evoluţionismul anti-scripturistic a devenit, într-un fel sau altul, una din ideile de bază ale unei mulţimi imense de oameni care se consideră credincioşi, dar care resping dovada biblică despre Dumnezeu ca Ziditorul lumii şi omului, despre cădere, potop, turnul Babel etc, sau socotesc aceste istorisiri ca fiind convenţionale, alegorice şi respinse chipurile de ,,ştiinţă”. Sunt rari cei conştienţi de faptul că acest tip de judecată îi face pe prooroci, apostoli, Părinţii Bisericii şi pe Domnul Iisus Hristos Însuşi să pară nişte escroci, cu toate că ei au adeverit clar şi adeseori adevărul din Cartea Facerii.

Mare este uimirea acestor foarte puţini la număr dintre contemporanii noştri, care află în mod neaşteptat că în întreaga sa istorie evoluţionismul nu a reuşit să producă nici o dovadă reală a teoriilor sale, că şi-a păstrat poziţia predominantă în ştiinţă într-un mod cu totul artificial, că născocirile evoluţioniştilor despre milioanele de ani ale istoriei pământului, ,,erele geologice”, originea vieţii etc nu au fost în nici un fel confirmate şi că, dimpotrivă, faptele reale sunt în acord cu Scriptura. Această uimire a câtorva este capabilă să răstoarne multe noţiuni întreţinute cu grijă în societatea noastră. Prin urmare, în ciuda preponderenţei sale evidente în conştiinţa de masă şi în ştiinţă, umanismul evoluţionist, simţind vulnerabilitatea sa, manifestă intoleranţă extremă faţă de orice expunere a dezacordului cu doctrinele pe care le-au impus umanităţii. De exemplu, New York Times a publicat un anunţ despre aşa-numita ,,declaraţie umanistă seculară din 1980” semnată de 58 oameni de ştiinţă şi scriitori binecunoscuţi. Declaraţia discreditează moralitatea creştină şi ,,cere intensificarea ştiinţei şi raţiunii, în locul religiei, ca mijloace de a rezolva problemele omenirii … Oglindind elementele primelor două manifeste umaniste din 1933 şi 1973, declaraţia consideră că religia supranaturală şi revelaţia dumnezeiască sunt duşmanii procesului raţional care conduce la progres”[190].

Oarecum caracteristică este şi o scrisoare isterică scrisă în 1982 de un binecunoscut scriitor de literatură science fiction şi susţinător al umanismului anti-scripturistic, dr. Isaac Asimov, în numele Asociaţiei Americane a Libertăţilor Civile: ,,Aceşti fanatici religioşii … asemenea unei armate a întunericului intră în şcolile noastre de stat cu Biblia ridicată sus … Ei reprezintă o ameninţare foarte reală pentru societatea care preţuieşte libertatea şi luminarea academică mai mult decât dogmele şi evlavia morală”[191].

O veritabilă respingere, şi nu doar o denaturare a Evangheliei, a Părinţilor Bisericii şi a creştinismului însuşi a fost binecunoscutul discurs al ,,patriarhului” Alexie al II-lea (Ridiger)[192] înaintea rabinilor iudei din New York din 1991. El a dat naştere la numeroase proteste, indignare şi chiar la o mişcare de ,,nepomenitori” în întreaga lume ortodoxă, inclusiv în Patriarhia Moscovei. Plin de declaraţii slugarnice de respect pentru ,,fraţii mai mari – evreii”, utilizând expresii din Vechiul Testament, şi confirmând calitatea de popor ales al lui Dumnezeu chipurile încă valabilă a poporului evreu şi chiar unitatea creştinismului cu iudaismul (,,noi suntem una cu iudaiştii” !), acest discurs a dovedit falimentul teologic total şi o trădare făţişă a Ortodoxiei[193].

Astfel de afirmaţii nu apar nicidecum neîntemeiat. Noi suntem în cel de-al doilea deceniu de discuţii profund secrete între ,,ortodocşii” ecumenişti şi iudaişti[194] (ca şi cu musulmanii şi cu păgânii). Apropierea dintre iudaism şi romano-catolicism a început cu mai mult de jumătate de secol în urmă[195], şi a fost anunţaţă cât se poate de hotărât la Conciliul Vatican II (Declaraţia ,,Nostra Aetate” din 28 octombrie 1965). Aşteptarea venirii lui ,,Mesia” (nimeni altcineva decât antihrist poate fi înţeles prin acest cuvânt) alături de iudaişti a devenit acum o mişcare largă sub călăuzirea ierarhilor şi ,,teologilor” apostaţi care ocupă cele mai înalte poziţii în toate confesiunile unite prin ecumenism.

Prăznuirile neaşteptate, în anii din urmă, ale sărbătorilor evreieşti de Hanuka şi viitoarea întrunire a ,,Machiach” (cuvânt evreiesc însemnând ,,Mesia”) printre catedralele din Kremlin şi în Piaţa Roşie din fosta cea de-a Treia Romă – Moscova, nu par a fi atât de neaşteptate în acest context.

Ca urmare a trădării ecumeniştilor, marea apreciere acordată iudaiştilor vremurilor noastre care reprezintă era post-creştină pare să fie cât se poate de realistă; şi declaraţiile lor că în viitor ei intenţionează să permită existenţa doar a unui astfel de creştinism care îşi va dovedi loialitatea faţă de ei, nu par a fi prea încrezute[196]. Ecumeniştii se grăbesc acum să fie vrednici de acest drept de a exista.

Nenumăratele slugi şi lachei ai vrăjmaşului omenirii născocesc acum tot felul de otrăvuri din felurite minciuni şi denaturări ale Cuvântului lui Dumnezeu, pentru a-i lipsi atât pe oamenii obişnuiţi, cât şi pe cei învăţaţi de înţelepciunea lor, şi cât să amăgească de va fi cu putinţă, şi pre cei aleşi (Matei 24, 24).

Încă în secolul trecut au apărut alterări aparent nevinovate în Biblia pentru copii. La început, ei au scos pe piaţă benzi desenate colorate, acum ei produc desene animate, scenete şi jocuri video, banalizând astfel Scripturile şi inculcând o idee primitivă şi distorsionată despre ele.

În cea de-a doua jumătate a secolului XX, lipsa de respect faţă de Scriptură a ajuns într-un asemenea grad încât a devenit posibilă producerea unei varietăţi de ,,versiuni” ale Vechiului şi Noului Testament: pentru muncitori, studenţi, casnice etc. În capitolul 9 al cărţii de faţă noi am vorbit despre ediţia feministă a Scripturii, neruşinată în caracterul ei blasfemiator.

La sfârşitul anului 1995, Editura Universităţii Oxford a publicat încă o traducere ecumenistă a Noului Testament şi Psalmilor[197], destinată a mulţumi nu numai pe feministe ci pe toţi cei care, potrivit editorului acestei traduceri, ar putea fi ofensaţi în vreun fel de Cuvântul lui Dumnezeu. Este de la sine înţeles că ,,Dumnezeu Tatăl” a fost înlocuit de expresia fără precedent atât în Vechiul cât şi în Noul Testament ,,Dumnezeu Tatăl-Mamă”. Sunt omise toate expresiile în care este arătată o preferinţă pentru taţi în detrimentul mamelor; menţionarea de fiecare dată a unui soţ scripturistic este însoţită de numele soţiei lui, dacă numele ei este cunoscut editorilor. Făcând jocul corectitudinii politice de astăzi, astfel de expresii ,,monarhice” ca ,,Împărat”, ,,Stăpân”, ,,Domn” şi ,,Cârmuitor” sunt desfiinţate şi ,,Împărăţia lui Dumnezeu” este înlocuită cu ,,guvernarea lui Dumnezeu”.

În consecinţă, ,,robii” au devenit ,,oameni înrobiţi”; părinţii nu-şi mai ,,disciplinează şi pedepsesc”, ci îşi ,,călăuzesc” copiii cărora li se spune să ,,ia aminte”, în loc de ,,să se supună” părinţilor lor.

Referirile la întuneric ca ,,rău” şi lumină ca ,,bine” sunt eliminate, pentru a nu-i ofensa pe cei de culoare. De asemenea, referirile la orbi, surzi şi şchiopi sunt considerate lipsite de sensibilitate şi sunt înlocuite cu expresii descriptive. Nici o persoană stângace nu ar trebui să se simtă discriminată; expresia ,,mâna dreaptă a lui Dumnezeu” este înlocuită cu ,,mâna cea puternică”.

Cineva nu ar putea decât să râdă de aceste absurdităţi şi altele asemenea, dacă o astfel de batjocorire a Sfintei Scripturi nu ar fi parte dintr-un program universal de creare a ,,Noii Ere” (New Age) şi ,,noii omeniri”. Însă înfricoşat lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu (Evrei 10, 31), şi blasfemiatorii Cuvântului lui Dumnezeu au motive să fie îngrijoraţi. Lor le sunt adresate cuvintele neînduplecate ale Apocalipsei: Că mărturisesc la tot cel ce aude cuvintele proorociei cărţii acesteia. De va adăuga cineva la acestea, va pune Domnul Dumnezeu preste el toate rănile cele scrise în cartea aceasta. Şi de va scoate cineva din cuvintele cărţii proorociei acesteia, va scoate Dumnezeu partea lui din cartea vieţii şi din cetatea cea sfântă şi din cele scrise în cartea aceasta (Apocalipsis 22, 18-19).

Dar ecumeniştii care sunt mai tari de urechi decât cei care L-au condamnat pe Hristos la răstignire (conducătorii şi învăţaţi israeliţi) nu aud avertismentele Domnului, şi pilda semănătorului (Matei 13, 24-30) care vor rămâne după câte se pare de neînţeles pentru ei până în chiar ziua secerişului, Ziua Înfricoşatei Judecăţi a lui Dumnezeu.

 

 

16. Serghianismul global

Uniunea contemporană dintre ,,sabie şi sutană”[198] nu are nimic în comun cu statul creştin întemeiat de Împăratul Constantin cel întocmai cu apostolii, în care oamenii erau guvernaţi de două puteri – împărătească şi bisericească – alcătuind o singură entitate politică. Această simfonie dintre basileul uns de Dumnezeu şi preoţie avea ca temelie a sa adevărul credinţei creştine[199].

Idealurile care formează baza compromisului contemporan dintre oportuniştii bisericeşti şi guvernul pe faţă ateu nu sunt defel creştine. Odată cu declaraţia sa de loialitate faţă de regimul sovietic din 16/29 iulie 1927, mitropolitul Serghie (Stragorodski) a trădat Ortodoxia, şi a pricinuit mucenicia a multe mii de mărturisitori în Rusia care au refuzat să accepte acest document ruşinos: până la 90% din parohiile ortodoxe l-au respins cu indignare.

Impusă în Rusia Sovietică, şi acceptată de bunăvoie astăzi, de-a lungul a aproape 70 ani, declaraţia mitropolitului Serghie a fost baza ,,canonică” a Patriarhiei Moscovei. Protoiereul Mihail Polski scria: ,,Ar trebui să nu uităm niciodată că s-a sfârşit cu succesiunea legitimă a autorităţii ecleziastice nu numai din cauza manifestării sale necanonice, ci şi ca urmare a actelor necanonice. Conştiinţa clară şi vocea adevărului din sânul ierarhiei şi clerului imediat după declaraţia mitropolitului Serghie au depus mărturie pentru faptul că a fost încălcat canonul ecleziastic fundamental al autorităţii episcopale generale în Biserică (canonul apostolic 34)”[200].

 

Chiar recent, aniversarea Revoluţiei din Octombrie a fost sărbătorită în marea aulă a Seminarului Teologic din Odessa, şi nu numai acolo

 

S-au scris sute de pagini despre rolul distrugător al mitropolitului Serghie în istoria Bisericii Ortodoxe Ruse. Serghianismul a contribuit la transformarea Patriarhiei Moscovei în Biserica sovietică, un colaborator loial al regimului anti-ortodox. Apucând pe calea compromisului neîncetat, Patriarhia Moscovei a căzut nu numai în plasa ecumenismului, ci şi a tot soiul de trădări apostatice ale credinţei ortodoxe. Acest fapt ne face să cugetăm că, în curând, această structură apostatică se poate asemăna pe deplin cu maica curvelor (Apocalipsis 17, 5) apocaliptică. Nu se poate exclude posibilitatea ca mitropolitul Serghie să fie proslăvit ca ,,sfânt” de către Patriarhia Moscovei[201]. Astăzi, Patriarhia Moscovei vorbeşte în mod oficial despre recunoştinţa sa faţă de mitropolitul Serghie pentru că a salvat chipurile Biserica. Astfel de declaraţii oficiale implică refuzul de a crede în dragostea şi grija proniatoare faţă de Biserică a Capului Ei – Domnul nostru Iisus Hristos.

,,Simfonia” serghianistă a necesitat o ,,teologie” apostatică specială, care a justificat orice josnicie sau degradare, orice păcat arbitrar al autorităţii pseudo-bisericeşti de dragul unui ,,bine al Bisericii” imaginar. Această ,,teologie” de factură iezuită a constituit motivul pentru care un mare număr de oameni aparţinând jurisdicţiei Patriarhiei Moscovei a pierdut conştiinţa ,,creştinismului ca religie morală”[202].

 

Perestroika este în desfăşurare, dar Patriarhia Moscovei merge încă pe ,,calea cea dreaptă”

 

În orice caz, avându-şi obârşia în Uniunea Sovietică, serghianismul a devenit acum un fenomen global. Astăzi, mai mult ca oricând, el este o tendinţă modernă. Examinând politica ,,clerului” apostat, noi putem afirma că serghianismul nu este pur şi simplu un fenomen istoric şi sovietic, ci şi unul universal. Politicienii bisericeşti, care poartă de bunăvoie ,,jugul” serghianismului slugarnic, răsar ca ciupercile pretutindeni în lume. Neputând să tratăm în întregime acest fenomen, vom cita doar două din foarte numeroasele exemple de înjosire serghianistă. Unul din ele îl priveşte pe mitropolitul schismatic Evloghie (Gheorghievski).

În 1945, fiind rezident în Paris, ,,el a mers mult mai departe decât mulţi alţii: a făcut un pas care a năucit pur şi simplu o mare parte a turmei sale. El s-a dus la Ambasada Sovietică pentru a face cerere de cetăţenie sovietică”[203].

 

Mitropolitul Nicolai Iaruşevici se adresează adunării [aflându-se] sub portretul ,,tatălui tuturor naţiunilor”, patriarhul Alexie Simanski prezidând adunarea, 1953

 

Alt exemplu de serghianism îl priveşte pe Patriarhul Dimitrie al Constantinopolului care, în 1978, fără nici o jenă, şi-a exprimat sprijinul pentru ,,liberalismul” lui Brejnev în vremea în care mulţi dizidenţi şi credincioşi sufereau în închisorile sovietice, lagăre de concentrare şi spitale de psihiatrie. Întâmpinându-l pe Patriarhul Pimen al Moscovei şi a toată Rusia aflat în vizită, patriarhul Dimitrie a spus: ,,Am fost deosebit de bucuroşi să auzim de la sfinţia voastră că noua constituţie a măreţei voastre ţări acordă o libertate încă mai mare de conştiinţă şi de religie …”.  Zece ani mai târziu, acelaşi patriarh Dimitrie, pe când se afla în vizită în URSS, a vorbit în acelaşi spirit, fără nici o aducere aminte a ceea ce a spus în 1978”[204].

 

Alegeri pentru Sovietul Suprem. Patriarhul Pimen (Izvekov) al Moscovei votează pentru ,,blocul candidaţilor comunişti şi independenţi”

 

Serghianismul nu este doar o josnicie şi o înşelare, este un refuz conştient de a lua [pe umeri] crucea Domnului, o respingere a mărturisirii credinţei şi muceniciei pe care s-a întemeiat Biserica lui Hristos. De asemenea, serghianismul este starea mintală şi sufletească a celor care sunt pregătiţi să facă orice concesii şi să trădeze sfânta credinţă de dragul avantajelor şi intereselor vremelnice ale acestei lumi. Într-un anumit sens, ecumenismul este doar o componentă a serghianismului ca principiu general şi instrument al apostaziei.

În esenţa sa, serghianismul universal este subordonarea în faţa puterii lui antihrist, fie că este în Rusia, Grecia, Vatican, SUA sau orice altă ţară. Şi ţelul – urmărit în mod conştient sau subconştient de serghianism – este de a-i demoraliza pe creştini, a-i pregăti să-l primească pe antihrist.

 

Patriarhul Pimen (Izvekov) al Moscovei şi viitorul său succesor Alexie (Ridiger) fac parte din ,,garda de onoare” de lângă sicriul lui Andropov

 

 

17. Batjocorirea sfintelor taine[205]

Nu daţi cele sfinte câinilor (Matei 7, 6)

 

Viaţa Bisericii este dumnezeiască şi binefăcătoare, şi prin urmare este numită sfântă. Biserica se manifestă în mod văzut în sfintele taine (sacramente), ,,în timp ce viaţa ei cea mai tainică este cuprinsă în darurile Sfântului Duh: în credinţă, nădejde şi dragoste”[206]. Porţile Iadului nu vor birui (Matei 16, 18) Biserica care păstrează în chip neabătut sfintele taine şi sfinţenia duhovnicească.

Fiecare sfântă taină este o minune a dragostei lui Dumnezeu pentru om. Ea necesită frica de Dumnezeu, adică teama de a nu-L jigni pe Dumnezeu printr-o atitudine nepotrivită faţă de ceea ce este sfânt. Toate cele şapte sfinte taine ale Sfintei Biserici implică în mod necesar o evlavie aparte, atât din partea celor care le săvârşesc, cât şi din partea celor care le primesc.

Sfintele taine care sfinţesc, schimbă şi unesc pe creştinii credincioşi cu Dumnezeu Însuşi pot prilejui nu doar mântuirea cuiva, ci şi condamnarea celor care ar îndrăzni să abuzeze de ele. Nu degeaba apostolul, când vorbea despre cei care primesc sfânta împărtăşanie cu nevrednicie, spunea că sunt vinovaţi faţă de Trupul şi Sângele Domnului: Că cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, judecată luişi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. Pentru aceasta între voi mulţi sunt neputincioşi şi bolnavi, şi dorm mulţi (I Corinteni 11, 29-30).

Cuvântul lui Dumnezeu este veşnic şi întotdeauna plin de însemnătate. Ne-am gândit să folosim referirea Domnului nostru Iisus Hristos la câini în titlul acestui capitol, după ce am văzut fotografia, fără pereche în caracterul ei profanator, a patriarhului Alexie al II-lea în Argumente şi Fapte[207], unul dintre cele mai citite săptămânale din Rusia (şi din întreaga lume). Fotografia, înfăţişându-l pe ,,întâistătătorul” Bisericii Ortodoxe Ruse (Patriarhia Moscovei) cu un câine în braţe, este însoţită de un text aproape neverosimil de gândire ,,canină”: ,,Eu nu sunt mielul lui Dumnezeu; când voi creşte voi fi un câine ciobănesc caucazian. Se poate spune că eu cresc pe barba stăpânului meu, patriarhul Alexie, şi îmi pierd timpul jucându-mă cu metaniile …”.

Orice creştin ştie că Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii (Ioan 1, 29) este Domnul Iisus Hristos Însuşi. Noi credem că patriarhul de asemenea ştie aceasta, ca şi faptul că nu le este permis câinilor să intre în biserică (potrivit canoanelor bisericeşti, biserica în care s-a întâmplat să intre un câine trebuie resfinţită) sau oriunde se află sfinte icoane. Barba, împreună cu mustaţa, pe care credincioşii ortodocşi o poartă întru asemănarea chipului lui Hristos, este considerată un atribut sacru al unui cleric[208].

Această faptă (nici pe departe una izolată) a lui Alexie al II-lea mărturiseşte încă o dată despre ,,urâciunea pustiirii” din sânul Patriarhiei Moscovei şi despre abuzarea rău intenţionată de rangul patriarhal purtat în mod necanonic de Ridiger.

Sfintele taine sunt tot mai mult profanate pentru a fi pe placul ecumenismului şi serghianismului global. Vina principală pentru aceasta o au ierarhii ,,ortodocşi” ecumenişti şi clerul pe care l-au ridicat. În articolul său, A.I. Osipov, profesor la Academia şi Seminarul Teologic din Moscova, vorbeşte despre fenomene odioase care se petrec astăzi în Patriarhia Moscovei. El tâlcuieşte cuvintele Domnului: Că unde va fi trupul cel mort, acolo se vor aduna vulturii (Matei 24, 28; Luca 17, 37) şi le aplică subiectului în discuţie după cum urmează: ,,Nici un animal de pradă nu se va aduna să sfâşie în bucăţi un trup dacă trupul în sine este viu, un organism viu, activ. Ele încep să-l sfâşie când slăbeşte şi moare …”. Profesorul A.I. Osipov continuă: ,,Se acordă puţină atenţie fenomenelor care se petrec în sânul Bisericii. Astfel de fenomene sunt inevitabile dacă socotiţi ce se petrece în eparhiile noastre. Ştiţi pe cine hirotonesc ei acum preoţi ? Pe oricine le place. ,,Vreau să lucrez ca preot.” ,,Serios ? Eşti botezat ? Nu ? Ei bine, vei fi botezat !” Astfel, ei aleg şi hirotonesc neofiţi, oameni botezaţi recent care nu ştiu nimic, care nu sunt pe deplin întăriţi în viaţa lor duhovnicească, care nu au pregătire teologică, care sunt necorespunzători din punct de vedere psihologic. Nu este lipsă de fapte …”[209].

Foarte adesea ne vine în minte următoarea întrebare: toţi aceşti ,,dascăli supremi” ai Bisericii, aceşti ,,apărători” ai credinţei şi evlaviei, aceşti blasfemiatori cred în Dumnezeu ?! şi dacă cred, nu se tem de Înfricoşata Judecată ?!

Două soiuri cât se poate de odioase şi înfricoşătoare de episcopi apostaţi predomină în ,,Ortodoxia” serghianistă şi ecumenistă. La o extremă se află episcopii slugarnici al căror principiu este ,,cu voia dumitale”. De exemplu, în timpul campaniei lui Gorbaciov împotriva alcoolismului de la sfârşitul anilor ’1980, Mitropolitul Serghie de Odessa a propus Patriarhiei Moscovei, în ,,duhul loialităţii”, să ia în consideraţie săvârşirea liturghiei folosind suc de struguri în loc de vin … La cealaltă extremă se află cei care, intrând în rândurile celor puternici ai lumii, dau porunci ei înşişi. Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului şi conducătorul Departamentului de Relaţii Externe al Patriarhiei Moscovei, Mitropolitul Chiril de Smolensk[210] aparţin fără îndoială acestei categorii de ,,episcopi”.

Între aceste două extreme sunt zeci şi mii dintre cei care nu pot fi clasificaţi pe deplin nici la slugi, nici la conducători, dar care nu ar rata şansa de a juca unul sau altul dintre roluri. Însă mai adeseori ei se mulţumesc doar să pretindă că joacă vreun rol. Astăzi, mulţi astfel de pseudo-episcopi, împreună cu miile de pseudo-clerici din întreaga lume, în loc să-şi călăuzească turma către mântuire, o pregătesc pentru apostazia generală. Gradul în care reuşesc să facă aceasta este evident din siguranţa cu care calcă în picioare cea mai mare comoară a Bisericii – sfintele taine instituite dumnezeieşte. Sarcina lor – a cărei desăvârşire o vor duce probabil la îndeplinire în viitorul apropiat – este de a-şi instrui turma să tolereze şi să accepte fărădelegea în acest sector al vieţii Bisericii în care adevărata Biserică ar trebui să-şi aibă izvorul harului, în sfintele sfintelor ei.

Ei dau piatră în loc de pâine şi şarpe în loc de peşte (potrivit Matei 7, 9-10). Fiind pe deplin conştienţi de îndepărtarea practicii lor de rânduielile Bisericii aproape de pretutindeni, renovaţioniştii contemporani visează de multă vreme să introducă noi regulamente bisericeşti şi un nou drept canonic cu scopul de a le simplifica sau, pentru a fi mai exacţi, de a le deforma după croiala echivalentelor lor catolice şi protestante. Dar atâta vreme cât Pidalionul, Molitfelnicul şi cărţile de cult rămân aceleaşi, fiecare se simte liber fie să le recunoască, fie să le abolească, să le scurteze şi să le denatureze după bunul plac.

Fără a putea enumera toate abaterile scandaloase de la canoanele Bisericii care au loc în timpul săvârşirii sfintelor taine şi al altor slujbe, noi vom discuta doar câteva din cele observate în mod frecvent în Patriarhia Moscovei.

 

Botezul. Această taină, ca regulă generală, este săvârşită prin turnare sau chiar stropire, deşi, aşa cum se ştie, afundarea întreită a celui botezat în cristelniţă semnifică moartea şi învierea în cea de-a treia zi a lui Hristos. Prin urmare, o săvârşire neglijentă şi pripită în mod inutil a acestei taine devine un act de profanare.

Atât cei botezaţi, cât şi naşii lor sunt de obicei primiţi la această taină fără nici o catehizare şi mărturisire a credinţei premergătoare. În general, naşii rămân într-o ignoranţă absolută cu privire la îndatoririle lor duhovniceşti şi responsabilitatea lor înaintea lui Dumnezeu pentru educaţia finilor lor. Naşii care sunt prezenţi la botezurile în masă ale Patriarhiei Moscovei sunt de cele mai multe ori necredincioşi, adesea neortodocşi, sau în general atei.

O scurtare arbitrară a rânduielii slujbei poate avea uneori urmări neprevăzute şi foarte grave, ca de exemplu, când un preot uită să rostească lepădările (de satana). Dacă un anumit ritual sfânt (precum îndepărtarea sfântului mir în cea de-a opta zi, sau tăierea părului) necesită două sau mai multe rugăciuni date în Molitfelnic, doar una este citită, în cel mai bun caz. Chiar înconjurarea de 3 ori a cristelniţei, însoţită de cântarea: ,,Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat” este adeseori omisă. Scuza obişnuită oferită de preoţi este numărul extrem de mare de oameni care trebuie botezaţi. Alegând această cale, astfel de preoţi din bisericile marilor oraşe botează de obicei câteva duzini de persoane într-o jumătate de oră.

Contrar obiceiului statornicit în Biserica Rusă, celor nou botezaţi li se îngăduie adesea să-şi păstreze numele neortodoxe. Lipsa catehizării este motivul pentru care majoritatea celor botezaţi în Patriarhia Moscovei nu vin niciodată la biserică şi nu primesc niciodată sfânta împărtăşanie după botezul lor. Crucile care sunt puse la gâtul celor nou botezaţi sunt de obicei îndepărtate acasă, ca ceva inutil. Astfel, sufletul este lipsit de cruce, iar obiectul sfinţit în sine este dispreţuit.

Părinţii superstiţioşi îşi botează uneori copiii de mai multe ori (,,pentru a-l împiedica să devină rău …”); incultura religioasă însoţeşte de asemenea multe alte superstiţii. În ultimul timp s-au înmulţit cazurile de botezare şi chiar acordare a sfintei împărtăşanii (!) celor morţi. Aceste fenomene îngrozitoare sunt provocate nu numai de neştiinţa şi lăcomia clericilor, ci şi de faptul că printre clericii Patriarhiei Moscovei există o sporire a numărului de ocultişti, vrăjitori şi mediumuri. Aceasta se întâmplă deoarece există nu numai neofiţi printre cei hirotoniţi – fapt care-l indignează pe profesorul Osipov – ci şi convertiţi de la cultele orientale, yoga, păgânism, ocultism şi alte înşelăciuni demonice. Eşuând în a renunţa la credinţele lor anterioare, aceştia din urmă diluează ,,creştinismul” lor în această poluare. Există ,,preoţi” care practică magia neagră şi sunt o adevărată grozăvie pentru ,,fiii lor duhovniceşti” pe care i-au înrobit şi i-au transformat în zombi.

În Patriarhia Moscovei ei au uitat de multă vreme slujbele speciale care trebuie săvârşite când se botează un neortodox. La acestea ar trebui adăugat acum şi un ritual special pentru primirea în Biserică a foştilor atei. În consecinţă, Patriarhia Moscovei nu contribuie la naşterea în viaţa veşnică prin sfânta taină a botezului, ci îşi umple structurile sale pseudo-ecleziastice cu mii de mireni şi clerici latini, sectanţi, iudaizaţi şi idolatri. Astfel, dezvoltarea unei pseudo-biserici este în lucru la viteză maximă şi pe toate nivelurile.

Drept aceea mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-i pre ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Învăţându-i pre dânşii să păzească toate câte am poruncit vouă (Matei 28, 19-20) – aceste cuvinte ale lui Hristos au devenit pare-se cu totul străine Patriarhiei Moscovei. În aproape toate eparhiile ei, preoţii care nu vor să încalce ceea ce este sfânt şi care refuză să săvârşească botezul într-un mod incorect şi fără pregătirea necesară sunt supuşi persecuţiei de către propriile autorităţi eparhiale. Pentru mulţi dintre ei, acesta a devenit motivul de a părăsi Patriarhia şi de a se alătura BORD[211].

 

Mirungerea. În bisericile din oraşe ale Patriarhiei Moscovei, mirungerea, care este săvârşită imediat după botez, se aseamănă mai degrabă cu o linie de producţie dintr-o fabrică decât cu o taină a Bisericii. Deoarece în momentul botezului lor, oamenii sunt doar stropiţi cu apă pe cap deasupra cristelniţei, ei au hainele pe ei. Apoi un preot merge în grabă de la unul la altul în şirul lung al nou botezaţilor care stau acolo în ignoranţă. Apoi, la momentul sfânt al mirungerii, care cere o evlavie aparte, când Sfântul Duh este primit, toată lumea se grăbeşte să scape de hainele de prisos. Nu arareori un preot poate unge chiar părţi ale trupului acoperite încă de haine.

Următoarele lucruri ar trebuie remarcate. Nu cu multă vreme în urmă, exista un anumit grad de încredere în mirul Patriarhiei pe baza faptului că, de fiecare dată când era sfinţit, trebuia adăugată o parte din mirul din anii anteriori. Astfel, mirul din perioada sovietică trebuie să fi conţinut o parte din mirul sfinţit de patriarhul Tihon. Însă, în ultimii ani, mulţi oameni din Patriarhia Moscovei au fost tulburaţi, şi nu numai din cauză că mirul aflat acum în uz era sfinţit de apostatul patriarh Alexie al II-lea (Ridiger). Preoţii din numeroase zone ale Rusiei, aparţinând de Patriarhia Moscovei, au relatat că, prin mireasma sa, acest mir nu se poate deosebi de uleiul obişnuit, deşi ar trebui să aibă o mireasmă foarte complexă datorită faptului că ar trebui să fie alcătuit dintr-o mulţime de parfumuri simbolizând numeroasele daruri ale Sfântului Duh.

 

Mărturisirea. Taina spovedaniei şi taina botezului stârnesc critica cea mai severă. Practic, pretutindeni se săvârşeşte aşa-numita ,,spovedanie generală”, care nu este prevăzută de canoanele Bisericii şi care nu a fost permisă nici măcar în Patriarhia Moscovei în primii ani de după cel de-al doilea război mondial, când era o lipsă acută de clerici. Actualmente, mulţi preoţi tineri, obişnuiţi să practice insipida şi formala ,,spovedanie generală”, refuză să asculte mărturisirea individuală chiar dacă este o chestiune de numai unul sau doi oameni (care vor să fie spovediţi individual), nu 20 dintre ei. Un preot doar acoperă cu epitrahilul său capul unui om care se pocăieşte şi rosteşte ultima rugăciune scurtă de iertare a păcatelor, sau face doar semnul crucii asupra lui în tăcere. În 10 minute, 20 oameni trec prin mărturisire în acest fel.

Practica unei astfel de ,,iertări a păcatelor” nu poate fi numită altfel decât criminală ! La urma urmei, mulţi oameni, care au trăit timp de 70 ani în ţara ateistă militantă în care păcatul devenise norma, şi care doar recent au învăţat să-şi facă semnul crucii, adeseori nu au nici o idee ce este păcat. Astfel, majoritatea covârşitoare a femeilor care au săvârşit avort nu ştiu că sunt criminale care au comis un păcat de moarte[212]. Acelaşi lucru se întâmplă cu ceilalţi oameni care caută vindecarea sufletului lor în Biserică, dar nu o găsesc. Nu este acesta motivul pentru care există un număr fără precedent de tot felul de secte în Rusia post-sovietică ?

Prin eforturile renovaţioniştilor din Patriarhia Moscovei, academiile şi seminariile sale teologice au pregătit ani de-a rândul o ruptură totală între tainele spovedaniei şi împărtăşaniei, şi o respingere a mărturisirii obligatorie înainte de împărtăşanie care ar rezulta dintr-o astfel de ruptură.

Recent, unii ierarhi ai Patriarhiei Moscovei şi ai celorlalte Biserici ecumeniste au discutat în mod public despre inutilitatea mărturisirii.

Respingerea tainei spovedaniei a devenit un lucru obişnuit în Biserica Ortodoxă din Finlanda. Această Biserică, care a creat un precedent printre Bisericile Ortodoxe naţionale acceptând nu numai ,,noul stil calendaristic” ci şi ,,Pascalia gregoriană”, a permis în ultimii 25 ani împărtăşirea cu sfintele taine fãră o mărturisire prealabilă. Această inovaţie periculoasă, binecuvântată de Patriarhia Constantinopolului de a cărui jurisdicţie ţine Biserica Ortodoxă Finlandeză, a devenit larg răspândită în Finlanda. Patriarhul Athenagora al Constantinopolului, un ecumenist înflăcărat, a fost cel care le-a îngăduit ortodocşilor finlandezi să se împărtăşească cu sfintele taine fără Spovedanie[213].

În epistola sa episcopală, fostul întâistătător al Bisericii Ortodoxe Finlandeze a spus că o persoană ar trebui să meargă la mărturisire doar ,,când simte o nevoie specială pentru aceasta”[214].

După cum putem vedea, persoana însăşi se dovedeşte a fi criteriul [de apreciere al] propriei stări duhovniceşti, şi în particular al stării de păcătoşenie. Persoana poate merge la mărturisire, dacă simte nevoia să o facă. Ţinând cont de înclinaţia firească a omului de a se îndreptăţi, este lesne de înţeles de ce unii oameni, fară nici un sentiment de jenă, se numesc fără de păcat, pe câtă vreme Biserica ne învaţă că Dumnezeu singur este sfânt. ,,El singur este fără de păcat”, aşa cum citim într-o rugăciune ortodoxă.

Nu ar trebui să ne aducem aminte că respingerea tainei spovedaniei este plină de consecinţe grave pentru preoţi şi mireni deopotrivă, stricându-i şi subminând de asemenea rânduiala bisericească a mărturisirii ?

Din cauza pierderii vederii lor duhovniceşti, pseudo-stareţii dau adeseori canoane grele, ca mijloc de tămăduire duhovnicească după mărturisire, pentru a obţine rezultate opuse. Ei cad într-una din cele două extreme: fie resping cu totul canonul de pocăinţă, fie cel pe care aleg să-l impună este atât de aspru încât poate traumatiza grav sau poate chiar înrobi fiii duhovniceşti încrezători ai unor astfel de ,,bătrâni”.

Patriarhia Moscovei promovează convingerea că ,,ascultarea este mai importantă decât rugăciunea şi postul”, decât canoanele şi învăţătura patristică. Această convingere s-a transformat într-un mijloc de subordonare şi subjugare a persoanelor care vin la biserică de către pseudo-cler, pseudo-stareţi şi pseudo-patriarh. Toate acestea nu au nimic de-a face cu adevărata instituţie a stareţilor şi părinţilor duhovniceşti, a căror menire este de a-şi conduce sufletele date în grijă către mântuire şi viaţa în Dumnezeu.

 

Sfânta împărtăşanie. Cea mai profundă taină a Bisericii este cea a sfintei împărtăşanii, sau euharistiei. ,,Dumnezeul-om Iisus Hristos a înfăptuit realitatea de necrezut pe pământ: noi, cei care suntem atât de ataşaţi de păcat, am intrat prin El într-o relaţie de sânge cu Dumnezeu, pentru că Sângele Lui de Dumnezeu-om este izvorul vieţii noastre veşnice, al nemuririi noastre asemenea Dumnezeului-om … Dacă toate tainele Noului Testament, ale Bisericii şi ale Dumnezeului-om ar putea fi exprimate printr-o singură taină, atunci aceasta ar trebui să fie sfânta taină a euharistiei”[215].

Cel mai grav păcat al apostaţilor este profanarea acestei taine. Ei transformă dumnezeiasca liturghie, la care doar adevăraţilor credincioşi li se îngăduie să ia parte, într-un spectacol, un spectacol pentru mulţimile de turişti şi telespectatori, iar sfintele daruri – Trupul şi Sângele lui Hristos sunt date oricui şi la întâmplare. Cum se poate estima profunzimea degradării, abisul care ne desparte pe noi de evlavioşii noştri strămoşi, care nu ar sta nici măcar la masă cu ereticii şi necredincioşii, potrivit cuvintelor sfinţilor apostoli.

Pe lângă influenţa degradantă pe care o are asupra creştinilor ortodocşi denaturarea sau respingerea tainei spovedaniei, această inovaţie este esenţială pentru dobândirea obiectivului ecumenist al permiterii accesului neortodocşilor la taina ortodoxă a sfintei împărtăşanii. Hotărârea Sfântului Sinod al Patriarhiei Moscovei cu privire la primirea catolicilor la împărtăşire în bisericile ortodoxe din Rusia a fost în vigoare între anii 1969-1986. Ulterior, această hotărâre nu a fost abolită, a fost doar suspendată (cu toate că numai pe hârtie). Patriarhia Constantinopolului a mers încă mai departe în această privinţă permiţând grecilor ortodocşi să ia împărtăşanie catolică provocând un protest nereuşit al călugărilor athoniţi. La sfârşitul anilor ’1970 şi începutul anilor ’1980, puteau fi remarcate în mod regulat mulţimi de turişti occidentali primiţi la împărtăşanie (fără mărturisire prealabilă, desigur) în Biserica Sfântul Ioan Teologul de la Academia Teologică din Sankt Petersburg. Un ieromonah iezuit Michael Arranz, profesor la Institutul Răsăritean din Roma, care ţinea prelegeri de liturgică în acei ani la Academia Teologică ,,Ortodoxă” din Leningrad, s-ar fi împărtăşit în altarul acelei biserici împreună cu clericii[216].

Când săvârşesc proscomidia şi citesc litaniile (ecteniile), ecumeniştii i-ar pomeni pe eretici alături de ortodocşi, potrivit predicii lor despre ,,biserica fără frontiere”, iar în timpul Vohodului Mare al dumnezeieştii liturghii ei ar înlocui cuvintele ,,pe voi pe toţi, binecredincioşilor creştini, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa” cu ,,pe toţii creştinii …”.

În 1994, Sinodul Episcopilor Patriarhiei Moscovei a lăsat practic toate chestiunile legate de împărtăşirea cu neortodocşii la discreţia personală a episcopilor şi clerului său, doar atrăgându-le atenţia că nu ar fi de dorit să-şi tulbure turma[217].

Cazurile de protestanţi care se împărtăşesc cu sfintele taine, fără precedent în Patriarhia Moscovei, au devenit acum un fenomen obişnuit cel puţin în eparhia Novgorodului, unde arhiepiscopul său conducător Leon îi primeşte pe faţă pe protestanţi şi catolici la împărtăşanie în străvechea Catedrală Sfânta Sofia din oraşul Novgorod. În acest caz şi în altele similare, motivaţia evidentă este fără îndoială câştigul material dobândit ca urmare a atragerii turiştilor străini, împreună cu dolarii, lirele şi mărcile lor, în bisericile patriarhiei.

Pe 15-16 noiembrie 1994, la Moscova, a avut loc Conferinţa Teologică Internaţională despre ,,Unitatea Bisericii”. Pe lângă Patriarhia Moscovei, printre participanţi erau delegaţi din Bisericile Ortodoxe din SUA, Canada, Anglia, Franţa, Bulgaria, Polonia şi republicile fostei URSS. Jurnalul Patriarhiei Moscovei a relatat cu privire la acest eveniment următoarele: ,,Documentul de încheiere face o remarcă despre un fapt interesant, anume că participanţii străini la conferinţă (din SUA şi Franţa) au ridicat o întrebare privind necesitatea atragerii atenţiei întregului cler al Bisericii Ortodoxe Ruse despre inadmisibilitatea oferirii sfintei împărtăşanii neortodocşilor. S-a observat că o astfel de practică necanonică din câteva parohii din Rusia provoacă neînţelegeri în viaţa parohiilor ortodoxe din străinătate”[218].

Urmând exemplul dat de Constantinopol şi Vatican, altarele bisericilor ortodoxe din Rusia sunt dotate cu microfoane, iar jurnaliştii echipaţi cu camere foto şi video se agită lipsiţi de jenă prin biserică şi chiar în altar în timpul slujbelor arhiereşti. Credincioşii se simt încă deranjaţi, dar sunt aproape obişnuiţi cu faptul că înregistrările video ale slujbelor dumnezeieşti includ cele mai sfinte momente ale acestora: citirea Evangheliei, rugăciunile şi ritualurile canonului euharistic, inclusiv prezentarea pe ecranele televizoarelor a Trupului şi Sângelui lui Hristos aflate în sfântul potir.

Arhiepiscopul Lavru scrie: ,,Este vie doar acea Biserică care duce o viaţă duhovnicească, unde rugăciunile comune sunt aduse într-o manieră potrivită şi slujba dumnezeiască se săvârşeşte cu cuviinţă şi după rânduială (I Corinteni 14, 40). Biserica în care slujba este săvârşită cu neglijenţă şi unde este privită ca având o semnificaţie secundară a unui ritual la care cineva ar trebui să ’asiste’ de dragul bunei cuviinţe (N.a.: apostaţilor le lipseşte adeseori până şi această bună cuviinţă !) este pe moarte din punct de vedere duhovnicesc”. Când discută faptul că Liturgica trebuie să fie un studiu viu al comorii vii a Bisericii care este cuprinsă în cărţile de cult ortodoxe, arhiepiscopul Lavru acordă o atenţie deosebită cântării bisericeşti şi iconografiei. ,,Slujba dumnezeiască trebuie să-l înalţe pe credincios în duhul Ortodoxiei, nu în duhul înşelării apusene. Cântarea apuseană şi pictura realistă apuseană care au pătruns în mod clandestin în bisericile noastre pot lumina pe cineva doar în duhul înşelării exaltate apusene care este primejdios pentru suflete, dar niciodată în duhul evlaviei ortodoxe autentice”[219]. Potrivit Noului Sfinţit Mucenic Arsenie, arhiepiscopul Novgorodului, cei care transformă ,,strana într-o scenă sunt vinovaţi de profanarea dumnezeieştii slujbe prin cântarea lor … Strana nu este o scenă pentru actori. Totul trebuie să fie sfânt în biserică”[220]. Nu numai o cântare plină de pasiune de tip operă care este străină de Ortodoxie, ci şi pictura înfăţişând ,,lumea care zace întru cel rău şi este desfigurată de păcat şi ademeneşte la păcat” nu are nimic în comun cu cântarea ortodoxă şi pictarea de icoane care ,,trebuie mai întâi de toate să fie în armonie cu duhul asceţilor ortodocşi care cere lepădarea totală de lume, şi cu învăţătura ortodoxă despre rugăciune, liberă de înşelare exaltată”[221].

 

Hirotonia. Noi ştim că ,,săvârşirea validă a tainelor necesită 1) un preot sau episcop hirotonit în mod valid; 2) un ritual de săvârşire a tainelor valid, adică instituit dumnezeieşte”[222]. Legitimitatea episcopatului sovietic, care a trecut prin ciurul regimului ateu şi a devenit parte a nomenclaturii sovietice, este cât se poate de dubios în sine. Mulţi candidaţi la preoţie evitau hirotonirea lor de către episcopi precum rău-famatul Mitropolit Nicodim (Rotov) al Leningradului, care a murit în 1978 în braţele papei din Roma. Mulţi ştiau despre neortodoxia lui şi despre KGB şi o anume influenţă secretă ca fiind sursa teribilei sale puteri. Cei care nu erau intimidaţi de aceasta şi primeau ,,harul” din mâinile mitropolitului Nicodim au alcătuit jumătate din episcopatul patriarhiei şi o nouă generaţie de preoţi care constituie astăzi baza Patriarhia Moscovei.

Generaţia actuală îşi aduce aminte bine această perioadă de evoluţie a Patriarhiei Moscovei, deşi perioadele anterioare nu au fost mai puţin însemnate. Nouăsprezece episcopi au supravieţuit purificărilor lui Stalin (15 dintre ei au fost eliberaţi din închisoare) şi au fost martori la ,,alegerea în funcţia de patriah” a mitropolitului Serghie (Stragorodski) în 1944, şi 3 ani mai târziu existau deja 66 episcopi ,,legitimi” în ,,Biserica” sovietică. Arhidiaconul Ghermano Ivanov-Trinadtzaty (doctor în filologie) scrie: ,,Noi avem la dispoziţie datele biografice a 47 dintre ei. Din acest număr, 36 au fost hirotoniţi după 1944, 26 au fost căsătoriţi anterior, 2 erau foşti uniaţi, şi 3 aparţinuseră anterior Bisericii ,,Vii” printre ai cărei membri era odinioară şi patriarhul Alexie (Simanski) însuşi. Biserica Ortodoxă este episcopocentrică în structura ei, adică episcopii sunt temelia ei, şi un astfel de influx netradiţional de noi episcopi din medii nemonahale care este atât de îndepărtat de izvorul duhovnicesc al episcopatului ortodox, fireşte că nu ar fi putut decât să pricinuiască schimbări fundamentale în sânul Bisericii însăşi”[223].

Acumularea acestor ,,schimbări fundamentale” constituie astfel esenţa istoriei Patriarhiei Serghianiste şi determină actualul său caracter. Este cunoscut îndeobşte că oricine căuta o poziţie înaltă (sau pur şi simplu sigură) în Patriarhia Moscovei în vremea comuniştilor trebuia să câştige, într-un fel sau altul, o favoare specială din partea regimului sfidător de Dumnezeu.

Toate acestea sunt cu totul contrare canonului 30 apostolic care spune: ,,Dacă vreun episcop, lumeşti stăpânitori întrebuinţând, printr-înşii ar câştiga vreo Biserică, caterisească-se, şi afurisească. Şi toţi părtaşii lui acestea” (A se vedea canonul 3 al celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic). Un pom necanonic nu poate face roade canonice. An de an, rândurile clerului patriarhiei au fost suplimentate cu cei hirotoniţi prin încălcarea canoanelor Bisericii: cu cei mânjiţi de simonie, de a doua căsătorie, homosexuali cunoscuţi, neortodocşi vădiţi şi chiar cu cei căsătoriţi cu sectanţi (soţia unui preot moscovit A. Borisov, unul din liderii grupului răposatului arhipreot Men din sânul Patriarhiei Moscovei, este o penticostală care organizează întruniri ale sectei sale în biserica lui).

Simonia prosperă pe faţă în unele eparhii. Astfel, este binecunoscut că în Ucraina de vest un preot în devenire trebuie să-l plătească pe episcopul său cu suma de 10.000 ruble (preţul unei maşini Volga) pentru hirotonirea sa. Enoriaşii vor colecta suma cerută şi i-o vor înmâna tânărului lor preot în ziua primei sale slujbe bisericeşti. Noi nu avem nici un motiv să credem că acest ,,obicei” a suferit în vreun fel din cauza anarhiei care s-a instalat după începutul ,,perestroikăi”.

Hirotonirea preoţilor necăsătoriţi care nu sunt tunşi monahi (aşa-numiţii ,,celibatari” – cuvânt care lipseşte din dicţionarele ortografice din Rusia pre-revoluţionară), care este străină de tradiţiile ortodoxe, a devenit un fenomen întrucâtva frecvent şi făţiş pro-catolic în Patriarhia Sovietică.

Contrar rânduielilor, ei hirotonesc şi bărbaţi foarte tineri (de 20 ani şi mai tineri), neofiţi şi persoane fără nici o pregătire duhovnicească, precum am zis mai înainte.

Clerul patriarhiei din ultimele decenii este caracterizat de educaţia sa teologică de inspiraţie ecumenistă care este străină de Ortodoxie, şi prin ignoranţa lor care este adeseori însoţită de un comportament despotic şi grosolan de arogant faţă de propria turmă. Chiar Sinodul Episcopilor de la Moscova din 1994 s-a simţit obligat să comenteze această ultimă circumstanţă[224].

O săvârşire neglijentă a ritualurilor bisericeşti sau dominaţia pseudo-stareţilor asupra turmei lor, şi numeroasele scăderi morale, ca o consecinţă a unei lipse de spiritualitate autentică, au devenit de multă vreme trăsăturile distinctive ale clerului patriarhiei. Enoriaşii lor se pocăiesc neîncetat de criticismul lor păcătos faţă de ,,preoţi”, şi se zoresc fără ţintă în căutarea părinţilor şi stareţilor duhovniceşti. Ei îi ,,găsesc”, dar numai după ce fac o greşeală conştientă sau inconştientă. Ceea ce este prea puţin surprinzător. Potrivit mitropolitului Vitalie (Ustinov) ,,stăreţia este o roadă a râvnei întregii Biserici. Stareţii sunt slava încununată a virtuţii, o anumită aristocraţie duhovnicească a Bisericii în sensul cel mai bun al acestui cuvânt. Pur şi simplu nu pot exista stareţi în Patriarhia Moscovei … Aproape întregul episcopat al Patriarhiei Moscovei este lipsit de evlavie. Cum este cu putinţă să apară stareţi dacă ei trebuie fără îndoială să-i susţină pe aceşti episcopi, pe câtă vreme toţi aceşti episcopi sunt cei acuzaţi ? Ei nu numai că au păcătuit, ei sunt în erezie”[225]. Devenind conectaţi cu apostazia ecumenistă şi minciunile serghianiste, stareţii patriarhiei au sporit foarte mult confuzia duhovnicească a poporului rus.

 

Cununia. Taina cununiei este săvârşită aproape întotdeauna fără nici o pregătire şi fără mărturisirea anterioară a cuplului care va fi cununat. Factorul determinant este plata unei anumite sume de bani (care în ultimii ani a crescut la de două, trei şi mai multe ori valoarea salariului mediu). Contrar rânduielilor, mai multe cupluri sunt cununate în acelaşi timp şi adeseori în zilele nemenţionate [în calendar] şi în timpul posturilor. Este permisă căsătoria cu neortodocşi şi cu persoane de alte credinţe. De exemplu, câţiva clerici din Sankt Petersburg îşi amintesc un caz de la sfârşitul anilor ’1970 când unul din arhipreoţii binecunoscuţi ai oraşului şi-a cununat propria fiică cu un musulman. Ar trebui adăugat că comiterea acestor acte şi a altor feluri de acte nelegiuite este adesea motivată de statutul financiar şi social al părţilor care se căsătoresc.

În Bisericile ,,Ortodoxe” ecumeniste, ,,cununiile” homosexualilor nu sunt încă permise, ca în cazul altor confesiuni. Cu toate acestea, vocile apostaţilor se aud tot mai tare în apărarea celor pe care Domnul i-a şters de pe faţa pământului în Sodoma şi Gomora (potrivit Facerea 18, 20; 19; 13, 24-25).

 

Maslul. Sfânta Biserică învaţă că această taină ,,acordă binecuvântare întregii lupte duhovniceşti a omului pe pământ (…), că ungerea este expresia judecăţii dumnezeieşti asupra firii pământeşti a omului, vindecând-o când toate celelalte mijloace de vindecare se dovedesc a fi neputincioase, sau îngăduind morţii să nimicească trupul pieritor când nu mai este de nici un folos Bisericii pe pământ şi pentru căile tainice ale lui Dumnezeu”[226].

Este neliniştitor să crezi că o astfel de taină importantă este săvârşită adesea de pseudo-preoţi într-o formă foarte mult prescurtată. Astfel, citirea de 7 ori a pasajelor din Sfânta Scriptură însoţită de rugăciuni şi de ungerea celor bolnavi cu ulei sfinţit este adesea redusă la o citire de 3 ori sau chiar o singură citire. Dar principala inovaţie este ungerea generală.

În Rusia imperială, aşa-numita ,,ungere generală” (în limba rusă, ,,soborovanie”) era săvârşită doar în timpul postului mare în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Kremlin. Era săvârşită întotdeauna de mitropolitul Moscovei împreună cu clerul catedralei. În timpurile sovietice, ,,ungerea generală” era disponibilă liber tuturor celor care doreau s-o primească (deşi această taină este destinată exclusiv celor bolnavi) în toate bisericile Patriarhiei Moscovei de 2-3 ori pe an şi, de obicei, fără participarea unui episcop.

Acum, Patriarhia Moscovei practică tot mai mult ungerea generală săvârşită de un preot, şi nu numai în timpul postului mare, ci în orice moment al anului. Astfel, în Biserica Sfântul Iov cel mult pătimitor din Sankt Petersburg, ea se săvârşeşte aproape în fiecare săptămână. Tânărul preot care a introdus acest obicei a devenit cunoscut nu ca un călcător de canoane, ci ca un mare om de rugăciune având faima bătrânilor (ca să nu mai vorbim de o creştere însemnată în colecta bisericii, drept urmare a unei asemenea ,,evlavii”).

Noi am vorbit deja despre profanarea rugăciunilor Bisericii. Ar trebui doar să adăugăm la cele de mai sus că dacă în anii anteriori ecumeniştii ,,ortodocşi” încercau să ţină secretă participarea anti-canonică la rugăciunea în comun cu ereticii, sau încercau să o justifice, slujirile împreună făţişe de astăzi ale clericilor ortodocşi (în primul rând, conducătorii Bisericii Moscovei, Constantinopolului, Antiohiei, Finlandei şi ai altor Biserici membre ale CMB) cu catolicii, protestanţii şi monofiziţii sunt cunoscute pretutindeni. Astăzi, săvârşirea unei varietăţi de slujbe speciale (molebens) împreună cu catolicii şi protestanţii are loc pe faţă în sânul Patriarhiei Moscovei fără ca cineva să fie chemat pentru a da socoteală înaintea autorităţilor bisericeşti, acestea din urmă încurajând chiar astfel de rugăciuni în comun ca pe o pildă de ,,dragoste ecumenică” şi ,,facere de pace”.

Rugăciunea Bisericii este de asemenea profanată de clericii patriarhiei când ei ,,sfinţesc” bănci, restaurante, cazinouri, stindardele comuniste ale Armatei şi Flotei Roşii, ca şi clădirile folosite de mediumuri şi ,,tămăduitori”. Patriarhia apostată a Moscovei a intrat într-o relaţie specială cu magicienii ,,ortodocşi” în haine albe (această chestiune va face subiectul următorului capitol).

Asemenea acte de profanare a ceea ce este sfânt au devenit un fenomen obişnuit. Putem aminti de asemenea publicitatea şi vânzarea pe scară largă de apă ,,sfinţită” în avioanele Aeroflot-ului, magazine şi restaurante.

Toate acestea, împreună cu ,,serviciile funerare” pentru atei şi persoane nebotezate (pe care un cleric ortodox ar putea ajunge să le săvârşească doar ca urmare a pierderii fricii de Dumnezeu), şi primirea scandaloasă de către ierarhia Patriarhiei Moscovei (în persoana mitropolitului Pitirim) a unei ,,donaţii” din partea sectei criminale ,,Aum Shinri Kyo”, au devenit mijloacele de reaprovizionare a fondurilor bisericeşti cu bani murdari.

Astfel de activităţi precum ceremoniile bisericeşti fastuoase de la funeraliile jurnalistului Lisfiev, vestit pentru programele sale de televiziune imorale (în special, cele care promovau incestul), înmormântarea unuia dintre liderii mafiei din peşterile sfinte de la Mânăstirea Peşterilor din Pskov a devenit un fenomen destul de simptomatic în Patriarhia Moscovei.

Clerul ei slujeşte adesea slujbe de înmormântare pentru neortodocşi. Un exemplu este stabilit de unul din episcopii de cel mai înalt rang al acestei jurisdicţii. Astfel, în 1978, la moartea Papei Ioan Paul I, au fost săvârşite slujbe festive pentru adormirea sufletului său de actualul ,,patriarh” Alexie al II-lea (în Catedrala Botezul Domnului din Moscova) şi de către actualul şef al Departamentului de Relaţii Externe al Bisericii, mitropolitul Chiril Gundiaev (în Catedrala Sfânta Treime a Lavrei Sfântul Alexandru Nevski din Sankt Petersburg).

Patriarhia Moscovei s-a rugat pentru odihna aproape a tuturor liderilor roşii. Serghie Stragorodski a inventat ,,slujba de înmormântare” pentru neortodocşi (inclusiv pentru protestanţii care, după cum este binecunoscut, nu recunosc rugăciunile pentru cei morţi în general). Astăzi, în bisericile patriarhiei, slujbele de înmormântare pot fi săvârşite pentru oricine, utilizând Molitfelnicul ortodox. Ar trebui adăugat că în Patriarhia Moscovei, slujba de înmormântare este săvârşită foarte rar fără reduceri semnificative, excepţie făcând poate când decedatul se întâmplă să fie unul de cel mai înalt rang episcopal.

În timpul multelor decenii de dictatură comunistă, o atitudine indulgentă faţă de toate ,,slăbiciunile” şi abaterile ierarhilor şi clerului s-a înrădăcinat cu putere în conştiinţa membrilor Patriarhiei Moscovei. Această îndreptăţire a neajunsurilor era motivată de pretinsa ,,captivitate” a clerului (care de la an la an devenea tot mai voluntară). În acelaşi timp, episcopatul a reuşit să sporească printre laici şi clerici un tip bizar de papism (,,patriarhul este răspunzător pentru toate”) şi cultul ,,neştiinţei binecuvântate” care, chipurile, face ca mântuirea cuiva să fie mai lesne de dobândit.

Toate aceste fenomene au înflorit şi au devenit însăşi esenţa Patriarhiei Moscovei, aşa cum au demonstrat-o anii de guvernare ,,democratică”, când discuţiile despre actele ,,forţate” de apostazie, respingerea libertăţii spirituale şi trădarea patriarhiei au devenit fără sens. În mod regretabil, enoriaşii, mai ales cei care s-au alăturat doar recent Bisericii, participă cu ignoranţă la faptele respingătoare ale Patriarhiei Moscovei. Să-i judece Dumnezeu. Noi credem că mai devreme sau mai târziu vor avea şansa lor, şi credinţa lor îi va duce în sânul adevăratei Biserici Ortodoxe. Cât despre oamenii adevăratei Biserici care sunt conştienţi de abaterile canonice şi chiar de fărădelegile Patriarhiei Moscovei, şi rămân încă devotaţi ei în ciuda prezenţei în Rusia a parohiilor BORD, credem că din pricina nepăsării lor (a nereuşitei lor de a rămâne în adevăr), Domnul îi lipseşte de darul deosebirii duhurilor.

În ultimul timp, Patriarhia Moscovei a încercat să-şi sporească prestigiul în ochii credincioşilor, arătând adesea spre obiectele sacre mai însemnate din custodia sa. Dar galeria de stat Tretiakov are de asemenea în paza sa ,,protectoare” icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Vladimir şi ,,Sfânta Treime” a lui Andrei Rubliov … Obiectele sacre aparţin Bisericii, nu apostaţilor. Prin urmare, lucrurile sfinte care sunt în mâinile ierarhilor lipsiţi de evlavie nu sunt decât ,,obiecte sacre captive” (asemenea celor capturate odinioară de turci sau de catolici).

Puterea criminală a ajuns să ia locul puterii partidului în Rusia. Această putere şi-a asigurat numaidecât sprijinul Patriarhiei Moscovei şi a ocupat un loc adecvat în viaţa ei. Patriarhia Moscovei însăşi dobândeşte un caracter criminal cu băncile sale ,,bisericeşti”, frauda de multe miliarde şi colaborarea cu mafia. Au existat cazuri de atacuri instigate de Patriarhia Moscovei asupra unor mici comunităţi ale BORD însoţite de confiscarea proprietăţii bisericeşti şi clădirilor bisericii. Având în vedere această stare de lucruri, comercializarea obiectelor sacre în bisericile patriarhiei (înainte de toate vânzarea sfintelor taine) pare a fi ceva obişnuit şi banal[227].

Noi nu am atins chestiunea fundamentală a harului, prezenţa sau absenţa sa în sfintele taine ale Patriarhiei Moscovei şi ale altor Biserici ,,Ortodoxe” ecumeniste şi renovaţioniste. În orice caz, deja în timpul primelor zile care au urmat faimoasei declaraţii a mitropolitului Serghie (Stragorodski), Sfinţitul Mucenic, Episcopul Dimitrie (Liubimov) de Gdovsk a luat cea mai strictă poziţie faţă de Patriarhia Serghianistă. El şi alţi ucenici ai Mitropolitului Iosif de Petrograd au afirmat deschis că Patriarhia Moscovei este lipsită de har şi tainele sale – ,,hrana demonilor”[228].

Dar chiar dacă adoptăm un punct de vedere mai precaut, trebuie să recunoaştem că mişcarea secolului XX către apostazie a devenit principalul fond al dezvoltării istorice a Patriarhiei Moscovei şi a oricărei alte Biserici ,,Ortodoxe” membră a CMB, care în final va conduce la faptul că toate vor deveni o adunătură eretică. Ele pierd tot mai mult ceea ce mai înainte le era accesibil şi ceea ce s-a spus în această carte despre cei care au părăsit unitatea credinţei li se aplică tot mai mult.

,,Ceea ce este potrivnic voii lui Dumnezeu a pătruns în Biserică (…) Când cele potrivnice voii lui Dumnezeu călăuzesc Biserica, săvârşirea ritualurilor devine treptat goală şi se transformă în ritualism idolatru (…) Patriarhul [ Moscovei] spune adeseori: ’Ne lipseşte spiritualitatea’. De ce nu spune pur şi simplu: ’Ne lipseşte harul’ ?”[229].

Faptul că ecumeniştii ,,nu deosebesc adevărata preoţie şi tainele Bisericii de cele ale ereticilor dar spun că botezul şi euharistia ereticilor sunt valide pentru mântuire”[230] este o dovadă limpede că, în primul rând, ei nu reuşesc să facă deosebire între propria preoţie şi propriile taine şi cele ale ereticilor. Nu este de nici un folos că mulţi se consolează spunând că aceasta se aplică doar episcopilor, pe câtă vreme o parte din clericii şi laicii Bisericilor ecumeniste nu sunt chipurile părtaşi la ereziile şi schismele ierarhilor lor. Astăzi, doar vrăjmaşul omenirii însuşi ne sileşte să uităm că ,,fără episcop, nici Biserica nu este Biserică, nici creştinul creştin, ci ele nici măcar nu pot fi numite astfel”[231]. ,,Săvârşind slujbele Bisericii precum îi porunceşte episcopul”, un preot săvârşeşte tainele ,,nu de bunăvoie, ci prin puterea rangului care i-a acordat taina hirotoniei”[232], adică prin puterea episcopului. În acelaşi mod, un laic este hrănit duhovniceşte prin sfintele taine cu ceea ce acest izvor îi poate da lui.

Astăzi, puţini oameni din Patriarhia Moscovei sunt conştienţi de faptul că nici rangul episcopal, nici numele patriarhului nu pot prin ele însele, fără fidelitatea faţă de dogmele şi canoanele Bisericii, să garanteze prezenţa harului, şi această necunoaştere a legilor dumnezeieşti – potrivit Sfântului Epifanie al Ciprului – este o mare trădare a mântuirii omului”[233].

 

Rugăciune ecumenistă la Mânăstirea Noul Valaam, Finlanda, 1987

 

 

18. Spiritualitate întunecată în sânul Patriarhiei Moscovei

Ci să vă temeţi mai vârtos de cela ce poate să piarză
şi trupul şi sufletul, în gheena (Matei 10, 28)
 

Cea mai mare parte a Rusiei a fost ocupată de puterile iadului. Nu numai toate sectele existente, prădătorii de aproape şi de departe de peste hotare, comercianţii de arme, droguri, mârşăvii şi pornografie, ci şi toate soiurile de duhuri satanice s-au năpustit asupra Rusiei odinioară sfinte.

Se dezlănţuie un război duhovnicesc nemaivăzut. Pretutindeni primejdia de moarte stă la pândă pentru un suflet omenesc, acea primejdie care este mai rea decât moartea fizică …

Orice faptă rea şi orice fel de viclenie au devenit accesibile pentru oricine va alege să le comită. În ziare şi reviste, aproape la orice chioşc, cineva poate da chiar împotriva voinţei sale peste tot soiul de draci. Poţi cumpăra oricând nu numai cărţi oculte şi ezoterice, ci şi ghiduri practice de magie neagră, care conţin sfaturi şi instrucţiuni lesne de urmat despre cum să faci vrăji, cum să ţii la depărtare ceva, să extermini sau să ucizi. Dar mulţi dintre practicanţii domestici de magie neagră nu ştiu că prin comiterea unor astfel de fapte rele ei se condamnă în primul rând pe ei înşişi … la osânda veşnică şi întunericul de nepătruns.

Uitând, în timpul perioadei sovietice, cum să cugete în termeni de creştinism, bietele victime ale agresiunii întunecate nu-şi dau seama că încuviinţând să comită o crimă mistică ele săvârşesc cel mai mare păcat de moarte pentru care, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu se pot căi nicicând nici în viaţa aceasta, nici mai ales în viaţa veşnică ! (Desigur, teoretic, o pocăinţă sinceră cu o întoarcere ulterioară în sânul Bisericii şi rugăciune pentru iertarea păcatelor poate mântui un suflet căzut, dar în realitate, câţi dintre ei au reuşit de fapt să scape de vrăjmaşul care-i ţine în strânsoarea sa ? La urma urmei, aceasta presupune genul de luptă duhovnicească de care nu mulţi ar fi capabili astăzi) Lumea duhovnicească are propriile legi stricte (comp. Luca 16, 19-31). Moartea veşnică a sufletului şi chinul fără sfârşit este ceea ce-l aşteaptă pe cel care face pact cu diavolul.

O colaborare directă cu forţele răului nu este întotdeauna impusă omului modern care a fost asediat duhovniceşte. Este de ajuns să-i suprime voinţa, să-i adoarmă conştiinţa (acest glas al lui Dumnezeu), să-l transforme într-un consumator apatic de ,,cultură de masă”, să-l facă să-şi piardă libertatea de a alege şi astfel să devină un zombi. Şi în această stare el va începe să înţeleagă libertatea în manifestarea ei negativă (totul este permis !) şi va fi incapabil să facă diferenţa între stânga şi dreapta, bine şi rău, şi de aceea va deveni înclinat spre rău şi vrând-nevrând va lua parte la el.

Moartea duhovnicească în timpul vieţii omului, cunoscută în literatura ascetică ca ,,cea dintâi moarte”, este partea celor care trăiesc fără Dumnezeu în sufletul lor, fără gând despre mântuire, care este raţiunea vieţii noastre pe pământ.

În Rusia devastată de astăzi şi în străinătatea din apropiere (aşa cum sunt numite acum fostele republici ale URSS) se ridică armele împotriva omului din frageda sa copilărie: presa, radioul şi televiziunea sunt implicate în corupţia morală, în timp ce jefuirea sufletelor copiilor are loc în şcoli. Lăsând la o parte pătrunderea în unele şcoli a ideologiei ,,New Age” cu o meditaţie mai degrabă neliniştitor de ocultă, şcolile secundare şi terţiare angajează mulţi sectanţi, inclusiv pe cei care reprezintă sectele pervertite precum mooniţii sau ,,Aum Shinri Kyo” care sunt interzise în alte ţări. De exemplu, mormonilor li se permite să lucreze în şcoli chipurile pentru practica de engleză a elevilor, şi baptiştilor, penticostalilor, iehoviştilor şi altor misionari rătăcitori pentru predicarea ,,religiei” …

Aproape întreaga lume din jurul omului, şi în special mass media, a fost mobilizată pentru a duce război împotriva sufletului său. Toţi se luptă pentru a-l îndepărta pe om de Dumnezeu, de aproapele său, şi de sine însuşi.

Mafia întunecată a pus stăpânire pe toate poziţiile cheie din Rusia: guvern, armată, educaţie, medicină etc. Recent, un membru al Dumei de Stat, magicianul TV Kaşpirovski anunţa cu aroganţă telespectatorii: ,,Ei manipulează prin cuvinte, eu lucrez cu ochii mei”. Este cât se poate de posibil ca în curând Djuna să aibă un loc în Duma de Stat (există mulţi militari în partidul ei). Această super-vrăjitoare a zilelor noastre, care i-a tratat odinioară pe Brejnev şi pe alţi nomenclaturişti sovietici de rang înalt, a primit pentru activitatea ei ,,medicală” felurite premii şi titluri (inclusiv pe cel de ,,profesor”) în Rusia şi străinătate. UNESCO a numit-o ,,doctorul anului” în 1995.

Este de asemenea binecunoscut că oricând este nevoie, oamenii sunt expuşi unor psihogeneratori care manipulează psihicul a mase imense de populaţie. Astfel, martori oculari şi specialişti în percepţie extrasenzorială (adică, cei care ştiu de fapt despre ce este vorba aici) au confirmat că pe 3-4 octombrie 1993, în timpul bombardamentului ,,Casei Albe” din Moscova, psihogeneratorii erau activaţi pentru a sugera anumite gânduri şi dorinţe persistente.

Experimente nemaiauzite asupra sufletului omului, asupra psihicului său sunt conduse mai cu seamă la televizor, unde programele includ adeseori şedinţe de hipnoză (adică, o influenţă magică, potrivit învăţăturii Bisericii), conduse de hipnotizatori-magicieni celebri, precum mai sus amintiţii Kaşpirovski, Djuna sau Ciumak. Telespectatorii nici măcar nu bănuiesc că sunt ademeniţi într-o capcană diabolică în timp ce urmăresc aceste programe. Adeseori ei nu sunt conştienţi nici de primejdia care vine de la tot soiul de mediumuri – ,,vindecători”[234], care se implică deseori în furtul energiei vitale a oamenilor, sau în vampirism, într-un limbaj simplu; ei nu au nici o idee despre reversul medaliei aşa-zisei ,,codificări” folosite împotriva alcoolismului sau tabagismului.

Dintre toate fărădelegile amintite ale Patriarhiei Moscovei, cea mai teribilă este fără îndoială o ,,introducere a spiritualităţii întunecate în Biserică” pe care jurnalul Întoarcerea (Return) a numit-o ,,ultima săritură în prăpastie”[235].

În decursul ultimilor 5 ani, se putea observa un gen special de colaborare între Patriarhia Moscovei şi magicienii care defilează în haine albe. În această privinţă, patriarhul Alexie al II-lea şi recent răposatul Mitropolit Ioan de Sankt Petersburg (el a murit la deschiderea Băncii din Sankt Petersburg) şi protoiereul Vasili Lesniak au dobândit o notorietate regretabilă. Ultimii doi în special aveau legături strânse cu ocultiştii. Lesniak era el însuşi un soi de practician, deoarece era membru al comitetului editorial al Curierului de Hipnologie şi Psihoterapie, ,,părinte spiritual” şi membru al Consiliului Ştiinţific al Institutului Internaţional de Potenţiale Umane de Rezervă (International Institute of Reserve Potentials of Man, IIRPM). Amândoi au participat foarte activ la lucrarea Frăţiei pentru Sobrietate Sfântul Alexandru Nevski (acesta a devenit un fel de al doilea nume pentru IIRPM, deoarece ambele organizaţii erau compuse din aceleaşi persoane).

IIRPM, acest aşezământ cât se poate de dubios, a primit în 1991 binecuvântarea ,,patriarhului” Ridiger şi a mitropolitului Ioan (Snicev). ,,Noi suntem foarte mândri de [această] binecuvântare”, scria un membru al Consiliului Ştiinţific al IIRPM, redactorul şef al jurnalului acestui institut, Curierul de Hipnologie şi Psihoterapie, – ,,Binecuvântarea este o mare putere, ea deschide toate uşile[236].

În orice mod posibil, IIRPM face cunoscută legătura sa cu Biserica şi binecuvântarea pe care a primit-o. În toate reclamele sale, în seria de înregistrări audio intitulată ,,Autoreglarea psihofizică”, în publicaţiile sale (precum Curierul de Hipnologie şi Psihoterapie şi culegerea Vindecarea prin cuvânt), la conferinţe şi la cursurile oferite de Liceul Umanitar deschis la IIRPM (unde studenţii sunt supuşi unei spălări pe creier psihoterapeutice speciale), la şedinţele de ,,codificare” – pretutindeni acest aşezământ sinistru flutură această informaţie despre binecuvântarea primită de la Biserica Ortodoxă.

Hipnotizatorii de la IIRPM sunt în special mândri de binecuvântarea patriarhală. În jurnalul Curierul de Hipnologie şi Psihoterapie citim: ,,În timpul liturghiei festive care a marcat sfinţirea mânăstirii renovate a Sfântului Ioan de Kronstadt pe 12 iunie 1991, Sfântul Patriarh al Moscovei şi întregii Rusii, Alexie al II-lea, a binecuvântat strădaniile lui E.A. Gorianski, Preşedintele IIRPM, G.I Grigoriev – vice-preşedintele şi psihoterapeutul şef al aceluiaşi institut, şi A.E. Arkhanghelski – preşedintele Consiliului Ştiinţific al IIRPM (…), editor al jurnalului Curierul de Hipnologie şi Psihoterapie (…). Tuturor persoanelor numite li s-au dăruit icoane, sfinţite la Mormântul Domnului din Ierusalim pe 31 martie 1991, în timpul vizitei acolo a sfântului patriarh Alexie”[237].

,,Binecuvântarea activităţii psihoterapeuţilor ruşi de către sfântul patriarh (…) din partea Bisericii Ortodoxe Ruse a avut loc pentru prima oară în perioada sovietică. Noi nu avem cunoştinţă de un precedent asemănător din perioada pre-revoluţionară”[238]. Noi dorim să adăugăm că nici Rusia nu a cunoscut un ,,patriarh” asemănător.

IIRPM, care practică percepţia extrasenzorială sau ,,metodele netradiţionale de vindecare”, pentru a fi mai exacţi – magia şi vrăjitoria, sub pretextul ,,luptei împotriva alcoolismului”, fumatului şi înclinaţiilor rele, datorită protecţiei ierarhilor ocârmuitori şi ,,stareţilor” din Patriarhia Moscovei, i s-a oferit oportunitatea de a conduce şedinţe de ,,codificare” a maselor, adică de hipnotizare a oamenilor (în 1994, numărul lor ajunsese la aproximativ 100.000).

Principalul obiectiv al IIRPM, aşa cum este evident din numele său, este de a debloca anumite ,,potenţiale de rezervă” ale omului. Ce sunt aceste potenţiale de ,,rezervă” ascunse, şi de ce ar trebui ele ,,deblocate”?

Vice-preşedintele IIRPM, G.I Grigoriev şi un membru al Consiliului Ştiinţific, A.E. Arkhanghelski le descriu precum urmează: ,,Potenţialele de rezervă înseamnă utilizarea autosugestiei pentru vindecarea cuiva, eliminarea durerii, prefacerea apei în vin – pentru a bea apă şi a deveni intoxicat (…); înseamnă fenomene specifice: flexibilitate ca de ceară, catalepsie (rigidizare a extremităţilor în postura atribuită lor), amnezie inversă (pierdere parţială a memoriei)”[239].

Este cât se poate de limpede din cele de mai sus că avem de-a face aici cu manifestarea potenţialelor ascunse, adică oculte ale omului prin intermediul hipnozei. Cu alte cuvinte, cu o intruziune într-o sferă interzisă a iraţionalului şi haoticului, pe care Domnul a ascuns-o în mod providenţial de om.

Din Sfintele Scripturi, din scrierile Părinţilor Bisericii, de la Sfântul Ioan de Kronstadt, de la Episcopii Ignatie Briancianinov şi Teofan Zăvorâtul, noi ştim cât de periculos şi teribil este această intruziune în sfera duhului. De exemplu, stareţii de la Optina s-au referit în mod invariabil la hipnoză ca la o ,,forţă nefastă, necreştină” (Sfântul Varsanufie). Stareţul Nectarie a descris-o în cuvinte care sunt deosebit de relevante astăzi: ,,Hipnoza este un lucru teribil. Odinioară oamenilor le era teamă de aceasta, o evitau, dar acum ei sunt ispitiţi de ea … Nenorocirea este că această ştiinţă intră în vieţile noastre sub masca unui pretins mare beneficiu pentru omenire”[240].

Haideţi să cităm şi un comentariu despre medicina netradiţională – mediumuri şi hipnotizatori – publicat în Jurnalul Patriarhiei Moscovei în urmă cu 7 ani, adică înainte ca ,,patriarhul” şi alţi ,,ierarhi” ai Patriarhiei Moscovei să fi început să dea în mod public binecuvântarea lor pentru IIRPM şi tot soiul de ,,vindecători”.

Autorul articolului ,,Nu luaţi parte la lucrările întunericului” vorbeşte despre hipnotism ca despre un fenomen care ,,distruge duhul omului”; el îl caracterizează ca pe o ,,slujire conştientă a răului” şi precizează faptul că hipnotismul ,,foloseşte forţele întunecate ale lumii spirituale[241].

IIRPM, care a primit sprijin oficial din partea Patriarhiei Moscovei şi este situat în Sankt Petersburg, conduce codificarea hipnotică a oamenilor nu numai în 50 oraşe din Rusia unde are filiale, ci şi în alte ţări. Potrivit popularizatorilor săi, această metodă ,,poate fi folosită în orice condiţii şi are o mare capacitate” de a codifica până la 800 oameni într-o şedinţă de 3 ore[242].

În Sankt Petersburg, protoiereul Vasili Lesniak a participat personal la şedinţele de codificare. Ele au fost organizate fie la cinematograful ,,Festival” (unde rulează filme pornografice şi de groază între şedinţele de psihoterapie), fie, contra asigurărilor ,,vindecătorilor”, în Biserica Mântuitorului din Pargolovo unde slujea de obicei acest magician negru[243].

Potrivit martorilor oculari şi notelor stenografice ale şedinţelor de ,,codificare generală”, aceasta din urmă este precedată de o scurtă învăţătură, ţinută de Lesniak, despre beneficiul acestei metode şi despre ,,potenţialele de rezervă” pe care le va debloca. ,,Referindu-se la Cuvântul lui Dumnezeu ca la ’Super Cartea’, el ar fi spus: ’Fericirea cerească poate fi simţită deja aici pe pământ, potenţialul de rezervă este ceea ce este cu adevărat Împărăţia Cerurilor’”[244]. Apoi urmează o scurtă slujbă de rugăciune în timpul căreia clerul care slujeşte stă cu spatele la icoanele care sunt aşezate pe scaunele din apropierea microfoanelor. Evanghelia este citită în limba rusă. Aceasta este urmată de ,,codificarea generală” propriu-zisă, sub lumina orbitoare a reflectoarelor şi însoţită de muzică (inclusiv muzică bisericească), toate acestea asemănându-se unui spectacol. Apoi, ,,vindecătorul” G. Grigoriev, după ce se prezintă şi saltă cu o ,,baghetă” îl introduce pe învăţătorul său hipnotizator A.R. Dovjenko, care a reuşit chipurile să ,,pătrundă pe tărâmul care vreme de secole a rămas inaccesibil multora”[245].

Pe scenă lumina este alternată cu întunericul, atunci Grigoriev face nişte mişcări ritualice ale trupului şi rosteşte nişte incantaţii cu vocea sa metalică (aceasta este cunoscută ca ,,oferind un cod”). Apoi, brusc el sare în sus tăind aerul cu bagheta sa şi strigând ordine către public. ,,Strigătele şi salturile lui Grigoriev pe fundalul cinematografului sunt ca un film de groază care prinde viaţă”[246]. În spatele lui, în partea din spate a scenei stau asistenţii lui în haine albe, în timp ce hipnotizatorii de la IIRPM sunt poziţionaţi în diferite zone ale sălii printre spectatori. Ei sunt ocupaţi cu săvârşirea ,,codificării generale” care durează o jumătate de oră. Acest ,,tratament” este consolidat prin intermediul codificării individuale care este condusă de hipnotizatori în particular, doar cu pacientul, şi nu este îngăduit nici un observator din afară”[247].

Pentru o şedinţă de codificare se plăteşte aproximativ de două ori salariul mediu. Adevărat, pacienţii au dreptul de a cere decodificarea şi să-şi primească banii înapoi. Lesniak însuşi şi mediumul G. Grigoriev cu colaboratorii săi încearcă în mod blasfemiator să-i convingă pe cei ce se îndoiesc că hipnotismul şi metoda de ,,codificare” sunt darurile Sfântului Duh, împărtăşite lui Grigoriev de Dumnezeu. Totodată, ei uită că chiar de-ar fi aşa … atunci ,,decodificarea” este o trivializare reală a harului dumnezeiesc”[248].

,,Codificarea” împotriva alcoolismului, pe care jefuitorii sufletelor omeneşti au început să o numească eufemistic ,,darul terapeutic”, este practicată nu numai în eparhia de Sankt Petersburg, ci şi în celelalte eparhii ale Patriarhiei Moscovei. Astfel, în Smolensk, fără îndoială cu binecuvântarea Mitropolitului Chiril (Gundiaev) de Smolensk, acest ,,dar este făcut cu participarea doctorilor în Biserica Bunei Vestiri şi în Catedrala Botezului Domnului (…) cu implicarea clerului”. Protoiereul Mihail Uliakhin, colegul şi apărătorul lui Lesniak, scrie cu sinceritate despre aceasta în culegerea publicată de IIRPM sub titlul pretenţios şi fraudulos Vindecarea prin cuvânt. Potrivit lui Uliakhin, o asemenea ,,vindecare” ,,este săvârşită în Gorodok din raionul Vitebsk şi în Sankt Petersburg, aşa cum am adus mărturie eu însumi, de când Vlădica Ioan, mitropolit de Sankt Petersburg şi Ladoga, este preşedintele şi epitropul Frăţiei pentru Sobrietate şi Milostenie Sfântul Alexandru Nevski. Aici în Polotsk, doctorii şi eu însumi trebuie să lucrăm în clădiri închiriate de vreme ce eu nu slujesc în acest oraş”[249].

Şi iată altă dovadă: ,,Lăsând la o parte orice altceva, în Sankt Petersburg exista de câtăva vreme Frăţia Sfântul Ioan Înaintemergătorul al cărei părinte duhovnicesc este protoiereul Vladimir Sorokin, fostul rector al Academiei Teologice din Leningrad şi un ecumenist activ. Sub egida lui, preşedintele frăţiei, un anume Osniţki, conduce în mod regulat şedinţe de vindecare în clădirile frăţiei într-o încăpere specială decorată cu picturi religioase exotice în stil suprarealist. În acest punct ar trebui făcută o menţiune despre activitatea specialiştilor din spitalul eparhial Sfânta Cuvioasă Xenia din Petersburg, care sunt angajaţi în discuţii cu colegii lor apuseni protestanţi cu privire la un aşezământ comun al aşa-numitelor ’centre de reabilitare’ unde ei ar … ’îndepărta rana’ din acei sectanţi din denominaţiunile extremiste care au fost supuşi abuzului spiritual”[250].

Şcolile teologice ale Patriarhiei Moscovei prezintă de asemenea o sferă de acţiune promiţătoare pentru cei pe care Sfinţii Părinţi i-au numit ,,vrăjitori”. În septembrie 1993, G. Grigoriev a fost invitat să ţină o cuvântare la Academia Teologică din Sankt Petersburg. Atât academia, cât şi seminarul intenţionează să introducă un curs de … percepţie extrasenzorială şi hipnotism. Donaţiile generoase pe care mediumurile precum A. Il’in le dau şcolilor teologice fac în mod evident o impresie favorabilă asupra autorităţilor care permit acestor lupi să-i îndrume pe viitorii păstori, iniţiindu-i în ,,tainele universului”, taina de ,,după moarte” şi alte ,,taine”.

Răspunsul la întrebarea ce este acel ceva atât de nestăpânit care-l ,,atrage pe mitropolitul Ioan către vrăjitori şi magicieni, şi ce se află în spatele pasiunii pentru această activitate distrugătoare de suflet” ne este dat de autorul broşurii citate despre Vrăjitoria sub omoforul Bisericii. El oferă detalii biografice ale părintelui duhovnicesc al mitropolitului Ioan (alt ,,stareţ” şi ,,luptător” al Patriarhiei Moscovei) – mitropolitul Manuel Lemeşevski, din biografia sa alcătuită de mitropolitul Ioan însuşi[251]. Din această biografie rezultă pe scurt că mitropolitul Manuel, care era apropiat de feluriţi ,,vindecători” şi ,,hipnotizatori”, se afla într-o stare de înşelare demonică.

Cartea ,,Tainele universului meu”, scrisă de faimosul medium A. Il’in şi ilustrată cu fotografii impresionante[252], vorbeşte despre mitropolitul Ioan, care a fost canonizat în timpul vieţii ca un ,,patriot”, şi despre prietenia sa cu magicienii. Ultimul capitol al cărţii este dedicat prieteniei lui A. Il’in, acest ,,vindecător” din Sankt Petersburg şi bioenergetician de clasă mondială, cu Patriarhia Moscovei şi în special cu mitropolitul Ioan.

Prietenii lui A. Il’in din Biserică nu numai că i-au sfinţit apartamentul şi centrul său ,,Triunghiul Energetic” (slujba de sfinţire a fost săvârşită de protoiereul Nicolae de la Catedrala Sfântul Nicolae – Botezul Domnului), ci mitropolitul Ioan în persoană l-a binecuvântat întotdeauna pe faimosul medium ori de câte ori l-a întâlnit, ceea ce s-a întâmplat cu regularitate. Il’in scrie: ,,Biserica mi-a dăruit două icoane, una din secolul XIX şi cealaltă din secolul XVIII, şi acum cei ce vin la centrul meu pentru a-şi vindeca trupul şi sufletul, vor putea să experimenteze influenţa binefăcătoare a unei icoane”[253] (!).

Locuitorii din Sankt Petersburg îşi amintesc conferinţa de presă neobişnuită a mitropolitului Ioan şi ,,bioenergeticianului” Il’in în sala de concerte din Piaţa Lenin, pe care ziarul Trud (din 25 martie 1993) a numit-o ,,Uniunea dintre Cruce şi Scenă”. După scandaloasa bufonerie a ierarhului cu magicianul, Eparhia de Sankt Petersburg a primit de la Il’in ,,câteva milioane de ruble şi o sumă semnificativă în valută străină” pentru necesităţile sale, şi 3.600.000 ruble pentru necesităţile Academiei Teologice din Sankt Petersburg” … ,,Biserica noastră Ortodoxă are nevoie de un asemenea ajutor” – a comentat Il’in despre actul său de caritate[254]. Comentariile, credem, sunt de prisos.

Patriarhia Moscovei îi primeşte pe magicieni la împărtăşanie, strădaniile lor detestabile sunt binecuvântate făţiş, şi nu sunt ridicate obiecţii împotriva tuturor acestora din partea conducerii Patriarhiei Moscovei. În 1992, Arhiepiscopul Nicolae de Vladivostok a binecuvântat public o vindecătoare-vrăjitoare şi a ,,sfinţit” diploma ei de magician. ,,În 1993, în chiar ziua Cincizecimii (!), în Catedrala (patriarhală) Yelokhovo din Moscova a avut loc o slujbă solemnă de cununie: căsătoria fiului faimoasei vrăjitoare Djuna Dataşvili, el însuşi un ,,magician”[255], ca mireasa lui. Această căsătorie a putut fi văzută nu numai de credincioşii care au venit să se roage în acest mare praznic al Sfintei Treimi, ci şi de spectatorii video şi telespectatori, datorită eforturilor numeroşilor reporteri cu camere video. Există doar câteva exemple de excese comise de Patriarhia Moscovei, a căror listă devine tot mai lungă pe zi ce trece.

Ce-i atrage pe mediumuri la Biserică ? De ce vin la biserică şi îşi aruncă acolo undiţele ? De ce stau înaintea icoanelor şi moaştelor şi se împărtăşesc ? Ei o fac, bineînţeles, nu din dragoste de Hristos şi de Biserica Sa, ci în încercarea lor nebunească de pradă spirituală, oferind ,,hrană suplimentară” sau ,,reîncărcându-se” ei înşişi, după cum afirmă.

,,Numeroşi credincioşi au putut să-i observe pe mediumuri stând înaintea icoanelor vreme îndelungată cu braţele larg deschise şi cu ochii holbaţi încercând să absoarbă energia religioasă care emană din icoanele deosebit de cinstite şi făcătoare de minuni. Acelaşi lucru este adevărat despre împărtăşirea cu sfintele taine, deşi numărul mediumurilor care se împărtăşesc nu este mare. Este ca în cazul icoanelor, ei se apropie de această taină pentru a fura fărâmiturile de la ,,ospăţul de nuntă” al sfintei euharistii”[256]. De obicei, ei nu merg niciodată la o mărturisire propriu-zisă, ci asistă la ,,mărturisirea comună” despre care am vorbit mai sus. Clericii ştiu că, aşa cum s-a întâmplat anterior, există cazuri de furt al sfintelor daruri pentru scopul expres de închinare lui satan. Actele profanatoare insuflate de diavol vrăjitorilor şi mediumurilor intensifică darurile demonice şi puterile lor întunecate. Însă, nu numai în lumea ce va să vină, ci, de obicei, deja în timpul vieţii lor, ei sunt luaţi pe neaşteptate de condamnare: nebunie, sinucidere, accidente care-i afectează pe ei sau pe cei dragi lor – aceasta este ,,răsplata” de la tatăl lor, diavolul.

Mare ispită pentru oamenii Bisericii este ţesută de ,,păstorii” care iau parte la faptele întunericului. Din cauza lor şi a altor apostaţi – serghianişti, ecumenişti şi modernişti – turma Patriarhiei Moscovei a pierdut aproape în întregime darul discernerii duhurilor fără de care nu este cu putinţă să deosebeşti un stareţ de un vrăjitor, sau pe Hristos de antihrist. O asemenea orbire i-a afectat până şi pe cei mai bine intenţionaţi dintre ,,stareţi” – arhimandritul Ioan (Krestiankin) de la Mânăstirea Peşterilor din Pskov şi protoiereul Nicolae Gurianov din Insula Zalit. Ei sunt ,,înţelepţii” care au binecuvântat activităţile IIRPM fără a-şi bate capul să dezvăluie metodele folosite de aceşti hipnotizatori-codificatori, care apelează la ,,potenţialele de rezervă ale omului”, şi pe cele folosite de vrăjitori-mediumuri care se referă la draci ca la ,,puteri cosmice”.

Iată un exemplu: ,,Un anume părinte Valentin (din raionul Pskov), cinstit ca ,,stareţ”, a dobândit un ,,dar” uimitor: el comunică neîncetat cu diavolii ale căror şoapte le notează în jurnalul său. Alt ,,stareţ” Naum de la Lavra Sfânta Treime – Sfântul Serghie îşi îndrumă fără ezitare fiii duhovniceşti către un anumit ,,guru” cu scopul purificării. Admiratorii lui ignoranţi şi înşelaţi iau darul său al clarviziunii drept discernământ duhovnicesc. Din păcate, înşelarea demonică dobândită de astfel de pseudo-stareţi este preţuită de mulţi credincioşi din Patriarhia Moscovei care este lipsită de harul tainelor Bisericii, şi trece drept înduhovnicire înaltă”[257]. Care este atunci valoarea postirii şi rugăciunii ,,stareţilor” patriarhiei, atât de slăviţi de admiratorii lor ? Nu s-au distins ereticii Arie şi Nestorie în ,,post” şi ,,rugăciune” ? Diavolul însuşi are vreo nevoie de hrană şi odihnă ?

Este demn de reţinut şi faptul că, de obicei, toţi aceşti ,,vindecători” şi ,,făcători de minuni” câştigă bani buni cu abilităţile lor. În această privinţă, ei nu urmează nici cuvântul Domnului: În dar aţi luat, în dar daţi (Matei 10, 8), nici Sfinţilor Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian (1 iulie), Chir şi Ioan (31 ianuarie), Sfântului Agapit din Peşterile Kievului (1 iunie), Sfântului Mare Mucenic şi Tămăduitor Panteleimon (27 iulie) şi altora, ci mai degrabă lui Simon Magul (Faptele Sfinţilor Apostoli 8) şi slujnicei având duh pitonicesc, care dobândă multă da stăpânilor ei, vrăjind (Faptele Sfinţilor Apostoli 16, 16).

Armagheddonul care se apropie (Apocalipsis 16, 16) îşi adună oştile. Poruncile se aud tot mai tare şi şirurile de regimente devin tot mai clar delimitate; teritoriul ,,neutru” a dispărut demult, şi fiecare trebuie să hotărască de partea cui este …

 

 

19. Reforma calendarului. Decăderea Bisericii Ortodoxe Finlandeze

Problema calendarului merită o atenţie deosebită. Vorbind despre vremurile lui antihrist, Proorocul Daniil a profeţit că antihrist chiar va cugeta să schimbe vremile şi legea (Daniil 7, 25). Această profeţie se împlineşte deja. Primirea ,,calendarului iulian nou” de câteva Biserici locale a adus cu sine de asemenea o schimbare a zilelor praznicelor bisericeşti, care a pricinuit dezacord în viaţa liturgică, vrajbă şi dezbinare între oamenii Bisericii[258].

Reforma calendarului a vătămat îndeosebi Biserica Ortodoxă Finlandeză deja amintită, singura din lumea ortodoxă care a îndrăznit să facă o ruptură totală de Pascalia ortodoxă[259]. Această abatere canonică a Bisericii Ortodoxe Finlandeze a adus după sine o serie de alte abateri, atât mari cât şi mici. Precum spune proverbul: ,,Niciodată nu plouă, ci toarnă”. Noi vom menţiona doar câteva dintre ele. Episcopii ,,ortodocşi” din Finlanda i-au dezvăţat de multă vreme pe enoriaşii lor de mărturisirea dinaintea împărtăşaniei. În bisericile lor, oricine se poate apropia liber de sfântul potir, nu numai fără nici o pregătire, ci printre cei ce se împărtăşesc se pot afla creştini heterodocşi, sectari şi homosexuali; femeilor li se permite să se împărtăşească în orice stare, şi cununiile pot fi săvârşite în zilele oprite.

Mai mult, pentru a le face pe plac luteranilor, creştinii ,,ortodocşi” finlandezi schimbă textele slujbelor. În timpul slujbelor de cerere [a ajutorului dumnezeiesc] (moleben în rusă), ei omit cererea: ,,Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi”. Arhiepiscopii Bisericii ,,Ortodoxe” Finlandeze, între care s-au distins îndeosebi răposaţii arhiepiscopi Ghermano şi Pavel, şi-au obişnuit enoriaşii cu schimbările permanente în ordinea slujbelor dumnezeieşti şi cu scurtările nemaiîntâlnite ale acestora. (Arhiepiscopul Pavel a reuşit chiar să scurteze ectenia mică la o singură (!) cerere: ,,Iarăşi şi iarăşi …”). O asemenea scurtare excesivă a slujbelor dumnezeieşti ale Bisericii Ortodoxe Finlandeze l-a făcut pe un observator străin să se refere la această biserică ca la o ,,biserică rapidă”, termen analog americanizatului ,,fast food” (gustare rapidă).

În Finlanda, nimeni nu este surprins să-i vadă pe luterani îmbrăcaţi cu stihare citind şi slujind în altarele Bisericii Ortodoxe Finlandeze; un anumit ,,preot”, ecumenist înflăcărat şi participant la toate întrunirile ecumeniste, a îmbrăcat un grup de tinere fete în stihare şi le-a adus în altar.

Nedorind să rămână în urma fraţilor săi luterani, Biserica Ortodoxă Finlandeză este implicată într-o luptă activă pentru drepturile ,,minorităţilor sexuale” (pe care nimeni nu le-a încălcat). Multe publicaţii se ocupă de această chestiune. Astfel, doi arhiepiscopi locali, luteranul John Vikstroem şi ,,ortodoxul” Johannes, au participat la o dezbatere despre homosexualitatea care s-a amplificat recent. Cititorii pot afla din interviul lor că amândoi arhiepiscopii se opun oricui se amestecă în vieţile personale ale sodomiţilor, sau care refuză să-i respecte. Arhiepiscopul Johannes a încheiat în mod profanator partea sa la dezbatere cu cuvintele lui Hristos: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi (Matei 7, 1)[260].

Episcopii ,,ortodocşi” finlandezi iau parte la slujbe solemne cu omologii lor heterodocşi şi îi îmbrăţişează public în amvoanele bisericeşti, şi de asemenea le permit să săvârşească propriile slujbe în bisericile ortodoxe[261]. Acestea şi alte încălcări au devenit deja rutină pentru ecumenişti.

S-ar putea continua cu lista exemplelor de despotism ecleziologic şi ,,gândire liberă” spirituală ale acestei Biserici, care provoacă nemulţumire în rândul propriilor enoriaşi.

Vreme de aproape 70 ani, această Biserică s-a făcut vinovată de numeroase abateri – canonice, ecleziologice şi altele – şi acum este un exemplu instructiv de ,,alunecare înapoi” şi ,,împietrire” spirituală. Este de la sine înţeles că Biserica Ortodoxă Finlandeză este cel mai activ susţinător al mişcării ecumeniste şi este purtătorul său ,,ortodox” de cuvânt.

Este binecunoscut faptul că ecumeniştii sunt implicaţi de multă vreme în reforma calendarului. Nefiind mulţumiţi cu încurcătura provocată de ,,calendarul iulian nou” în Bisericile locale, ei intenţionează, cu scopul unificării ortodocşilor şi neortodocşilor, să urmeze exemplul Bisericii Ortodoxe Finlandeze şi să schimbe Pascalia ortodoxă. Aceasta ar atrage după sine schimbarea datei prăznuirii sărbătorilor cu dată variabilă, legate de Sfintele Paşti.

Abaterea finală de la rânduiala statornicită în slujbele Bisericii Ortodoxe va fi realizată dacă Bisericile acceptă aşa-numitul ,,calendar mondial nou”. Naţiunile Unite lucrează de câteva decenii la acest proiect şi ecumeniştii luptă pentru acceptarea lui. Acest ,,calendar internaţional” nou, care ţinteşte fixarea tuturor datelor în zile precise ale săptămânii (satanică lipsă de libertate de determinare !), va elimina ultima zi a anului (31 decembrie) din secvenţa zilelor de lucru. Aceasta va cauza haos total în alternarea neîntreruptă a săptămânilor. Acest calendar va distruge periodicitatea săptămânii de 7 zile, care urcă până la facerea lumii. Drept urmare, ziua de duminică, ziua Domnului – această prăznuire săptămânală a Învierii Lui – va fi abolită. Duminica va cădea în diferite zile ale unei săptămâni civile.

Această schimbare a vremilor (Daniil 7, 25) va atrage după sine de asemenea schimbarea legii (Daniil 7, 25) deoarece schimbările în Pascalia ortodoxă înseamnă încălcarea caracterului imuabil al canoanelor Sfintei Biserici Ortodoxe (de pildă, canonul 7 apostolic, canonul 1 al Sinodului din Antiohia, canonul 7 al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic etc)[262].

 

 

20. Iadul atotbatjocoritor

O epidemie de pseudo-moravuri[263], toleranţa faţă de orice şi ,,cultura de masă” vulgară distruge zilnic sau mutilează sufletele oamenilor. Toate lucrurile din jurul nostru promovează banalizarea răului şi acceptarea falsităţii şi urâţeniei. Vulgaritatea a pus stăpânire pe toate ţările. A devenit un fenomen global, un semn al vremurilor noastre. Banalitatea nu este doar o materializare năucitoare a vieţii sau o lipsă de interes în aspectul ei spiritual. Este o pierdere a idealurilor înalte, a tânjirii după viaţa veşnică din viitor. Banalitatea este anti-idealul care ucide voinţa de a fi mântuit şi căutarea credinţei, nădejdii şi dragostei în stadiul lor iniţial. Se poate spune că ,,diavolul este vulgar” când observăm faptele lui.

Zgomotul infernal şi râsul răutăcios îl vânează pe om pretutindeni, nu atât în încercarea de a-l distra, cât de a-l abate de la ,,amintirea mortii”[264], de la lacrimile de pocăinţă şi rugăciune. ,,Diavolul a apărut deja în lume fără mască” (N.V. Gogol, Duminica luminată). Vom încerca să ilustrăm această idee printr-un fragment din Taina fărădelegii din care am citat mai înainte:

,,Ascultă, legiune a şarpelui negru, şi supune-te ! Daţi-le oamenilor cât mai multe impresii cu putinţă, cât se poate de variate, captându-le atenţia printr-o prefacere neîncetată a noutăţii invenţiilor şi descoperirilor; printr-o schimbare clocotindă care are loc în fiecare minut, în fiecare secundă – la nesfârşit, fără odihnă; veşnic noi, ispitind, impresionând şi absorbind atenţia. În primul rând, daţi-le mijloace pentru o schimbare rapidă, instantanee a voinţei, gândurilor, dorinţelor – a întregii lor fiinţe. Faceţi cu putinţă pentru ei să vadă, să audă, să schimbe idei la distanţă – o distanţă fără precedent, gigantică, uluitoare …

Adunaţi-i pe oameni laolaltă, îngrămădiţi-i într-o gloată, isprăviţi cu solitudinea, cu individualitatea prin stârnirea curiozităţii faţă de strălucirea noutăţii şi o creştere excepţională a inventivităţii intelectuale. Daţi-le mijloace de transport cu aburi: căi ferate, vapoare, nave pe abur, cu tot zgomotul trenurilor şi călătoriile rapide, cu viteza fulgerului care zăpăcesc mintea; daţi-le zgomot, zăngăneală, fluierături, gări imense pline de acelaşi zgomot şi vacarm neîncetat, schimbarea feţelor, terenului şi situaţiilor – periculoase, îndrăzneţe până la neruşinare şi confuzie, până în punctul distrugerii de trenuri întregi cu tot cu oamenii din ele … Daţi-le telegrafe, telefoane, macarale, maşini zburătoare, baloane, daţi-le fonografe, gramofoane, motoare electrice, maşini electrice, lumină electrică.

Toată puterea este concentrată în mâinile omului şi în puterea intelectului său – ale omului împărat, stăpân al naturii pe care şi-a supus-o sieşi … Arta inspirată nu există, ea se află în tipărituri, în fotografii, în oleografii, în arta fotografică, în reproducerea mecanică cu repeziciune a nenumăratelor imagini … Maşini de scris, maşini de tipărit, maşini de cusut, maşini de semănat, maşini de treierat, mori şi brutării; maşini cu jocuri, maşini de cântat şi de vorbit, cinematografe … Gata cu mâinile ! Gata cu munca manuală !

Raţiunea este triumfătoare ! Raţiunea este împăratul, stăpânul; raţiunea este mândria omului. Ei vor începe să se închine ei, să o divinizeze. Omul îşi va ridica cu mândrie capul şi va dobândi cunoştinţa libertăţii … Ce nevoie are de putere asupra lui însuşi când el stăpâneşte totul ? De ce ar trebui să se supună el cuiva, când stihiile naturii s-au supus luişi ? Apoi omul va dobândi înţelepciunea noastră, înţelepciunea şarpelui negru, împlinirea profeţiei sale făcute femeii ascultătoare: ,,Veţi şti totul, veţi fi ca nişte dumnezei”.

Omul îşi va înălţa capul şi va provoca Cerul care l-a chinuit încercându-i răbdarea, şi îşi va ridica armele împotriva blândeţii şi supunerii faţă de lege, împotriva smereniei şi nevinovăţiei şi curăţiei. El le va batjocori ca slăbiciune, laşitate şi slugărnicie, şi le va transforma în libertatea despotismului elementar, şi dulceaţa plăcerilor trupeşti va împodobi această libertate …

Viaţa, această mişcare neîncetată şi neobosită însoţită de schimbările continue ale impresiilor, va curge ca un curent atotcuprinzător nepermiţând timpul, nici măcar un singur moment pentru aducerea aminte de Dumnezeu, de sfinţenia Sa, de viaţa în pace, în dragoste şi în străduinţa pentru Lumină, care este izvorul Său şi împlinirea făgăduinţei. Nimic sfânt şi dumnezeiesc nu-i va mulţumi şi alina pe oameni şi glasul conştiinţei lor se va stinge. Ei vor fugi de ea şi frica lor va fi precum chinurile morţii, şi vor căuta mulţimile şi se vor teme de singurătate, ca nu cumva să poată auzi glasul conştiinţei lor.

Astfel, noi vom înlocui această curăţie şi sfinţenie delicată şi nevinovată pe care ei o numesc dobândire şi desăvârşire duhovnicească, aşa cum au fost învăţaţi de Miel, cu cultura noastră, progresul nostru, al slavei şi mândriei intelectuale … Nu este nevoie de această rânduială nesuferită, această supunere faţă de lege, această putere unificatoare care înăbuşă setea insaţiabilă a patimilor şi desfătarea frenetică a tuturor plăcerilor vieţii trupeşti neruşinate şi îmbietoare. Promovaţi ideea că oricine are dreptul să se bucure pe deplin de un moment lipsit de griji al vieţii trupeşti, al patimii arzătoare, să se bucure de el chiar până la sfârşit, chiar până la capătul plăcerilor.

Ascultă, legiune a şarpelui negru şi a Mamonei ! Ascultă şi supune-te ! Când viaţa firească a oamenilor va deveni artificială, când se va transforma într-o producţie de masă cu maşini, munca manuală nu va mai fi necesară; mâinile oamenilor vor deveni libere, dezlegate, în timp ce dorinţa lor de a trăi nestăpânit, febril, cu toţi nervii, toate fibrele trupului va creşte. Dorinţa lor de a trăi toate impresiile momentului, de a sorbi cupa plină a bucuriei pătimaşe a plăcerilor şi desfătărilor oferite de noi – da, deja cultura noastră măturând asemenea unui val pătimaş atotcopleşitor va creşte şi se va intensifica în dorinţa de nebiruit de a goli această cupă a vieţii până la fund, chiar până la moarte, în agonia bucuriei; toţi ar trebui să bea această cupă, să trăiască, să se bucure, deoarece nu va mai exista credinţă, nădejde şi dragoste, nu va mai exista nimic în afară de plăceri senzuale. Oamenii înşisi vor râde, aşa cum noi, copiii liberi ai iadului, râdem acum de credinţă, nădejde şi dragoste, aceste surori ale fanteziei omeneşti naive … Ha …ha …ha !! Râdeţi de ele, voi, legiune a şarpelui negru ! … Râzi, bătrâne Moloh ! … Doar priveşte, priveşte şi te bucură de nebunia oamenilor !”[265]

Viaţa oamenilor contemporani este uneori mai înfricoşătoare decât multe filme de groază. ,,Împietrirea” rămâne netulburată chiar de cele mai teribile fapte: totul este permis. Este permis să scoţi ochii unui copil al străzii din Brazilia, Mexic, Rusia sau să jupoi de viu o persoană, să-i scoţi rinichii şi inima şi să le transplantezi unor domni ,,decenţi şi respectabili” care poartă cravată, sau unor doamne pline de bijuterii, pentru a asigura continuarea liniştită a vieţii lor … Potrivit profeţiilor, diavolii înşişi vor fi uimiţi de cruzimea oamenilor (Sfântul Nil Izvorâtorul de mir). Mulţi dintre contemporanii noştri au devenit nu animale, nu, această comparaţie ar fi nedreaptă şi jignitoare pentru cele mai feroce animale care Îl cunosc pe Dumnezeu, ci ei au devenit diavoli[266].

Ei nu vor asculta de raţiune, nici necazurile nu vor putea să le deştepte sufletul, mort din timpul vieţii lor. Astfel, un sodomit infectat cu SIDA ar fi putut să se întoarcă la Dumnezeul atotmilostiv în timpul ultimelor sale suferinţe şi, pocăindu-se de păcatul său de moarte, ar fi putut afla iertarea Lui şi harul veşnic. Însă, în loc de aceasta, acest seducător nepocăit acordă interviuri (molipsindu-şi spiritual ascultătorii) şi împărtăşeşte planurile sale de sinucidere (în acelaşi timp promovând acest păcat de moarte extrem de grav), stârnind simpatie şi … respect.

Există fapte rele la care societatea reacţionează cu indignare, dar sunt altele chiar mai grave – faptele rele care sunt îndreptate împotriva vieţii Bisericii şi care stârnesc încurajare şi simpatie printre cei care se socotesc printre cei credincioşi. Ultima şi cea mai cumplită sforţare a duşmanului omenirii nu este îndreptată atât împotriva lumii (care i s-a supus deja în mod conştient sau inconştient), cât împotriva Bisericii lui Hristos. Urâciunea pustiirii triumfă făţiş şi fără ruşine în locurile sfinte. Respingerea Sfintei Tradiţii este fără îndoială unul dintre ţelurile principale ale ecumenismului.

Tendinţele de sfidare a lui Dumnezeu şi a lui Hristos sunt manifeste cât se poate de evident în aspiraţia ecumeniştilor de a introduce noi ,,stiluri liturgice”. Astfel, ei îngăduie şi uneori chiar întâmpină bucuros muzica orchestrală ultramodernă, jazz-ul şi rock-ul pentru a acompania ,,slujbele bisericeşti” pretinzând că o astfel de muzică este necesară pentru a-i ,,reînsufleţi” pe credincioşi, mai ales pe tineri. Un jurnal pentru tineri, Risk, publicat de Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) de la Geneva, pledează pentru un ,,stil liturgic viu”. Familiaritatea blasfemiatoare a acestei reviste ,,bisericeşti” nu cunoaşte limite. Astfel, într-una din paginile sale a fost prezentată o idee anticreştină scandaloasă tipărită cu litere mari încovoiate: ,,Întruparea nu a avut loc încă”[267]. Aceeaşi revistă Risk susţine că ,,bătăile tobei sunt la fel de bune ca sunetul clopotelor bisericii”[268].

Ecumeniştii acompaniază propriile ,,slujbe” nu numai cu muzică orchestrală, ci şi cu dansuri şi cu multe altele … inclusiv rock-n-roll ,,evanghelic” sau ,,creştin”. Cineva nu poate să nu remarce că a numi dans ,,liturgic” un dans care a devenit un fenomen prevestitor de rău al vremurilor noastre şi este strâns legat de cultul lui satan[269] este o absurditate strigătoare la cer şi parodierea diavolului a bunelor vestiri ale Mântuitorului Hristos.

Rock-n-roll, sau rock-ul care a devenit destinul planetar al tinerilor din toate ţările, a adus mesajul său din iad, pentru a deforma, a corupe sau a nimici cu totul cât mai mulţi oameni tineri şi lipsiţi de apărare din punct de vedere emoţional cu putinţă.

Ecumeniştii iubesc tot soiul de distracţii şi diversiuni (iată deci ,,iadul atotbatjocoritor” care este amintit într-o rugăciune ortodoxă !). Lor le plac tot felul de dansuri, până şi rugăciunea domnească ,,Tatăl nostru” este dansată de ecumenişti. Această activitate scandaloasă este descrisă, fără nici o umbră de jenă, în jurnalul ecumenist menţionat mai sus. Se aminteşte că în timpul ,,euharistiei”, slujitorul ei, un pastor ecumenist Ronni Sequiera din India, a dansat pe rugăciunea ,,Tatăl nostru”. Fotografia care însoţeşte articolul arată ,,dansul ca mijloc de exprimare liturgică”, acesta fiind de asemenea subiectul tezei de licenţă a dansatorului[270].

Pe 3 iulie 1994 a apărut un nou ,,organism ecumenist”: Consiliul Naţional al Bisericilor din Australia (The National Council of Churches in Australia, NCCA) care reprezintă 13 confesiuni, inclusiv jurisdicţiile ,,ortodoxe” ale Patriarhiilor Constantinopolului, Antiohiei şi României.

Slujba care a marcat înfiinţarea acestei noi organizaţii a avut loc în catedrala catolică a Sfântului Christopher din Canberra. Printre participanţi, împreună cu ceilalţi membri ai NCCA, s-au aflat de asemenea episcopi şi preoţi ,,ortodocşi”. Pe lângă rugăciunile ecumeniste în comun şi manifestările eretice care au avut loc la această ,,slujbă”, anumite momente ale ,,programului” în mod flagrant anticreştin merită o atenţie specială.

Astfel, începutul slujbei a fost săvârşit de trei tinere aborigene necreştine, îmbrăcate indecent (cu mişcări indecente), care şi-au prezentat spectacolul împreună cu tineri aborigeni. În faţa altarului catedralei, ei au executat dansurile cultului lor, însoţite de ritualuri păgâne de purificare/mântuire cu fum şi frunze. Acest spectacol a fost chiar mai provocator decât interpretările similare organizate în timpul celei de-a VII-a Adunări Generale a CMB cu 3 ani în urmă tot în Canberra.

În afară de spectacol, o altă ,,interpretare” dubioasă cu un simbolism specific şi cu dansuri a avut loc de asemenea în faţa altarului.

Intrarea cu Evanghelia (însoţită tot de dansuri) a fost săvârşită de trei tinere aborigine îmbrăcate necuviincios[271].

Gălăgia şi râsul izbucnesc deja şi în bisericile Domnului din Rusia. Un binecunoscut renovaţionist din anii ’1920, Antonin Granovski a încercat să obţină ,,cea mai largă democratizare a Cerului, cel mai larg acces la sânul Tatălui ceresc”[272].

Teoreticianul şi practicianul modernismului ,,ortodox” din Patriarhia Moscovei, Alexandru Borisov continuă lucrarea începută de Antonin Granovski (Borisov îl consideră pe învăţătorul său un ,,reformator curajos”). Înşelarea duhovnicească a renovaţioniştilor de astăzi, ,,preoţii” A. Borisov, G. Kochetkov şi tovarăşii lor este un subiect separat la care vom reveni curând. În acest punct, însă, noi vom sublinia doar câteva dintre inovaţiile pentru care A. Borisov luptă în faimoasa sa carte Ogoare coapte (Pobelevshie nivy), Moscova, 1994.

,,Părintele” Alexandru[273], fiind în mod evident de acord cu dorinţa lui A. Granovski de ,,a democratiza Cerul”, propune îndepărtarea iconostaselor din biserici, pretinzând că vreme de multe secole ele ,,i-au ţinut la distanţă pe oameni” (p. 175-176). Pentru comoditatea închinătorilor, el recomandă instalarea de bănci. Pe lângă aceasta, Borisov susţine introducerea orgilor şi armoniilor (p. 177) în bisericile ortodoxe. Dansurile în costume exotice, ca cele organizate de colegii lui Borisov şi Kochetkov din străinătate, sunt tot ceea ce este necesar pentru ca asemănarea cu teatrul să fie evidentă !

 

Episcopul Antonin Granovski

 

Egumenul Inochentie (Pavlov) scrie foarte mult împotriva ,,disconfortului nejustificat al practicii religioase” a Bisericii Ortodoxe. ,,O prelungire inutilă a slujbei obişnuite (…) ajută prea puţin”, precum spune el, ,,la o concentrare în rugăciune”, şi probabil acesta este motivul pentru care ,,un preot practicant”, aşa cum se numeşte pe sine acest pseudo-monah, este preocupat să calculeze procentajul ,,femeilor … de vârstă fertilă”, în loc să se roage[274].

,,Feriţi-vă de apostazia de la credinţă ca început al tuturor relelor”, a spus Antonie cel Mare[275].

Nu mulţi oameni din Patriarhia Moscovei de astăzi ar fi surprinşi să afle că preoţii care se bucură, ca să spunem aşa, de o reputaţie exotică, fie ocupă posturi oficiale înalte, fie se bucură de o popularitate cvasi-universală. Acest lucru este adevărat, de exemplu, în cazul egumenului Ioan Economţev, director adjunct de afaceri al Patriarhiei Moscovei, adjunct al preşedintelui Comisiei Educaţionale, profesor la Academia Teologică din Moscova şi de asemenea un binecunoscut prozator, poet, eseist, autor de romane erotice cu titluri caracteristice, precum Taina celei de-a opta zi sau Însemnările unui preot de provincie. El vorbeşte deschis despre toate acestea în interviul oferit binecunoscutului jurnalist A. Nezhny (Gândirea Rusă, Paris, 27 iulie 1994).

Ieromonahul Roman (Matiuşin) a devenit faimos în mod diferit. Romanele sale de aventuri, adeseori cu o nuanţă erotică, circulă pretutindeni în înregistrări şi pe casete. În timp ce-şi acompaniază cântarea tânguitoare cu o chitară, el nu pierde nici o ocazie să răspândească bârfe despre Biserica din diaspora: o minciună rimată este mai uşor de ţinut minte. El şi fraţii săi nu uită zicala franţuzească: ,,Calomniaţi, calomniaţi, rămâne întotdeauna ceva !”

Pierzându-şi simţul măsurii, cei care-i fac reclamă acestui monah cu chitară îl compară pe el nici mai mult, nici mai puţin decât cu Proorocul şi Împăratul David, Sfântul Ioan Damaschin şi Sfântul Romano Melodul, şi chitara sa cu ,,psaltirea, coardele secolului 20”[276].

Avva Ioan Colov a fost întrebat odată: ,,Ce înseamnă a fi monah ?” El a răspuns: ,,Să se silească cineva a împlini toate poruncile lui Dumnezeu”[277].

,,Iadul atotbatjocoritor” jubilează la expunerea făţişă a mârşăviilor tainice ale celor care sunt chemaţi să poarte un cin îngeresc. Există ceva cu adevărat diavolesc în ispitele acestui cler apocaliptic, care este ,,jucăria duhurilor rele”, potrivit unui sfânt stareţ[278].

Foarte mult rău a fost semănat prin aceşti apostaţi în sutane care au devenit înrudiţi cu diavolii[279] şi participă la transformarea vieţii lor într-un iad. Dar îi aşteaptă judecata lui Dumnezeu.

Din fericire există şi luptători umili care sunt mari în ochii lui Dumnezeu. Este posibil ca datorită rugăciunilor acestor drepţi aproape inobservabili să stea încă lumea noastră în ciuda faptului că ea a depăşit Sodoma şi Babilonul cu păcatele şi fărădelegile ei. Şi unde s-a înmulţit păcatul, acolo a prisosit harul (Romani 5, 20). Sfântul nostru luptător contemporan Ioan (Maximovici), canonizat în 1994 de BORD, întruchipează idealul monahal şi insuflă nădejde în inimile credincioşilor. Viaţa sfântă i-a caracterizat şi pe marii teologi ai vremurilor noastre arhiepiscopul Serafim (Sobolev) şi arhimandritul Iustin (Popovici).

Cât despre inovaţiile obraznice, hulitoare pe care apostaţii încearcă să le introducă cu toată puterea lor, ei sunt ruşinaţi de frumuseţea Bisericii Ortodoxe şi a slujbelor ei dumnezeieşti care cucereşte inimile. Modernismul hidos se dovedeşte a fi incompatibil cu înţelegerea ortodoxă a slujbei bisericeşti, a cântării bisericeşti în particular. Sfinţii lui Dumnezeu au socotit întotdeauna cântarea bisericească ca un mijloc de a învăpăia starea de rugăciune, de pocăinţă a închinătorilor, înălţându-i în lumea nestricăcioasă a Sfântului Duh. Binefacerea cântării bisericeşti a rugăciunilor constă în aceea că ajută sufletul nostru să se apropie de Dumnezeu. Slujbele Bisericii Ortodoxe deschid închinătorilor o altă lume, mai înaltă; îi ajută să perceapă dumnezeiasca liturghie ca pe o slujbă cerească săvârşită aici pe pământ. Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, ,,în cer, cetele îngereşti slavoslovesc; pe pământ, credincioşii, alcătuind coruri în biserici, imită aceeaşi slăvire a îngerilor. În cer, serafimul zice cu glas tare cântarea întreit sfântă; pe pământ, mulţime de oameni cântă acelaşi imn. Are loc o prăznuire comună a fiinţelor cereşti şi pământeşti: una este mulţumirea, una este veselia, unul corul bucuriei. Căci negrăita pogorâre a Stăpânului a adunat laolaltă acest cor, Duhul Sfânt l-a unit, bunăvoirea Tatălui a pus în armonie glasurile”[280].

Din Sfânta Scriptură noi ştim că spre sfârşitul istoriei pământeşti, Dumnezeu va îngădui răului să conducă lumea ca niciodată până atunci. Şi cu toate că acum iadul şi stăpânul lui îşi bat joc cu neruşinare de tot ce este sfânt, batjocoresc omenirea, şi foarte izbutit pentru moment, creştinii, în nădejdea lor în Dumnezeu, sunt ferm încredinţaţi că iadul nu va prăznui biruinţa sa finală. Unde îţi este moarte, boldul tău ? Unde îţi este Iadule, biruinţa ta ? (Osie 13, 14; I Corinteni 15, 55). Jertfa Mântuitorului nostru pe cruce a adus ocară asupra iadului. ,,Când Te-ai pus în groapă nouă pentru toţi, Mântuitorule al tuturor, iadul cel cu totul de râs văzându-Te s-a îngrozit, zăvoarele s-au sfărâmat şi porţile s-au zdrobit, mormânturile s-au deschis, morţii au înviat. Atuncea şi Adam cu mulţumită bucurându-se, a strigat Ţie: Slavă smereniei Tale, iubitorule de oameni” (la stihoavna din Sfânta şi Marea Vineri).

 

 

21. Papa de la Roma şi minciunile de veacuri ale latinilor

,,Romano-catolicismul – spune Dostoievski – este încă mai rău decât ateismul … Orice ateism propovăduieşte o credinţă în nimic, în timp ce catolicismul merge mai departe; el propovăduieşte un Hristos deformat, pe care el însuşi l-a defăimat şi profanat, predică antiteza lui Hristos ! Îl predică pe antihrist”[281].

Asemenea autorului binecunoscutei cărţi Vaticanul şi Rusia[282], dorim să subliniem că critica pe care o facem papalităţii nu se aplică în nici un caz catolicilor evlavioşi de rând a căror ignoranţă a fost menţinută timp de veacuri de Curia Romană. Potrivit lui Alexie Homiakov, ,,catolicismul s-a pângărit cu totul prin minciuni, are nevoie de sprijinul ignoranţei predominante şi mizează pe această neştiinţă generală”[283].

Străduindu-ne să expunem, măcar într-o oarecare măsură, ideologia Vaticanului şi fiind conştienţi de dificultatea acestei sarcini, în primul rând în ce-i priveşte pe cititorii occidentali care sunt obişnuiţi să gândească în categorii diferite de cele ale Ortodoxiei, noi suntem preocupaţi iniţial nu de opiniile din diferite timpuri, ci de ,,ceea ce Dumnezeu gândeşte despre noi în veşnicie”[284]. Prin urmare, îndrăznim să sugerăm cititorilor occidentali să ,,lepede” delimitarea ideilor preconcepute şi să se întoarcă către modul de gândire ortodox. Cheia către înţelegerea sa constă în atitudinea ortodoxă de smerenie, adică în ,,sărăcia duhului” ca ,,maică a tuturor virtuţilor”, lăsată nouă de Părinţii Bisericii.

Este binecunoscut faptul că schisma apuseană a început cu deformarea voită a Crezului de către Roma atunci când a adăugat filioque în el în ciuda interdicţiei absolute a Bisericii de a schimba ceva în Crez[285]. ,,Schisma apuseană este o excomunicare arbitrară şi cu totul nemeritată a întregului Răsărit, punerea monopolului pe revelaţia dumnezeiască – într-un cuvânt – un fratricid moral. Aceasta este semnificaţia marii erezii împotriva sobornicităţii Bisericii, erezia care a lipsit credinţa de temelia sa morală, şi astfel a făcut credinţa imposibilă”[286]. (Nu este acesta motivul scepticismului şi al lipsei de credinţă atât de caracteristice maselor din Apus ?)

Întregul sistem de minciuni a trecut dintr-un veac în altul o falsă Decretalia (pe care s-a întemeiat teoria supremaţiei papale), fapte false, distorsionări deliberate ale scrierilor patristice – toate acestea au lăsat o urmă de nesterş în sufletele creştinilor apuseni. Potrivit lui A. Homiakov care a cugetat foarte mult la tragedia schismei provocate de Roma, ,,aici se află adevăratul izvor al stricăciunii morale şi adevărata pricină a unui soi de fractură în adevăr care, în mărturisirea de credinţă romană, desfigurează cele mai luminoase suflete şi dezonorează minţile superioare. Nimeni nu ar trebui să-i pe ei judece prea aspru … minciuna ca un lanţ de fier a înconjurat cu zalele sale sufletele care erau însetate de adevăr”, şi vrând-nevrând romano-catolicii ,,s-au plecat tristei necesităţi de a deforma adevărul, ca doar să-şi păstreze propria credinţă pozitivă şi să nu cadă în protestantism, adică să nu rămână doar cu o posibilitate sau o nevoie de religie fără nici o substanţă reală”[287].

După ce a căzut din Biserica Sobornicească, adică Universală (Catolică), Biserica Latină a adoptat în mod nelegitim denumirea de ,,Biserica Catolică”[288]. De departe nu toţi creştinii, mai ales neortodocşii, crescuţi în duhul indiferenţei confesionale sunt conştienţi de greşelile vechi de secole ale Romei care au pricinuit căderea ei din Sfânta Biserică Sobornicească şi Apostolească. Evaluând esenţa acestor erori, cineva poate înţelege de ce ideea (susţinută cu atâta îndârjire de ecumenişti) unei reunificări mecanice cu romano-catolicii este absolut inacceptabilă pentru adevăraţii creştini ortodocşi. Orice creştin ortodox adevărat doreşte restabilirea unităţii pierdute, dar ea este cu putinţă doar cu condiţia pocăinţei romano-catolicilor şi respingerii ereziilor şi greşelilor lor dogmatice şi a altor greşeli. În cuvintele Sfântului Grigorie Teologul, ,,noi nu ne luptăm pentru victorie, ci pentru întoarcerea fraţilor; despărţirea de ei ne chinuie”.

Biserica Catolică a adoptat de la Imperiul Roman păgân spiritul său de lege şi gustul pentru putere lumească. Dostoievski scria: ,,Papa a pus stăpânire pe teritorii şi pe un tron pământesc, şi a ridicat sabia; această stare de lucruri a continuat până astăzi, cu excepţia faptului că minciunile, insinuările, înşelăciunea …, ticăloşia … s-au adăugat sabiei … Totul a fost schimbat pentru bani, pentru putere lumească josnică. Şi nu este aceasta învăţătura lui antihrist ? Cum ar putea să nu se nască ateismul din toate acestea ? Ateismul a apărut din toate acestea, din romano-catolicismul însuşi !”[289] Dogma ,,infailibilităţii” papei de la Roma, discutată mai jos, este cununa tuturor păcatelor dogmatice, canonice, ecleziologice, morale şi a altor păcate grele ale latinilor. Acceptarea hotărârilor blasfemiatoare ale Conciliului Vatican I cu privire la vicariatul şi infailibilitatea papală de către cei care se numesc creştini a devenit posibilă doar ca urmare a apostaziei îndelungate şi ferme a Romei de la învăţătura lui Hristos şi Sfânta Tradiţie.

Ea începuse deja în secolul al IV-lea, când în 325 capitala imperială a fost mutată la graniţa cu Asia Mică, la Constantinopol. Această mutare a fost dureroasă pentru latini. Orgoliul lor rănit s-a manifestat prin pofta pentru putere a unor episcopi romani.

Duhul mândriei şi ispitirile vanităţii au pus stăpânire tot mai mult pe ei, şi de atunci încoace, aproape toate Sinoadele Locale au inclus chestiunea romană pe agenda lor. Sinoadele Ecumenice şi-au îndreptat de asemenea atenţia către ea, şi însuşi faptul convocării lor ,,este o dovadă destul de puternică împotriva ideii exagerate a supremaţiei episcopului Romei”[290]. În locul ,,întâietăţii în iubire” s-a ivit şi a crescut pretenţia primatului juridic şi supremaţiei ecleziastice a Romei. Cu toate acestea, revendicările ambiţioase ale papilor cumpătate de înţelepciunea sinodală nu încălcaseră încă unitatea Bisericii. Ea era mai degrabă puternic tulburată, deşi nu încă încălcată, (fără îndoială din motivul iconomiei Bisericii[291]) nu de ritual, nici de divergenţe canonice, precum pâinea nedospită[292] folosită la euharistie, hirotonirea directă a diaconilor la rangul de episcopi, celibatul, postul în zilele de duminică, cântarea Aliluia în timpul Paştilor, săvârşirea dumnezeieştii liturghii în zilele de post din timpul Postului Mare etc.

Motivul căderii latinilor din Biserica Sobornicească a fost învăţătura falsă cu privire la Sfântul Duh care purcede de la Tatăl şi de la Fiul (ex Patre Filioque), bazată doar pe concluzia şi râvna fără temei, şi care a fost ridicată la rangul de dogmă şi mai târziu introdusă de asemenea oficial de Roma în Crezul niceo-constantinopolitan. Această erezie care a devenit pricina schismei a fost urmată de altele şi creându-se astfel o prăpastie între latini şi ortodocşi[293].

Următoarele inovaţii eretice au prins rădăcini treptat în Biserica Latină:

 

– Învăţătura falsă despre supremaţia papei de la Roma asupra Bisericii. După căderea Romei din Biserica Sobornicească, această învăţătură a fost dusă până la extremele sale. Această învăţătură falsă este legată în mod inextricabil de dogma infailibilităţii papei de la Roma care ,,te îngrozeşte”[294].

– Învăţătura eretică despre purcederea Sfântului Duh ,,şi de la Fiul” (filioque) care a distorsionat Crezul niceo-constantinopolitan. În vremea Papei Urban al II-lea (1088-1099), în 1098 la Sinodul din Bari (Italia), filioque a fost declarată dogmă.

– Învăţătura latină cu privire la păcatul originar, care a pervertit învăţătura tradiţională a Bisericii Ortodoxe Soborniceşti. ,,Dusă până la concluzia sa logică, ea sugerează că Dumnezeu Însuşi este cauza răului în lume, adică conduce la o absurditate”[295].

– Învăţătura soteriologică falsă privind satisfacţia lui Dumnezeu pentru păcate, care a înlocuit înţelegerea morală a mântuirii omului cu una juridică, şi celelalte legate de acesta.

– Învăţătura falsă despre purgatoriu, aşa-zisul stadiu intermediar între Rai şi Iad, ca şi învăţăturile născocite de Roma privind ,,comoara meritelor prisositoare ale sfinţilor” şi indulgenţele. ,,Foloasele” acestora două erau la dispoziţia puterii bisericeşti supreme, în primul rând a papei. Iniţial, indulgenţele erau acordate ca o recompensă pentru participarea la cruciade. Mai târziu şi până astăzi, ele au fost date pentru donaţii cu tarif, pentru rostirea repetată a unei rugăciuni de un anumit număr de ori, pentru un pelerinaj cu respectarea anumitor rânduieli, pentru utilizarea unor obiecte având chipurile ,,putere conciliantă”. Indulgenţele indicau cu precizie lungimea perioadei de timp cu care va fi redusă ,,suferinţa în purgatoriu”: 40 zile, 12 luni, 100 ani sau mai mult (perioada maximă de timp a unei indulgenţe parţiale era de 154.000 ani)[296]. Dar poate evalua cineva vătămarea făcută de inventarea şi vânzarea indulgenţelor care introduc considerente de ordin financiar, profit şi calcul în relaţia dintre Dumnezeu şi om ?! şi când pocăinţa şi străduinţa morală sunt înlocuite de moralitatea cazuistică ?[297]

,,Tragedia romano-catolicismului constă nu în păcatele şi încălcările personale ale episcopilor individuali ai Bisericii Romane, păcatele personale abundă pretutindeni; ci în faptul că duhul acestei lumi, duhul puterii, duhul denaturării juridice, utilitare şi lumeşti a tainelor dumnezeieşti a fost introdus în chiar temelia învăţăturii creştine şi a rânduielii duhovniceşti a Bisericii. Acest duh a condus la robie, a cărei amprentă a avut drept rezultat impulsul de a traduce legea vieţii Duhului în limbajul unui calcul extern, mecanic al meritelor, numerelor şi măsurătorilor”[298]. S-a petrecut treptat ceva irevocabil: dragostea vie pentru Dumnezeu a fost înlocuită cu o teamă ostilă de un Creditor aspru, ceea ce a condus Apusul către înstrăinarea omului de Creatorul său.

– În 1854, papiştii au acceptat o dogmă falsă a ,,imaculatei concepţii a Prea Sfintei Fecioare Maria”, adică a pretinsei neparticipări a Maicii lui Dumnezeu la păcatul originar. Astfel, ei s-au îndepărtat încă o dată de învăţătura Sfintei Biserici care a fost mărturisită până atunci. Potrivit Sfântului Epifanie al Ciprului, ,,vătămare fac ereziile atât atunci când Sfânta Fecioară este defăimată, cât şi dimpotrivă când ea este slăvită mai presus de ceea ce i se cuvine” (Panarion, împotriva colaridienilor).

Această învăţătură falsă a latinilor:

 

1) nu corespunde cu Sfintele Scripturi unde se face adesea referire la Iisus Hristos ca fiind Singurul fără de păcat (I Timotei 2, 5);

2) contrazice de asemenea Sfânta Tradiţie deoarece Sfinţii Părinţi conglăsuiesc în ce priveşte înalta sfinţenie a Fecioarei Maria de la naşterea ei şi curăţirea ei de către Sfântul Duh în momentul în care ea L-a zămislit pe Hristos, dar nu în momentul în care ea însăşi a fost zămislită de Sfânta Ana;

3) este lipsită de noimă, deoarece dacă lipsa păcatului strămoşesc al Maicii Domnului înainte de naşterea ei ar fi fost indispensabilă pentru naşterea lui Hristos cel fără de păcat, atunci aceeaşi condiţie (adică, lipsa păcatului strămoşesc al Sfinţilor Ioachim şi Ana) ar trebui să existe de asemenea pentru naşterea ei, şi aşa mai departe tot până la Adam;

4) ni-L înfăţişează pe Dumnezeu ca fiind nemilostov şi nedrept căci dacă Dumnezeu ar fi apărat-o pe Maria de păcat şi ar fi curăţit-o înainte ca ea să se nască, de ce predestinează El pe cineva la mântuire fără voia lui, în vreme ce pe alţii îi lasă în păcat ?

5) neagă de fapt toate virtuţile Maicii Domnului căci dacă ea nu putea comite păcate, ce a făcut-o pe ea vrednică de preaslăvire de către Dumnezeu ? Astfel ,,darul” pe care ea l-a primit de la Papa Pius al IX-lea şi de la cei care au gândit să o preaslăvească pe Născătoarea de Dumnezeu (Theotokos) prin descoperirea de noi adevăruri, a însemnat mai degrabă defăimarea ei decât preamărirea ei şi o mai mare slavă. ,,Prea Sfânta Fecioară Maria a fost proslăvită de Dumnezeu Însuşi într-o asemenea măsură şi a fost atât de înaltă prin viaţa ei pe pământ şi slava ei în ceruri, încât plăsmuirile omeneşti nu pot adăuga nimic la cinstea şi slava ei”[299]. Cu aceste cuvinte îşi încheie Sfântul Ioan comentariile.

 

– Dogma falsă a Învierii şi înălţării cu trup a Fecioarei Maria aparţine de asemenea aşa-numitelor ,,dogme marianice” şi a fost consecinţa logică a ,,imaculatei concepţii”. A fost declarată de Papa Pius al XII-lea în 1950. Aceste două învăţături contrazic Sfânta Tradiţie şi teologia patristică ortodoxă (ea nu conţine o mariologie autonomă; învăţătura cu privire la Maica Domnului este inclusă în hristologie).

– teologia romano-catolică refuză încă să recunoască existenţa de sine stătătoare a energiilor dumnezeieşti, potrivit cu erezia vaarlamită căreia i s-a împotrivit Sfântul Grigorie Palama.

– dogma falsă a infailibilităţii papale în chestiuni de ,,credinţă şi moralitate”, când ei vorbesc ex catedra. Ea alcătuieşte baza dogmaticii latine şi, precum am spus mai înainte, încununează toate greşelile vechi de secole ale Romei. Toate au avut loc din cauza pierderii smereniei, a ,,sărăciei cu duhul” şi au fost rezultatul mândriei minţii şi al preferinţei pentru consideraţii care sunt omeneşti celor care sunt dumnezeieşti. Latinii au pierdut conceptul mistic al Bisericii ca Trup al lui Hristos. El a fost înlocuit cu un scepticism raţionalist şi o înţelepciune falsă, după trup. Antropocentrismul umanist care a prosperat pe temelia papismului a aspirat întotdeauna să detroneze credinţa în Dumnezeu prin credinţa în om. ,,Dogma infailibilităţii papei care este un simplu om nu este nimic altceva decât renaşterea păgânismului, a axiologiei şi criteriilor păgâne ale adevărului … Prin această dogmă, umanismul european şi-a atins idealul şi idolul – Omul a fost proclamat divinitate supremă, Panteonul umanist european a primit propriul Zeus … Istoria omenirii – spune arhimandritul Iustin Popovici – cunoaşte trei mari căderi: cea a lui Adam, cea a lui Iuda şi cea a papismului”[300].

Pentru a dovedi pretenţiile lor la superioritatea papală în Biserică, latinii au început să recurgă la interpretarea tendenţioasă, arbitrară a Sfintei Scripturi. Ne referim la supremaţia imaginară a Apostolului Petru care se pretinde că a dat drepturile sale episcopului Romei pe care l-a hirotonit. Această idee despre privilegiile exclusive ale sfântului apostol care, împreună cu Apostolul Pavel, este numit preeminent este în contradicţie cu Sfânta Tradiţie: nici unul dintre Părinţii şi învăţătorii Bisericii nu l-au considerat pe Apostolul Petru conducătorul apostolilor, cu atât mai puţin vicarul lui Hristos. Tâlcuirea patristică a cuvintelor Domnului: Tu eşti Petru, şi pre această piatră voiu zidi Biserica mea (Matei 16, 18) nu are nimic în comun cu născocirea samavolnică a papiştilor. Atât Sfinţii Părinţi din Răsărit, cât şi cei din Apus au înţeles prin piatră credinţa neclintită a apostolilor, mai ales piatra credinţei mărturisite de Sfântul Petru: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu (Matei 16, 16). Potrivit Fericitului Ieronim, Sfântului Ioan Gură de Aur, Fericitului Augustin, Sfântului Ambrozie al Milanului şi altor Sfinţi Părinţi, pe această piatră a mărturisirii credinţei a fost întemeiată Sfânta Biserică. ,,Domnul a întemeiat Biserica Sa pe această piatră, şi de la această piatră şi-a primit numele Apostolul Petru” (Fericitul Ieronim, Comentariu la Evanghelia după Matei, cartea a VI-a).

Discursul binecunoscutului episcop romano-catolic Joseph G. Strossmayer despre supremaţia şi infailibilitatea papilor romani rostit la Conciliul Vatican I (1870) merită o atenţie specială. Referindu-se la opinia Fericitului Augustin care era împărtăşită de toţi creştinii din vremea lui, Strossmayer a exprimat următoarele teze:

 

– Apostolul Petru nu a primit nici o autoritate exclusivă de la Domnul, prin comparaţie cu ceilalţi apostoli;

– Sfinţii Apostoli nu l-au considerat niciodată pe Petru vicarul lui Iisus Hristos şi învăţătorul infailibil al Bisericii;

– Sfântul Apostol Petru nu a fost niciodată episcopul Romei, nu a crezut niciodată că este papă, şi nu s-a purtat niciodată precum o fac papii;

– Sinoadele primelor patru secole, în timp ce au recunoscut înalta poziţie ocupată de episcopul Romei în Biserică având în vedere importanţa oraşului Roma, i-au acordat doar întâietatea de cinste dar nicicând de autoritate sau jurisdicţie;

– faimoasele cuvinte: Tu eşti Petru, şi pre această piatră voiu zidi Biserica mea nu au fost nicicând tâlcuite de Sfinţii Părinţi ca însemnând că Biserica a fost întemeiată pe Petru (super Petrum), ci pe piatra (super petram), adică pe mărturisirea de credinţă a apostolilor.

 

Menţionând acestea şi alte argumente cu greutate care sunt cu totul în acord cu învăţătura patristică ortodoxă, Strossmayer a spus: ,,Pe baza informaţiilor, raţiunii, logicii, bunului simţ şi conştiinţei creştine, eu conchid în mod solemn că Hristos nu a atribuit autoritatea Sfântului Petru şi că episcopii Romei au devenit stăpânii Bisericii suprimând treptat toate drepturile episcopilor unul câte unul … Dacă recunoaştem că Pius al IX-lea este infailibil, atunci noi suntem nevoiţi să recunoaştem de asemenea infailibilitatea tuturor predecesorilor săi … Dar poţi face asta când istoria ne arată limpede ca lumina zilei că papii au comis erori în învăţătura lor ? Poţi face asta şi să dovedeşti că papii – indivizi egoişti, perverşi sexuali, criminali, simoniaci – au fost vicarii lui Hristos pe pământ ?[301]

Nu este nevoie să adeverim corectitudinea cuvintelor acestui ierarh romano-catolic influent, curajos cu privire la papalitate, această erezie fundamentală a Bisericii Latine[302]. Este binecunoscut că dezbaterea ,,infailibilităţii” de către participanţii la Conciliul Vatican I a fost mai curând furtunoasă. În afară de Strossmayer mulţi alţi episcopi s-au opus acestei dogme, în special Dupanloup şi Gonolli. Ei au citat Biserica Sobornicească ca autoritate a lor şi multe exemple de failibilitate a diverşilor papi. Răspunsul Papei Pius al IX-lea către unul din episcopi a fost cât se poate de caracteristic: ,,De ce ţi-e teamă ? Roagă-te Sfântului Duh să te lumineze şi să te încredinţeze de infailibilitatea mea”[303]. În ciuda tuturor criticilor, Conciliul din 1870 a proclamat dogma infailibilităţii papilor în chestiuni de ,,credinţă şi moralitate” atunci când ei vorbesc ex cathedra.

Iată ce afirmă binecunoscutul decret al Conciliului Vatican I (sesiunea a IV-a, 18 iulie 1870): ,,Aderând cu hotărâre la Tradiţia pe care noi am primit-o de la începuturile credinţei creştine (sic!), spre slava lui Dumnezeu Mântuitorul nostru, spre proslăvirea religiei catolice şi pentru binele naţiunilor creştine, în acord cu Sfântul Conciliu, prin aceasta noi învăţăm şi stabilim ca învăţătura revelată dumnezeieşte (sic!) că atunci când un pontif roman (Romani pontificis) vorbeşte din scaunul său (cum ex cathedra loquitur), adică atunci când slujind ca păstor şi învăţător al tuturor creştinilor, el, în virtutea puterii sale apostolice supreme (sic!) stabileşte învăţătura de credinţă sau moralitate (de fide vel moribus) la care este obligată să adere întreaga Biserică; el, prin puterea dumnezeiască făgăduită lui în persoana Sfântului Petru, posedă infailibilitatea (infallibilitate), cu care a binevoit Mântuitorul să înzestreze Biserica Sa pentru a preciza învăţătura de credinţă şi moralitate; prin urmare, astfel de decrete ale pontifului roman în ele însele (ex sese), şi nu prin consensul Bisericii, sunt imuabile. Dacă, ferească Domnul, cineva ar îndrăzni să contrazică aceste decrete ale noastre, el va fi anatematisit”[304].

Netemeinicia acestei dogme este dovedită de istoria Bisericii care depune mărturie în mod obiectiv nu numai pentru erorile dogmatice ale papilor individuali, ci şi pentru ereziile lor evidente. Este suficient să ne amintim de Papa Liberie I care a semnat în 354 Crezul arian[305], Papa Zosima (417-418) care era aplecat către erezia pelaghiană; Papa Vagiliu (537-555) care şi-a schimbat de trei ori părerea în controversa celor ,,trei capitole” şi care a declarat că ,,fusese unealta satanei lucrând la distrugerea Bisericii înainte ca Domnul să-l lumineze”[306]

Împotriva infailibilităţii papale au depus mărturie de asemenea exemplele Papei Onorie I (625-638) care a fost condamnat pentru propovăduirea ereziei monotelite, Papei Benedict al VIII-lea care a acceptat filioque, Papei Sixt al V-lea care a ameninţat că anatematiseşte pe oricine ar îndrăzni să schimbe textul Vulgatei îndreptat şi publicat de el şi care a fost retras în mare grabă din circulaţie şi distrus de succesorul său Clement al VIII-lea din cauza numeroaselor (circa 2.000) erori pe care le conţinea. Noua ediţie îndreptată a păstrat prefaţa lui Sixt cu ameninţarea sa de anatematisire; ignoranţa Papei Inochentie al III-lea care a poruncit creştinilor să respecte toate rânduielile din A Doua Lege. Frapant este şi exemplul aşa-zisului Syllabus al Erorilor, lista principalelor erori ale vremurilor recente care trebuie anatematisite. A fost publicat în 1869 de Papa Pius al IX-lea. Printre altele, se dădea anatema pentru mărturisirea libertăţii de conştiinţă. În prezent, precum ştim, libertatea de conştiinţă este o parte inalienabilă a doctrinei oficiale a Vaticanului, adică papalitatea este subiectul propriei anateme.

Noi am menţionat aici doar câteva cazuri de contradicţii şi absurdităţi care sunt legate de rolul papilor ca învăţători şi care vorbesc de la sine chiar pentru romano-catolici înşişi. S-ar putea cita o serie de alte exemple care dovedesc lipsa de sens a dogmei infailibilităţii papale, ca o ,,adevărată denaturare teologică”[307].

Se poate înţelege cât de abominabil este cultul ,,papolatriei”[308], de pildă, din cea mai cunoscută carte a episcopului de Laval, profesorul de seminar mare, (Monseniorul Bougaud)[309]. În această carte care s-a vândut în şapte ediţii (una dintre ultimele ediţii a apărut în 1922) şi care a fost folosită ca manual didactic de aproape toţi seminariştii de dinainte de cel de-al doilea război mondial şi ceva vreme după, autorul ajunge să susţină:

,,Dacă Hristos este într-adevăr prezent în taina sfintei euharistii, este prezenţa Lui acolo totală ?… Se pare că nu, El este prezent, dar El este mut … Binecuvântat fie Dumnezeu pentru că ne-a lăsat nu cu prezenţa Sa moartă, ca să spunem aşa, ci cu cea vie, activă …

Această altă ,,jumătate” a lui Hristos este cea pe care o caut în zadar în potirul mut … şi ce ,,jumătate”! … Aproape că am spus cea mai indispensabilă … La urma urmei, dacă ,,jumătatea” întreagă a lui Iisus Hristos nu este prezentă în sfânta euharistie, aceasta înseamnă că trebuie să fie undeva; este în Vatican, este în papa ! … Iată taina creştinismului, iată minunea prezenţei REALE a Întrupării veşnice sub două giulgiuri ! … Ceea ce Iisus Hristos nu a pus sub unul din aceste giulgiuri a pus sub celălalt; şi cineva Îl poate avea pe El în întregime doar dacă ştie cum, într-un extaz învăpăiat al inimii, să se mişte de la euharistie către papă, şi de la papă către euharistie. În afara acestor două taine, care alcătuiesc de fapt o singură taină, noi Îl avem doar pe Iisus Hristos CEL SMERIT (aşa cum El Însuşi a stabilit), care este insuficient pentru nevoile atât ale sufletelor individuale, cât şi ale societăţii ca un întreg, care nu este într-o poziţie nici măcar în care să Se apere Singur … Dacă cineva l-ar înlătura pe papă, Iisus Hristos ar fi incomplet în euharistie … Prin urmare, Biserica care este mai sensibilă la lucrurile dumnezeieşti decât suntem noi, nici măcar nu ştie cum să vorbească despre papă ! Cuvintele nu par a fi prea puternice pentru a defini pătrunderea reciprocă al cărei rezultat este că capul ei este alcătuit atât din Iisus Hristos cât şi din papă, şi care este atât văzut, cât şi nevăzut în acelaşi timp … Oh, ce sentimente plăcute încearcă cineva în faţa potirului şi la picioarele papei ![310]

Această apologie poate părea incredibilă. ,,Dacă astăzi romano-catolicii vor citi această mărturisire de credinţă cu oroare şi uimire şi vor refuza să o admită, deşi aparţine vremurilor noastre (1922) şi a fost publicată cu aprobarea cenzurii Bisericii, nu va deveni mai puţin evident că exprimări asemănătoare au devenit posibile doar în lumina dogmei infailibilităţii papale[311].

Faimosul ex sese, adică dreptul papal de a lua decizii în mod personal, separat de Conciliu şi fără consimţământ conciliar, exprimă convingerea blasfemiatoare a catolicilor că papa este de facto în afara şi mai presus de Biserică. ,,Atât în teorie cât şi în practică papalitatea este cea de-a patra treaptă ierarhică[312] desfiinţând astfel cu totul principiul sobornicităţii Bisericii[313]. La urma urmei, nu degeaba declară Monseniorul Bougaud: ,,Episcopul primeşte însuşiri minunate la hirotonirea sa … Dar există una care nu-i este acordată: aceea de a învăţa fără greş (infailibil). Toţi episcopii laolaltă nu o au într-o măsură mai mare decât fiecare luat în parte. Prin urmare, ei sunt siliţi să se plece înaintea papei care singur are autoritatea generală şi infailibilă[314].

Fără îndoială, în cartea sa Monseniorul Bougaud a exprimat doctrina latină oficială despre papă. Acest fapt este confirmat de textul concordant cu Bougaud prin care Vaticanul a înştiinţat lumea despre alegerea Papei Pius al XI-lea în 1922: ,,Ce norocoasă este Roma ! Ea singură posedă ambele potire: cel euharistic, în care Iisus Hristos Se oferă tuturor inimilor, şi Vaticanul, unde Iisus prin intermediul enunţurilor papale oferă Cuvântul Adevărului, neschimbător şi infailibil[315].

Dogma catolică a ,,infailibilităţii” pontifului roman adoptată în urmă cu peste 100 ani a rămas în vigoare până astăzi. Locul Capului nevăzut al Bisericii, Domnul nostru Iisus Hristos, în Biserica Latină a fost uzurpat în mod decisiv de ,,vicarius Dei”, ,,vicarius Christi” cel văzut. În locul Duhului lui Dumnezeu cel nevăzut, care dă viaţă Bisericii, latinii, în persoana papei, potrivit lui Alexie Homiakov, au pus ,,profetul superficial al adevărului pentru a i se inchina lui … Noi ne confruntăm cu o privelişte jalnică … a prăbuşirii credinţei în Biserică”. Este remarcabil faptul că Conciliul Vatican II, care şi-a pronunţat zgomotos deciziile sale renovatoare nemaiauzite, nu a îndrăznit să schimbe sau, mai mult, să abolească această dogmă. Acest Conciliu care, potrivit unuia din ierarhii Romei, emite ,,fumuri satanice”. (a se vedea cartea cu acelaşi nume a lui Michael de Saint-Pierre, Fumurile lui satan) a confirmat toate înşelările şi învăţăturile false vechi de veacuri ale Romei. Potrivit opiniei catolicilor înşişi, aceasta conduce direct către apostazie[316].

 

 

22. VATICAN ŞI BABILON

Ruptura de veacuri a latinilor de Biserica Universală le-a întunecat ireversibil înţelegerea adevărului şi conştiinţa duhovnicească. Nu întâmplător fondatorii Reformei şi adepţii lor, care urau minciunile romano-catolicismului, nu s-au alăturat niciodată sfintei Ortodoxii. Nu au făcut-o nici vechii catolici[317], nici oamenii remarcabili precum Mgr. Strossmayer citat mai sus (care s-a opus deschis dogmei infailibilităţii) şi Lefebvre, care s-a rupt de Vatican. Amândoi au rămas robi ideologiei papiste. Zugrăvind ,,nelegiuirea” Conciliului Vatican II în capitolul intitulat ,,Complotul liberal al satanei”, cel din urmă deplânge faptul că acest conciliu care s-a declarat pastoral, nu doctrinar, şi-a îndreptat toată atenţia către chestiuni de aggiornamento şi ecumenism. În opinia lui Lefebvre, aceasta a condus la faptul că Papa Ioan al XXIII-lea şi Paul al VI-lea ,,s-au lipsit de harul infailibilităţii care i-ar fi putut apăra de toate erorile[318]. Cu toate că au remarcat abaterile particulare ale Vaticanului şi şi-au exprimat indignarea faţă de ele, nici Levebvre, nici alţii ca el nu par capabili să discearnă că motivul pentru acestea este starea în general deplorabilă, dacă nu teribilă, a romano-catolicismului. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre mulţi teologi ortodocşi, care condamnă abaterile particulare ale papismului părând în necunoştinţă de cauză în ce priveşte apostazia totală a romano-catolicismului.

O mie de ani de încălcare a dogmelor Sfintei Biserici de către latini a dat naştere în mod inevitabil spiritualităţii false îmbibată cu aderenţa fariseică la lege, care include atitudinea lor cazuistică calculată faţă de Dumnezeu, faţă de chestiunea mântuirii şi faţă de sfintele taine. Pe lângă abaterile anterioare de la Ortodoxie din domeniul dogmatic, Roma îngăduie şi abateri în săvârşirea tainelor şi riturilor bisericeşti, ca şi abateri de la canoanele bisericeşti. Acest subiect ar putea umple o carte separată. Noi vom enumera doar câteva dintre abateri: stropirea în locul întreitei cufundări la botez; săvârşirea proscomidiei (slujba pregătirii) cu pâine nedospită, desfiinţarea ,,epiclezei”, lipsirea copiilor de sfânta împărtăşanie şi a adulţilor de sângele Domnului; postul în zilele de sâmbătă şi nerespectarea zilelor de post; celibatul clericilor (contrar canonului 5 apostolic, canonului 13 al Sinodului din Trullo, şi canonului 4 al Sinodului din Gangra); introducerea neorânduielii în ierarhia clericală ca urmare a instituirii rangului de ,,cardinal” necunoscut Bisericii; interdicţia dată laicilor pe parcursul multor veacuri de a citi Sfânta Scriptură. Făcând credinţa lor searbădă, romano-catolicii cultivă o înşelare duhovnicească evidentă şi un misticism fals, care încurajează senzualitatea, făcându-i pe ei să o considere sfinţenie. Ei practică pe scară largă o afectare dubioasă şi o exaltare însoţită de stigmate şi vedenii, străine ascetismului Bisericii şi dând naştere pseudo-cultelor caracteristic latine ale Inimii lui Iisus, Inimii Maicii Domnului etc. În fine, prin hotărârile Conciliului Vatican II, papismul a tăiat ultimele sale legături cu tradiţia patristică şi acum este un prototip total al pseudo-bisericii lui antihrist care urmăreşte scopul de a seduce şi a înşela de va fi cu putinţă, şi pre cei aleşi (Matei 24, 24).

În prezent, romano-catolicismul expune de departe cea mai respingătoare imagine de până acum. ,,Clericii şi teologii romano-catolici se îndepărtează cât pot de repede de orice formă de creştinism pe care ei ar fi putut-o avea odinioară” (Comparaţi: Deci vedeţi cum auziţi; că cel ce are, se va da lui, şi cel ce nu are, şi ce i se pare că are, se va lua de la dânsul [Luca 8, 18]). Cu toate că aceasta a avansat de câţiva ani, şi liberalii nu au dat nici un semn de remuşcare sau dorinţă de a schimba direcţia activităţilor lor, papa refuză să-i critice. Această stare de lucruri i-a făcut pe mulţi să observe că, în chestiuni de credinţă – cazul acum răposatului teolog romano-catolic Hans Kung fiind un indiciu –, papa va disciplina astfel de indivizi doar când ei pun la îndoială dogma supremaţiei papale şi infailibilităţii papale. Cu alte cuvinte, pentru papalitate, interesul primordial îl constituie chestiunile de autoritate[319].

În ultima vreme, multe ziare şi periodice catolice importante s-au alăturat numeroaselor periodice seculare însemnate care, în publicaţiile lor, nu L-au acceptat pe Mântuitorul ca persoană istorică, au atacat Sfânta Tradiţie şi întregul creştinism în general. Astfel, paginile periodicului Lumea Catolică au prezentat reflecţiile părintelui John Meier, profesor la Universitatea Catolică din America, care într-una din lucrările sale dubioase Un iudeu de la periferie: regândindu-L pe Iisus cel istoric, se îndoieşte printre altele nu numai de autenticitatea cuvintelor Domnului nostru Iisus Hristos, ci şi de Învierea Sa. Acolo s-au tipărit şi ideile profanatoare ale lui John Dominic Crossan, profesor de studii religioase la Universitatea DePaul din Chicago, ale părintelui Jerome Neyrey, profesor la Universitatea Catolică din Notre Dame, care a publicat lucrarea blasfematoare Iisus ţăranul: privindu-L pe Iisus dintr-o perspectivă culturală şi socială, şi ideile la fel de lipsite de evlavie ale părintelui Raymond Brown.

Acest teolog modernist, care se opune energic caracterului istoric al Bibliei şi principalelor fundamente ale învăţăturii creştine, a fost descris de Time ca ,,probabil cel dintâi cărturar scripturistic romano-catolic din SUA”. Brown a fost numit de Papa Paul al VI-lea în Comisia Biblică Pontificală Romană şi, cu aprobarea Vaticanului, a lucrat mulţi ani pentru Comisia Credinţă şi Ordine a Consiliului Mondial al Bisericilor. În Comentariu biblic la noua ediţie a Fericitului Ieronim, pe care Brown l-a redactat împreună cu alţi doi învăţaţi romano-catolici liberali, el exprimă nu numai propriile opinii, ci şi vederile a 70 colaboratori care reprezintă universităţile, colegiile şi seminariile romano-catolice din SUA, Canada şi alte ţări[320]. Autorii acestei lucrări sunt de părere că Domnul Iisus Hristos nu este Fiul din vecie al lui Dumnezeu Tatăl, care a înviat din morţi, şi creştinismul nu este credinţa revelată dumnezeieşte, ci o religie făcută de om care a evoluat treptat. În plus, ei împărtăşesc vederile papei care spune că evreii, musulmanii şi alţi necreştini se închină Dumnezeului adevărat şi se vor mântui fără credinţa în Iisus Hristos. Ideile părintelui Raymond Brown despre Mântuitorul nostru sunt de aşa natură încât îi permit rabinului Burton Visotzky de la Seminarul Teologic Evreiesc din New York să spună că el l-a numărat printre rabinii săi[321].

Registrul Catolic Naţional (3 ianuarie 1994) a publicat interviul cu părintele Marcel Jacques Dubois, ,,cel mai cunoscut şi respectat specialist în dialogul iudeo-catolic din Israel”, care slujeşte ca reprezentant şi consultant al Comisiei Pontificale pentru Relaţii Religioase între Israel şi Vatican. Acest cleric catolic nu crede că creştinismul este singura religie revelată dumnezeieşte, şi Iisus Hristos singura cale de mântuire. El declară că ,,un evreu credincios identităţii sale, şi mai ales Torei şi care pune în practică legile sale, este în contact cu Dumnezeu, exact aşa cum noi (adică, creştinii) suntem în comuniune cu El prin Iisus Hristos”. Potrivit lui, ,,budiştii, şintoiştii şi hinduşii nu au nici un motiv să fie tulburaţi de Iisus Hristos. El nu este în tradiţia lor. Timp de mai mult de 20 veacuri noi am fost dezbinaţi de o ceartă de familie, de una sângeroasă. Subliniez că noi suntem o singură familie. Noi suntem martori ai aceluiaşi Dumnezeu (sic!) şi ne gândim la una şi aceeaşi împărăţie (sic!)”.

De vreme ce părintele Dubois este specialistul şi reprezentantul Vaticanului în chestiuni interreligioase, noi trebuie să conchidem că vederile pe care le exprimă sunt în mod oficial cele ale Curiei Romane.

Dubois, Brown, Meier, Crossan şi sute de alţi teologi şi clerici romano-catolici care propagă opiniile lor anticreştine, deschis păgâne pretutindeni în lume, rămân nu doar nepedepsiţi, ci chiar necenzuraţi de Vatican. Dimpotrivă, papa susţine că vederile exprimate de părintele Brown (şi cei asemenea lui) ar trebui tolerate în sânul Bisericii Romano-Catolice. Însă, potrivit cerinţelor bunului simţ trebuie recunoscut că oficialii ,,care şi-au dat acordul pentru lucrările lor – nihil obstat, imprimatur ar trebui daţi în vileag fie pentru incompetenţa lor, fie pentru complicitate”[322].

Blasfemia teoretică a papiştilor se aplică şi în practică. Conciliul Vatican II a deschis considerabil uşile către toate felurile posibile de preacurvie duhovnicească: sincretism, naturalism, marxism, renovaţionism etc. Astăzi, papa şi catolicismul aflat sub călăuzirea sa încurajează tot mai mult ideologia New Age, această mişcare planetară contemporană a ,,prinţului acestei lumi” şi legiunii sale căreia i se face publicitate pretutindeni şi este mărturisită de aproape întreaga populaţie a pământului: Însă când va veni Fiul Omului, oare va afla credinţa pre pământ ? (Luca 18, 8). Neo-păgânismul mişcării New Age cu numeroşii săi zei, cu ezoterism, ocultism şi magie neagră practicată pe scară largă, a fost cultivat şi adoptat de Vatican şi Geneva înainte ca el să devină o manifestare zilnică pentru masele descreştinate, telespectatorii manipulaţi de televiziune, şi dependenţii de calculator. Este binecunoscut faptul că în America şi în alte ţări există parohii catolice care oferă ,,un curs de miracole” sau pregătire în ,,tâlcuirea viselor”. La câteva seminarii, profesorii folosesc ,,imagistica călăuzită” pentru a-şi conduce studenţii către ,,înălţarea energiei” şi ritualuri de vrăjitorie în timpul orelor de liturgică[323]. Practicarea de ,,Yoga creştină”, ,,Zen-Budism creştin” şi culte orientale a devenit rutina multor mânăstiri şi şcoli catolice. Prin urmare, mai deloc surprinzătoare, deşi înspăimântătoare sunt rezultatele sondajului opiniei publice condus de Centrul de Resurse Religioase Princeton în 1994: aproape 60% dintre catolicii americani au spus că credinţele New Age şi catolicismul sunt întru totul compatibile (23% dintre protestanti sunt de această părere). Potrivit sondajului Gallup, doar câţiva dintre ei ştiu ce este euharistia. Chiar atunci când li s-a citit definiţia catolică a prezenţei reale a lui Hristos, doar 30% au recunoscut-o; dintre cei mai tineri doar 21%[324].

Atitudinea Vaticanului faţă de universalismul antiscripturistic este mai mult decât binevoitoare. De mulţi ani, fără a se teme că-L ofensează pe Domnul, papiştii au aprobat un amestec urât de creştinism şi credinţe indigene ale aborigenilor. Acesta este practicat pe scară foarte largă în America Latină unde catolicismul reprezintă un melanj de vrăjitorie indigenă şi ocultism precum umbanda. Serviciul de Ştiri Global al BBC informează că Biserica Romano-Catolică din Brazilia admite misticismul şi spiritismul local în credinţele romane convenţionale[325]. În Guatemala, credinţele romane s-au amestecat cu religia mayaşă indigenă predominantă, care poate fi observată în catedralele însemnate. În India înfloreşte aşa-zisul hindu-catolicism, răspândit de călugărul Abhishiktananda, alias Dom Henri le Saux. Pe lângă faimosul iezuit şi marxist Pierre Teilhard de Chardin, care a avut o mare influenţă asupra mişcării New Age, mare succes în această direcţie au dobândit binecunoscuţi susţinători catolici ai sincretismului, precum Thomas Merton, părintele Bede Griffiths şi Don Aelred Graham. Folosind concepte moderne (precum evoluţie spirituală cosmică, punctele Omega şi altele), ei contribuie la răspândirea amalgamului interreligios în care creştinismul este considerat egal cu hinduismul, budismul şi mahomedanismul, defăimând şi devalorizând astfel Întruparea Domnului.

Astăzi, Vaticanul a devenit centrul unei pregătiri sincretiste care tăgăduieşte cu totul soteriologia creştină. Acest fapt este confirmat chiar de o trecere sumară în revistă a declaraţiilor sale oficiale.

Sodomia gălăgioasă şi toate soiurile de ,,scandaluri sexuale”, care au devenit pedeapsa clerului papist şi a multor parohii din diferite ţări, constituie un simptom al agoniei duhovniceşti a catolicismului. Activitatea clericilor, maicilor, episcopilor şi unor cardinali homosexuali subminează toate temeliile moralităţii creştine[326]. Un seminar de trei weekend-uri ţinut la parohia Sfântul Nume al lui Iisus de Dioceza de Rochester a Episcopului Matthew Clark este un exemplu de promovare agresivă a homosexualităţii şi stilului de viaţă homosexual. În această iniţiativă neruşinată, blasfematoare, Episcopul Clark a fost susţinut de consilierii săi cei mai de nădejde, inclusiv preoţi, călugări, foste călugăriţe, ca şi de H. Darrell Lance, specialist în Vechiul Testament şi fost profesor la Şcoala Religioasă Rochester-Colgate. Vorbind din altarul bisericii, el a spus audienţei sale că cele mai vechi liturghii ale Bisericii Catolice erau slujbe de cununii homosexuale, care există dinaintea riturilor pentru căsătoria ,,heterosexuală” … Un anunţ care a apărut pe 10 aprilie 1994 în Buletinul de ştiri al Catedralei Inimii Sacre îi invita pe enoriaşi să discute despre învăţătura biblică şi modul de a gândi şi experienţele catolicilor homosexuali şi lesbiene[327].

… Din experienţa ascetică a Sfinţilor Parinţi cunoaştem că după încercările nereuşite ale unui diavol de a corupe pe luptătorul duhovnicesc, îşi face apariţia un diavol mai puternic sub forma unui înger de lumină (II Corinteni 11, 14) care încearcă să-l cucerească, să-i câştige încrederea, ademenindu-l astfel către pierzare. Astăzi, această ademenire are loc pe scară globală. În lumea noastră, în care conştiinţa majorităţii oamenilor este manipulată în mod neruşinat de mass-media, oricine poate să atragă cu uşurinţă şi repede simpatia generală şi încrederea. Tot ce trebuie să facă cineva este să îmbrace făţărnicia în gesturi şi cuvinte mai mult sau mai puţin plauzibile, mai ales când se tratează subiecte sensibile, precum ecologia, însămânţarea artificială şi avorturile, divorţul, violenţa şi dependenţa de droguri. Foarte eficiente sunt de asemenea discursurile mobilizatoare şi lamentările privind omenirea dezbinată, care are nevoie să fie unită fără întârziere …

Papa Ioan Paul al II-lea în special a devenit faimos cu ,,călătoriile apostolice”, al căror ţel era ,,îmbogăţirea reciprocă a religiilor”. El călătoreşte neobosit pretutindeni în lume cu scopul ,,lărgirii orizonturilor interreligioase”. Nu numai în biserici, ci şi pe stadioane imense, el atrage mulţimi de mii de oameni şi se străduieşte să ,,păstorească” cel mai mare număr de oameni cu putinţă din cele mai diverse religii şi confesiuni. Vai vouă, … fariseilor făţarnici ! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un nemernic, şi dacă se face, îl faceţi pre el fiu gheenei îndoit decât pre voi (Matei 23, 15).

Cu toate acestea, tiara şi veşmintele strălucitoare nu pot ascunde partea întunecată a misiunii papale: în acţiunile papei, ecumenismul îşi arată tot mai mult faţa apocaliptică, de fiară. Vaticanul şi Babilonul au devenit înrudite, şi potrivit cu duhul vremurilor noastre sprinten asemenea şerpilor şi mobil ca avioanele şi telefoanele. Tacticile rafinate ale Vaticanului cu privire la ecumenism constau în faptul că până recent, în timp ce a reuşit pe parcursul câtorva decenii să rămână în mod oficial în afara Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), în fapt a fost unul din principalii animatori şi lideri ai mişcării ecumenice, şi în mod evident are cheile către straturile infernale ale CMB …

Aspirând la rolul de lider religios mondial şi nedorind să piardă această poziţie sublimă prin participarea în termeni egali cu alte confesiuni în CMB (cum se poate plasa cineva pe picior de egalitate cu toate soiurile de protestanţi şi alţi ,,schismatici” ?!), papa nu a permis multă vreme Vaticanului să se alăture structurilor oficiale ale acestei organizaţii. Dar în acţiunile sale specifice, el i-a întrecut demult pe oficialii ecumenişti. Bisericile vechi catolice s-au stăpânit şi au răbdat multe sub Papa Ioan Paul al II-lea.

Pe 26 octombrie 1986, la Assisi (Italia), acest papă a convocat 150 reprezentanţi ai diverselor religii ale lumii pentru ,,rugăciune comună pentru pace”.

,,Aproapte toate credinţele religioase existente au fost reprezentate acolo, inclusiv până şi închinătorii lui satan, felurite triburi africane sălbatice şi indieni americani. Dalai Lama al Tibetului a fost printre primii care au răspuns invitaţiei papei … O rugăciune comună înspăimântătoare a tuturor acestor grupări a avut loc în Biserica creştină Sfânta Maria a Îngerilor din Assisi. Budiştii şi liderii triburilor păgâne sălbatice au apărut în veşmintele lor ritualice. Papa a urmărit cu afecţiune diversele acte ritualice ale musafirilor săi. Cu capul înclinat într-o parte, el a privit cu respect cum doi şefi de triburi indiene au fumat ’pipa păcii’ în cinstea unui mare spirit ceresc … ’Trebuie să fie pace pe pământ înainte de a dobândi pacea în inimile noastre’, a spus unul din cei doi şefi de trib, exprimând astfel ideea opoziţiei totale a religiei sale faţă de creştinism. În Biserica Sfântul Grigorie, şeful de trib indian din America a anunţat că pe lângă închinarea la diavol tradiţională, pe care el o reprezintă, el este romano-catolic ![328] Ar trebui menţionat că o delegaţie a Patriarhiei Moscovei a fost de asemenea prezentă la Assisi.

Iată şi câteva comentarii despre această ,,Adunare de la Assisi” făcute în ziarul italian Si Si No No: ,,Domnul nostru nu a fost nicicând ofensat într-un mod atât de neruşinat, iar sfintele Sale lăcaşuri nu au fost nicicând atât de pângărite, Vicarul Său atât de umilit, poporul Său atât de scandalizat de păstorii Lui, ca la Assisi. Superstiţiile câtorva religii false practicate la Assisi pălesc în comparaţie cu trădarea Domnului nostru de către aceşti păstori.

În Biserica Sfântul Petru, călugării budişti l-au adorat pe Dalai Lama (pentru ei, o reîncarnare a lui Buddha). În aceeaşi biserică, o statuie a lui Buddha a fost aşezată pe masa altarului principal.

În Biserica Sfântul Grigorie, amerindienii şi-au pregătit pipa păcii pe altar; în Biserica Sfânta Maria Mare, hinduşii, şezând în jurul altarului, au invocat toată gama de zei hinduşi; în Biserica Sfânta Maria a Îngerilor, Papa Ioan Paul al II-lea a stat într-un semicerc cu scaune întru totul identice printre conducătorii altor religii astfel încât să nu existe nici primul, nici ultimul”[329].

Noua Ordine Mondială cu sincretismul său şi ,,dulceaţa compromisului şi păcatului” (Sfântul Ioan Maximovici) se manifestă îndeosebi în adunările inter-religioase. Timp de mai mult de 10 ani, Vaticanul a organizat în mod regulat Babilonul în diverse locuri: la Assisi (1986) şi Roma (1987-1988), Varna (1989) şi Bari (1990), Malta (1991) şi Bruxelles (1992), Milano şi Chicago (1993) şi acum din nou la Assisi …

Papistaştii au rupt-o cu trecutul lor la toate nivelurile: liturgic, teologic, moral. ,,Este foarte târziu pentru Biserica lui Ioan Paul al II-lea … şi el însuşi a ajuns la aceeaşi concluzie … Este târziu pentru a-şi controla episcopii. Târziu pentru a-şi controla teologii … Târziu, mai presus de toate, pentru orice credibilitate … Ioan Paul al II-lea are acum problema agonizantă a ce este de făcut ?”[330] Cu toate acestea, el ştie bine ce trebuie făcut. ,,El vrea să aducă Bisericile Ortodoxe la unirea deplină cu sine şi cu Biserica sa bolnavă, canceroasă. Aceasta, crede el, poate fi singura speranţă pentru Biserica sa”[331].

La momentul actual, romano-catolicii nu mai dispreţuiesc participarea deschisă la activităţile CMB. Astfel, în 1994, ei s-au alăturat în mod oficial Consiliului Naţional al Bisericilor din Australia. Ei chiar au pus Catedrala Sfântul Hristofor din Canberra la dispoziţia festivalului blasfemator pentru a marca constituirea acestei organizaţii (a se vedea capitolul anterior). Acum papiştii participă în mod activ la mişcarea ecumenistă pretutindeni. Papa Ioan Paul al II-lea susţine acum aproape deschis promovarea oricărei iniţiative ecumeniste, în special apropierea de Ortodoxie, aşa cum este evident din numeroasele sale publicaţii, îndeosebi din scrisorile enciclice Orientale Lumen (din 2 mai 1995) şi Ut unum sint (din 30 mai, Buletinul ENI, 7 iunie 1995).

Papa Romei, care se crede arhipăstorul întregii omeniri, este susţinut în această opinie ambiţioasă cu privire la sine şi de ierarhii ecumenişti ,,ortodocşi”, mai cu seamă de cei ai Constantinopolului. Patriarhul Athenagora, care a intrat în istorie pe 17 decembrie 1965 când a ridicat în mod arbitrar anatema de la 1054 împotriva papei Romei (punându-se astfel pe el însuşi sub anatemă), i s-a adresat celui din urmă în Bazilica Sfântul Petru din Roma (pe 26 octombrie 1967) cu titlul de ,,arhiepiscop al vechii Rome, purtătorul harului apostolic … în cinste şi de prim rang al Bisericilor Creştine, îmbrăţişând universul”[332].

Succesorul patriarhului Athenagora (Spirou), Dimitrie (Pandopoulos), când a sărbătorit 10 ani de la ridicarea anatemei, l-a salutat pe Papa Ioan Paul al II-lea ca ,, primul în rang şi cinste în întreg Trupul Domnului” care ,,ocârmuieşte potrivit poruncilor dragostei şi cinstei întru mireasma bineplăcută lui Dumnezeu a pentarhiei Uneia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici”[333].

Bartolomeu (Archondonis), actualul patriarh al Constantinopolului, care a slujit de multe ori împreună cu Papa Ioan Paul al II-lea are o dispoziţie asemănătoare. Totodată, atât el cât şi predecesorii săi, în timp ce sunt ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, nu pot să nu fie conştienţi de falsitatea confirmării de către ei a supremaţiei papilor romani ,,în rang şi cinste în întreg Trupul Domnului”. Mai mult, doar o iconomie foarte dubioasă poate admite însăşi existenţa succesiunii apostolice în Biserica Latină, deoarece potrivit canoanelor Bisericii, episcopii eretici nu numai că sunt lipsiţi de rangul lor clerical, ci sunt şi excomunicaţi din Biserică. Prin urmare, ei nu pot nici să păstreze, nici să transmită cuiva ceea ce nu deţin: nici har, nici succesiune apostolică. În mod evident, nu din întâmplare, contrar rânduielilor Sinoadelor Ecumenice şi Locale, papiştii tăgăduiesc însăşi posibilitatea ca un cleric sau episcop să-şi piardă rangul[334].

Athenagora şi succesorii săi ereziarhi din Patriarhia Constantinopolului îşi continuă neobosiţi lucrarea de demoralizare a Ortodoxiei şi de ,,vandalism anti-ecleziastic” (potrivit mitropolitului Antonie Hrapoviţki) începută de binecunoscutul mason şi modernist Meletie IV (Metaxakis) în anii ’1920 [335].

Aceeaşi Biserică a Constantinopolului, care a fost de-a lungul veacurilor luminătorul Ortodoxiei şi Biserica-Mamă pentru Rusia, şi care a dat lumii mulţi sfinţi, printre care Sfinţii Chiril şi Meftodie, luminătorii slavilor, luptă acum de mai bine de 70 ani împotriva Ortodoxiei. Ierarhii ei de astăzi, ,,mitropoliţi fără credincioşi, episcopi care nu au turmă pe care să o călăuzească (adică, fără eparhii proprii)”[336] lungesc o existenţă eretică, distrugătoare. Sub toate aspectele, aceşti ierarhi falşi, împreună cu Papa Romei, doresc să ţină destinul întregii Biserici în mâinile lor. Aflându-se ei înşişi ,,în pragul dezastrului, aşa cum era cazul la pseudo-Sinodul de la Florenţa”, ei nesocotesc ,,credinţa şi Împărăţia lui Dumnezeu de dragul împărăţiei lumeşti”[337] şi devin prigonitorii mărturisitorilor ortodocşi (a se vedea capitolul dedicat monahilor athoniţi). Neîndoios, astăzi ei ar deveni de asemenea persecutorii Sfântului Marcu al Efesului, care cu mai mult de 500 ani în urmă a exprimat în termeni fără echivoc atitudinea ortodoxă faţă de latini: ,,Întrucât aţi încălcat această interdicţie (de a schimba ceva în Crez), episcopii şi clericii voştri nu mai sunt episcopi şi clerici deoarece ei sunt acum depuşi de marile şi străvechile Sinoade, şi credincioşii voştri sunt supuşi anatemei şi excomunicării”[338].

Ecumeniştii ,,ortodocşi” ai Bisericilor Locale, care şi-au vândut sufletele CMB, lucrează împreună cu apostaţii din Constantinopol. Ei au realizat în fapt deja de mulţi ani unirea cu catolicismul apostat şi numesc Vaticanul adulterin ,,Biserica Soră”. Dar iată ce le spune unul din glasurile singulare: ,,Patriarhi, episcopi, preoţi şi teologi ortodocşi: toţi cei care urmăriţi în mod activ o politică de apropiere cu Roma, LUAŢI AMINTE. Voi încercaţi să duceţi Biserica Ortodoxă într-o vizuină de leu de o răutate de neconceput. Nu puteţi salva Biserica Catolică, dar Biserica Catolică poate şi vă va contamina şi apoi vă va distruge dacă deschideţi mai larg porţile Bisericii”[339].

În vremurile de odinioară, în Rusia era răspândită opinia ca papa Romei era antihrist. Şi F.M. Dostoievski, un scriitor talentat contemporan cu Papa Pius al IX-lea, a creat chipul magnific de sinistru al ,,Marelui Inchizitor” care dorea să ,,aducă îmbunătăţiri misiunii lui Hristos” şi să-L înlocuiască pe Mântuitorul cu celălalt, cel care va veni ,,în numele său”. Se pare că acest personaj literar s-a întrupat într-o persoană cât se poate de reală …

 

Papa Romei – arhipăstorul omenirii.

 

,,Îmbrăţişare frăţească” a patriarhului Athenagora şi Papei Paul al VI-lea al Romei

 

Patriarhul Bartolomeu Arhondonis şi Cardinalul Cassidy: comuniune frăţească cu romano-catolicii – sărutul lui Iuda

 

…şi binecuvântare.

 

 

23. ACORDUL DE LA BALAMAND. O ,,ÎNRUDIRE” DUBIOASĂ[340]

,,Latinii nu sunt doar schismatici, ei sunt şi eretici.

Prin urmare, noi pur şi simplu nu ne putem uni cu ei”

Sfântul Marcu al Efesului[341]

,,Este o turmă mică care nu are nici o oaie neagră” – spune un proverb. Într-o ,,familie” ecumenistă, toate sunt oi negre cu pecetea lui Iuda Iscarioteanul pe ele[342]. Ce se poate spune despre arhiepiscopul australian Stelian (din Patriarhia Constantinopolului), care huleşte pe Sfântul Duh în predica sa susţinând că ,,Biserica individuală şi chiar întreaga Biserică nu a primit niciodată îndeajuns darurile Duhului” şi că ,,tocmai de aceea binecunoscutele însuşiri ale Bisericii, ca fiind ’una, sfântă, sobornicească şi apostolească’, rămân până în ziua Parusiei atât daruri, cât şi postulate totodată” ?![343]

Arhiepiscopul Stelian, împreună cu ceilalţi ecumenişti ai Patriarhiei Constantinopolului, a participat la ,,Sinodul”[344] anticanonic şi scandalos de nelegiuit care l-a condamnat pe Patriarhul Diodor al Ierusalimului pentru a fi ,,prea ortodox” pentru ei. ,,Sinodul tâlhăresc” al Fanarului a îndrăznit să interzică doi arhiepiscopi ai Patriarhiei Ierusalimului – Timotei de Lidda şi Isihie de Capitola – şi să-l ,,taie din Trupul Bisericii” pe mireanul Nicholas Sotiropoulos.

Acest faimos teolog a comentat astfel ,,excomunicarea” sa: ,,Episcopii aşa-numitului Preaînalt şi Întreg Sinod al Fanarului mi-au dat mie, teolog ortodox şi adversar al ereticilor, cinste şi slavă”. Sotiropoulos crede că principalul motiv pentru ,,excomunicarea” sa stă în ,,denunţarea [de către el a] ereziilor înspăimântătoare ale Arhiepiscopului Stelian al Australiei, care propovăduieşte părtăşia lui Hristos la păcat (cine, în afară de anticreştini, ar putea fi capabil de aşa ceva ?), care susţine că filmul notoriu al lui Kazantzakis şi Scorsese ,,Ultima ispită”, care-L înfăţisează pe Domnul nostru ca pe un depravat, nu conţine nici o blasfemie, care declară că Ortodoxia şi papismul nu sunt deloc diferite şi constituie o Biserică; că omul se trage din maimuţă; şi că Sfânta Scriptură este o mare născocire ![345]

Ecumeniştii ortodocşi sunt obişnuiţi cu trădarea, ea a devenit a doua lor natură, şi nu mai este îndurată ca o tragedie. Şi este firesc: întrunirile frecvente şi prietenia cu ereticii de credinţe felurite nu pot decât să ducă la întunecarea minţii şi schimbarea conştiinţei. Nu degeaba Sfânta Scriptură, toţi Dascălii Bisericii şi toate Sinoadele Ecumenice i-au învăţat pe creştinii ortodoxşi să se ferească de cei cu o dispoziţie diferită a minţii şi să nu se amestece cu ei. Sfântul Antonie cel Mare a spus deschis că o ,,prietenie şi convorbire cu ereticii vatămă sufletul” şi ne-a sfătuit să evităm orice discuţie cu ei. Marele avvă învăţa: ,,Când întâlneşti un om, care de dragul certei intră în controversă cu tine împotriva a ceea ce este adevărat şi limpede, nu discuta şi fereşte-te de el deoarece mintea lui a devenit împietrită. Fiindcă exact aşa cum apa rău mirositoare afectează stomacul cuiva, tot aşa discuţiile rele strică mintea şi inima”. Sfântul Apostol Pavel ne avertizează că strică pre obiceiurile cele bune vorbele cele rele (I Corinteni 15, 33), şi canonul 2 al Sinodului din Antiohia porunceşte: ,,Iar de se va arăta vreunul … că se împărtăşeşte cu cei făcuţi de canon neîmpărtăşiţi, şi acesta să fie neîmpărtăşit”.

Tragedia care a avut loc în iunie 1993 la Balamand (Libanul de Nord, lângă Tripoli), cunoscută oficial ca cea de-a VII-a Sesiune Plenară a Comisiei Internaţionale Mixte pentru dialog teologic între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă, a fost pregătită în toată taina vreme îndelungată. La Balamand, ,,ortodocşii” au acceptat pentru prima oară în mod oficial ,,teoria ramurilor” şi refuzând să mărturisească Biserica Ortodoxă ca fiind Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, ei au lepădat de fapt Crezul[346].

În decursul istoriei sale de 1000 ani, Biserica Latină a încercat în mod persistent să se impună lumii ortodoxe. Şi oriunde au eşuat perfidia şi stratagema, Vaticanul a recurs la foc şi sabie. ,,Lipsindu-i puterea de viaţă de a atrage mintea, inima şi voinţa omului pentru a o urma de bunăvoie, credinţa catolică – potrivit Sfântului Ioan de Kronstadt – îi poate ademeni pe cei sănătoşi la minte doar prin forţă şi minciună”[347].

Diplomaţia Vaticanului este foarte flexibilă, ştie cum să aştepte momentul potrivit şi cum să se prefacă că pierde şi face concesii. Aşa au stat lucrurile şi la Balamand: declarând că uniatismul nu mai este o metodă eficace, Vaticanul nici nu a pierdut, nici nu a sacrificat nimic. Dimpotrivă, Balamand a făcut ca visele sale să devină realitate; acolo Vaticanul a reuşit să obţină ceea ce cruciaţii din vechime şi mai târziu diplomaţii papişti ai Sinoadelor unitare din Lion (1274), Ferrara şi Florenţa (1438-1439) nu au reuşit să facă.

Şcoala Teologică Ortodoxă Sfântul Ioan Damaschin din mânăstirea veche (secolul al XII-lea) a Maicii Domnului din Balamand a găzduit 24 reprezentanţi ai Vaticanului şi 14 reprezentanţi ortodocşi din Patriarhiile Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei, Moscovei şi României şi de asemenea din Bisericile din Cipru, Polonia, Albania şi Finlanda, în total 9 din 15 Biserici Ortodoxe locale[348]. Co-preşedinţi ai acestei conferinţe au fost Cardinalul Edward Cassidy şi mai sus amintitul Arhiepiscop Stelian al Australiei. Această întrunire a dus la aprobarea documentului ,,Uniatism, metoda de unire a trecutului şi căutarea actuală a comuniunii depline”, care a rămas în istorie sub numele de ,,Uniunea de la Balamand”[349].

Comunicatul publicat în Episkepsis[350] (din 23 iulie 1993) spune: ,,În spiritul ecleziologiei comuniunii şi datorită faptului că Bisericile Catolică şi Ortodoxă se recunosc una pe alta ca Biserici Surori, s-a observat că, în efortul de a restabili unitatea, este o problemă înfăptuirea împreună a voii lui Hristos pentru aceia care sunt ucenicii Săi şi a planului lui Dumnezeu pentru Biserica Sa, prin intermediul unei căutări comune a înţelegerii depline în credinţă, şi nu o problemă a căutării convertirii persoanelor de la o Biserică la cealaltă. Acest din urmă tip de activitate misionară, care a fost numit ,,uniatism”, nu poate fi acceptat nici ca metodă de urmat, nici ca model de unitate căutată de Bisericile noastre”.

Dar care este semnificaţia acestui comunicat tradus din ,,limba babiloniană” ? După cum stau lucrurile, unul din motivele organizării conferinţei de la Balamand a fost îngrijorarea crescândă şi foarte de înţeles a populaţiei ortodoxe în legătură cu răspândirea uniatismului care a urmat dezintegrării Uniunii Sovietice şi încercările Vaticanului de a converti la catolicism pe cei care abia scăpaseră de jugul comunismului. Iată de ce atât acest text, cât şi textul acordului în sine, utilizând limbajul său de ,,adevăr minimal”, ţinteşte la a linişti, sau mai precis, la a adormi vigilenţa credincioşilor ortodocşi ,,criticând” uniatismul şi declarând că este o metodă învechită.

Este demn de atenţie faptul că Acordul de la Balamand a condamnat orice activitate misionară, cu alte cuvinte ,,neagă Ortodoxia şi propovăduieşte acordul cu heterodocşii, care este în realitate super-uniatism[351]. Scopul acestei stratageme este de a încurca conceptele de misiune apostolică şi uniatism. Precum este bine ştiut, uniatismul nu este decât metoda papiştilor caracterizată de două principii: 1) orice mijloace sunt justificate pentru a converti oamenii la catolicism (ajutor economic etc); 2) convertiţii îşi pot păstra riturile şi obiceiurile, cu condiţia ca ei să accepte în totalitate doctrina papistă. Cu alte cuvinte, uniatismul este o ,,metodă frauduloasă, asemenea navigaţiei sub un steag străin”[352].

Mai mult, trebuie să ţinem cont de înţelegerea complet diferită a unităţii de către catolici şi ortodocşi. ,,Pentru catolici, întoarcerea la unitate înseamnă întoarcerea la supunerea în faţa papei, şi în acest punct ecumenismul, prozelitismul sau uniatismul sunt doar mijloace variate pentru a atinge acelaşi ţel (a se vedea decretul despre ecumenism Unitatis Redintegratio de la Conciliul Vatican II, cap. 1, 4). Astfel, o condamnare verbală a unei metode sau a alteia nu este obligatorie, şi mai mult, nu împiedică pe nimeni de la a duce la bun sfârşit o misiune la nivel local”[353].

Situaţia este cu totul diferită în Ortodoxie. ,,Adevăratul ortodox poate refuza activitatea misionară doar când el încetează de a fi ortodox. El înţelege revenirea la unitate ca o întoarcere a oricărei persoane, ca o convertire a oricărei persoane heterodoxe la adevărata credinţă. Înlocuind convertirea cu o căutare abstractă a unităţii, ecumenismul şi-a îndeplinit misiunea (la Balamand): i-a făcut pe ortodocşi să se lepede de Ortodoxie. Rămâne o singură întrebare: ce fel de unire este adoptată de membrii acestor Biserici-Surori ?!”[354]

Chiar de la bun început (paragraful 6), documentul de la Balamand conţine o minciună istorico-ecleziologică, care a fost răspândită de latini din Evul Mediu încoace – notoria ,,schismă a Bisericilor”. Această expresie fundamental de incorectă, impusă de Vatican, a devenit din nefericire o definiţie cât se poate de des folosită (în special printre laici) a căderii Romei din Biserica Sobornicească în 1054, care a excomunicat, adică a anatematisit Roma, din cauza deformării latine a Crezului. Potrivit Sfântului Marcu al Efesului, acest lucru era ceva ce nici un eretic nu a îndrăznit vreodată a-l face[355].

În vremurile sinuoase în care trăim, orice ortodox ar trebui să aibă o cunoaştere temeinică a faptului că Biserica, fiind Trupul lui Hristos, nu poate fi divizată, tot aşa cum nici Iisus Hristos Domnul nostru nu poate fi divizat; potrivit Crezului ea este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească[356]. Cei ce nu se împacă cu sfinţenia ei neschimbătoare pot cădea din ea, aşa cum s-a întâmplat cu arienii, monofiziţii, monoteliţii, iconoclaştii, latinii şi alţi eretici care au căzut din Sfânta Biserică din pricina ereziilor lor. Teologii ortodocşi ,,instruiţi” (aşa cum i-a numit încurajator Episcopul Maxim de Pittsburg) aveau cu siguranţă aceste cunoştinţe elementare. Aprobând formularea privind ,,dezbinarea dintre Biserici” care este străină Ortodoxiei, cred ei cu adevărat că au rămas ,,credincioşi poruncilor Domnului”, după cum sugerează paragraful 6 ?!

Unul din principalele considerente, sau chiar baza Acordului de la Balamand, a devenit opinia eronată, acceptată de multe şcoli ortodoxe, cu privire la păstrarea succesiunii apostolice de către papiştii care au căzut din Biserică. De aici şi recunoaşterea tainelor latinilor. În articolul său istorico-teologic şi bazat pe fapte în mod convingător ,,Acordul dintre ortodocşi şi catolici”, ce conţine o analiză succintă şi extrem de limpede a cunoscutei ,,schisme”, arhipreotul profesor Ioan Romanides dovedeşte lipsa de justificare a Acordului de la Balamand[357].

Acest acord se bazează înainte de toate pe modificarea ecleziologiei care a avut loc după Conciliul Vatican II şi pe conferinţele ecumeniste ,,pan-ortodoxe”, unde s-a făcut o tranziţie de la auto-afirmarea fiecărei Biserici că ea este singura păstrătoare a mântuirii la convingerea că cele două Biserici sunt Biserici Surori. Afirmarea din partea ,,ortodocşilor” a unei astfel de ,,înrudiri” apropiate cu papiştii care nu s-au pocăit niciodată pentru ereziile şi erorile lor vechi de veacuri doar atestă capitularea lor ruşinoasă. Cu toate acestea, ecumeniştii fac tot ce pot în încercarea de a se convinge pe ei înşisi şi pe alţii că ,,o astfel de schimbare de atitudine a deschis calea către dialogul dragostei, adevărului şi sincerităţii”[358].

Pe de altă parte, pentru papişti, adoptarea expresiei ,,Biserici Surori” împreună cu teologia celor ,,doi plămâni” şi a ,,tradiţiei duble” nu este numai o expresie a bunăvoinţei ecumeniste, ci de asemenea un instrument în esenţă nou al politicii ecumenisto-ecleziologice prin intermediul căruia Roma ar putea de facto să se opună desfiinţării uniatismului. În timpul slujbei ecumeniste din 7 decembrie 1991, Papa Ioan Paul al II-lea a spus: ,,Catolicismul şi ortodoxia constituie de fapt doi plămâni ai moştenirii creştine a Europei Unite”[359]. Cardinalul Silvestrini a reafirmat cele de mai sus: ,,Biserica lui Hristos respiră cu cei doi plămâni ai săi, cel răsăritean şi cel apusean”, şi în cuvântarea sa ,,Moştenirea Bisericilor Răsăritene – un element esenţial al plinătăţii moştenirii creştine” anterior Sinodului de la Roma (decembrie 1991), el a promovat argumentele potrivit cărora ,,existenţa ritului Bisericilor de rit răsăritean (adică, uniate) în sânul Bisericii Catolice este indispensabilă”[360].

Când vorbim despre această ,,teologie a celor doi plămâni”, noi ne simţim ca şi cum am menţiona o descriere plastică a abaterile apostate ale Bisericilor Ortodoxe ecumeniste, în special ale Patriarhiei Moscovei, care ,,de-a lungul ultimelor decenii a suferit un transplant de inimă, plin de succes până în sfârşit, se pare … Aparent s-a întors la viaţă … până şi conştienţa şi memoria au rămas. Îi lipseşte doar conştientizarea faptului că acum o inimă străină bate în pieptul ei. Cât despre toate celelalte, aproape nici o vătămare exterioară nu este vizibilă; se face un efort de a le îndepărta pe cât de curând cu putinţă … Dă-ne, Doamne, să murim cu propria inimă în piept !”[361]

Formulările create de Comisia Mixtă redusă pentru Dialog între ortodocşi şi romano-catolici de la Viena (ianuarie 1990) şi Freising (iunie 1990), şi apoi de la Ariccia, Roma (iunie 1991) sunt copiate aproape cuvânt cu cuvânt din Acordul de la Balamand. Astfel, de exemplu, este paragraful 7 care insistă: ,,De-a lungul secolelor au fost făcute diferite încercări de a restabili unitatea. Aceste încercări au căutat să împlinească acest scop pe căi diverse, inclusiv cele sinodale … Din nefericire, nici unul dintre aceste eforturi nu a reuşit să restabilească comuniunea deplină între Biserica Apusului şi Biserica Răsăritului, şi uneori chiar au făcut ca rezistenţa să fie mai acută”.

Cât de palpabilă este în acest subterfugiu verbal şcoala lui Machiavelli, inspiratorul politicii vicleniei, ba chiar mai mult – [şcoala] tatălui oricărei viclenii şi minciuni – diavolul !

Prin ,,căi sinodale” autorii textului de mai sus înţeleg probabil, înainte de toate, Sinodul de la Florenţa din 1439, când a fost semnată unirea cu scopul de a prelua întâi şi ulterior de a desfiinţa Ortodoxia. Unsprezece ani mai târziu, această unire a fost anatematisită de Sinodul ortodox din Constantinopol datorită strădaniilor Sfântului Marcu al Efesului, un adevărat mărturisitor al credinţei.

Este foarte probabil ca Vaticanul să considere Unirea frauduloasă de la Brest din 1596 de asemenea ca pe o ,,cale sinodală”. Această unire a început o prigoană deschisă a Ortodoxiei şi a fost însoţită de crime în masă şi violenţe împotriva populaţiei ortodoxe din statul polonezo-lituanian şi din Rusia de Sud-Vest. În orice caz, uniatismul aşa-numitei ,,Biserici Răsăritene”, această operă a iezuiţilor, care timp de 400 ani a realizat neobosit sarcina sa vătămătoare de a despărţi populaţiile în mod tradiţional ortodoxe de credinţa părinţilor lor, deşi declarat a fi ,,o metodă învechită de unificare” în limba babiloniană, în realitate a primit drepturi egale şi este chiar ,,inclus pe deplin în dialogul dragostei” (Acordul de la Balamand, paragrafele 16, 34).

În ce priveşte paragrafele 23, 33, care simulează o expresie a compătimirii faţă de oricine: ortodocşi, uniaţi, catolici ,,care au pătimit”, ar trebui să ne amintim mucenicia şi mărturisirea de credinţă ale miilor de creştini ortodocşi care şi-au vărsat sângele pentru apărarea curăţiei credinţei ortodoxe. Prin semnarea pactului de la Balamand, ecumeniştii ortodocşi, ascultători faţă de Curia Romană, trimit în uitare întreaga istorie criminală a papismului şi uniaţiei.

Recunoscându-se reciproc ca Biserici Surori la Balamand (paragrafele 12 şi 14), reprezentanţii ambelor părţi au declarat: ,,Ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii Sale – mărturisirea credinţei apostolice, participarea la aceleaşi taine, mai presus de toate o singură preoţie care săvârşeşte Jertfa lui Hristos, succesiunea apostolică a episcopilor – nu poate fi considerată proprietatea exclusivă a uneia dintre Bisericile noastre. În acest context, este evidentă eliminarea oricărei rebotezări” (paragraful 13)[362].

Aceasta înseamnă că ecumeniştii ,,ortodocşi” şi-au pierdut credinţa în unicitatea soteriologică şi ecleziologică a Bisericii Ortodoxe ca singura Biserică a lui Hristos. Fiind de acord cu papiştii să nu-i boteze pe catolicii care doresc să se convertească la Ortodoxie[363], în practică, după Balamand, ei au mers chiar mai departe refuzând cu totul să-i primească pe catolici la Ortodoxie pe temeiul că ei sunt oricum, chipurile, membri ai adevăratei Biserici. Lărgind conceptul despre Biserică pe zi ce trece, ecumeniştii au apucat în cele din urmă pe calea ,,celor care au primit botezul sau jertfa ereticilor”, şi prin urmare sunt supuşi excomunicării potrivit canonului 46 apostolic.

Un botez adevărat ca o condiţie indispensabilă pentru a intra în Biserică şi deosebirea lui de botezul fals, eretic a fost înţeles întotdeauna de Ortodoxie în acelaşi fel. Deosebirile istorice şi locale în practica întoarcerii heterodocşilor în Biserica Ortodoxă nu sunt abateri ale Bisericii de la adevăr, ţinând seama că ,,un punct de vedere dogmatic general îngăduie practica diferită”[364], potrivit Sfinţilor Părinţi, de exemplu Chiprian al Cartaginei şi Vasilie cel Mare. Recurgerea înţeleaptă a Bisericii la acrivie (stricteţe) şi iconomie (bunăvoinţă) a depins de faptul dacă comunităţile heterodoxe particulare au distorsionat doar puncte individuale ale dogmei şi rituri individuale, sau preceptele fundamentale ale credinţei. Mai mult decât atât, măsurile stricteţei ar putea fi determinate de circumstanţele deosebit de nefavorabile care afectează Biserica la un moment sau altul. Astfel, Sinodul din Moscova de la 1620 şi Sinodul din Constantinopol de la 1756 au învăţat în mod categoric a boteza orice catolic care dorea să fie primit în Biserica Ortodoxă. Ulterior, această practică a fost abandonată urmând ideilor lui Petru Movilă, ,,care a devenit, împotriva propriei voinţe, ’calul troian’ al latinizării teologiei ortodoxe”[365], şi mai târziu sub influenţa lui Petru I, ,,prietenul tuturor luteranilor germani”, care a abolit rânduiala sinodală a Bisericii Ruse[366]. Practica ulterioară de primire a heterodocşilor în Biserica Ortodoxă prin pocăinţă, şi pe latini chiar fără mirungere, ,,nu are o bază dogmatică”. Aplicarea acestei rânduieli vreme de două secole în Rusia ,,i-a atribuit o aparenţă de vechime, însă ar fi greşit s-o numim Tradiţie. Nu degeaba spune Sfântul Chiprian al Cartaginei: ,,Obiceiul fără adevăr este doar o greşeală veche” (Consuetudo sine veritate, vetustas erroris est)[367].

În zilele noastre, ţinând cont de degradarea catastrofală a tuturor principiilor creştinismului apusean (în special după Conciliul Vatican II) şi de creşterea neîntreruptă a ereziei ecumeniste manifestată, de exemplu, în aceea că romano-catolicilor li se permite să se împărtăşească în Patriarhia Moscovei, Sinodul Episcopilor BORD a găsit că este necesar a confirma practica obligatorie de a boteza toţi ereticii care intră în Biserică, prin hotărârea sa din 15/28 septembrie 1971[368].

Haideţi să reţinem paragrafele 26, 28 şi 29 ale Acordului de la Balamand care îi cheamă pe preoţii ortodocşi şi catolici (sau uniaţi) ,,pentru a evita conflictul şi rivalitatea, să-şi organizeze împreună munca pastorală, să se consulte unii cu alţii, să se unească şi să colaboreze manifestând respect reciproc faţă de autoritatea pe care le-a dat-o Sfântul Duh şi de asemenea să facă cu schimbul la săvârşirea slujbelor la locul comun de închinare”. Această teză a Acordului de la Balamand, acum, după 4 ani, a depăşit toate aşteptările: nimiceşte pur şi simplu ,,paşnic” toate principiile ortodoxe din Rusia şi alte ţări slave !

Paragraful 30 reclamă desfigurarea ireversibilă a istoriei Bisericii, pentru pregătirea în şcolile teologice a unor preoţi neortodocşi în duh, pentru respingerea ,,ecleziologiei învechite”: ,,Ambele părţi trebuie să acorde o atenţie deosebită educării viitorilor preoţi în duhul noii ecleziologii ca ei să fie informaţi în ce priveşte succesiunea apostolică a celeilalte Biserici şi autenticitatea vieţii sale sacramentale … În acest fel, va fi susţinută risipirea prejudecăţilor şi va fi evitată utilizarea istoriei într-o manieră polemică”.

Fără îndoială, ,,prejudecăţile” de aici fac aluzie la definiţiile Sinoadelor ortodoxe cu privire la erezia şi hula papiştilor şi condamnarea lor de către astfel de sfinţi ierarhi precum Fotie cel Mare, Marcu al Efesului, Grigorie Palama, ca şi la luptele duhovniceşti ale multor mucenici şi mărturisitori care au pătimit de la latini.

Toate paragrafele Acordului de la Balamand care vorbesc despre minimalism dogmatic, sincretism, respingerea sfintelor canoane şi Sfintei Tradiţii a Bisericii Ortodoxe, au devenit o realitate care înăbuşă duhul ortodox, îi abat din drum pe cei aflaţi la răspântii şi îi ademeneşte ,,pe cei mici”.

Sfântul Ioan de Shanghai şi San Francisco a caracterizat astfel semnele sfârşitului lumii: ,,Va fi o lepădare grozavă de credinţă. Mulţi episcopi vor schimba credinţa, iar spre justificare vor arăta către strălucita situaţie a Bisericii. Căutarea compromisului va fi înclinaţia caracteristică a oamenilor. Sinceritatea spovedaniei va dispărea. Oamenii îşi vor justifica cu isteţime căderea, iar răul binevoitor va sprijini o asemenea dispoziţie generală. Se va împământeni printre oameni apostazia de la adevăr şi dulceaţa compromisului şi a păcatului[369].

Protestele acelor clerici şi mireni şi de asemenea ale câtorva episcopi, foarte puţini la număr, din Bisericile oficiale care au luat calea ecumenismului, dar care încearcă să apere poziţiile ortodoxe, nu primesc, ca o regulă, nici un răspuns, şi orientarea apostatică generală a episcopilor rămâne practic neschimbată. Aproape toţi episcopii au trădat credinţa (noi vorbim de episcopii ortodocşi, deoarece alţii nu au pur şi simplu nimic de trădat), cu excepţia Sinodului Episcopilor BORD, episcopii de stil vechi greci şi bulgari şi foarte puţine comunităţi ale Bisericii Ortodoxe. Au rămas doar foarte puţini creştini ortodocşi adevăraţi în lume[370]. Poate că întrezărind timpurile noastre violente şi slăbiciunea noastră omenească, Sfântul Marcu al Efesului, un far al Ortodoxiei, a spus că creştinii ortodocşi trebuie să păstreze cu râvnă credinţa ortodoxă ,,căreia nu-i lipseşte nimic” şi să o preţuiască ca lumina ochilor, astfel încât ,,chiar dacă murim săraci de toate virtuţile, să putem lua cu noi măcar Ortodoxia, dacă nu şi altceva”[371].

 

Cel de-al III-lea Congres Mondial al apostolatului laic romano-catolic din Roma (11-18 octombrie 1967). Incinta observatorilor din Catedrala Sfântul Petru în timpul liturghiei săvârşite de Papa Paul al VI-lea. Pe primul rând, al doilea din stânga, Episcopul Iuvenalie de Zaraisk. Cei doi reprezentanţi ai Patriarhiei Moscovei – KGB au fost singurii clerici participanţi la acest forum. Foto din Jurnalul Patriarhiei Moscovei, 1967, nr. 12.

 

Botez catolic în Biserica Învierii din Moscova (Nejdanova St.) Februarie 1980.

 

 

24. BISERICA ÎN PERICOL !

,,Cum va fi Biserica în mileniul al treilea ?”, este întrebarea retorică pusă într-un articol cuprinzător dedicat Papei Ioan Paul al II-lea[372]. Bineînţeles, papiştii asociază răspunsul la această întrebare cu Vaticanul şi cu conducătorul său actual, care ,,chiar de la începutul pontificatului său nu a încetat să lupte pentru cauza ecumenismului, considerând că mai devreme sau mai târziu Bisericile creştine se vor uni, şi cu cât mai devreme, cu atât mai bine, ţinând cont de circumstanţele de astăzi. Ioan Paul al II-lea … este fără îndoială conştient că el este unul dintre cei capabili de a face ireversibilă mişcarea care a început astăzi; şi cei din cercul său apropiat – cardinalul Ratzinger, monseniorul Lustiger, monseniorul Etchegaray … – împărtăşesc cu toţii aceeaşi convingere”[373].

Principiul iezuit ,,scopul justifică mijloacele” este suficient de bine cunoscut, dar departe de ce cunoaşte oricine despre cât de diverse sunt aceste mijloace care au fost încercate timp de secole de către scaunul Romei pentru a-şi atinge scopul. Acest scop, însă, a fost întotdeauna acelaşi: expansiune şi putere.

,,Noi socotim catolicismul, clar şi răspicat, ca fiind cel mai mare pericol care ameninţă Rusia azi şi mâine”[374]. Aceste cuvinte ale unui teolog ortodox, spuse în anul aniversării unui mileniu de la botezul Rusiei în urmă cu aproape 10 ani, caracterizează mai bine ca orice altceva starea de lucruri dezastruoasă nu numai din Rusia, Ucraina şi Bielorusia, ci şi din alte ţări ortodoxe, ţări care au scăpat recent de comunism şi s-au trezit într-o situaţie naţională şi politică extrem de dificilă. Catolicii şi uniaţii sunt iscusiţi în cucerirea sufletelor nevinovate simple, ca urmare a desfăşurării unei activităţi foarte energice printre oameni care timp de decenii au trăit în vidul spiritual al ateismului şi materialismului marxisto-leninist, care în multe cazuri nu au primit nici măcar o catehizare elementară, şi care nici măcar nu au ştiut cum să-şi facă corect semnul crucii.

Acordul de la Balamand cu latinii anatematisiţi, ,,daţi blestemului şi condamnării veşnice” ca ,,blasfematorii Dumnezeului nostru”, care nu s-au pocăit nicicând de ereziile şi erorile lor vechi de secole, ,,este în esenţa sa o continuare a Conciliului Vatican II”[375].

Această unire artificială, diplomatică încheiată în ciuda diferenţelor dogmatice şi canonice este implementată potrivit planului papiştilor într-un moment care este cât se poate de nefavorabil pentru naţiunile ortodoxe în mod tradiţional. Ca în vremurile de demult, Curia Romană, profitând de starea de lucruri nenorocită din Rusia, îşi îndreaptă lovitura spre însăşi inima poporului – spre sfânta Ortodoxie. Papiştii prezic: ,,Este de aşteptat ca evenimentele să se precipite. Vaticanul are un număr suficient de diplomaţi talentaţi capabili să găsească căi pentru reconcilierea pe care lumea creştină o aşteaptă de nouă veacuri”[376].

Pledând pentru unire, Vaticanul pozează în făcător de pace binevoitor, care doreşte să învingă ,,stagnarea şi înapoierea vechi de secole” ale creştinilor ortodocşi. Însă, contrar unei opinii preconcepute, care este larg răspândită în occident, adevărata Biserică Ortodoxă nu a încetat niciodată să lupte pentru unitatea care a fost încălcată de eretici. Ea se roagă zi de zi ca cei care s-au despărţit de ea să se convertească la cunoaşterea adevărului, adică, să devină conştienţi de erorile şi ereziile lor şi să se pocăiască de ele, făcând astfel posibilă îndelung-aşteptata unire în adevăr. Dar ecumeniştii nu au nevoie de adevăr, ei îl înlocuiesc cu o ,,solidaritate în rugăciune”[377], fără ca nici măcar să-şi pună problema unanimităţii dogmatice.

Problema ,,Ortodoxiei oficiale” contemporane constă în faptul că întâistătătorii şi reprezentanţii ei exprimă o indiferenţă totală faţă de credinţa adevărată şi astfel, în mod inevitabil, îşi conduc turmele către o unire nu numai cu papiştii, ci cu toţi ceilalţi eretici. Potrivit episcopului Grigorie (Grabbe), toţi reprezentanţii oficiali ai Bisericilor Răsăritene, cu o excepţie, într-un anumit grad, a Bisericii Ierusalimului ,,urmând Constantinopolului, … au apucat deja pe calea trădării Ortodoxiei şi, în orice caz, în sânul lor au luat o hotărâre în avans de a face aceasta”[378].

Nu mai este un secret că Vaticanul nu numai că are numărul convertiţilor la uniatism şi catolicism într-o continuă creştere în ţările ortodoxe în mod tradiţional, ci şi nelinişteşte prin numărul episcopilor şi clericilor Bisericilor locale care sunt fie rezidenţi secreţi, fie agenţi făţişi ai influenţei papiste. Vaticanul luptă împotriva Ortodoxiei nu numai prin ,,diplomaţii talentaţi” ai săi, ci şi prin întrebuinţarea de metode şi mijloace subversive ajungând astfel la ţelul său vechi de veacuri.

Nu putem să nu ne amintim figura sinistră a răposatului Mitropolit Nicodim (Rotov) al Leningradului[379] care în vremea sa a hirotonit jumătate din episcopii Patriarhiei Moscovei, printre ei pe patriarhul Alexie al II-lea, şi care astfel a lăsat succesori demni care continuă să promoveze cauza sa după moartea sa.

Mulţi oameni încă îşi amintesc că la mijlocul anilor ’1970, credincioşii l-au izgonit din bisericile Moscovei strigând: ,,Pleacă, tu ereticule, tu catolicule !”[380]. Zvonurile, care circulau în timpul vieţii mitropolitului Nicodim despre el ca fiind catolic în secret, au fost confirmate recent. Acest ecumenist răutăcios şi duşman al Ortodoxiei, care a săvârşit liturghia în Basilica Sfântul Petru din Roma şi a dat sfânta împărtăşanie catolicilor, şi-a găsit moartea în braţele Papei Ioan Paul I la vârsta de 49 ani (5 septembrie 1978).

Aşa cum se relata în presa catolică[381], mitropolitul Nicodim era episcop catolic în secret pe care Papa Paul al VI-lea îl numise să se îngrijească în secret de întreaga jurisdicţie catolico-uniată din fosta URSS[382]. Acest agent dublu al KGB şi al Vaticanului a făcut foarte multe pentru propagarea papismului printre ortodocşi. Strădaniile sale au dat roade care sunt vizibile chiar până astăzi, la aproape două decenii după moartea sa. El l-a promovat nu numai pe patriarhul Alexie al II-lea, ci şi pe alţi episcopi foarte influenţi ai Patriarhiei Moscovei, precum mitropolitul Chiril (Gundiaev)[383], un ecumenist feroce, fost slujitor de chilie al lui Nicodim şi actualmente preşedintele Departamentului pentru Relaţii Externe al Patriarhiei Moscovei, care nu-şi ascunde simpatiile şi tendinţele pro-catolice; arhiepiscopul Mihail (Mudiugin); arhiepiscopul Hrisostom (Martişkin), de asemenea fost slujitor de chilie şi ucenic al lui Nicodim (aşa cum se numeşte pe sine întotdeauna)[384], care răspândeşte neobosit papismul şi inter-comuniunea printre ortodocşi în Lituania; numeroşi clerici hirotoniţi şi aleşi de Nicodim, generaţii întregi de ucenici şi urmaşi ai lui continuă lucrarea începută de el, denaturând căile drepte ale Domnului. În consecinţă, se poate crede că cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea rostite la sfârşitul anului 1992 cu privire la Curia Romană că ar avea doi cardinali printre episcopii din Rusia nu numai că sunt reale, ci mult prea modeste !

În ultima vreme, în mod special după Acordul de la Balamand, Vaticanul a practicat considerabil coruperea clericilor ortodocşi acordându-le deplasări, burse, alocaţii, şi o şansă de a studia în şcolile teologice papiste. Uneori, rezultatul educaţiei papiste întrece toate aşteptările, aşa cum se poate vedea din exemplul Patriarhului Bartolomeu al Constantinopolului, care a studiat la Universitatea Gregoriană din Roma.

Vaticanul îşi duce la bun sfârşit prozelitismul cu ajutorul vechii metode rafinate a uniaţilor şi prin oferirea de ajutor material, această capcană curentă a tuturor misionarilor occidentali. Demn de notat şi de imitat în această privinţă sunt măsurile întrebuinţate recent de Patriarhul Diodor al Ierusalimului, pentru a stopa distrugerea turmei sale sărăcite de ,,binefăcătorii” ecumenişti. Patriarhul Diodor a făcut o declaraţie de protest împotriva prozelitismului heterodox agresiv şi a respins orice contacte ecumeniste. Din nefericire, situaţia la fel de dezastruoasă care a pus stăpânire în ultima perioadă pe Patriarhia Moscovei, nu-i îmboldeşte pe ierarhii ei să adopte o astfel de rezoluţie ortodoxă.

 

Mitropolitul Nicodim (Rotov)

 

Papa Romei – cetăţean de onoare al Rusiei

 

… sprijinit de patriarhul a toată Rusia

 

Răul poate avea o înfăţişare foarte ,,nobilă”, dar rămâne exact acelaşi rău. Este înspăimântător să auzi că ,,Papa Ioan Paul al II-lea, capul Bisericii Romano-Catolice, a devenit primul membru de onoare al noii parohii a Patriarhiei Moscovei din oraşul Ulianovsk”. Consiliul parohial al Catedralei Învierii, în prezent în construcţie, a apelat la papa Romei pentru o donaţie pentru proiectul construcţiei lor. Papa a răspuns trimiţând 14.000 dolari acestei parohii ortodoxe[385] … Acesta este doar unul din numeroasele exemple de ideologie ecumenistă, această religie triumfătoare a secolului nostru, care este implantată în parohiile ortodoxe.

Dar de ce vorbim de o parohie individuală când însuşi Sinodul Episcopilor Patriarhiei Moscovei (1994) a aprobat inovaţii necunoscute sfintei Biserici de la începutul existenţei sale până astăzi. Una dintre ele a fost decizia de a permite rugăciuni în comun cu heterodocşii cu binecuvântarea unui episcop conducător[386]. Neputând justifica această inovaţie anti-canonică prin canoanele Sinoadelor Ecumenice şi Locale, prin teologia patristică şi întreaga Sfântă Tradiţie, sinodul mai sus amintit al Patriarhiei Moscovei a recurs la un argument mai degrabă dubios – s-a raportat la faptul că rugăciunile ecumeniste sunt o practică cu vechime în alte Biserici locale. Luând în considerare o stare duhovnicească mai mult decât deplorabilă a unor Biserici locale (cele ale Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei, Finlandei şi altele), cineva nu poate decât să fie de acord cu următoarea comparaţie schiţată în această ordine de idei. ,,Această situaţie este asemănătoare uneia ipotetice în care ar fi emis un canon nou care îngăduie preacurvia. Desigur, deoarece nu ar putea fi găsite referinţe pentru justificarea sa, autorii canonului l-ar întemeia pur şi simplu pe o practică general acceptată de astăzi. O astfel de analogie nu este o exagerare. La urma urmei, nu este totuna rugăciunea ecumenistă cu preacurvia duhovnicească ?, care este mult mai periculoasă decât cea fizică, deoarece sufletul este superior trupului[387].

Argumentul deosebit de nelegiuit al ecumenismului, atât demagogic cât şi mincinos în întregime, a fost prezentat de Mitropolitul Filaret (Vakhromeev) de Minsk, exarhul Bielorusiei şi preşedintele Comisiei Teologice Sinodale a Patriarhiei Moscovei[388]. Exact ca în raportul său către Sinodul Patriarhiei Moscovei din 1988, când a încercat să justifice păcatul şi erezia Patriarhiei Moscovei şi practica sa larg răspândită a ,,rugăciunii ecumeniste pentru unitatea creştină”, acest episcop care a pierdut orice frică de Dumnezeu, a manipulat faptele când el a insistat că Biserica noastră are propria ,,tradiţie ecumenistă”[389] statornicită de multă vreme.

 

,,Biserici-Surori” unite în rugăciune

 

,,Comuniune frăţească” (mitropoliţii Filaret Vakhromeev şi Vladimir Kotliarov)

 

Mitropolitul Filaret nu-şi dă osteneala să se raporteze la învăţătura patristică despre unitatea Bisericii, la Sfântul Irineu de Lyon, Sfântul Chiprian al Cartaginei, marii dascăli soborniceşti şi episcopi Vasilie cel Mare şi Ioan Gură de Aur. Când îl aminteşte pe mitropolitul Filaret (Drozdov), el nu specifică că are în vedere o lucrare timpurie de-a lui, care a fost scrisă de el pe când era un tânăr arhimandrit când nu era întru totul liber de influenţa teologiei apusene, şi care nu are nimic de-a face cu scrierile sale mai târzii[390]. Când menţionează numele episcopului Teofan Zăvorâtul, Sfântul Ioan de Kronstadt şi sfântul patriarh Tihon, mitropolitul Filaret nu citează cuvintele lor originale despre apostaţii apuseni, ca de exemplu, cuvintele Sfântului Ioan de Kronstadt: ,,O Doamne, Tu eşti adevăratul Domn al creaţiei. Doar închipuieşte-ţi ce uneltesc împotriva Rusiei şi împotriva sfintei Tale Biserici acei finlandezi, polonezi şi germani care s-au despărţit de Biserica Ta ! Doar închipuieşte-ţi ce uneltesc ! Ei vor să isprăvească cu noi şi să distrugă Biserica Ta, lăcaşurile Tale de rugăciune, slujbele Tale, rânduielile Tale, hotărârile Sfinţilor Apostoli şi Sfinţilor Părinţi ai Sinoadelor Ecumenice şi Locale. Ce am apucat să trăim !”[391]

În cuvântul său, menit să justifice apostazia dogmatică a Patriarhiei Moscovei, mitropolitul Filaret nu s-a străduit să amintească lucrările importante ale arhipreotului E. Akvilonov, scrierile binecuvântatului Mitropolit Antonie (Hrapoviţki) de Kiev, care este urât de Patriarhia Moscovei şi nicicând menţionat de serghianişti; scrierile remarcabile ale sfinţitului mucenic arhiepiscop Ilarion[392] – toate aceste lucrări care resping pe deplin ideea de ecumenism aşa cum este propovăduită de Patriarhia Moscovei.

Cei care sunt familiarizaţi cu istoria Bisericii ştiu că relaţiile care au fost iniţiate la începutul anilor ’1920 între Biserica Ortodoxă Rusă şi protestanţi, îndeosebi cu Biserica Anglicană, nu au nimic în comun cu actualul ecumenism vătămător al apostaţilor ,,ortodocşi”. Episcopul Grigorie scrie: ,,Când ecumeniştii protestanţi apuseni s-au întors pentru prima oară către teologii ortodocşi, cei din urmă priveau aceşti paşi cu o atenţie binevoitoare. Ei socoteau că această mişcare protestantă este o evoluţie atrăgătoare şi interesantă care demonstra nemulţumirea protestanţilor faţă de propria ecleziologie, recunoaşterea crizei lor dogmatice, şi căutarea lor pentru adevăr”[393].

Conferinţa Mondială a Comunităţilor Creştine era plănuită să aibă loc în America. Comisia pentru organizarea acestei conferinţe şi-a început lucrarea înainte de primul război mondial. Când secretarul său Robert Gardiner a început corespondenţa sa cu teologii ortodocşi, el a primit câteva explicaţii foarte ortodoxe şi deosebit de remarcabile privind unitatea Bisericii. În cursul anilor 1915-1916, periodicul Credinţă şi Raţiune (Vera i Razum) a publicat corespondenţa lui Robert Gardiner cu ,,cel mai luminat ierarh al Bisericii Ruse, arhiepiscopul Antonie” (Hrapoviţki care a devenit ulterior mitropolit de Kiev). Sfinţitul Mucenic Ilarion (Troiţki) îi scria lui Gardiner că această corespondenţă ,,pare a fi … cel mai important eveniment din teologia rusă în ultimii doi ani”[394].

Dar din anii ’1920 încoace, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora (BORD), condusă de mitropolitul Antonie (Hrapoviţki), a început să trateze ecumenismul cu mare precauţie, şi a putut discerne în chip profetic această înclinaţie a mişcării către minimalism duhovnicesc şi compromis. În 1938, cel de-al II-lea Sinod a toată diaspora a BORD a definit trăsăturile fundamentale ale ecumenismului caracterizând actuala sa esenţă anti-creştină[395]. Ulterior, aceasta a făcut mai uşor pentru Biserica noastră să se ţină la distanţă şi să nu aibă nimic de-a face cu această mişcare şi, în final, în 1983 să anatematisească ecumenismul ca pe erezia ereziilor, săvârşind prin aceasta un act de semnificaţie universală.

În ce priveşte activităţile din anii ’1920 ale Patriarhiei Constantinopolului şi cele ale evloghienilor conduşi de arhipreotul Serghie Bulgakov, care în urmă cu jumătate de veac şi-a exprimat opinia în favoarea comuniunii euharistice cu anglicanii şi chiar a alcătuit o rugăciune ecumenistă; şi [activităţile] mitropolitului Platon (Rojdestvenski) care s-a despărţit de BORD – ele sunt descrise bine de Epistola Sinodului Episcopilor BORD către turma sa nord-americană (1927) [prin cuvintele]: ,,Părăsiţi pe mitropolitul Platon şi episcopii şi clericii supuşi lui. Ei înşişi pier şi vă trag cu ei în jos către pierzarea veşnică”[396].

Un ecumenist binecunoscut, arhipreotul Vitalie Borovoi, punând în practică hotărârea sinodală a Patriarhiei Moscovei a fost mult mai precis şi laconic decât mitropolitul Filaret. Preotul Timotei Selski scrie că în primăvara anului 1995, la colocviul de la Moscova care marca 30 ani de la Conciliul Vatican II, Vitalie Borovoi a înaintat o formulare la fel de vie ca o ciupercă otrăvitoare, care probabil va onora noile manuale de teologie ecumenistă: ,,Noi slujim ecumenismului, deoarece noi slujim lui Hristos”[397]. Este demn de notat că până şi revista liberală Gândirea Rusă s-a referit la raportul lui Borovoi ca fiind senzaţional.

Prin urmare, ar trebui să fie cineva surprins când Arhiepiscopul Lev (Ţerpiţki) de Novgorod îi întâmpină pe heterodocşi cu generoasa ,,ospitalitate euharistică, oferindu-le împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos în timpul unei liturghii solemne în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului în vechea catedrală ortodoxă rusă Sfânta Sofia”[398] ? Această informaţie a fost inclusă în raportul despre colocviul (27 august – 2 septembrie 1995) care a fost organizat de Asociaţia Colocviilor Europene despre Cultură, şi a avut loc la Novgorod şi Sankt Petersburg. El a atras mai mult de 200 participanţi din 15 ţări europene care ,,au reflectat împreună la … mijloacele de a construi o Europă deschisă şi frăţească care a descoperit încă o dată rădăcinile sale creştine şi respiră acum cu cei ,,doi plămâni” ai săi, tradiţiile creştine ale Apusului şi Răsăritului[399].

 

,,Respirând cu doi plămâni” …

 

Rugăciunea ecumenistă la care s-au adunat ortodocşi, catolici, monofiziţi şi toate soiurile de protestanţi într-una din bisericile Moscovei este condusă de arhipreotul Vitalie Borovoi

 

Arhiepiscopul Teodosie (Protsiuk) de Omsk nu numai că a primit legaţi de la Vatican şi a coliturghisit deschis cu ei, chiar dumnezeiasca liturghie, ci l-a prezentat pe binecunoscutul Verenfried cu o ,,cruce episcopală …, devenind astfel un prieten nedespărţit”[400] al sponsorului catolic bogat.

Practica oferirii împărtăşaniei heterodocşilor (a se vedea capitolul despre batjocorirea sfintelor taine) atinge proporţii de epidemie în Patriarhia Moscovei. Aceasta poate fi ilustrată prin starea de lucruri din vicariatul Kaliningrad al Patriarhiei Moscovei care este unul din aşezămintele ecumeniste şi este condus de episcopul Panteleimon (Kutov), un subordonat al mitropolitului Chiril (Gundiaev). În ce priveşte proiectul de construire (încă doar un proiect, cu toate că unele donaţii au fost strânse deja cu multă vreme în urmă) pentru o catedrală în fostul Koenigsberg (acum Kaliningrad), enoriaşii locali speră că ,,aceasta va fi o biserică ortodoxă nu numai cu numele. Din nefericire, vederile ecumeniste ale episcopului Panteleimon lasă puţine speranţe că în noua catedrală lucrurile vor fi diferite de cum sunt ele acum în bisericile patriarhale din zona Kaliningradului, unde credincioşilor ortodocşi le este dată împărtăşania din acelaşi potir cu ereticii. Episcopul Panteleimon însuşi nu s-a jenat când a declarat că ,,catolicii … s-au împărtăşit în bisericile noastre, şi preoţii s-au rugat pentru ei”[401].

Epidemia ecumenistă s-a răspândit chiar în cele mai îndepărtate zone. Potrivit Acordului de la Balamand, aceleaşi clădiri bisericeşti sunt utilizate acum în mod regulat de reprezentanţii diferitelor denominaţiuni (în special în ţările baltice). În satul (!) Yegla din regiunea Borovichi a districtului Novgorod, ei construiesc o biserică care chiar de la început va fi destinată slujbelor ecumeniste. Ea va avea trei altare: catolic, protestant şi ,,ortodox”. Numărul unor asemenea case de rugăciune ecumenistă este în creştere în Rusia.

Sprijinul Bisericii la Nevoie – este numele organizaţiei Vaticanului care a luat asupra sa să ,,salveze” Biserica Ortodoxă Rusă de soarta sa grea. ,,Nevoia” este înţeleasă într-un sens materialist sincer: lipsa banilor (dolari în special) pentru restaurarea şi construirea de biserici şi pentru a cumpăra maşini (de preferinţă, făcute în occident), de asemenea pentru a suplimenta veniturile chipurile insuficiente ale clerului. Clericii corupţi ai Patriarhiei Moscovei care nu-şi pun nădejdea în Domnul şi care au uitat cu totul faptul că Mântuitorul Însuşi, împreună cu ucenicii Săi – pescari săraci, nu poseda nimic, se plâng de ,,sărăcia” lor şi întind mâinile lor către ,,sora” lor bogată, neavând aversiune faţă de bănuţii ei de argint. Doar minţile iezuite ar fi putut ticlui planul Vaticanului de a mitui preoţii ortodocşi. Fără precedent în cinismul său, această mită ia forma unei subvenţii anuale de 1.000 dolari (pentru fiecare cleric al Patriarhiei Moscovei) ! Profitând de ecumeniştii-serghianişti iubitori de bani, care sunt obişnuiţi cu compromisurile, papiştii preiau literalmente Rusia.

Cu ajutorul şi complicitatea episcopilor Patriarhiei Moscovei acum, în Rusia, are loc o subjugare duhovnicească reală. Potrivit unui legat ,,ortodox” al Patriarhiei Moscovei la Roma[402], Rusia a devenit ,,ţara misiunii”, sau o ,,colonie ideologică” pentru a fi mai exacţi. Vina teribilă pentru distrugerea turmei lui Hristos o au, în primul rând, ierarhii apostaţi ai Patriarhiei Moscovei, în special întâistătătorul ei, Alexie al II-lea.

O ilustrare impresionantă a infiltrării Vaticanului în Rusia în timpurile noastre şi pentru toţi de văzut este prezentată în ,,Apelul” către patriarhul Alexie al II-lea, scris la sfârşitul anului 1995 şi semnat de câţiva preoţi moscoviţi[403].

Profitând de libertatea de acţiune, posibilă doar pe ,,teritoriul misiunii”, precum au declarat că este Rusia, latinii şi ceilalţi apostaţi-eretici deschid centre educaţionale, de ajutor social şi misionare, parohii şi eparhii întregi pretutindeni în fostul imperiu rus, chiar în locurile în care nu a existat nicicând populaţie catolică. În acest scop, ei folosesc sume imense de bani care le sunt alocate de Vatican şi celelalte organizaţii interesate.

Din când în când, Patriarhia Moscovei se plânge de legislaţia rusă insuficient de protectoare în ce priveşte chestiunile bisericeşti şi de celelalte părţi ale ,,preţului pe care a trebuit să-l plătim pentru democraţie”. Autorii ,,Apelului” însă vorbesc despre lucruri diferite. Ei menţionează numeroase cazuri de ajutor direct pe care Patriarhia Moscovei îl dă propagandei latine. Ei enumeră posturile de radio ecumeniste, sau pur catolice (Sophia, Blagovest) şi periodice (Simvol, Istina i Zhizn’, Novaia Evropa, Russkaia Mysl’ etc) în care, alături de catolici lucrează neostoit ca colaboratori activi şi uneori chiar ca manageri, membri binecunoscuţi ai Patriarhiei Moscovei precum arhipreotul Ioan Sviridov (colaborator la Departamentul de Catehizare şi Educaţie Religioasă al Patriarhiei Moscovei), egumenul Inochentie Pavlov (secretarul Societăţii Biblice Ruse), preotul A. Borisov (preşedintele aceleiaşi societăţi), egumenul Ignatie Krekşin (secretarul Comisiei Sinodale pentru Canonizarea Sfinţilor Bisericii Ortodoxe Ruse), egumenul Ioan Economţev (rectorul Universităţii Ortodoxe Sfântul Ioan Teologul), V. Nikitin (redactorul şef al periodicului oficial al Departamentului de Catehizare şi Educaţie Religioasă al Patriarhiei Moscovei, Put’ Pravoslaviia), ,,preoţii jurnalişti” G. Chistiakov şi V. Lapşin, preotul G. Ziabliţev (angajat al Departamentului pentru Relaţii Bisericeşti Externe al Patriarhiei Moscovei), care a fost numit de superiorul său mitropolitul Chiril (Gundiaev) la comisia Bisericii Catolice (!) pentru canonizarea unuia din sfinţii lor. Autorii ,,Apelului” dau glas indignării lor: ,,Un astfel de fapt scandalos – adică, participarea la o iniţiativă heterodoxă cu un caracter canonic – nu s-a mai auzit de când latinii s-au despărţit de Biserica lui Hristos în 1054”.

Persoanele amintite mai sus şi mulţi care rămân nemenţionaţi se adresează credincioşilor în mod constant prin toată mass-media în numele Bisericii Ortodoxe, dar vorbesc în apărarea falsei învăţături a catolicilor, îşi bat joc de teologia patristică, şi propovăduiesc identitatea imaginară a Ortodoxiei cu papismul. (În acest punct, te simţi obligat să reaminteşti declaraţia oficială făcută de mitropolitul Nicodim Rotov: ,,Cât de prosteşti şi nedemne de un creştin sunt argumentele fanatice despre credinţă” !)[404].

Preoţii moscoviţi îi scriu lui Alexie al II-lea: ,,Cineva rămâne cu impresia că Vaticanul încearcă să creeze în sânul Bisericii o pătură de clerici loiali doctrinei catolice care slujeşte cauza unirii” (sau care implementează unirea, încheiată deja la Balamand – ar trebui să adăugăm).

Noi nu ne îndoim de sinceritatea temerilor exprimate de ei, dar ,,supuşii devotaţi” ai patriarhului (aşa cum se referă la ei înşişi autorii ,,Apelului”) trebuie să fi ştiut că, cu un an înainte de ,,Apelul” lor, adică în noiembrie 1994, Alexie al II-lea însuşi, în raportul său către Sinodul Episcopilor Patriarhiei Moscovei, a vorbit favorabil şi pe o durată mult mai mare despre activitatea organizaţiilor mai sus menţionate, programele radio, periodicele şi colaboratorii lor, care erau atât de puternic criticaţi în ,,Apel”, şi s-a referit cu recunoştinţă la marea sumă în dolari pe care patriarhia a primit-o de la catolici şi protestanţi[405]. Şi Sinodul Episcopilor în întregime (nu doar o ,,pătură a clericilor”) a fost unanim cu el. Redactorii de la Gândirea Rusă trebuie să se fi simţit cât se poate de amuzaţi când au publicat ,,Apelul” în care Gândirea Rusă este aspru criticată atât ca fiind un ziar catolic, cât şi unul pur de limbă rusă (mai degrabă decât rusesc).

Ar trebui notat că aproximativ în acelaşi timp Alexie al II-lea a primit alte pledoarii pe lângă această scrisoare de apel care-l implorau să apere Biserica împotriva latinilor. Monahii de la Mânăstirea Valaam i-au cerut să se opună ecumenismului, şi Uniunea Frăţiilor Ortodoxe i-au cerut să lupte împotriva neo-renovaţionismului. Patriarhul a păstrat tăcerea, ca de obicei, sau a întrebuinţat diverse ,,manevre” amuzante. În orice caz, ambele grupuri au început să răspândească unele zvonuri liniştitoare despre patriarhie că s-a reformat, sau începe să se reformeze, sau vrea să înceapă ! Cine ştie, poate cineva va citi aceste apeluri şi va crede că Patriarhia Moscovei împreună cu ,,patriarhul” ei este ortodoxă în sine, dar că o anumită ,,pătură a clerului” strică totul.

Dar atunci cum poate explica cineva războiul împotriva Ortodoxiei dus de redacţia ,,Canalului Creştin Ecleziastic şi Social” catolic, care difuzează postul de radio Sophia din Universitatea din Moscova 17 ore pe zi către aproximativ 20 milioane de oameni ? În 1996, acest canal a primit mai mult de 750.000 dolari de la organizaţia catolică mai sus menţionată (Sprijinul Bisericii la Nevoie). Acest post de radio se bucură de sprijinul multor episcopi ai Patriarhiei Moscovei, a primit binecuvântarea patriarhului Alexie al II-lea care el însuşi a luat parte la unele programe ale acestui post de radio în timpul Postului Mare[406]. Cei mai activi colaboratori ai acestui canal de radio sunt batjocoritorii şi blasfematorii care se numesc oficial ,,preoţi ortodocşi”, amintiţi mai sus. Iată câteva din declaraţiile lor făcute la radio Sophia.

– preotul Vladimir Lapşin: ,,În ce priveşte praznicul care comemorează Intrarea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu în Biserică, noi vom fi oneşti: aproape sigur un astfel de eveniment nu a avut loc şi nu a putut în realitate avea loc …” (Radio Sophia, 8 ianuarie 1996).

,,Vă aduceţi aminte … în perioada de stagnare nu ne era permis să criticăm Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, să criticăm Comitetul Executiv, să criticăm ţara noastră, şi acum … nu ne este permis să criticăm Biserica” (Radio Sophia, 17 decembrie 1995).

,,Cât despre catolici, voi fi sincer, pentru mine catolicii sunt la fel de ortodocşi ca cei care se numesc pe ei înşişi ortodocşi, adică nu vreau nici măcar să-i separ pe ei. Nici măcar un singur Sinod Ecumenic (!) nu i-a condamnat pe catolici de vreo erezie …” (Radio Sophia, 29 octombrie 1995).

– egumenul Inochentie (Pavlov): ,,În ce priveşte ,,argoul”, ei bine, limba bisericească slavonă este argoul bisericesc ! Înţelegeţi ? … Spun aceasta ca un filolog” (Radio Sophia, 8 ianuarie 1996)[407].

– preotul Gheorghe Chistiakov (din răspunsul său privind credinţa ortodoxă): ,,Eu, de exemplu, nu ştiu dacă este cea mai corectă, sau nu. Sincer, nu ştiu !” (Radio Sophia).

Când răspunde la întrebarea ,,ce atitudine ar trebui să aibă creştinii ortodocşi faţă de Mesia pe care iudaiştii contemporani îl aşteaptă ?”, Chistiakov a spus: ,,Dar tu, cu siguranţă, ştii că Mesia este Hristos. Iată ce ar trebui să crezi despre el !” (Radio Sophia, 19 octombrie 1995).

,,Lupta pentru curăţia Ortodoxiei seamănă cu lupta pentru puritatea ideologiei comuniste” (Radio Sophia, 21 septembrie 1995).

,,Despre Sfântul Nicolae – noi ştim din viaţa sa, vai, doar un fapt: că el ,,a dat în taină trei colete mici cu aur”. ,,Prezenţa Sfântului Nicolae la primul Sinod Ecumenic este o legendă” (Radio Sophia, 7, 9 noiembrie 1995). (Cu alte cuvinte, Sfânta Tradiţie, în opinia lui Chistiakov, spune fabule.)

,,Cel mai mare serviciu al Sfântului Iosif de Voloţk, care l-a dus la sfinţenie, este că acest monah, fiind o persoană foarte econoamă din fire, a făcut din mânăstirea sa o gospodărie model, s-a înconjurat de oameni care erau de asemenea economi ca el, a depozitat cereale şi alte produse în hambarele mânăstirii, şi când a început foamea în Rusia, de unde crezi că a venit ajutorul umanitar ? Nu din străinătate, ci de la Mânăstirea lui Iosif de Voloţk … În ce priveşte controversele în care a fost implicat (adică, faimoasa luptă a Sfântului Iosif împotriva ereticilor iudaizanţi), ele au fost importante pentru timpul său, dar acum toate acestea sunt o chestiune pe care o tratează istoricii bisericeşti, nu noi …” (Radio Sophia, 31 octombrie 1995).

,,Sfântul Marcu al Efesului socotea obiceiurile şi tradiţiile Bisericii Bizantine dogme şi prin urmare obiecta doar faţă de obiceiurile asociate cu ritualul roman, nu faţă de orice învăţătură catolică particulară (sic !) … Respingerea acestor forme de unitate creştină care au fost sugerate la Sinodul Florentin (adică, uniatismul) l-a determinat pe Sfântul Marcu să respingă de asemenea spiritualitatea apuseană ca atare, şi orice idee de unitate creştină. Cu toate acestea, noi îl venerăm pe Sfântul Marcu ca sfânt nu pentru teologia sa, ci pentru curăţia vieţii sale ca un bun păstor al turmei sale din Efes” (Gândirea Rusă, nr. 4106).

,,Episcopul Marcu al Efesului ar fi soluţionat chestiunile de credinţă prin metode ce implică tehnici de discuţie pur clasice … Trebuie să spunem că sfinţii nu sunt dumnezei … În credinţa latinilor, Marcu al Efesului a văzut în primul rând o ameninţare a status-quo-ului şi s-a împotrivit contactelor cu Apusul dintr-un singur motiv: pentru a păstra totul aşa cum era în copilăria sa, în tinereţea sa, în timp ce era limpede tuturor fără excepţie că imperiul se va destrăma. Imperiul decăzuse în trecut, în nefiinţă. Şi trăind în astfel de condiţii tragice, el pur şi simplu nu putea fi decât un conservator” (Radio Sophia).

În ,,Apelul” preoţilor moscoviţi adresat lui Alexie al II-lea, în legătură cu această interpretare falsă în mod tendenţios a lui Chistiakov, noi citim: ,,G. Chistiakov încerca să dovedească ascultătorilor săi că fapta marelui mărturisitor al Ortodoxiei, Sfântul Marcu al Efesului, care a apărat curăţia şi adevărul învăţăturii ortodoxe împotriva latinilor la Sinodul de la Florenţa, poate fi explicată ca fiind exclusiv … o luptă pentru Imperiul Bizantin pieritor care era într-o stare de ruină. Este cunoscut îndeobşte că exact opusul era adevărat: guvernul imperiului insista asupra unirii tocmai pentru că spera să primească ajutor apusean împotriva turcilor. Astfel, în opinia lui G. Chistiakov, diferenţele dogmatice dintre credinţa latină şi Ortodoxie nu au nici o semnificaţie, deoarece ele erau generate de condiţiile istorice ale epocilor anterioare (care seamănă în mare măsură cu explicaţiile istoricilor marxişti care explică isprăvile duhovniceşti ale mulţi asceţi ortodocşi prin schimbările în structurile sociale şi contradicţiile dintre clase ale epocii)”[408].

 

– întrebarea unui ascultător: părinte Gheorghe, în una din emisiunile dvs. aţi spus literalmente că mulţi Părinţi ai Filocaliei au făcut declaraţii care sunt mai degrabă dubioase din punct de vedere al teologiei …”

– răspunsul preotului Gheorghe Chistiakov: ,,În esenţă, monahii egipteni, ale căror scrieri constituie Filocalia, îl călăuzesc pe om către o viaţă în afara societăţii … şi o astfel de … idee ascetică nu este tocmai, repet, nu este tocmai ortodoxă ! Ei bine, ce poţi face ? Autorii acestor texte erau oameni sfinţi şi mari asceţi, dar, precum ştii, nu există om viu care să nu fi păcătuit. Suntem cu toţii oameni şi noi avem cu toţii un drept de a face greşeli. Chiar sfinţii au greşit. Dumnezeu singur nu greşeşte !” (Radio Sophia, 23 ianuarie 1996).

,,Taina fărădelegii” nu mai este o taină ! Blasfematorii Patriarhiei Moscovei sunt gata să facă foarte multe pentru a mulţumi ,,sora” lor puternică şi ,,fraţii” lor ecumenişti. Noi am umple multe pagini pentru a enumera doar, ca să nu mai vorbim să înfăţişăm, toate cazurile de minciuni neruşinate şi batjocorire a sfintei Ortodoxii şi a sfinţilor veneraţi, numărul rugăciunilor ecumeniste săvârşite peste tot în lume şi, după Acordul de la Balamand, slujbele ecumeniste de asemenea, care reprezintă un triumf al unei propagande papiste nestingherite !

 

Un fost angajat al Serviciului Militar Britanic de Informaţii, canonicul Bruce Carpenter, conduce o slujbă de cerere specială împreună cu ieromonahul Oleg, rectorul Bisericii Sfântul Serghie din satul Tatişcev Pogost în apropiere de Rostov

 

Conducătorul mişcării renovaţioniste, A V’vedenski şi adepţii lui din zilele noastre: A. Borisov, G. Chistiakov, G. Kocetkov, I. Pavlov (Patriarhia Moscovei). Reproducere a paginii 4 a coperţii colecţiei ,,Renovaţionismul contemporan – protestantismul ’ritului răsăritean’”, Moscova, Odigitria, 1996.

 

Alături de defăimarea sistematică şi respingerea autenticităţii istorice a sfinţilor ortodocşi, în mod special a asceţilor şi mărturisitorilor care au luptat pentru curăţia Bisericii Ortodoxe, noi vedem nu numai răspândirea cultului anumitor indivizi şi pseudo-sfinţi latini exaltaţi, ci şi pregătirile care sunt făcute în sânul Patriarhiei Moscovei pentru o canonizare oficială a ,,sfinţilor” catolici, printre care există duşmani de moarte ai Ortodoxiei. Astfel, în 1997, Patriarhia Moscovei plănuieşte o ceremonie bisericească festivă de proslăvire a unuia dintre cei mai populari ,,sfinţi” latini – episcopul Adalbert Voicek. În 1995, în timpul întrevederii sale cu un arhiepiscop catolic Tadeus Kondrusevici, care acţionează în partea europeană a Rusiei, Alexie al II-lea a făcut o promisiune de ,,a încheia procesul de canonizare” până în 1997[409]. În 1997, Vaticanul va prăznui pretutindeni 1.000 ani de la moartea lui Adalbert. Venerarea sa a fost cultivată de papişti de secole, mai ales în ţările slave. ,,Chiar o examinare superficială a vieţii şi activităţii episcopului Adalbert poate convinge cu uşurinţă pe cineva că el era unul din acei reprezentanţi ai Bisericii Latine ale căror acţiuni au devenit motivul pentru separarea tragică a creştinilor apuseni de Biserică. Adalbert Voicek a fost un succesor demn şi cu aceleaşi idei al acelei părţi a clerului latino-german care i-a atacat cu înverşunare pe Sfinţii Chiril şi Meftodie şi cu toată puterea aflată la dispoziţia lor au încercat să distrugă roadele activităţii plăcute lui Dumnezeu a acestor misionari în ţările slave”[410].

Misionarii papişti de astăzi împreună cu colaboratorii lor ,,ortodocşi” răspândesc tot mai mult credinţa latină în ţările baltice şi ale Europei Răsăritene. Astfel, în Kaliningrad (Koenigsberg), există o ,,Comunitate Catolică a Sfântului Adalbert” activă, care publică Mesagerul Catolic în limba rusă. Unul din articolele lui relatează că recent în catedrala din Kaliningrad ,,credincioşii câtorva denominaţiuni creştine … s-au rugat pentru pace … Rugăciunile au fost conduse de: episcopul Panteleimon al regiunii baltice (Patriarhia Moscovei), stareţul Arnold al Ordinului Teutonic (acelaşi ordin care în vremea Sfântului Alexandru Nevski a nimicit cu o cruzime neobişnuită Ortodoxia în nordul-vestul Rusiei !), un pastor protestant şi alţi clerici”[411]. Pare că asemenea măsuri ecumeniste pregătesc terenul pentru canonizarea blasfematoare a ereticilor şi prigonitorilor Ortodoxiei de către Biserica Ortodoxă. Ar trebui adăugat că ecumeniştii ,,ortodocşi” pot săvârşi proslăvirea pseudo-sfinţilor latini cu ,,simplitate maximă: prin intrarea în mod automat a numelor lor în calendarul Bisericii Ortodoxe”[412].

Episcopul Ignatie (Briancianinov), un specialist profund în tradiţia patristică, a dat o caracterizare limpede a pseudo-sfinţeniei latine[413], printre ai cărei reprezentanţi el i-a numit pe astfel de ,,asceţi” precum Francisc de Assisi, Thomas de Kempis, Ignaţiu Loyola, pe care el i-a considerat a fi în înşelare duhovnicească. La această listă de nume pot fi adăugaţi de asemenea Iosafat Kunţevici, promotorul violent al uniatismului roman în Rusia vestică, şi desigur Adalbert Voicek, un prigonitor al slavilor ortodocşi. Canonizarea viitoare a ,,sfinţilor” latini de către Patriarhia Moscovei va fi încă un pas în înaintarea sa către apostazie.

Papismul, acest duşman tradiţional al Ortodoxiei, ocupă în prezent în mod triumfător Rusia, şi fără să fi declarat război pune stăpânire pe sufletele ortodoxe. Propovăduitorii săi obraznici şi înşelători împreună cu ereticii de toate convingerile, sub masca binefacerii şi ,,re-evanghelizării” nimicesc adevărata credinţă a poporului otrăvind sufletele lor deja chinuite. Aceşti vrăjmaşi ai Ortodoxiei îşi fac simţită prezenţa pretutindeni – în Moscova şi Sankt Petersburg, în regiunea Volga, în Novosibirsk, în regiunea Altai, în Omsk, Vladivostok, Tyumen, Magadan şi Krasnoyarsk, fără să mai vorbim de Ucraina, în special Ucraina de Vest, unde ei se simt cu totul acasă. Precum am spus mai înainte, papiştii oferă ,,asistenţă” de asemenea şcolilor teologice ortodoxe furnizându-le profesori, şi dând studenţilor lor, adică viitorilor preoţi, o şansă de a studia în străinătate.

Datorită ,,asistenţei” lor, Biserica din Rusia s-a cufundat într-o asemenea stare catastrofală încât doar o minune ar putea-o salva !

Este cu neputinţă să nu simţi o suferinţă profundă când citeşti relatări în presa catolică, triumfătoare în împlinirea misiunii ei de a ,,re-evangheliza” poporul rus. Cineva poate crede că ei au de-a face cu nişte sălbatici, şi nu cu poporul care a fost păstrătorul Ortodoxiei timp de 1.000 ani în ciuda tuturor soiurilor de adversităţi istorice şi probabil, chiar din cauza lor.

Astfel, teroarea bolşevică şi persecuţiile ulterioare, fără precedent în istoria creştinismului, au dat Rusiei sute de mii de mucenici şi mărturisitori. Având înfăţişarea unei sclave, mutilată de urâtorii ei feroce Leninii, Stalinii şi alte legiuni de oameni răi, Rusia, care îşi începuse existenţa când L-a întâlnit pe Hristos şi care nu a uitat niciodată ,,dragostea tinereţii ei”, strălucea cu slavă înaintea Domnului după căderea sa ca imperiu la începutul apocalipsei pentru mărturisirea ei statornică a credinţei şi mucenicia ei. Dar dacă cea de-a Treia Romă este în primul rând un fenomen duhovnicesc ? Atunci cineva ar putea presupune că, anume, în chipul unei sclave Rusia a devenit cea de-a Treia Romă ortodoxă, subiectul proorociei stareţului Filoteu … Atât cea dintâi Romă ortodoxă, cât şi cea de-a doua altădată Constantinopolul ortodox ,,au căzut” şi căderea lor grabnică (mai ales astăzi) a devenit în esenţă căderea din Ortodoxie. Aplicând doar etaloanele istorice, politice sau doar alte etaloane prea raţionale umane, Apusul este incapabil să discearnă adevărata măreţie metafizică a Rusiei, exact aşa cum este incapabil să înţeleagă că, într-un sens spiritual, ,,nu va exista a patra Romă” !

Sfânta Rusie nu a murit niciodată şi nu va muri niciodată. Sfânta Rusie nu este un mit, sau un trecut uitat, este o realitate vie. În ciuda forţelor inegale, ea biruieşte întotdeauna şarpele apocaliptic. Nu este Dumnezeu, Dumnezeu al morţilor, ci al viilor (Matei 22, 32). Astfel, cei drepţi, care au primit mucenicia pentru Hristos, şi ţarul mucenic, toţi mijlocesc în Rai pentru patria lor pământească.

Noi credem că aceşti ruşi care se sunt prinşi în mrejele apostaţilor, îşi vor recupera vederea şi se vor întoarce de la adulterul duhovnicesc în care sunt atraşi de tot felul de misionari, propovăduitori, ,,binefăcători” şi amăgitori care duc cel mai crud război împotriva sfintei Ortodoxii.

,,O, Doamne, aşază războiul meu cu această naţiune semeaţă !” – se ruga Alexandru Nevski, sfântul apărător al pământului rus[414]. Şi Domnul Însuşi a aşezat războiul vechi de veacuri între duşmanul apusean şi poporul ortodox dăruind Sfântului Cneaz Alexandru manifestări minunate ale harului Său. Faimoasele sale biruinţe au apărat multă vreme Rusia împotriva pătrunderii latinilor, şi le-au demonstrat acestora dârzenia poporului – chiar dacă slăbit şi subjugat – de a se împotrivi până la moarte pentru sfânta lor credinţă ortodoxă.

 

 

25. ,,Ucigaşi în numele Domnului”[415]

Cu multe secole în urmă, Vaticanul a devenit conştient că naţiunile slave ortodoxe stăteau în calea sa către dobândirea supremaţiei asupra creştinismului mondial. Aceasta a atras după sine nu numai cele mai perfide intrigi iezuite ale papiştilor, ci şi o politică vădită de anihilare a slavilor ortodocşi.

În ciuda unei expansiuni active a papismului şi uniatismului şi a evenimentelor nu numai din secolele XV-XVII, ci şi din viaţa actuală din secolul XX din Polonia, Slovenia, Slovacia catolice, din ţările mult-pătimitoare ale Serbiei, Ucrainei, Bielorusiei şi Lituaniei, mincinoşii ecumenişti susţin în mod oficial contrarul. În textul Acordului de la Balamand (paragraful 14), noi citim: ,,Potrivit cuvintelor Papei Ioan Paul al II-lea, strădania ecumenistă a Bisericilor Surori ale Răsăritului şi Apusului, întemeiată pe dialog şi rugăciune, este căutarea pentru comuniunea desăvârşită şi deplină care nu este nici absorbţie, nici amestec, ci o întâlnire în adevăr şi dragoste”[416].

Multe cărţi – martirologii – au fost scrise despre ,,adevărul şi dragostea” cruciaţilor, inchizitorilor, iezuiţilor, călăilor catolici polonezi şi croaţi, dar pot ele descrie suferinţele fiecărei victime, nemaivorbind de sutele de mii dintre ei ?! Şi în zilele noastre, oriunde nu sunt necesare ,,dialoguri teologice” rafinate, papiştii fac uz de măsurile mai eficiente, îndelung încercate, nearătând dispreţ pentru violenţă.

În 1996, scaunul de la Roma a prăznuit cu bucurie 400 ani de la Unirea de la Brest. Pentru populaţia ortodoxă din sud-vestul Rusiei, care în 1596 se găsea supusă regatului polonezo-lituanian catolic, această Unire, impusă prin intermediul minciunilor şi violenţei, a marcat începutul celui mai mare dezastru fără sfârşit la orizont chiar în zilele noastre în Ucraina, Bielorusia şi Lituania.

Printre legiunile persecutorilor papişti ai Ortodoxiei există doi oameni care s-au distins ca ighemoni. Ei au trăit în perioade diferite ale istoriei, dar ambii sunt îndeosebi de întipăriţi în amintirea oamenilor pentru cruzimea lor.

Ei sunt Iosafat Kunţevici şi Aloisie Stepinac. Cel din urmă, călăul ideologic şi organizatorul genocidului poporului sârb în 1941-1945, judecând după discursurile recente ale Papei Ioan-Paul al II-lea va fi adăugat curând la ceata ,,sfinţilor” papişti. Episcopul uniat Kunţevici de Poloţk, care s-a distins prin cruzime şi sadism deosebite, a fost deja canonizat ca sfânt catolic (pe 29 iunie 1867 de Papa Pius al IX-lea). Într-o ceremonie care a echivalat cu o batjocorire a Ortodoxiei, relicvele lui putrede (un mic smoc de păr şi veşminte), au fost mutate la Roma în timpul domniei Papei Paul al VI-lea (25 noiembrie 1963) şi îngropate în Basilica Sfântul Petru sub altarul Sfântului Vasilie cel Mare, lângă relicvele marilor ierarhi şi dascăli soborniceşti – Ioan Gură de Aur şi Grigorie Teologul.

După anunţul Unirii de la Brest, credincioşii ortodocşi din sud-vestul Rusiei au trăit vremuri dificile sub conducătorii papişti fanatici. Catolicii şi uniaţii erau acum liberi să persecute Ortodoxia fără consecinţe, să jefuiască biserici şi să profite de confiscarea definitivă a proprietăţii. Unul din cei mai înveteraţi dintre ei era Iosafat Kunţevici, episcopul de Poloţk, ,,neobositul prigonitor al ’schismaticilor’ umiliţi lipsiţi de drepturile lor civile, care a rămas pentru totdeauna o parte a istoriei Ucrainei”[417].

Până şi catolicii l-au îndemnat pe acest fanatic, poreclit ,,hoţ de suflete” de către credincioşi, să-şi vină în simţiri. Faimoasa scrisoare a cancelarului Lev Sapega, conducătorul Marelui Principat al Lituaniei, scrisă în numele regelui polonez, caracterizează mai bine ca orice altceva pe uniatul feroce Kunţevici şi starea nenorocită a victimelor ortodoxe ale Unirii de la Brest. Lev Sapega scria:

,,Recunosc că şi eu am fost îngrijorat din cauza Unirii şi că ar fi imprudent s-o abandonăm; dar nu mi-a trecut prin minte niciodată că eminenţa voastră ar introduce-o utilizând astfel de măsuri violente … Spuneţi că sunteţi ’liber să-i înecaţi pe necredincioşi (adică, pe cei care nu au acceptat uniatismul), să le retezaţi capetele’; etc. Nu aşa ! Porunca Domnului exprimă o interdicţie strictă pentru toţi, care vă priveşte de asemenea. Când aţi siluit conştiinţa umană, aţi închis bisericile astfel ca oamenii să piară ca necredincioşii fără slujbă dumnezeiască, fără rituri şi taine creştine; când aţi abuzat de favorurile şi privilegiile regelui – aţi condus fără noi; dar când este nevoie a înăbuşi răscoalele provocate de excesele dvs. vreţi ca noi să acoperim pentru dvs. … În ce priveşte pericolele care vă ameninţă viaţa, se poate spune că fiecare este cauza propriei nenorociri. Încetaţi să faceţi probleme, nu ne expuneţi urii generale a poporului şi pe dvs. primejdiei evidente şi criticii generale … Pretutindeni se aud oameni bombănind că nu aveţi preoţi vrednici, ci doar orbi … Preoţii dvs. ignoranţi sunt năpasta poporului … Dar spuneţi-mi, eminenţa voastră, pe cine aţi câştigat, pe cine aţi atras cu severitatea dvs. … Se va dovedi că până şi în Poloţk aţi pierdut chiar pe cei care până acum vă ascultau. Aţi transformat oile în capre, aţi cufundat statul în pericol, şi poate pe noi toţi, catolicii, în ruină … S-a zvonit că ei (ortodocşii) ar sta mai degrabă sub turcii necredincioşi decât să îndure o astfel de violenţă … dvs. înşivă sunteţi cauza răzvrătirii lor. În loc de bucurie, Unirea dvs. rău-famată ne-a adus doar necazuri şi conflicte şi a devenit atât de detestabilă încât ne-ar fi mai bine fără ea !”[418]

,,Prigonirea ortodocşilor (stârnită de Kunţevici) a repetat ororile primelor veacuri ale creştinismului”[419]. Una dintre ele a avut loc pe 22 mai 1620 în Mânăstirea Sfânta Treime din apropiere de Poloţk, unde locuitorii din preajmă s-au adunat pentru a-şi exprima indignarea faţă de persecuţia sălbatică a ortodocşilor care era instigată de Episcopul Kunţevici de Poloţk. Aceşti oameni au avut o soartă teribilă: o mulţime înarmată de uniaţi au împrejmuit mânăstirea şi i-au dat foc. Când focul se dezlănţuia şi distrugea mânăstirea şi ardea de viu pe oricine se afla înlăuntrul zidurilor ei, Iosafat Kunţevici săvârşea pe un deal din apropiere un tedeum însoţit de strigătele victimelor focului …[420]

În cele din urmă, răbdarea oamenilor a irupt, şi în 1623 acest ,,papist şi hoţ de suflete”, precum era numit, a fost ucis de oamenii din Vitebsk care au pătimit foarte multe de la acest uniat feroce. Regele Sigizmund al III-lea i-a pedepsit aspru pe oamenii din Vitebsk pentru uciderea lui Kunţevici, prin aceasta câştigând lauda Papei Urban al VIII-lea. După cererea regelui şi a predicatorilor iezuiţi de la curte împreună cu partidul uniato-iezuit, papa l-a recunoscut pe Kunţevici ca ,,fericit”. La acea vreme, Vaticanul nu l-a putut numi ,,sfânt” deoarece toată lumea cunoştea brutalitatea sa, firea sa scandaloasă şi egoismul său. Pentru aceasta depune mărturie scrisoarea mai sus citată a cancelarului Lev Sapega, un latin care a considerat că s-a făcut de ruşine el însuşi chiar doar corespondând cu Kunţevici. Cu toate acestea, în ciuda a orice, pontiful roman a decis să-l proslăvească pe Kunţevici: ,,Doar papa dornic de a insulta şi umili Ortodoxia a putut fi de acord să-l recunoască pe Iosafat drept mucenic şi astfel să amăgească poporul lesne crezător. Uniaţii iezuiţi au născocit chiar diferite minuni, care au avut loc chipurile la mormântul lui Iosafat. Grosolănia unora dintre ele poate adeveri falsitatea lor”[421].

Nu a fost îndeajuns că în 1867, precum am spus mai înainte, papiştii l-au proslăvit pe Kunţevici ca ,,sfânt”; el şi monstrul asemenea lui Andrei Bobol au fost declaraţi de Vatican ,,apărătorii spirituali” ai regiunii slave de nord-vest. Cum altfel poate numi cineva aceasta decât cinism şi batjocorire răuvoitoare a Ortodoxiei de către papişti ? Falsificatorii istoriei ai Vaticanului, în special actualul Papă Ioan-Paul al II-lea nu ratează nici o ocazie pentru a-l lăuda pe Iosafat Kunţevici pe care ei îl numesc ,,sfinţit mucenic”. ,,Fără nici cea mai mică remuşcare, dispreţuind adevărul istoric de dragul interesului său de a lupta împotriva Ortodoxiei, Ioan Paul al II-lea nu ezită să vorbească despre ’personalitatea nobilă’ a lui Iosafat al cărui sânge a pecetluit pentru totdeauna marea cauză a Unirii. În epistola sa către turma ucraineană ,,Magnum Baptismi Donum” publicată pe 19 aprilie 1899, nu se spune nici un cuvânt pentru a rectifica ideea deja întipărită despre Unire şi Kunţevici”[422]. De asemenea, Vaticanul venerează şi se pregăteşte, după câte se pare, să proslăvească alt ,,sfinţit mucenic”[423] – primatul croat Stepinac, a cărei simplă menţionare a numelui face pe cineva să se cutremure …

Mass-media occidentală este de obicei mută cu privire la genocidul poporului sârb din timpul celui de-al doilea război mondial. Aici, pe teritoriul statului independent al Croaţiei trasat în mod arbitrar de Hitler şi Mussolini şi separat de Iugoslavia, 2.300.000 sârbi se aflau sub regimul nazist al grupării Ustashi. Acest regim era condus de agentul croat catolic Pavelic care a fost trimis de Roma. El a fost unul din cei mai cruzi călăi din istoria lumii care au comis vreodată atrocităţi. Arhiepiscopul Aloisie Stepinac de Zagreb, conducătorul Bisericii Romano-Catolice din Croaţia, l-a recunoscut numaidecât pe Pavelic, şi a declarat că statul condus de el este romano-catolic, şi în el nu ar trebui să fie loc pentru ortodocşi.

Trupele Ustashi, încurajate de primatul lor papist Stepinac şi de clerul croat, au început prigonirea sârbilor ortodocşi, inimaginabilă pentru poporul civilizat, ca să nu mai vorbim de creştini. Sute de clerici romano-catolici au luat parte la ucideri şi tot felul de acte violente. ,,Natura brutală a fascismului clerical croat militant a fost exprimată în manifestări atât de teribile încât depăşesc ororile inchiziţiei din Evul Mediu”[424]. Binecunoscutul politician croat Prvoslav Grisogono, în scrisoarea sa (din 8 februarie 1942) adresată primatului papist Stepinac, vorbea despre inventivitatea diabolică a trupelor Ustashi. Scrisoarea a rămas fără răspuns[425]. Textul scrisorii este următorul:

,,Vă scriu de la bărbat la bărbat, de la creştin la creştin. Am vrut să fac aceasta luni de-a rândul nădăjduind că ştirile îngrozitoare din Croaţia vor înceta astfel încât mi-aş putea aduna gândurile şi să vă scriu în pace.

În ultimele 10 luni, sârbii au fost ucişi şi nimiciţi în Croaţia în modul cel mai nemilos şi valoarea proprietăţilor lor care au fost distruse ajunge la miliarde. Roşeaţa ruşinii şi mânia acoperă faţa oricărui croat cinstit.

Masacrarea sârbilor a început chiar din prima zi a întemeierii statului independent al Croaţiei (Gospic, Gudovan, Bosanska Krajina etc) şi a continuat în mod neabătut chiar până în această zi. Oroarea nu stă doar în ucidere. Uciderea include pe toţi: bărbaţi în vârstă, femei şi copii. Cu tortura barbară care o însoţeşte. Aceşti sârbi nevinovaţi au fost traşi în ţeapă, foc a fost prins pe pieptul lor gol, au fost fripţi de vii, arşi în casele şi bisericile lor pe când încă trăiau, acoperiţi cu apă fiartă şi apoi pielea lor s-a cojit şi s-a pus sare pe rănile lor, ochii le-au fost scoşi, urechile, nasurile şi limbile le-au fost tăiate, preoţilor li s-au smuls bărbile şi mustăţile, organele sexuale le-au fost tăiate şi au fost puse în gurile lor, ei au fost legaţi de camioane şi apoi târâţi pe pământ, au fost înfipte cuie în capetele lor, capetele lor au fost bătute în cuie pe podea, au fost aruncaţi de vii în fântâni şi peste stânci, şi grenade au fost aruncate după ei, capetele le-au fost zdrobite de perete, spinările le-au fost rupte de stânci şi de buturugi de copac, şi multe alte torturi oribile au fost comise, cum oamenii normali cu greu îşi pot închipui.

Râurile lor Sava, Drava, Dunărea şi afluenţii lor au dus mii şi mii din cadavrele lor. Trupuri moarte au fost găsite cu inscripţia: ,,Direcţia Belgrad – călătorind către regele Petru”. Într-o barcă care a fost găsită pe râul Sava era o mulţime de capete de copii cu capul unei femei (care ar fi putut fi capul uneia din mamele copiilor) cu inscripţia: ,,Carne pentru Piaţa Jovanova din Belgrad”.

Este înspăimântător cazul Milevei Bozinic din Stanbandza al cărei copil a fost scos din pântecele ei. A existat de asemenea cazul capetelor fripte în Bosnia, vasele pline cu sânge sârb, cazurile de sârbi siliţi să bea sângele cald al rudelor lor măcelărite. Nenumărate femei, fete şi copii în faţa mamelor lor au fost siluiţi sau trimişi în lagărele Ustashi pentru a-i sluji pe Ustashi; violurile au avut loc chiar pe altarele bisericilor ortodoxe. În regiunea Petrinje, un fiu a fost obligat să-şi siluiască propria mamă. Masacrarea sârbilor în biserica ortodoxă din Glina şi uciderea sârbilor pe altarul bisericii din Kladusa sunt fără precedent în istorie. Există relatări amănunţite şi originale ale tuturor acestor orori. Până şi germanii şi italienii au fost uluiţi de aceste crime. Ei au fotografiat un număr imens de cazuri de astfel de masacre. Germanii spun că croaţii au făcut aceasta şi în timpul războiului de 30 ani şi de aceea a existat o zicală în Germania de atunci încoace: ,,Doamne, salvează-ne de ciumă, de foame şi de croaţi”.

Germanii din Srem ne dispreţuiesc din cauza aceasta şi se poartă într-un mod mai uman cu sârbii. Italienii au fotografiat un vas cu 3,5 kg de ochi de sârbi, ca şi pe un croat care purta un şirag pe care erau înşiraţi ochii sârbilor, şi pe altul care venise în Dubrovnik cu un brâu pe care erau atârnate limbile tăiate ale sârbilor !

Ororile lagărelor în care mii de sârbi au fost ucişi sau au fost lăsaţi să moară de expunere [la soare], foame şi vreme rece, sunt prea teribile pentru a le menţiona. Germanii vorbeau despre un lagăr în Lika unde erau mii de sârbi: dar când germanii au ajuns acolo ei au găsit lagărul gol, îmbibat în sânge şi haine pline de sânge. În acel lagăr s-a spus că şi-a pierdut viaţa şi un episcop sârb. Mii şi mii de sârbi din lagărul de la Jasenovac sunt încă torturaţi deoarece ei petrec iarna cumplită în colibe ţigăneşti de lemn fără paie sau acoperiş şi cu o raţie de doi cartofi pe zi. În istoria Europei nu au existat cazuri asemănătoare. Cineva ar trebui să meargă în Asia în vremea lui Tamerlan, sau Genghis-Khan, sau în Africa, în ţările conducătorilor lor sângeroşi pentru a întâlni situaţii similare. Aceste evenimente au făcut de ocară numele de Croaţia pentru secolele ce vin. Nimic nu ne mai poate absolvi pe deplin de aceasta vreodată. Nu vom fi capabili să vorbim nici măcar celui din urmă om nenorocit din Balcani despre cultura noastră croată veche de o mie de ani, deoarece nici măcar ţiganii nu au comis vreodată astfel de cruzimi. De ce vă scriu acestea, când nu sunteţi un personaj politic şi nu puteţi purta responsabilitatea pentru toate acestea (sic !) ? Iată de ce: în toate aceste crime barbare nemaiauzite care sunt mai mult decât păgâne, Biserica noastră Catolică a participat în două feluri. Un mare număr de clerici, preoţi, călugări şi tineri catolici organizaţi au luat parte activă la toate acestea. S-a întâmplat de asemenea ca preoţii catolici să devină paznici de lagăr şi complicii trupelor Ustashi şi astfel au aprobat torturarea şi masacrarea creştinilor. Un preot catolic a ucis chiar personal un cleric ortodox. Ei nu ar fi putut face toate acestea fără permisiunea episcopilor lor, şi dacă au făcut-o, atunci ei ar fi trebuit să-şi piardă slujbele şi să fie aduşi în faţa tribunalului. De vreme ce aceasta nu s-a întâmplat, înseamnă că episcopii lor le-au dat permisiunea.

În al doilea rând, Biserica Catolică a profitat de toate acestea pentru a-i converti pe sârbii care au supravieţuit. Şi în timp ce pământul era încă aburind de sângele victimelor nevinovate, în timp ce vaiete cutremurau piepturile victimelor care supravieţuiau, preoţii, călugării, maicile duceau într-o mână pumnalele Ustashi şi în cealaltă cărţile lor de rugăciune şi rozariile. Întregul Srem este inundat de foi volante scrise de episcopul Aksamovici şi tipărite în magazinul său de imprimat din Djakovo, chemându-i pe sârbi să-şi salveze vieţile şi proprietăţile convertindu-se la catolicism. A fost ca şi cum Biserica noastră vroia să arate că ar putea distruge sufletele exact aşa cum autorităţile Ustashi distrug trupurile. Este o pată încă mai mare pe Biserica Catolică, de vreme ce în acelaşi timp multe biserici ortodoxe, toate mânăstirile ortodoxe au fost confiscate, proprietăţile lor jefuite ca şi multe tezaure istorice. Nici măcar biserica patriarhală din Sremski Karlovci nu a fost cruţată. Toată această violenţă împotriva conştiinţei şi sufletului a adus încă mai mare ruşine naţiunii şi numelui croat”.

Între anii 1941-1945, statul independent al Croaţiei a dus la îndeplinire un plan monstruos formulat în mod public de ministrul Ustashi Mile Budak: ,,Noi vom ucide o treime din sârbi, vom da afară din casele lor o altă treime, şi vom converti pe restul la credinţa catolică transformându-i astfel în croaţi”[426].

În această ţară romano-catolică Ustashi a ororilor, în care ortodocşii au fost obligaţi să poarte o banderolă albastră [pe braţ] cu litera ,,P” (pravoslavnic, ortodox), asemănător iudeilor care purtau steaua galbenă hexagonală. În decursul celor 4 ani, trupele Ustashi au torturat şi ucis aproximativ 800.000 sârbi, 40.000 ţigani şi 30.000 evrei, au deportat 280.000 şi au rebotezat forţat 240.000[427].

Cu o ură deosebit de sălbatică, clericii fascişti au atacat bisericile ortodoxe şi clericii ortodocşi. Ei au creat o Instituţie pentru Distrugerea Bisericilor Ortodoxe. Aproape toate bisericile ortodoxe de pe teritoriul Croaţiei independente au fost distruse, arse sau transformate în biserici catolice. În ansamblu, 450 biserici ortodoxe au suferit distrugere în aceşti ani teribili în statul independent al Croaţiei[428]. În eparhia uniată de Krijevac, de exemplu, toate bisericile şi capelele ortodoxe au fost transformate în catolice. O soartă teribilă s-a abătut asupra episcopilor şi sutelor de preoţi ortodocşi din Croaţia. Ei au fost fie ucişi cu o cruzime fanatică excepţională, fie alungaţi în Serbia.

Numeroase fapte de o cruzime neobişnuită sunt cunoscute că au fost comise de clericii catolici în timpul prigonirii lor a Ortodoxiei. Noi vom enumera doar câteva din numărul imens al acestor cazuri[429].

«Sârbii erau masacraţi fie numaidecât, pe neaşteptate la faţa locului, fie după ce ei erau întâi adunaţi în lagăre de tranzit, de obicei sub pretexte false, sau, în sfârşit, în lagăre de concentrare destinate în special pentru acest scop.

Preotul catolic Mate Mogush şi-a instruit turma: ,,Până acum noi am slujit credinţei catolice cu o carte de rugăciuni şi o cruce, dar acum a venit vremea să folosim pistoale şi revolvere”.

Directorul Departamentului pentru Denominaţiuni, un călugăr franciscan Dioniz Juricev, care a ascultat mărturisirile lui Pavelic, declara: ,,În unele regiuni am curăţat deja totul, de la un pui de găină până la un om bătrân, şi dacă este nevoie, voi face acelaşi lucru şi aici, de vreme ce nu mai este un păcat să ucizi nici măcar un băiat de 7 ani, dacă el se împotriveşte ordinului nostru Ustashi”.

În vara anului 1941, în districtul Livno, dr. Srechko Peric, un călugăr franciscan, s-a adresat croaţilor după cum urmează: ,,Fraţi croaţi, daţi-i bătaie şi masacraţi toţi sârbii, începând cu sora mea care s-a căsătorit cu un sârb, şi apoi toţi sârbii unul după altul. Când aţi terminat cu ei, veniţi şi mă vizitaţi în biserică unde voi asculta mărturisirile voastre şi toate păcatele voastre vor fi iertate”. Sub călăuzirea lui Srechko Peric, 5.000 sârbi au fost măcelăriţi în Livno şi împrejurimile lui.

În satul Balevci, ca urmare a instigării de către un preot catolic Sidoni Sholtz, un preot ortodox Georgi Bogic a fost ucis cu brutalitate. În miez de noapte, el a fost scos afară din casa sa; nasul şi limba i-au fost tăiate, barba arsă; el a fost eviscerat şi intestinele i-au fost încolăcite în jurul gâtului.

În februarie 1942, iezuitul Filippovic a condus o ceată de Ustashi către mina din apropiere de oraşul Banja-Luka, şi controlând paşapoartele şi stabilind că existau 52 ortodocşi printre mineri, le-a poruncit ca toţi să fie masacraţi. Apoi el a plecat către satul Drakulica unde trăiau aceşti mineri şi a ucis circa 1.500 de oameni, adică pe toţi locuitorii. Doar o femeie şi cei 5 copii ai ei au reuşit să scape, dar ea a înnebunit după ororile pe care le-a trăit[430].

În satele din jurul Mostar-ului preoţii catolici în predicile lor au sugerat credincioşilor că nu era păcat să ucizi un sârb din cauză că acum era vreme de război.

Un călugăr franciscan i-a convocat pe aceia dintre croaţi care nu au ucis o singură ,,bătrână” sârboaică. Unii clerici catolici şi-au condus personal ,,turma” brutală. Aşa a fost preotul Ante Djuric care a devenit un comandant Ustashi şi a comis o serie de crime în această calitate.

În regiunea Stolac, unde au fost masacraţi aproximativ 4.000 sârbi nevinovaţi, ucigaşii au fost conduşi de doi preoţi catolici, Marko Zovko şi Tomas Ilja. Cel din urmă i-a silit pe mai mulţi locuitori ortodocşi ai satului Klepec să se convertească la catolicism, le-a dat sfânta împărtăşanie şi apoi i-a trimis în clădirea unei şcoli unde Ustashi i-au ucis pe toţi până la cel din urmă. ,,Greşiţi – ar fi spus el sârbilor – dacă credeţi că noi vă convertim la catolicism pentru ca proprietăţile, pensia sau salariile voastre să poată fi salvate. Noi nu vrem să vă salvăm vieţile, doar sufletele”». Ar trebui notat că aceasta era practica uzuală a clericilor fascişti: ortodocşii care erau convertiţi la catolicism erau adeseori ucişi curând după convertirea lor, care, potrivit ,,misionarilor” papişti, garanta salvarea sufletelor lor …

Preotul catolic Dragutin Kamber care a fost ales primar al oraşului Doboj, a lăsat o amintire nefastă a sa pentru rebotezarea cu forţa şi uciderile în masă. Documentele au dovedit că ,,păstorii” catolici au fost implicaţi în genocidul sârbilor executat în lagărele de concentrare. Unul din ei din lagărul de concentrare de la Jasenovac a fost preotul catolic Brzica care era cunoscut pentru viteza cu care îşi înjunghia victimele.

Deosebit de înspăimântătoare sunt descrierile metodelor aplicate pentru a-i anihila pe sârbii ortodocşi, inclusiv femeile, copiii şi oamenii în vârstă, în lagărele de concentrare croate. Erau nu mai puţin de 20 [de lagăre] cu teribilul lagăr al morţii la Jasenovac printre ele. Oamenii erau înjunghiaţi cu un cuţit special numit ,,satârul de sârbi”; victimele aveau ochii scoşi, capetele sparte … Tortura prizonierilor comisă de catolicii ,,ucigaşi în numele Domnului” este uneori dincolo de limitele imaginaţiei omeneşti …

O consternare involuntară este provocată de faptele unei pervertiri monstruoase a creştinismului de către o organizaţie care se numeşte creştină şi pretinde că este un exponent adevărat al creştinismului. Profesorul Victor Novak, autorul cărţii Magnum Crumen pe care noi am citat-o exprima opinia că în statul independent al Croaţiei papalitatea a primit o oportunitate ,,de a lepăda toate măştile sale şi de a-şi manifesta nestingherit adevărata esenţă …”

În propriile noastre timpuri, 50 ani mai târziu, în 1991, a reînceput pătimirea sârbilor. ,,În multe sate cu populaţie mixtă croaţii şi musulmanii i-au masacrat brutal pe vecinii de lungă durată şi rudele lor ortodoxe. În satele ocupate sau, dimpotrivă, abandonate de trupele croate sau musulmane, populaţia sârbă civilă a fost adeseori măcelărită în întregime. Ţeste despicate, ochi scoşi, trupuri eviscerate, urechi tăiate, trupuri arse de o lampă de lipit … În 1991, 40 copii mucenici au fost torturaţi până la moarte în Vukovar, în ajunul eliberării sale de către Armata Naţională Sârbă[431]”.

Cuvintele Memorandumului Sfântului Sinod al Episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe care s-a întrunit în mai 1992 au un răsunet tragic, singuratic:

«Începând de ieri, poporul sârb din Croaţia, Dalmaţia, Bosnia şi Herţegovina a încetat să existe ! Astăzi creştinii sârbi comemorează 50 ani de la pătimirea lor pe teritoriul ,,statului independent” nazist notoriu al Croaţiei, ca şi în Kosovo şi Metohia – trăind o nouă suferinţă …

Zeci de mii de morţi, mai mulţi răniţi, mai mult de un milion de evacuaţi şi refugiaţi; biserici distruse[432], case distruse, sate devastate şi cămine pustiite. Cu adâncâ mâhnire noi trebuie să afirmăm că încă o dată lagărele de concentrare sunt deschise pentru sârbii din Croaţia, Bosnia şi Herţegovina. De exemplu, în Sukhopol, în apropiere de Virovitica, Odjak în Bosanska Posavina; Duvno şi Livno, Smil’an în Lika şi alte părţi. Refugiaţii adeveresc că încă o dată, ca în 1941, gropi fără fund sunt făcute în care sunt aruncaţi sârbii nevinovaţi …

Noi apelăm la toate statele europene … să-şi exercite influenţa asupra guvernului Croaţiei, pentru a împiedica distrugerea bisericilor şi centrelor noastre religioase. Din nefericire, aceasta are loc şi în zonele libere de conflict, aşa cum s-a întâmplat recent în Zagreb (11 aprilie 1992) unde reşedinţa mitropolitană şi Muzeul Mitropoliei de Zagreb-Ljubljana au fost aruncate în aer. De asemenea, noi cerem garanţia de liberă trecere pentru episcopii şi clericii noştri în părţile din Croaţia şi Bosnia-Herţegovina controlate în prezent de trupele croate şi musulmane, pentru a le permite să-şi facă datoria, slujirea lor pastorală şi umanitară fără a ţine seama de hotarele republicane şi statale … »[433]

În prezent, după ,,victoria democraţiei occidentale”, cetăţenilor fostei Iugoslavii, contrar tuturor drepturilor omului universal recunoscute, li se cere să aducă un document care să confirme non-Ortodoxia lor, pentru a intra pe teritoriul croat ![434]

Deşi în mod oficial cere încheierea acestui război în Iugoslavia, în realitate, Vaticanul i-a susţinut pe coreligionarii săi croaţi. Un exemplu al acţiunii sale împotriva Ortodoxiei este citat în cartea autorului francez Jacques Merlino: ,,Banca Vaticanului trimite 1.988.300 dolari prin Institutul pentru Răspândirea Religiei pentru achiziţionarea de arme în Beirut şi livrarea lor către Croaţia”[435].

La un an după Acordul de la Balamand, în septembrie 1994, Ioan Paul al II-lea vizita Croaţia şi îngenunchea în rugăciune la mormântul cardinalului Stepinac care a murit în 1960 în timpul arestului său la domiciliu[436].

Însoţit de aplauzele neîncetate ale închinătorilor în catedrala din secolul XII din Zagreb, papa Romei l-a ridicat în slăvi pe cardinalul Aloisie Stepinac ca ,,fără îndoială cel mai de seamă mucenic din istoria croată”, numindu-l ,,eroul sfinţeniei”[437]. Televiziunea de stat croată a interpretat alegerea cuvintelor rostite de Ioan Paul al II-lea ca pe un semn al intenţiei Vaticanului de a-l canoniza pe arhiepiscopul de Zagreb care a fost condamnat în 1946 de guvernul comunist din Iugoslavia pentru colaborarea sa cu regimul fascist croat răspunzător pentru uciderea în masă a mii de sârbi, evrei şi ţigani[438]. Cardinalul Stepinac, ,,potrivit diplomaţilor europeni, a fost cel mai compromis ierarh al clerului romano-catolic în Europa ocupată de nazişti”[439].

Viitoarea canonizare destul de probabilă a acestui ,,erou al sfinţeniei” papal, exact precum canonizarea lui Iosafat Kunţevici, care a avut deja loc, demonstrează în mod explicit ura Vaticanului faţă de Ortodoxie.

Cu toate acestea, papiştii înşişi, împreună cu reprezentanţii Bisericii Uniate din Ucraina de Vest, încă o dată legalizată (după căderea regimului comunist), cer pocăinţa ortodocşilor pentru persecutarea uniaţilor de către guvernul sovietic care urmărea scopurile sale politice. Aceste cereri sunt de o natură agresivă, făţiş anti-ortodoxă şi anti-rusă, şi adeseori se transformă în acţiuni energice împotriva credincioşilor ortodocşi care, încă o dată, sunt izolaţi şi lipsiţi de drepturile civile. Urâtorii Ortodoxiei şi ai ruşilor au mers chiar atât de departe încât să împartă sfinţii şi zilele lor de prăznuire în cele ruse şi cele ucrainene ! Dar rusofobia este o formă tainică de hristofobie, aşa cum a fost subliniat de mitropolitul Vitalie, întâistătătorul BORD.

Nimeni nu neagă că uniaţii din Galiţia şi Carpato-Ucraina au căzut victime ale politicii represive a regimului stalinist; Biserica lor a fost desfiinţată, o parte a clericilor şi laicilor au devenit prizonieri în gulag, şi restul au fost obligaţi în 1946 să se alăture Patriarhiei Moscovei serghianiste.

Însă, o lumină cu totul nouă a fost aruncată asupra interrelaţiilor dintre Biserica Uniată şi regimul sovietic de arhivele statului care au fost deschise şi făcute accesibile pentru o anumită perioadă după dezintegrarea URSS.

A reieşit că imediat după ce armata sovietică a ocupat, în vara anului 1944, teritoriul Ucrainei de Vest şi Bielorusiei, conducătorul ,,Bisericii Greco-Catolice”, mitropolitul Şeptiţki, a trimis o scrisoare la Moscova adresată Consiliului Cultelor Religioase din URSS, cerând recunoaşterea Bisericii Uniate de către guvernul sovietic. ,,Simplul fapt că Biserica Uniată a apelat la guvernul sovietic nu avea precedent în istorie şi bolşevicii au folosit de îndată această oportunitate (aşa cum au făcut mai înainte în cazul declaraţiei mitropolitului Serghie) pentru a folosi Biserica Uniată pentru propriile scopuri, anume pentru scopul de a demoraliza organizaţiile naţionaliste anti-sovietice”[440].

La următoarea întâlnire (din 22 decembrie 1944) a delegaţiei uniate cu preşedintele Consiliului, tovarăşul Polianski, preotul Gavriil Kostelnik, un membru al delegaţiei, a spus: ,,Însăşi venirea delegaţiei demonstrează că Biserica Greco-Catolică a stabilit contactele adecvate şi intenţionează să fie îndrumată de guvernul sovietic. Sosirea acestei delegaţii va fi de o mare însemnătate pentru credincioşii tineri care sunt implicaţi în mişcarea Bender, fiind o demonstraţie clară din partea Bisericii, cu privire la cine este cu şi cine doreşte să fie cu”[441].

În practica sa ulterioară, ,,Biserica Uniată nu numai că a declarat loialitatea sa totală faţă de regimul sovietic, ci l-a ajutat în mod activ să lupte împotriva celor care nu vroiau ca Galiţia să devină comunistă. Uniaţii i-au susţinut în mod eficient pe bolşevici în predicile, epistolele şi sfaturile lor practice care, fără îndoială, au contribuit la înfrângerea mişcării anti-comuniste”[442].

În orice caz, ,,idila sovieto-uniată” nu a durat mult, şi deja în martie 1945 Kremlinul a început să-şi schimbe atitudinea faţă de Biserica Uniată şi să o considere ,,un agent al Vaticanului, care se străduia să-şi întărească influenţa în lumea postbelică … Alianţa regimului sovietic cu greco-catolicii nu a avut loc nu din cauza ,,greşelii” uniaţilor (ei erau gata să-i slujească pe bolşevici), ci deoarece regimul însuşi nu a vrut să aibă nimic de-a face cu ei, şi a preferat să vadă ,,mult încercata” Patriarhie a Moscovei în Galiţia. Aceasta ar trebui avută în minte de cei care se fălesc cu Biserica Uniată ca apărătoare a intereselor poporului în Ucraina de Vest şi ca protector al identităţii lor naţionale”[443].

Stăpânii uniaţilor, romano-catolicii, au acţionat întotdeauna în exact acelaşi fel ca uniaţii înşişi. Ei au socotit că pentru distrugerea Ortodoxiei orice mijloace sunt justificate. Înainte de război, în 1913, Papa Pius al X-lea, care a fost canonizat ulterior de Vatican, a declarat că Rusia ortodoxă este principalul duşman al papalităţii, iar în lupta împotriva ei încă de la mijlocul secolului al XIX-lea şi-a pus cele mai mari speranţe într-o revoluţie[444].

Un călugăr benedictin Hrisostom Bauer scria: ,,Bolşevismul ucide preoţi, profanează … biserici şi obiecte sacre …, distruge mânăstiri, dar nu este aceasta tocmai misiunea religioasă a bolşevismului nereligios, în aceea că osândeşte la dispariţie … pe purtătorii unei idei schismatice ?, altfel spus face tabula rasa, şi astfel face posibilă reconstrucţia spirituală”[445]. O publicaţie catolică din Viena este mai specifică: ,,Bolşevismul face posibil a converti stagnanta Rusie la catolicism”[446].

Şi, aşa cum s-a întâmplat de multe ori înainte, în goana după scopurile sale Vaticanul nu a eşuat în a profita de nenorocirea care s-a abătut asupra Rusiei în anii terorii bolşevice. Episcopul iezuit Michel d’Herbigny, numit în 1923 rectorul Institutului Răsăritean Papal din Roma, era ,,sufletul, cauza principală” a politicii răsăritene a Vaticanului. El era în special autorizat de papa Romei pentru a conduce negocierile ,,cu liderii Kremlinului pentru a promova răspândirea largă a catolicismului şi astfel să înlocuiască Ortodoxia în Rusia şi în sufletele ruşilor. Pentru acest scop, d’Herbigny a călătorit de 3 ori în Uniunea Sovietică cu un paşaport diplomatic francez. În Uniunea Sovietică, el a hirotonit câţiva episcopi cu scopul de a institui un contingent de clerici acceptabili pentru regimul sovietic”[447].

Timp de 20 ani după 1917, catolicii ,,au fost gata să închidă ochii la toate brutalităţile bolşevicilor, incluzând execuţia episcopului Butkevici şi întemniţarea episcopilor Tseplyak, Maltski şi Fedorov; dar pe de altă parte … Vaticanul îşi exprima îngrijorarea cu ocazia unei tentative asupra vieţii agentului sovietic Vorovskoi în Lausanne (Elveţia) !”[448]

Câtuşi de puţin jenaţi de faptul că bolşevicii distrugeau Rusia istorică, devastând sufletele şi bisericile ruse, ucigând mii din sfinţii noştri noi mucenici, Vaticanul a colaborat în secret cu ei, justificându-şi prin aceste mijloace amorale propriul scop nu mai puţin amoral.

Doar la sfârşitul anului 1929 – începutul anului 1930, devenind conştient de înfrângerea sa politică, Vaticanul a început ,,să vorbească cu voce tare împotriva crimelor bolşevice care până acum păruse să nu le fi observat, şi în 1937, la 20 ani după Revoluţie, Pius al XI-lea a emis faimoasa sa enciclică Divini Redemptoris (Dumnezeiescul Răscumpărător) condamnând comunismul”[449].

În perioada post-sovietică, în anii care au urmat reconstrucţiei, se continuă un război în primul rând religios în Ucraina, şi în mod particular în Galiţia, inspirat şi organizat, ca mai înainte, de Roma papistă. Biserica Greco-Catolică Ucraineană împreună cu organizaţia naţionalistă Rukh este o putere politică absolută în Ucraina astăzi. Ele sunt cele care îndeplinesc planurile gândite într-amănunt ale Vaticanului pentru distrugerea Ortodoxiei pe teritoriul fostei Rusii Kievene. Şi dacă persecuţia uniaţilor sub sovietici a fost comandată de puterea atee, seculară, persecuţia de astăzi a Ortodoxiei este responsabilitatea conducătorilor Bisericii[450].

Totul se repetă încă o dată: bisericile sunt confiscate, veşmintele de pe sfânta masă pângărite, sfintele daruri profanate … Locuitorii oraşului Truskaveţ scriau către Mesagerul Bisericesc al Moscovei (Moskovskii Tserkovnyi Vestnik) că preoţii greco-catolici (uniaţi) acţionând uneori nesiliţi de nimeni, dar mai adesea cu ajutorul activiştilor liberi (naţionalişti ucraineni militanţi), confiscă bisericile ortodoxe şi declară din amvon că ,,cineva poate chiar ucide pentru biruinţa catolicismului, şi ei de asemenea să spună că papa Romei însuşi a dat binecuvântarea sa pentru astfel de acte !”[451]

Noi am putea cita multe exemple de ,,catolicizare” forţată a credincioşilor ortodocşi în această zonă care sunt făcute cu ajutorul organelor represive ale autorităţilor locale. Haideţi să examinăm doar un singur incident care a avut loc în Sambor în regiunea Lvov care arată adevărata faţă a papalităţii şi cruzimea prozelitismului catolic.

În martie 1991, un grup de aproximativ 100 credincioşi ortodocşi din Sambor a refuzat să părăsească Biserica Naşterii Maicii Domnului. Protestând împotriva deciziei autorităţilor oraşului ca biserica să fie înapoiată uniaţilor, aceşti oameni au făcut o grevă a foamei timp de mai multe zile. Împreună cu preoţii erau oameni în vârstă, ca şi femei şi copii. În pofida tachinărilor zilnice ale catolicilor că vor arunca torţe arzânde şi bare de fier în biserică, ortodocşii s-au ţinut fermi şi au rămas în biserică până în toamnă.

Când autorităţile locale au eşuat în a-i birui pe apărătorii bisericii lăsându-i să moară de foame, ele au decis să pună capăt protestului prin forţă. Pe 17 septembrie (cu 4 zile înainte de hramul acestei biserici), subdivizii OMON (forţe de securitate) de aproximativ 900 bărbaţi înarmaţi ,,până în dinţi” au fost convocaţi la Sambor. Lor li s-a ordonat să ia Biserica Naşterii Maicii Domnului cu forţa, şi să-i scoată afară pe toţi oamenii care erau strânşi acolo.

Pentru început, atacatorii au folosit gaz lacrimogen, şi apoi au condus un camion masiv prin uşa bisericii şi au început să-i atace şi să-i rănească pe toţi oamenii dinăuntru. Câţiva copii au suferit rupturi de braţe. Conducătorul Frăţiei Ortodoxe din Lvov, părintele Ioan Şveţ a fost mutilat grav. Rectorul bisericii, părintele Alexandru Şveţ, care s-a împotrivit cu curaj profanatorilor, a fost bătut cu cruzime. «Oameni răniţi au fost târâţi afară cu forţa din biserica în care ei s-au rugat toată viaţa lor; ei au fost duşi la închisoarea miliţiei şi aruncaţi în celule separate pentru noapte. Într-o celulă în care i-au pus pe fraţii Şveţ, au înghesuit încă 12 oameni răniţi cu braţe rupte. Astfel ’ordinea’ a fost restabilită în Sambor …»[452]

Pe teritoriul străvechiului Kiev, în care Rusia a primit sfântul botez, latinii de astăzi, ca şi cum ar încerca să-şi dovedească superioritatea şi puterea, au aşezat Ambasada Italiei catolice chiar pe locul Lavrei Peşterilor din Kiev, unde fiecare centimetru de pământ este sfinţit de sfinţii care au asudat sânge în lupta lor pentru sfânta Ortodoxie.

Actualmente, la 4 ani după Acordul de la Balamand când practic toate bisericile ortodoxe din Ucraina de Vest au fost luate de la ortodocşi, uniaţii folosesc metode de expansiune mai ascunse, cu totul în duhul Acordului de la Balamand. Urmând directivele Vaticanului, nu numai că preoţii uniaţi se pot căsători, dar chiar înfăţişarea lor trebuie să fie asemenea cu cea a unui preot ortodox: complet cu barbă, mustaţă, veşminte … Prin intermediul acestei din urmă falsificări, papiştii intenţionează să înşele oamenii şi să-i ademenească în capcanele lor. Aici pentru toţi de văzut este vechea minciună şi duşmănia papiştilor şi a Bisericii care se numeşte pe sine ,,Soră” a Ortodoxiei !

 

Despre monofizism, a se vedea

CEL CE NU CINSTEŞTE PRE FIUL NU CINSTEŞTE PRE TATĂL, CARELE L-A TRIMIS

Denumirea de Biserici Ortodoxe Orientale adoptată astăzi de grupările necalcedoniene ascunde cu desăvârşire erezia monofizită ce a zguduit Biserica lui Hristos în primele secole creştine

 

ROADELE ECUMENISMULUI

Documente legate de dialogul teologic dintre Biserica Ortodoxă şi monofiziţi

Cuvant inainte

I. Memorandum al Sfintei Comunităţi a Muntelui Athos

II. Propuneri ale unei Comisii a Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte Athos

 

Documente (în ordine cronologică)

I. Declaraţia comună a patriarhilor din Orientul Mijlociu (1987)

II. Prima declaraţie comună (1989)

III. A doua declaraţie comună (1990)

IV. Recomandări cu privire la chestiuni pastorale (1990)

V. Măsuri concrete în relaţia dintre ortodocşi şi monofiziţi (1991)

VI. Propuneri pentru ridicarea anatemelor (1993)

VII. Documente ale Bisericii Ortodoxe Române (1994)

VIII. Documente ale Bisericii Ortodoxe Ruse (1994 & 1997)

IX. Acord între Patriarhiile Greacă şi Coptă ale Alexandriei (2001)

X. Raportul Comitetului Interortodox. Ridicarea anatemelor şi restabilirea comuniunii. Răspunsul Comitetului Ortodox Oriental la Raportul Comitetului Interortodox privind ridicarea anatemelor şi restabilirea comuniunii

 

Monahismul – scutul de apărare al Ortodoxiei (X) şi următoarele

– Istorisiri din diferite epoci ale creştinismului –

 

26. Alianţă în minciună – unirea cu monofiziţii

Întunecatul ,,duh al veacului” se arată tot mai vădit ca singurul stăpân şi organizator al vârtejului sincretist care chiar înaintea ochilor noştri antrenează cu repeziciune întreaga lume şovăitoare într-o ,,unire” fatală, căreia sfinţii mucenici şi mărturisitori i-au preferat, fără o ezitare de moment, orice soi de persecuţie şi moarte crudă. ,,Mai bine, într-adevăr, un război vrednic de laudă decât o pace care desparte pe cineva de Dumnezeu”, precum ar spune dumnezeiescul Grigorie Teologul.

Încă din primele zile ale existenţei Bisericii lui Hristos, abaterile de la adevăr au apărut alături de învăţătura sobornicească comună întregii Biserici. Foarte adeseori aceste învăţături false erau de o natură atât de uzurpatoare, încât provocau mare confuzie printre credincioşi şi erau o cauză de scandal pentru mulţi, implicând Biserica într-o luptă dificilă şi istovitoare. Biserica luptătoare, numită astfel în mod corespunzător, nu-i are numai pe clerici ca luptători ai ei, deoarece fiecare creştin care este numit ostaş al lui Hristos la botezul său, luptă în mod invariabil împotriva ereziilor. Prin intermediul epistolelor episcopale, predicilor, interdicţiilor, autorităţii Sinoadelor Locale, şi, din secolul al IV-lea încoace, de asemenea prin deciziile Sinoadelor Ecumenice, Sfânta Biserică a păstrat curăţia Ortodoxiei, ,,regula de credinţă” a sa neatinsă.

Potrivit ecleziologiei ortodoxe, un Sinod Ecumenic este cea mai înaltă autoritate pământească a Bisericii lui Hristos, pusă în mişcare de Sfântul Duh, aşa cum a fost afirmat la început în decizia Sinodului Apostolic: Pentru că s-au părut Sfântului Duh şi nouă (Faptele Apostolilor 15, 28). Mai mult decât atât, Biserica Ortodoxă consideră Sfânta Scriptură, crezul niceeano-constantinopolitan, dogmele şi hotărârile sinodale canonice ca fiind absolut inviolabile. Ele nu pot fi nici schimbate, nici desfiinţate.

În veacul nostru de apostazie generală, aceia care ,,îşi doresc mântuirea” ar trebui să fie deosebit de vigilenţi când aspiranţii religioşi, asumându-şi autoritatea de a lega şi a dezlega (potrivit Matei 18, 18), îşi permit, la întrunirile lor ecumeniste restrânse, să interpreteze deciziile sinodale într-o manieră arbitrară şi să pregătească în taină ridicarea anatemelor şi chiar o schimbare a dogmelor. Viaţa bisericească contemporană oferă o imagine tulburătoare şi sinistră, ,,în care cele mai importante chestiuni de credinţă sunt predate controlului credincioşilor care nu numai că nu ar trebui să le fie permis să aibă de-a face cu teologia, dar ar trebui ca nici măcar să nu se împărtăşească, până când nu s-au pocăit de nelegiuirea lor”[453].

Pentru a fi într-o situaţie de a apăra inviolabilitatea sfintei credinţe, este de o importanţă vitală ca credincioşii ortodocşi de astăzi să studieze teologia adevărată, nealterată şi s-o caute în învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Întoarcerea către moştenirea patristică nu ar trebui să fie rezultatul curiozităţii inutile, ci ar trebui să fie o căutare a, şi descoperirea ajutorului şi călăuzirii duhovniceşti în cauza mântuirii. Adunarea Bisericii poate preîntâmpina desconsiderarea scandaloasă de către aşa-zişii teologi a sfintelor dogme ale credinţei ortodoxe şi încălcarea de către ei a acestor dogme. În acest scop este necesar a le cunoaşte şi a ne aminti că ,,dogmele credinţei, ’veşmintele adevărului, ţesute din teologia cerească’, aşa cum auzim într-o cântare bisericească, au o singură temă, tema mântuirii noastre. Şi subiectul întregii teologii creştine, cu toată bogăţia conţinutului ei, este ’învăţătura despre mântuire’”[454].

În ultimul timp, mulţi credincioşi ortodocşi din fosta URSS, care s-au alăturat recent Bisericii şi sunt neexperimentaţi din punct de vedere teologic, aud foarte des despre ,,ortodocşii răsăriteni” sau ,,orientali” şi îl văd pe Alexie al II-lea şi pe ierarhii Patriarhiei Moscovei rugându-se împreună cu ei, şi îmbrăţişându-i pe catolicosul armean, pe sirieni, etiopieni sau copţi. Fără a înţelege mare lucru din aceasta, ei cred că aceşti ,,orientali” sunt ortodocşi. Ei nu ştiu că sunt eretici-monofiziţi, împietriţi în erezia lor veche de 1.500 ani, condamnaţi de Sfinţii Părinţi ai celui de-al IV-lea, al V-lea, al VI-lea şi al VII-lea Sinod Ecumenic, ca şi de Sinoadele Locale, anatematisiţi şi nepocăiţi.

În cuvintele arhipreotului Mihail Pomazanski, ,,istoria bisericească ne spune că erezia monofiziţilor, care a denaturat adevărul învăţăturii despre Dumnezeul-Om şi a fost condamnată de Sinodul din Calcedon, a vătămat Biserica mai mult decât oricare altă erezie”[455]. Împreună cu monotelismul, ea a tulburat Biserica timp de aproape două secole şi jumătate, mai mult decât erezia iconoclastă.

Părintele ereziei monofizite a fost arhimandritul Evtihie din Constantinopol, care a fost susţinut de Arhiepiscopul Dioscor al Alexandriei. Potrivit Sfântului Ioan Damaschin, ,,această erezie nelegiuită şi respingătoare”, răspândită nu numai de ,,Dioscor şi Evtihie, care erau lepădaţi de Dumnezeu”, dar şi de Teodosie al Alexandriei (de aici erezia teodosienilor), Iacov al Siriei (de aici ,,iacoviţii”), Sever – acest ,,corupător al antiohienilor, şi falsul învăţător Ioan Trifet, au ademenit multe suflete şi astfel le-au distrus” (Împotriva ereziilor).

Monofizismul şi-a primit numele de la grecescul ,,monos physis”, adică, ,,doar o fire”. Această erezie susţine în mod lipsit de evlavie că firea omenească a lui Iisus Hristos a fost chipurile absorbită de firea Sa dumnezeiască, şi prin urmare ei declară că Mântuitorul nostru a avut o singură fire. Afirmând aceasta, monofiziţii L-au despărţit în chip necuviincios pe Hristos de omenire, eliminând astfel şansa de mântuire a omului în Domnul. Dar tocmai pentru mântuirea omenirii S-a întrupat Cuvântul lui Dumnezeu. Monofizismul este, în esenţa sa, negarea realităţii întrupării lui Dumnezeu, adică principala învăţătură a creştinismului.

Cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic din 451 de la Calcedon, adică cei 630 Sfinţi Părinţi care au participat la el (cel mai mare număr din toate cele şapte Sinoade Ecumenice) au condamnat erezia monofiziţilor anatematisindu-i pe ,,Evtihie cel cu mintea deşartă, care hotăra că taina cea mare a iconomiei cu părere s-a săvârşit, […] şi împreună cu acesta şi pe Dioscor şi pe Nestorie, acela, al despărţirii, iar acesta, al amestecării fiind apărători şi ajutători”[456].

Potrivit cu dogma inspirată dumnezeieşte a Sinodului de la Calcedon, ,,despre cele două firi într-o Persoană a Domnului nostru Iisus Hristos”, Mântuitorul nostru este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat: ca Dumnezeu, El este născut în veşnicie din Tatăl, ca Om El S-a născut din Preasfânta Fecioară şi este asemenea cu noi în toate afară de păcat. La întrupare (naşterea din Fecioara Maria), firile Sale dumnezeiască şi omenească s-au unit în El, într-o Persoană ,,fără amestecare, fără schimbare (împotriva lui Evtihie), neîmpărţite, nedespărţite” (împotriva lui Nestorie).

Decizia celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic, 336 ani mai târziu, cu privire la erezia monofiziţilor, glăsuieşte astfel: ,,Noi mărturisim două firi ale lui Iisus Hristos care S-a născut în trup din Preacurata Maică a lui Dumnezeu şi Pururea-Fecioara Maria, noi Îl mărturisim pe El a fi desăvârşit în dumnezeire, şi desăvârşit în omenire, aşa cum s-a declarat la Sinodul de la Calcedon; în orice chip, noi dăm anatema pe înşelătorii hulitori ai curţii împărăteşti, Evtihie, Dioscor şi prietenii lor Sever, Petru şi adunarea lor nelegiuită”.

Erezia monofizită a dat naştere monotelismului (,,o singură voinţă”) care în esenţă este doar altă formulare a monofizismului. Monotelismul a fost condamnat în 680 de către cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic, unde 160 Sfinţi Părinţi au formulat dogma ,,despre cele două voinţe şi energii ale Domnului nostru Iisus Hristos”, astfel hotărând să recunoască cele două firi ale lui Iisus Hristos, cea dumnezeiască şi cea omenească, şi cele două voinţe – potrivit cu aceste două firi, dar într-un aşa mod că firea omenească a lui Hristos nu se opune, ci este ascultătoare firii Sale dumnezeieşti.

Învăţătura falsă despre pretinsa prezenţă a unei singure firi dumnezeieşti în Hristos a fost răspândită mai întâi de Patriarhul Chir al Alexandriei şi Patriarhul Serghie al Constantinopolului. Monotelismul a fost susţinut de patriarhii Pir, Pavel şi Teodor ai Constantinopolului care au fost daţi ulterior anatemei. Onorie, papa Romei, a susţinut de asemenea această învăţătură.

De îndată ce s-a ivit (la începutul anilor ’630), monotelismul a provocat o asemenea indignare încât trebuia corectat. În numele împăratului Heraclie care domnea atunci, pe care monoteliţii au reuşit să-l ademenească în erezia lor, învăţătorii falşi au alcătuit un document iscusit ,,Ecthesis” (Expunere). Cu ajutorul acestui document, Heraclie, îndeosebi, a încercat să-i împace pe monofiziţi cu Biserica Ecumenică (Sobornicească). Este demn de notat şiretlicul sofist al ,,Expunerii”, similar stratagemelor verbale ale ecumeniştilor noştri contemporani de la Chambesy: redactorii ,,Expunerii” au recunoscut cele două voinţe ale lui Hristos ca aparţinând celor două firi ale Sale, dar în acelaşi timp era afirmat în mod eretic că ele constituie doar o voinţă, care corespunde singurului Ipostas[457].

Monofiziţii şi monoteliţii au reuşit să câştige de partea lor aproape întregul Răsărit al Imperiului Roman. Doar Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, s-a împotrivit ereziei şi a apărat adevărata dogmă hristologică a Bisericii. Cei care au respins dogma calcedoniană, şi numărul lor doar în Egipt ajunsese la 6 milioane (au rămas doar 300.000 de credincioşi ortodocşi acolo), au devenit de asemenea trădătorii propriei ţări separându-se de lumea creştină pentru totdeauna. La începutul secolului al VII-lea, când avarii şi perşii, şi mai târziu arabii au năvălit asupra Bizanţului, monofiziţii au fost cei care au fost stârniţi de ura lor faţă de imperiul ortodox să-i ajute pe musulmani să cucerească Siria, Palestina, Egiptul şi Asia Mică. ,,Şi în cel mai scurt timp posibil, mulţimile ’creştinilor necalcedonieni’, cu puţine excepţii, s-au transformat în mulţimi de necredincioşi”[458].

Noţiunea dubioasă că ortodocşii sunt totuna cu monofiziţii a apărut în zorii secolului XX în anticiparea tendinţelor relativiste şi sincretiste ale mişcării ecumeniste pe atunci incipiente; această noţiune a anticipat de asemenea începutul campaniei pentru unirea cu papiştii.

În procesul dezvoltării triumfătoare a ecumenismului apostatic, ideea că ortodocşii sunt identici cu monofiziţii a fost larg răspândită în cercurile ecumeniste. ,,De atunci încoace, monofiziţii au fost numiţi anti-calcedonieni, pro-calcedonieni (din grecescul pro – înainte), următori ai vechilor credinţe răsăritene, şi chiar ortodocşi răsăriteni [orientali]. Aşa au fost distruse hotarele stabilite de Dumnezeu din vechime,: Nu trece hotarele vechi, care le-au pus părinţii tăi (Pildele lui Solomon 22, 28). Aşa au fost create premisele pentru monofiziţi, păcătoşi nepocăiţi, pentru a deveni în conştiinţa Bisericii co-moştenitori ai Ortodoxiei fără vreo pocăinţă şi întoarcere”[459].

Negocierile dintre ecumeniştii ,,ortodocşi” şi monofiziţi la întrunirile lor neoficiale, care au fost susţinute de Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) şi au avut loc în 1964, 1967, 1970 şi 1971, au continuat cu succes (pentru anti-calcedonieni) în cursul dialogurilor oficiale din 1985, 1989, 1990 şi 1993. Sarcina comună a acestor pseudo-creştini este, potrivit propriilor lor cuvinte, ,,dezvoltarea unui creştinism post-ideologic în care adevărul nu este un sistem”, şi în care ,,dragostea [ecumenică] prin sporirea în mod constant a intensităţii contactului dobândeşte treptat forţa mărturiei”[460]. Ca urmare a ,,intensităţii contactului” cu ereticii nepocăiţi, în 1990 şi 1993 au apărut documente fără precedent în istoria Bisericii[461], căutând să submineze autoritatea hotărârilor sinodale şi succesiunea Tradiţiei Bisericii. Rezultă că în domeniul dogmaticii chipurile nimic nu desparte Ortodoxia de monofizism. Neînţelegerile care au existat până acum sunt, chipurile, legate de interpretarea incorectă a terminologiei teologice.

În toamna anului 1990 (23-28 septembrie), la Centrul Patriarhiei Constantinopolului din Chambesy (Elveţia) a avut loc o consultaţie a Comisiei Mixte pentru Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă şi Bisericile Ortodoxe Orientale sau Monofizite. Preşedintele acestei sesiuni, deja cea de-a treia, a fost Mitropolitul Damaschin al Elveţiei (Patriarhia Constantinopolului), şi secretar profesorul Vlasius Fidas (Patriarhia ortodoxă a Alexandriei). Partea monofizită a fost condusă de co-preşedinte, mitropolitul copt Bishoi, şi co-secretar, episcopul Mesrop Krikorian (Biserica din Echmiadzin a Armeniei).

Comisia a constat din 34 reprezentanţi din aproape toate Bisericile locale şi din monofiziţi din Siria, Egipt, Etiopia, Armenia şi Malabar (India). Întrunirea din 1990 de la Chambesy a avut drept rezultat Declaraţia[462] pe baza căreia şi cu scopul împlinirii paragrafului 10 al ei (privind ridicarea reciprocă a anatemelor), a fost acceptat un al doilea document comun, cel din 1993[463]. Acest document conţinea directive specifice privind metoda ridicării anatemelor şi restabilirea comuniunii liturgice depline. Evoluţia relaţiilor dintre membrii ,,ortodocşi” şi monofiziţi ai CMB demonstrează într-adevăr cum ,,îmbinarea adevărurilor parţiale[464] dobândesc forţa mărturiei !

Ar trebui notat că participanţii de ambele părţi – ortodocşi şi monofiziţi – sunt menţionaţi în textul declaraţiei ca ,,două familii” şi monofiziţii sunt numiţi ,,ortodocşi orientali”. Întregul document, care este capabil să inducă în eroare pe credincioşii neexperimentaţi din punct de vedere teologic, se bazează pe o terminologie monofizită, care, în ciuda totalei ei subtilităţi, este absolut inacceptabilă pentru ortodocşi. Scrierile Sfinţilor Părinţi care au luptat cu ereticii şi au dat în vileag vicleniile lor, ajută pe cineva să identifice trucurile necruţătoare pe care monofiziţii le întrebuinţează până astăzi.

Din Declaraţia din 1990 (paragrafele 1 şi 2) rezultă că ambele părţi au căzut de acord să condamne ereziile lui Eutihie, Nestorie şi cripto-nestorianismul lui Teodoret al Cirului. Însă, această declaraţie categoric nu este nouă, nici excepţională dacă ţinem seama de faptul că monofizismul însuşi a luat naştere dintr-o reacţie împotriva nestorianismului; şi Eutihie a fost anatematisit deja de aproape toţi monofiziţii la sfârşitul secolului al V-lea. Astfel, această părută concesie a ,,orientalilor” nu este decât un şiretlic. Acest fapt este de asemenea remarcat într-un Memorandum al Sfintei Comunităţi a Muntelui Athos: ,,[Noi denunţăm Comisia Mixtă … ] pentru limitarea necesităţii condamnării exclusive a monofizismului radical al lui Eutihie de către monofiziţi. Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi conştiinţei Bisericii dreptslăvitoare, chiar monofizismul moderat al lui Dioscor şi Sever este erezie. Compararea anumitor formulări din Declaraţiile Comune cu exprimările similare ale patriarhilor şi teologilor monofiziţi contemporani dovedesc aderarea lor la monofizismul moderat”[465].

În paragrafele 4 şi 5, care merită multă atenţie, este expusă o perspectivă de compromis asupra învăţăturii Bisericii şi se face o încercare de a identifica hristologia ortodoxă cu erezia. Ambele paragrafe sunt un exemplu de viclenie ecumenistă care se exprimă în ,,limba Babilonului”:

Paragraful 4: ,,Ambele familii sunt de acord că firile, cu lucrările şi voinţele lor proprii, sunt unite în chip ipostatic şi firesc, fără amestecare, fără schimbare, de nedespărţit, de neseparat, şi că ele se deosebesc numai în teorie”.

Paragraful 7 vorbeşte de asemenea despre deosebirea firilor şi voinţelor Mântuitorului numai în teorie. Cu toate acestea, utilizarea expresiilor ,,numai în teorie”, ,,în închipuire”, sau ,,numai în speculaţie” pot fi interpretate cu totul în duhul monofiziţilor, adică ca o absenţă a acestei deosebiri în realitate.

Memorandumul athonit atrage atenţia de asemenea acestui fapt; când vorbeşte despre Declaraţia Comună (din 1989 şi 1990) el notează că în ele ,,există multe exprimări susceptibile de o interpretare monofizită similară învăţăturii lui Sever: ’unica fire teantropică unificată’ (Prima Declaraţie Comună) şi ’firile se deosebesc doar în teorie’ (A Doua Declaraţie Comună)”[466].

Paragraful 5 al declaraţiei necesită o explicaţie aparte: ,,Ambele familii sunt de acord că Cel care voieşte şi acţionează este întotdeauna Ipostasul unic al Logosului întrupat”.

Aşa cum am remarcat mai înainte, Declaraţia de la Chambesy din 1990 este asemănătoare cu documentele contrafăcute ale ,,Ecthesis” monotelit din secolul al VII-lea. ,,Esenţa învăţăturii eretice a lui Serghie şi Pir era tocmai atribuirea voinţelor firii Ipostasului. Conceptele de ’fire’ şi ’ipostas’ erau amestecate şi aceasta constituia esenţa monofizismului[467].

Sfântul Maxim Mărturisitorul s-a împotrivit atribuirii voinţelor firii lui Hristos Ipostasului, adică amestecarea conceptelor de ,,ipostas” şi ,,fire”. Potrivit învăţăturii sale, conceptul de energie (activitate) a firii poate fi atribuit doar firii ca un întreg, şi nu ipostasului. Această învăţătură a fost afirmată la cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic. În Declaraţia de la Chambesy, aşa cum este evident din paragraful 5, voinţele şi energiile firii în Iisus Hristos sunt atribuite Ipostasului Său[468]. Cu alte cuvinte, acest paragraf este o formulare pur monotelită, reflectând ,,versiunea tradiţională şi nu o versiune nouă a străvechii erezii monotelite, cea căreia i s-au împotrivit Sfântul Maxim Mărturisitorul şi ucenicii săi, doi Anastasie, până când au murit cu moarte mucenicească, împreună cu Sfântul Martin, papa Romei, şi alţi mucenici şi mărturisitori. Această erezie a fost condamnată de mai multe ori de Sfinţii Părinţi şi de Sinoade”[469].

Se iveşte o situaţie foarte complicată când avem de-a face cu refuzul monofiziţilor de a accepta Sinodul de la Chalcedon, şi Sinoadele următoare, cel de-al V-lea, al VI-lea şi al VII-lea.

Astfel, paragraful 8 proclamă:

,,Ambele familii acceptă primele trei Sinoade Ecumenice, care alcătuiesc moştenirea noastră comună. Cât despre cele patru Sinoade ulterioare ale Bisericii Ortodoxe, ortodocşii declară că, pentru ei, punctele 1-7 de mai sus sunt de asemenea învăţăturile celor patru Sinoade ulterioare ale Bisericii Ortodoxe, pe câtă vreme ortodocşii orientali socotesc această declaraţie a ortodocşilor ca fiind interpretarea lor. Având acest acord, ortodocşii orientali răspund la el în mod pozitiv.

În ce priveşte învăţătura celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic al Bisericii Ortodoxe, ortodocşii orientali consimt că teologia şi practica cinstirii icoanelor propovăduite de acest Sinod sunt în acord fundamental cu învăţătura şi practica ortodocşilor orientali din vremurile străvechi, cu mult înainte de convocarea Sinodului, şi nu există un dezacord între noi în această privinţă”.

,,Răspunsul pozitiv” al ereticilor monofiziţi la cel de-al IV-lea, al V-lea, al VI-lea şi al VII-lea Sinod Ecumenic, ale căror hotărâri ei le socotesc doar o ,,interpretare personală” a Bisericii Ortodoxe, nu este decât un subterfugiu care zădărniceşte lucrarea Sfinţilor Părinţi şi a Sinoadelor cu privire la învăţătura hristologică.

În ce priveşte asigurarea mincinoasă privind cinstirea sfintelor icoane de către ortodocşi şi eretici ca fiind deopotrivă, ,,autorii Declaraţiei de la Chambesy au acţionat necugetat, pentru a nu spune mai mult” când ei au declarat în pripă că sunt de un cuget fără a supune această chestiune unei investigaţii speciale. ,,Sună convingător doar pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu istoria cinstirii monofizite a icoanelor”[470].

Aşa cum este cunoscut din istoria Bisericii, actistismul lui Iulian de Halikarnassus, care era una din variantele cele mai radicale, dar şi cele mai persistente ale monofizismului, se distingea prin iconoclasmul său. Actistismul s-a dezvoltat printre monofiziţii armeni din secolul al VI-lea până în 1441, când catolicosatul armean a fost mutat din Sis la Echmiadzin; după aceea a fost observat acolo chiar în secolul al XVIII-lea. Cu toate acestea, în Etiopia, se puteau vedea urmele iconoclasmului monofizit chiar la începutul secolului XX. Toate celelalte ramuri ale monofizismului au fost silite să contrabalanseze actistismul prin demonstrarea ,,cinstirii icoanelor” de către ei într-o manieră specială[471].

,,Erezia hristologică, aşa cum este cunoscut din istorie, este întotdeauna încărcată de consecinţe care afectează cinstirea sfintelor icoane – nu cauzează întotdeauna iconoclasm vădit, dar întotdeauna şi fără excepţie conduce la respingerea cinstirii icoanelor în duhul Ortodoxiei”[472].

Spre deosebire de învăţătura ortodoxă despre cinstirea icoanelor, monofiziţii fac o deosebire strictă între icoanele lui Hristos şi ale Maicii Domnului (potrivit cu falsa lor cinstire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu[473]) şi icoanele sfinţilor ale căror zugrăviri ei le tratează ca pe ,,picturi evlavioase” folositoare. Din punct de vedere dogmatic, o astfel de ,,cinstire” a icoanelor sfinţilor este doar o varietate de iconoclasm şi nu are nimic în comun cu învăţătura Bisericii Ortodoxe. Marele dascăl al Bisericii, Sfântul Ioan Damaschin, în lucrarea sa Despre sfintele icoane, a făcut următoarea demonstraţie a faptului că icoanele Mântuitorului şi ale Maicii Domnului sunt egale în cinste cu icoanele sfinţilor: ,,În timpul vieţii lor, sfinţii au fost plini de Sfântul Duh, astfel că după moartea lor darul Sfântului Duh rămâne atât în sufletele lor, cât şi în trupurile lor, şezând în morminte, ca şi … în imaginile lor sacre – nu datorită esenţei lor, ci datorită darului şi lucrării (energiilor dumnezeieşti)”[474].

Prin urmare, în sfintele icoane, în care noi cinstim pe Unul şi Acelaşi Dumnezeu, nu poate exista deosebire în cinste. ,,Învăţătura monofizită este total diferită. Pentru ei nu poate exista Dumnezeu în imaginile sfinţilor deoarece pentru ei El nu poate sălăşlui în sfinţii înşişi. ’Unica fire’ (potrivit învăţăturii lor false), care absoarbe în sine umanitatea lui Hristos, se află separată de umanitatea tuturor celorlalţi oameni, chiar şi de a sfinţilor. Firea omenească a lui Hristos Însuşi implică îndumnezeire în ’firea unică’ a lui Hristos (aşa cum rezultă din erezia monofizită), dar această ’îndumnezeire’ în sine Îl desparte pe Hristos de creştini. De aici, învăţătura monofizită despre icoanele sfinţilor ca fiind ’de categoria a doua’. Chestiunea cinstirii icoanelor dezvăluie foarte viu diferenţa dintre cele două învăţături despre o ’fire unică a lui Dumnezeu Cuvântul întrupat’ – cea a ortodocşilor şi cea a monofiziţilor de toate orientările”[475].

În pofida tuturor contradicţiilor remarcate, paragraful 9 al declaraţiei din 1990 afirmă în mod categoric:

,,9. În lumina Declaraţiei Comune asupra hristologiei şi a afirmaţiilor comune de mai sus, acum noi am înţeles limpede că ambele familii au păstrat întotdeauna cu fidelitate aceeaşi credinţă hristologică ortodoxă autentică şi continuitatea neîntreruptă a tradiţiei apostolice, cu toate că au folosit termeni hristologici în moduri diferite. Această credinţă comună şi fidelitatea continuă faţă de tradiţia apostolică trebuie să constituie baza unităţii şi comuniunii noastre”.

Astfel, ecumeniştii reduc 15 veacuri de excomunicări monofizite din Biserica Ortodoxă la o simplă neînţelegere terminologică ! Paragraful 9 al declaraţiei citat mai sus este un model de adevărată perfidie. Fără să-i fi adus pe monofiziţi mai aproape de Ortodoxie, aceşti ,,ortodocşi” care au semnat declaraţia au renunţat în realitate la Sfinţii Părinţi ai celor 4 Sinoade Ecumenice, ceea ce ,,este o situaţie fără precedent în istoria Bisericii, când Biserica Ortodoxă îşi respinge propria învăţătură pentru a face pe plac ereticilor”[476].

În decursul a 1.500 ani, care au trecut de la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, ,,nici un dascăl sau sfânt ortodox nu a învăţat vreodată că Ortodoxia este totuna cu învăţătura anti-calcedonienilor”[477]. Dimpotrivă, mulţi Sfinţi Părinţi, dascălii Ortodoxiei au dat în vileag în mod categoric erezia monofizită. Se pot numi ,,astfel de minţi înalte şi astfel de autorităţi remarcabile încât devine pur şi simplu ridicol a insista că ele au fost chipurile incapabile să înţeleagă argumentele anti-calcedoniene”[478]. Ar trebui să ajungă să amintim pe Sfântul Sofronie al Ierusalimului, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Anastasie de Sinai, Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Fotie, patriarhul Constantinopolului, Sfântul Teodor Studitul, Sfântul Teodosie Chinoviarhul, şi ceilalţi sfinţi învăţători şi mărturisitori care au luptat fără odihnă, şi adeseori până când au murit cu moarte mucenicească, împotriva ereziilor monofizite şi monotelite, pentru a nu fi crezute argumentele susţinătorilor unirii cu anti-calcedonienii.

Care dintre ,,stâlpii” contemporani ai ecumenismului are dreptul să se facă pe sine egal cu cei care au fost preaslăviţi de Dumnezeu ? Poate vreunul dintre aceştia care îndrăznesc să pună la îndoială învăţătura minţilor luminate dumnezeieşte să afirme cu siguranţă că el este călăuzit de Sfântul Duh ?! Povăţuitori orbi [sunt] ai orbilor (Matei 15, 14), ei îşi atribuie dreptul de a-i judeca pe Sfinţii Părinţi, fiind ei înşişi prea puţin familiarizaţi cu învăţătura patristică. Protopopul profesor Teodor Zisis spune: ,,Experienţa dureroasă a discuţiilor inter-confesionale recente lasă cuiva impresia că membrilor delegaţiilor ortodoxe le lipseşte instruirea teologică sistematică, o cunoaştere a scrierilor patristice şi a hotărârilor sinodale. Reprezentanţii noştri par ca şi cum ei nu ar fi studiat niciodată cu profesori ortodocşi, ci au crescut cu literatură ecumenistă[479].

Comisia Mixtă a adoptat decizia, fără precedent în istoria Bisericii Ortodoxe, privind posibilitatea ridicării anatemelor. Paragraful 10 şi recomandările declaraţiei proclamă: ,,Ambele familii sunt de acord că toate anatemele şi condamnările din trecut care ne separă acum trebuie să fie ridicate de Biserici, pentru ca ultimul obstacol în calea unităţii şi comuniunii depline a celor două familii ale noastre să poată fi înlăturat prin darul şi puterea lui Dumnezeu. Ambele familii sunt de acord că ridicarea anatemelor şi condamnărilor se va înfăptui pe baza faptului că Sinoadele şi Părinţii anatematisiţi sau condamnaţi anterior nu sunt eretici.

Prin urmare, recomandăm Bisericilor noastre următorii paşi practici:

 

A. Ortodocşii trebuie să ridice toate anatemele şi condamnările date împotriva tuturor Sinoadelor şi Părinţilor ortodocşi orientali pe care i-au anatematisit sau condamnat în trecut.

B. În acelaşi timp, ortodocşii orientali trebuie să ridice toate anatemele şi condamnările date împotriva tuturor Sinoadelor şi Părinţilor ortodocşi pe care i-au anatematisit sau condamnat în trecut.

C. Modul în care trebuie ridicate anatemele va fi hotărât în mod individual de către Biserici.

 

Încrezându-ne în puterea Sfântului Duh, Duhul adevărului, unităţii şi dragostei, noi supunem spre examinare şi acţiune această Declaraţie Comună şi recomandările cinstitelor noastre Biserici, rugându-ne ca acelaşi Duh să ne conducă către acea unitate pentru care Domnul nostru S-a rugat şi Se roagă.

Chambesy, 28 septembrie 1990”[480].

 

Pe baza primei Declaraţii Comune adoptată la Mânăstirea Anba Bishoy în 1989 şi a celei de-a doua Declaraţii Comune de la Chambesy din 1990, în 1993, la acelaşi Centru al Patriarhiei Constantinopolului din Chambesy a fost elaborat încă un document. El a dat instrucţiuni precise privind ridicarea anatemelor. La lucrările acestei Comisii Mixte au luat parte 30 reprezentanţi din Albania, Austria, Marea Britanie, Grecia, Egipt, India, Cipru, Liban, Polonia, Rusia, România, Siria, SUA, Finlanda, Cehia, Elveţia şi Etiopia.

Textul comunicatului lor este următorul:

,,După sesiunea preliminară, ambele părţi s-au întâlnit separat pentru examinarea documentelor pregătite pe următoarele teme:

 

a) Care este autoritatea ecleziastică competentă pentru fiecare parte în ce priveşte ridicarea anatemelor şi care sunt premisele de restabilire a comuniunii ecleziale ?

b) Anatemele căror sinoade şi persoane pot fi ridicate în conformitate cu propunerea paragrafului 10 a celei de-a Doua Declaraţii Comune ?

c) Care este procedura fiecărei părţi în privinţa ridicării anatemei şi restabilirea comuniunii ecleziale ?

d) Cum am putea înţelege şi aplica în practică restabilirea comuniunii ecleziale în viaţa Bisericii noastre ?

e) Care sunt consecinţele canonice şi liturgice ale comuniunii depline ?”

 

După discutarea referatelor alcătuite de ambele părţi, au fost adoptate ,,în mod unanim” ,,Propunerile pentru ridicarea anatemelor”. Paragrafele 2 şi 3 ale acestor propuneri sunt:

,,2. Ridicarea anatemelor trebuie făcută unanim şi simultan de către întâistătătorii tuturor Bisericilor de ambele părţi, prin semnarea unui Act ecleziastic adecvat, al cărui conţinut să includă recunoaşterile de către ambele părţi că cealaltă parte este ortodoxă în toate privinţele.

3. Ridicarea anatemelor trebuie să implice că:

a. trebuie introdusă imediat restabilirea comuniunii depline pentru ambele părţi;

b. nu mai este aplicabilă nici o condamnare din trecut, sinodală sau personală;

c. trebuie stabilit un catalog al dipticelor[481] întâistătătorilor Bisericilor pentru a fi folosit liturgic”.

 

Este demn de remarcat că acest document nu a fost inclus (probabil din cauză că era cel mai nesăbuit ?) în publicaţiile oficiale ale Patriarhiei Moscovei. Monofiziţii, de asemenea, au păstrat negocierile lor secrete de credincioşii lor, şi documentele lor au fost publicate doar în limba armeană[482]. Nici procesele verbale ale întrunirilor acestei Comisii Mixte nu au fost publicate, fapt care-i privează pe credincioşi de orice informaţie despre activităţile susţinătorilor unirii.

Acest fapt este menţionat în Memorandumul Sfintei Comunităţi a Muntelui Athos: ,,[Noi denunţăm Comisia Mixtă … ] pentru tendinţa de a tăinui evenimentele şi a da informaţii eronate trupului Bisericii”[483]. Se poate crede cu uşurinţă că membrii CMB tăinuiesc detaliile întrunirilor lor deoarece ei sunt conştienţi de natura întunecată şi profanatoare a cauzei pe care ei au luat-o asupra lor.

Ei se întreabă: ,,Care este autoritatea ecleziastică competentă pentru fiecare parte în ce priveşte ridicarea anatemelor ?” Biserica Ortodoxă, prin deciziile Sinoadelor Ecumenice, dă un răspuns invariabil că o astfel de autoritate nu există. Pentru a apăra Biserica de orice uzurpare, Sfinţii Părinţi au adoptat canoane care au fost insuflate dumnezeieşte. Unul dintre ele spune:

,,[…] De aici neatins fiind obştescul trupul lui Hristos Dumnezeului nostru, şi în scurt a zice: Legiuim cu ale tuturor bărbaţilor celor ce au fost bună încuviinţarea Bisericii lui Dumnezeu, care au fost luminători în lume, cuvântul vieţii ţiindu-l, credinţa a o păzi adevărată (Filippeni 2, 15, 16), şi până la sfârşitul veacului neclătită a rămâne, şi conscriptele şi dogmele lor cele de Dumnezeu predanisite. Lepădând şi noi, şi anatematisind pe toţi, pe care i-a lepădat şi i-a anatematisit (şi ei), ca pe vrăjmaşii adevărului, şi care au întărâtat cele deşarte împotriva lui Dumnezeu, şi nedreptate au cugetat spre înălţime. Iar dacă cineva dintre toţi nu vor ţine şi nu vor îmbrăţişa prozisele dogme ale bunei cinstiri de Dumnezeu, şi nu vor slăvi, şi nu vor propovădui aşa, şi s-ar apuca a meşteşugi împotriva acestora, fie anatema, după hotărârea cea acum aşezată de către proarătaţii Sfinţii şi fericiţii Părinţi, şi din creştinescul catalogul, ca un străin să se scoată şi să cadă. Că noi nici a se adaoge, nici iarăşi a se scoate după cele mai înainte hotărâte, nicidecum am socotit, sau nici măcar după orice fel de cuvânt am putut” (Canonul 1 al celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic)[484].

Ultimul, adică cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, a confirmat ,,cu îmbrăţişare primind dumnezeieştile canoane, şi întreg aşezământul lor şi neclătit îl întărim, care s-a aşezat de către trâmbiţele Duhului prealăudaţii Apostoli, şi de către sfintele ecumenice sinoade, şi de către cele ce s-au adunat pe alocuri, spre predarea unor aşezământuri ca acestea, şi de către Sfinţii Părinţii noştri, că de unul şi acelaşi Sfânt Duh luminându-se, au hotărât cele folositoare, şi pe cei ce ei îi dau anatemei, şi noi îi anatematisim, iar pe cei ce îi caterisesc, şi noi îi caterisim, iar pe cei ce îi afurisesc, şi noi îi afurisim; iar pe cei ce îi dau certării, şi noi aşişderea îi supunem” (Canonul 1 al celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic)[485].

Apostaţii contemporani îi autorizează pe conducătorii Bisericilor să ridice anatemele incontestabile şi inviolabile. Aceştia sunt exact aceiaşi conducători care s-au arătat adeseori ei înşişi a fi năimiţi indiferenţi la prădarea turmei lor (a se vedea Ioan 10, 12).

Şi-ar putea imagina cineva mai mare neruşinare şi necuviinţă ?! Ar fi putut greşi cei 630 Sfinţi Părinţi de la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Chalcedon când l-au anatematisit pe Dioscor pentru opiniile sale hristologice eretice şi pentru că l-a susţinut pe Eutihie ? Este îngăduit a plănui ridicarea anatemei de pe ereticul răutăcios care a organizat ,,Sinodul tâlhăresc” din Efes (449) şi a pricinuit atât de mult rău mărturisitorilor ortodocşi ai credinţei ?! Astăzi, ,,Biserica este într-o asemenea neorânduială, cu atât de mulţi din ierarhii ei lucrând în mod activ pentru a submina credinţa …”[486]

Memorandumul athonit vorbeşte de asemenea despre teologia vătămătoare a ecumeniştilor ,,ortodocşi”, care primejduieşte credinţa: ,,[Noi denunţăm Comisia Mixtă … ] pentru atacarea validităţii şi autorităţii Sfintelor Sinoade Ecumenice prin hotărârea Comisiei Mixte potrivit căreia ereziarhii anti-Calcedon Dioscor, Iacov, Sever etc nu trebuie să fie consideraţi eretici, ci ortodocşi în gândirea lor. Conştiinţa Bisericii Ortodoxe mărturiseşte că în Sinoadele Ecumenice există infailibilitatea şi autoritatea în Sfântul Duh şi refuză să accepte posibilitatea revizuirii hotărârilor unui Sinod Ecumenic de către alt Sinod Ecumenic, fără ca cel din urmă sinod să fie considerat o întrunire eretică, precum sinodul tâlhăresc din Efes. […]

Întrebăm: ce episcop ortodox, care a depus un jurământ că va apăra Sinoadele Ecumenice şi Locale, va accepta comuniunea cu episcopii care vor discuta dacă Sinoadele Ecumenice sunt Ecumenice ?”[487]

Printre ecumeniştii ,,ortodocşi” au existat cei care au mers chiar mai departe. Astfel, episcopii români au exprimat deschis ceea ce susţinătorii unirii cu monofiziţii au ascuns cu fraze împodobite. Sfântul Sinod al Bisericii Române a exprimat în mod oficial convingerea sa că ,,anatemele au fost aruncate de Sinoadele Ecumenice asupra ereticilor într-un duh lipsit de dragoste, în vreme ce astăzi, fiindcă există dragoste, poate fi înfăptuită unirea[488]. Comentând aceasta, Memorandumul athonit spune că ,,un asemenea mod de a gândi conduce la o hulă serioasă împotriva Sfântului Duh, prin a cărui insuflare au fost luate aceste hotărâri”. Mai mult, ecumeniştii români pângăresc ,,memoria Sfinţilor Părinţi, pe care Biserica îi numeşte purtători de Dumnezeu, guri ale Cuvântului, organe ale Duhului etc”.

Potrivit canoanelor, cei care au semnat declaraţiile de la Chambesy şi cei care ,,răspândesc considerabil o erezie” nu mai pot fi consideraţi membri ai Sfintei Biserici, şi episcopii încă mai puţin, şi comuniunea cu ei ar trebui tăiată chiar ,,înainte de o cercetare sinodală” (Canonul 15 al Sinodului I-II).

Rezultatele ,,Sinodului tâlhăresc” de la Chambesy, aşa cum l-au numit ortodocşii, nu au fost fără spor în a afecta vieţile Bisericilor locale, care sunt membre ale CMB. ,,Este binecunoscut faptul că se depune un efort considerabil pentru o unire rapidă între ortodocşi şi monofiziţi, în ciuda diferenţelor dogmatice încă existente şi a problemelor ecleziologice nerezolvate”[489].

Încă din 1992, Patriarhul Ignatie al IV-lea al Antiohiei a reglementat în mod oficial detaliile unificării comunităţilor Bisericii sale cu cele ale monofiziţilor. El a emis chiar o enciclică specială[490] care expune un model de slujbă ortodoxo-monofizită comună. Urmând exemplul Acordului de la Balamand, Patriarhia Antiohiei a încheiat un acord cu Biserica monofizită a Antiohiei privind recunoaşterea reciprocă ca ,,Biserici Surori” prevăzând comuniune euharistică, căsătorii şi convocări comune ale sinoadelor episcopilor[491].

Patriarhul Moscovei conduce acum în mod regulat slujbe de rugăciuni comune cu catolicosul armean şi are discuţii la nivel înalt cu el ,,despre fuziunea ulterioară a celor două Biserici Surori”. Mitropolitul Chiril (Gundiaev) de Smolensk[492] (Patriarhia Moscovei) exprimă opinia că dialogul cu necalcedonienii este încheiat în mod formal; ,,următoarea etapă este ratificarea de către Biserici” a acordului semnat împreună la Chambesy, de vreme ce ,,părţile au căzut de acord că, în ciuda anumitor diferenţe în terminologie, ele au aceeaşi credinţă”[493]. Profanarea sfintelor locuri nu-i tulbură pe apostaţi. Astfel, în iulie 1996, clericii Bisericii Ortodoxe Ucrainene din jurisdicţia Patriarhiei Moscovei au slujit împreună cu patriarhul monofizit al Etiopiei în timpul vizitei celui din urmă la Mânăstirea Peşterilor din Kiev[494].

Se pot enumera mult mai multe exemple de fărădelegi legitimate la Chambesy. Dar exemplele date ar trebui să ajungă pentru a ajunge la concluzii descurajatoare, şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru a ne împotrivi acestei trădări a Ortodoxiei care se apropie cu repeziciune.

Cât despre monofiziţi, dialogurile lor cu ortodocşii au demonstrat că ei nu intenţionează să se pocăiască de erezia lor. Modul lor încâlcit de a se exprima şi evitarea meticuloasă a oricăror declaraţii cuprinzătoare face imposibilă reunificarea lor efectivă cu Biserica Ortodoxă. Ar trebui subliniat că credincioşii ortodocşi, mişcaţi de duhul creştin al dragostei, ar saluta în mod sincer întoarcerea anti-calcedonienilor, care au căzut într-o eroare dogmatică gravă. ,,Însă, această unitate nu este atât de dezirabilă încât noi ar trebui să abandonăm Ortodoxia pentru a o înfăptui. Ortodoxia este ceea ce sugerează numele ei – dreapta credinţă. Monofiziţii s-au abătut de la această dreaptă credinţă şi dacă dorinţa lor pentru unitate nu este întemeiată pe o dorinţă de a restabili dreapta credinţă, atunci este întemeiată pe motive false şi trebuie respinsă. Pentru a restabili dreapta credinţă este esenţială o recunoaştere a erorii. Aceasta nu înseamnă a se umili. Departe de ea, înseamnă a clarifica pentru ortodocşi şi monofiziţi adevărurile veşnice pe care ortodocşii le-au păstrat şi pe care monofiziţii acum, pesemne, doresc să le reafirme. O recunoaştere a erorii trebuie urmată de acceptarea necondiţionată a celor 7 Sinoade Ecumenice”[495]. Nu este cu putinţă a încălca ceva în teologie fără cele mai grave consecinţe pentru întreaga Biserică. ,,Sfinţii Părinţi erau conştienţi de aceasta, şi ei au considerat că singura cale care duce către împăcarea cu ereticii era pocăinţa lor şi adoptarea de către ei a Ortodoxiei”[496].

 

 

27. ,,Abaterea pas cu pas”[497] a Patriarhiei Moscovei de la Sfânta Tradiţie

Cineva poate încerca să urmărească evoluţia perspectivei duhovniceşti a Patriarhiei Moscovei în decursul anilor implicării sale în mişcarea ecumenistă cercetând anunţurile oficiale făcute de Patriarhia Moscovei de fiecare dată după ce ea comitea încă o dată păcatul participării la lucrarea Adunării Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB).

Astfel, după conferinţa ecumenistă din Bangkok pe tema ,,Mântuirea astăzi” (ianuarie 1973), Sinodul Patriarhiei Moscovei, condus de patriarhul Pimen, a declarat că ,,ei au regretat foarte mult şi au fost puşi în încurcătură de faptul că ’Scrisoarea Bisericilor’ a uitat cu totul să menţioneze aspectul mântuirii care este extrem de important, în primul rând din punct de vedere pastoral, şi fără de care însuşi conceptul mântuirii îşi pierde însemnătatea sa esenţială. Cu alte cuvinte, că scopul ultim al mântuirii, adică viaţa veşnică în Dumnezeu, este trecută sub tăcere” …

Mai mult, această epistolă sinodală a exprimat ideea că ,,un accent aproape exclusiv pe ’orizontalism’ în materie de mântuire poate lăsa pe mulţi creştini, care păstrează cu mare grijă Sfânta Tradiţie a Bisericii primare, cu impresia că ecumenismul contemporan dă naştere unei noi ispite şi anume manierei rezervate cu privire la a-L propovădui pe Hristos răstignit şi înviat – puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 24) – iar ca urmare a acesteia însăşi esenţa Sfintei Sale Evanghelii este trecută sub tăcere dintr-o teamă falsă de a părea de modă veche şi de a pierde popularitatea”[498].

Epistola Sfântului Sinod al Patriarhiei Moscovei, adresată CMB după cea de-a V-a Adunare a sa care a avut loc în Nairobi (Kenya) în 1975, dădea în vileag tăinuirea artificială de lume în general a diferenţelor confesionale, care era asociată cu pericolul transformării CMB într-un soi de ,,super-Biserică”. Această epistolă declara de asemenea că delegaţii ortodocşi au fost uimiţi în mod neplăcut de ,,faptul excluderii simbolurilor creştine general acceptate de la expunerea externă a Adunării”[499], adică înainte de toate a sfintei cruci !

În aceeaşi epistolă sinodală, Patriarhia Moscovei critică CMB pentru manifestările de misticism nesănătos la adunarea ecumenistă din Nairobi: ,,În timpul rugăciunilor comune la adunare s-a simţit o atmosferă artificial creată de exaltare pe care unii oameni sunt înclinaţi s-o socotească o manifestare a Sfântului Duh. Din punct de vedere ortodox ea poate fi calificată ca o întoarcere la misticismul religios necreştin[500].

Cu toate acestea, nici încălcările ecleziologice, nici manifestările de misticism nesănătos, care este cunoscut în ascetismul ortodox ca înşelare duhovnicească (care este echivalentă cu căderea din Biserică), nici, în sfârşit, un caracter evident anti-creştin al întrunirilor ecumeniste, nu au dat Patriarhiei Moscovei suficiente motive pentru a părăsi CMB. După Adunarea de la Nairobi, reprezentanţii lor au participat la foarte suspecta Adunare de la Vancouver. Imediat după aceea, în august 1983, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora a anatematisit erezia ecumenismului.

Însă, activitatea ecumenistă a Patriarhiei Moscovei s-a estins, şi în februarie 1991, 38 delegaţi ai Bisericii Ortodoxe Ruse conduşi de Arhiepiscopul[501] Chiril (Gundiaev) de Smolensk au luat parte la o lucrare făţiş blasfematoare a celei de-a VII-a Adunări a CMB. Adevărat, ca răspuns la evenimentele scandaloase care au avut loc la această întrunire ecumenistă, participanţii săi ,,ortodocşi” au ieşit cu propria declaraţie obişnuită în care ei au exprimat (încă o dată !) ,,preocuparea” lor şi chiar au întrebat: ,,Nu este vremea să reexaminăm relaţia noastră cu CMB ?”[502]

La conferinţa de presă de la Canberra, însă, mitropolitul Chiril a spus că el nu a dorit critica exprimată de participanţii ortodocşi la Adunare şi îndreptată către activităţile CMB, spre a fi văzută ca intenţia de a părăsi CMB. ,,Consiliul Mondial al Bisericilor este leagănul Uneia Biserici a viitorului … este casa noastră comună – a spus el – şi noi avem o responsabilitate specială pentru destinul său[503].

În cuvântul său de bun venit la cea de-a VII-a Adunare a CMB, Patriarhul Alexie al II-lea a toată Rusia scrie că el se roagă ca ,,CMB să rămână credincios chemării sale iniţiale de a fi Consiliul Bisericilor care se luptă pentru împlinirea chemării lor comune de a atinge unitatea în credinţă şi în comuniune euharistică[504].

Cu toate acestea, cineva nu ar trebui să creadă că aceste declaraţii pare-se sincere ale lui Chiril (Gundiaev) şi Alexie (Ridiger) despre scopul întregii mişcări au luat doar treptat o formă concretă în decursul celor trei decenii de când Patriarhia Moscovei este membră a CMB. Neîndoios, ecumeniştii ,,ortodocşi” au minţit întotdeauna, când au insistat că ei participau la activităţile CMB numai pentru a propovădui ,,frumuseţea Ortodoxiei” întregii lumi. Nici nu erau ei lipsiţi de vlagă şi dezaprobările rare ale unor excese scandaloase ale ecumenismului aveau intenţia de a face mai mult decât să liniştească propria turmă.

Patriarhia Moscovei păstrează o tăcere semnificativă cu privire la cele mai scandaloase contacte ecumeniste. Fotografia tipărită pe prima pagină a Buletinului celei de-a VI-a Adunări a CMB din Vancouver din 1983 ar face mulţi oameni să reflecteze [asupra acestui lucru]. Această fotografie arată participanţii la Adunare ridicând un stâlp totem imens, înalt de 15 metri, al unui trib indian, darul idolatrilor canadieni pentru ecumenişti[505]. Este cunoscut [faptul] că printre cei care înălţau idolul era şi indispensabilul participant la întrunirile ecumeniste, acelaşi mitropolit Chiril (Gundiaev).

Alt eveniment care a avut loc în timpul aceleiaşi Adunări din Vancouver s-a dovedit a fi o provocare chiar pentru programul ecumenist al ,,gradualităţii” însăşi. Pe 31 iulie 1983, participanţii la această Adunare au săvârşit o ,,liturghie ecumenistă”[506]. Principalul slujitor al acestei ,,liturghii” a fost arhiepiscopul anglican Runcey. Co-liturghisitori au fost 6 protestanţi, doi dintre ei ,,preotese”: o reformistă, Carolina Patiazina-Torch din Indonezia şi o luterană, Elizabeth Lidel din Danemarca. Pe lângă aceşti ,,liturghisitori”, romano-catolicii, ,,ortodocşii” şi anti-calcedonienii au luat parte la citirea din Evanghelii şi la rostirea ecteniilor. Un episcop romano-catolic, Paul Werner din Germania, a citit Evanghelia, şi ,,ortodoxul” Chiril Gundiaev a rostit următoarele cuvinte ale unei cereri: ,,Să ne rugăm ca prin ruperea Pâinii şi binecuvântarea Potirului în jurul unei mese să putem ajunge curând la comuniunea vizibilă în Trupul lui Hristos[507]. Cinismul vădit blasfemator al acestor cuvinte ale unui ,,arhiepiscop ortodox” nu are nevoie de comentarii !

Este important de notat că deja în mai 1962 la o întrunire ecumenistă din Karlovy Vary, mitropolitul Nicodim (Rotov) declara că ,,exemplul viu al apropierii ecumeniste” este ,,o contribuţie nepreţuită la cauza apropierii interioare a confesiunilor creştine[508]. El a fost încă mai explicit pe 17 martie 1968 la Geneva la deschiderea consultaţiilor Comisiei ,,Credinţă şi Organizarea Bisericii”, când a spus: ,,La încheierea mişcării ecumeniste ecumena creştină poate fi considerată nimic altceva decât Trupul mistic al lui Hristos, care este Biserica Sa”[509]. Tovarăşul de arme al lui Nicodim, Vladimir (Kotliarov), care în 1996 devenea mitropolit de Sankt Petersburg, în 1974 a exclamat cu bucurie: ,,Procesul Bisericilor intrând în comunitatea ecumenistă este, în linii mari, foarte aproape de încheiere. Bucuria experimentată ca urmare a acestui progres s-a învecinat ocazional cu ispita proclamării inoportune a CMB ca ’super-Biserică’ sau Biserică Ecumenică[510].

Prin urmare, ,,retragerea pas cu pas” a Patriarhiei Moscovei nu este decât ,,atacul pas cu pas” al său asupra ortodocşilor ,,neiniţiaţi”, care sunt încă insuficient de ,,iluminaţi” pentru a intra în biserica lui antihrist cu totul, pentru ca deciziile de mult acceptate să poată fi împlinite.

Este înspăimântător a vedea gardul Bisericii fiind deteriorat dinlăuntrul Patriarhiei Moscovei. Întrunirile şi dezbaterile ecumeniste sunt conduse cu o frecvenţă crescândă din mânăstiri care din vremurile vechi au fost fortăreaţa Ortodoxiei şi păzitorii curăţiei sale.

Acest plan fatal a câştigat în scop în ultimii ani. Teologii turişti străini se fac confortabili în mânăstiri. Ei profită de serviciile vieţuitorilor monahali care, slujindu-le lor, sunt distraşi de la rugăciunile lor. Întrunirile ecumeniste frecvente acum sunt ţinute în inima Ortodoxiei ruse – în Lavra Sfânta Treime – Sfântul Serghie (Serghiev Posad), în Mânăstirea Sfântul Daniil, şi de asemenea au loc destul de regulat în Mânăstirea de maici Piukhtitsy, şi în multe alte sfinte mânăstiri din Rusia. Cu totul incredibil [este faptul că] a fost înfiinţat un centru ecumenist în Mânăstirea Sfântul Iosif de Voloţk († 1515, comemorat la 9 septembrie), al cărei întemeietor şi-a dedicat întreaga viaţă luptei împotriva ereziilor.

În anii ‘1990, Patriarhia Moscovei a deschis încă o dată multe biserici şi zeci de mânăstiri, care au fost distruse de bolşevici în timpul regimului sovietic. Cu toate acestea, în multe cazuri nu numai că permite participarea financiară[511] a congregaţiilor catolice şi a altor organizaţii ne-ortodoxe la restaurarea mânăstirilor sale, dar întrebuinţează considerabil serviciile lor în viaţa bisericească.

În raportul său către Sinodul Episcopilor din 1994, când a enumerat ,,exemplele pozitive de relaţie între Ortodoxie şi catolicism”, Alexie al II-lea[512] şi-a exprimat recunoştinţa faţă de Mânăstirea Chevton, 15 mânăstiri benedictine şi cisterciene, ,,care ajută la regenerarea monahismului ortodox” (sic!). ,,Patriarhul” a făcut comentarii şi asupra ,,asistenţei dezinteresate (?!) asigurată de un număr de episcopi catolici din Italia de Nord – Trento, Milan, eparhia Trident, şi de Comisia ,,Ecumenism şi Dialog” a eparhiei Verona, ,,care include sprijinul financiar al şcolilor teologice din Moscova, Sankt Petersburg, restaurarea bisericilor …, şi de asemenea pregătirea programelor pentru catehizare … ”[513]. Colaborarea apropiată a Patriarhiei Moscovei cu ne-ortodocşii în ,,sfera ajutorului social” se manifestă în sine în … restaurarea bisericilor, reîntemeierea gospodăriilor mânăstirilor şi parohiilor, organizarea tipografiilor şi atelierelor ortodoxe … Biserica Episcopală din SUA acordă sprijin material unei serii de programe importante[514] ale Patriarhiei Moscovei.

Dar poate aştepta cineva asistenţă în adevărata ,,regenerare a monahismului ortodox” din partea celor care au dus război împotriva Bisericii Ortodoxe timp de multe sute de ani şi sunt fericiţi să profite de orice oportunitate de a pătrunde în sistemul Bisericii Ortodoxe şi de a face prozelitism acolo în perfectă siguranţă ?!

Blasfemia crudă a ateismului trecutului a fost înlocuită acum cu noi metode de luptă împotriva Bisericii şi de profanare a sfintelor ei lăcaşuri, care sunt mascate toate de binecuvântarea episcopală.

 

Arhiepiscopul Runcey cu cele 15 femei hirotonite de el

 

Patriarhul Alexie Ridiger şi prim-ministrul Federaţiei Ruse Victor Cernomârdin punând piatra de temelie a Bisericii ,,Mântuitorul pe garaje” din Moscova. Curând după aceea acelaşi însoţitor de rang înalt al ,,patriarhului” a pus piatra de temelie a sinagogii pe sfântul loc acum pângărit din Moscova – Poklonnaya gora.

 

 

28. Demoni în sutane

Este dificil a supraaprecia rolul jucat în demoralizarea Ortodoxiei dinlăuntru în decursul întregului secol XX de renovaţionismul şi ecumenismul legate între ele. Patriarhiile Constantinopolului şi Moscovei au jucat un rol de primă importanţă în această privinţă permiţând să aibă loc lucruri condamnabile în sânul lor la care chiar ,,diavolii privesc cu uluire”, potrivit Sfântului Nil purtătorul de mir.

În 1993, pseudo-mitropolitul Chiril (Gundiaev), în timp ce se bucura de o petrecere de Crăciun organizată de televiziunea centrală din Moscova, căruia i-a fost pusă următoarea întrebare batjocoritoare de către un reporter oarecare: ,,Ce credeţi despre Judecata de Apoi şi Înviere ? Eu nu cred în ele”, a răspuns râzând: ,,Nici eu”[515].

Fără să vrea, cineva îşi aduce aminte de Sfântul Serafim de Sarov care a profeţit că va veni vremea când ,,episcopii vor deveni atât de neevlavioşi încât în impietatea lor îi vor întrece pe episcopii greci din vremea lui Teodosie cel Mic, şi ei nu vor mai crede principala dogmă a credinţei creştine[516].

O alianţă cu un regim anti-creştin, cunoscută ca ,,serghianism”, aşa cum arătat deja (a se vedea capitolul 16. Serghianismul global), nu a fost doar un fenomen sovietic. El s-a întins departe dincolo de frontierele Rusiei şi a îmbrăţişat trecutul, prezentul şi încă mai mult viitorul … Justificând degradarea morală a creştinilor şi prezentând păcatul minciunii ca o faptă bineplăcută lui Dumnezeu, ierarhii falşi devin, aşa cum a adeverit istoria, persecutorii nu numai ai mărturisitorilor credinţei, ci ai Duhului Adevărului Însuşi. Această persecuţie nu-şi asumă întotdeauna forma constrângerii. Ea poate fi încă mai periculoasă deoarece ,,se petrece în minţile tuturor celor care prin evlavia lor şi viaţa lăuntrică a rugăciunii nu au reuşit încă să dobândească un scut duhovnicesc pentru a-şi apăra sufletul”[517].

Starea apostatică contemporană a Patriarhiei Constantinopolului, liderul ,,ortodox” recunoscut al ecumenismului, are rădăcinile sale ,,serghianiste” istorice. În 1819, o răscoală greacă a avut loc împotriva cuceritorilor turci necredincioşi. Când guvernul turc a cerut ca rebelii să fie excomunicaţi, patriarhia s-a conformat. Acesta a fost unul din motivele pentru înfiinţarea unei Biserici Greceşti independente. Această degradare morală a Patriarhiei Constantinopolului a atras după sine evenimentele din 1923 şi ,,a devenit prin succesiune baza … tomosului canonic sinodal al Patriarhiei Constantinopolului din 13 noiembrie 1924”[518], care conţine o idee tipic ,,serghianistă”: ,,Conducerea treburilor bisericeşti trebuie să fie compatibilă cu formele politice şi sociale”[519].

De la începutul secolului XX această idee de ,,aggiornamento” constantinopolitan este pusă în practică simţitor. Unul dintre cele mai distrugătoare evenimente din istoria Bisericii Ortodoxe a fost ,,Congresul pan-ortodox (10 mai – 8 iunie 1923), organizat de ,,patriarhul” mason[520] Meletie (Metaxakis, 1871-1935). Acest congres ţinut de o mână de renovaţionişti, care a constat din 9 participanţi (6 episcopi, 1 arhimandrit şi 2 mireni) şi auto-intitulat impropriu ,,pan-ortodox”, a pricinuit foarte multă vătămare lumii ortodoxe[521]. Cea mai gravă consecinţă a sa, lăsând la o parte invaziile făcute de modernismul ecleziastic, a fost introducerea, în multe Biserici locale, a calendarului îndreptat anti-canonic[522] care a pricinuit dezacorduri regretabile între ortodocşi.

În această ordine de idei, noi îl vom cita pe Episcopul Fotie de Triadiţa: ,,Congresul ‘pan-ortodox’ din Constantinopol – sau de fapt, aşa cum am arătat, anti-ortodox – a fost prima breşă în legătura unităţii ortodoxe în secolul nostru. Congresul a introdus calul troian al ecumenismului în Biserica Ortodoxă, din al cărui pântece continuă să răsară noi şi noi falşi prooroci ai Babilonului, străduindu-se să distrugă sfintele altare ale Ortodoxiei pentru a construi templul ereziei şi al erorii pe ruinele sale”[523].

Printre faptele cele mai respingătoare ale moderniştilor bisericeşti ai Constantinopolului, Meletie fiind cel dintâi dintre ei, trebuie menţionată participarea lor la smulgerea eparhiei finlandeze din Biserica-mamă rusă (a se vedea capitolul 19). Aceasta a avut loc după revoluţia bolşevică, când renovaţioniştii ,,naţionalizatori” finlandezi au profitat de situaţia proastă a ierarhiei ortodoxe ruse. Pentru acest scop, arhipreotul estonian Herman Aav a fost hirotonit în 1923 în Constantinopol ,,arhiepiscop”, fără ca măcar să fie făcut rasofor.

Ura faţă de Ortodoxia rusă a duşmanilor ei este un subiect vast separat. Noi vom reaminti doar cuvintele mitropolitului Vitalie care a spus că rusofobia este o formă secretă de hristofobie. Dar ura este întotdeauna distrugătoare, şi un exemplu bun pentru aceasta este cea mai recentă istorie a Bisericii Ortodoxe Finlandeze, această progenitură a Constantinopolului apostat, care în multe feluri chiar l-a întrecut pe cel din urmă.

,,Naţionalizatorii” finlandezi, contrar tuturor argumentelor lor, au fost motivaţi în reformele lor de nimic altceva decât de ura lor rusofobică faţă de Biserica Rusă, pe care ei au trădat-o, şi faţă de Ortodoxie în general. ,,Arhiepiscopul” Herman (Aav, mort în 1961) a fost unul dintre ei. El a purtat frac în loc de sutană, i-a silit pe preoţii săi să se bărbierească[524], le-a interzis să poarte crucile pectorale de formă rusească. Acest duşman feroce al calendarului Bisericii şi limbii slavone bisericeşti chiar a pictat peste inscripţiile slavone de pe icoanele vechi, pe care el le-a căutat în toată Finlanda.

Aşa a fost şi succesorul său Paul (Gusev, mort în 1988), care s-a declarat a fi finlandez, [dar] care nu era, şi care a ascuns cu grijă numele său de familie rus, cu toate că tatăl său era rus. Chipurile sub pretextul întoarcerii la tradiţiile străvechi (refrenul preferat al tuturor renovaţioniştilor !), el a arătat până în ziua morţii sale o preocupare neobosită pentru un singur lucru: cum să facă slujbele în Biserica sa cu totul altfel decât cele din Biserica Rusă. Şi cineva ar trebui să admită că în această privinţă el a dobândit un succes remarcabil: astăzi Biserica Ortodoxă Finlandează are o înfăţişare duhovnicească deplorabilă care nu are egal.

Aşa cum au făcut la începutul secolului, teologii falşi şi păstorii falşi, introducând rezoluţiile adunărilor atât făţişe cât şi secrete, sau pur şi simplu supunându-se poruncilor spiritului care sălăşluieşte în ele, zdruncină astăzi cu zel toate temeliile vieţii bisericeşti. Ei resping canoanele, limbajul şi calendarul bisericesc, reformează riturile Bisericii şi desigur propovăduiesc ,,unitatea în diversitate” ecumenistă.

Oamenii vârstnici din Rusia încă îşi amintesc activitatea ,,Bisericii Vii” din anii ’1920-1930. Până la schimbarea politicii lui Stalin cu privire la administraţia serghianistă în 1943, un mare număr de parohii, în special în oraşele mari din Rusia, erau stăpânite de renovaţionişti. Prin urmare renovaţioniştii au fost cei care au botezat şi au educat pe cei mai mulţi dintre credincioşii în vârstă de 60 şi 70 ani de astăzi ai Patriarhiei Moscovei. De asemenea toţi clericii renovaţionişti s-au alăturat Patriarhiei Moscovei după numai un act simbolic de pocăinţă. Doar foarte puţini, personalităţi cu totul inacceptabile, precum de exemplu ,,mitropolitul” căsătorit, aşa-zisul ,,doctor în teologie şi filozofie”, ,,sfântul şi binecuvântatul patriarh”, blasfematorul şi erotomanul Alexandru Vvedenski[525] şi unii renovaţionişti, duşmani feroce ai principiilor canonice ale Ortodoxiei, au fost lipsiţi de ,,rangul” lor.

Cel dintâi strat de episcopi nou-hirotoniţi ai Patriarhiei Moscovei incipiente a fost recrutat din aceşti clerici. Serghianismul şi renovaţionismul au dobândit atunci o aparenţă de legalitate. Cu toate acestea, după standardele de astăzi, aceşti indivizi erau ,,tradiţionalişti” şi ,,conservatori” care nu ar fi putut nici măcar visa la multe lucruri introduse de revoluţia lui Nicodim din 1961, când Patriarhia Moscovei a format brusc o relaţie de înrudire cu toţi ereticii CMB şi a devenit cea mai mare, dar totuşi una dintre ,,denominaţiuni”, printre multe altele care alcătuiesc această organizaţie.

Dar chiar această eră a mitropolitului Nicodim (Rotov) a devenit acum chestiunea trecutului. Nicodim însuşi cunoştea calendarul bisericesc pe dinafară, slujea liturghia[526] zilnic, cu toate că nu întotdeauna într-un mod ortodox şi purta bocanci călugăreşti din piele de viţel (până când i-a înlocuit, aşa cum se zvonea, cu cizmuliţe de cardinal). Cu toate că atât el, cât şi cei mai mulţi dintre clericii lui erau agenţi KGB, ei erau devotaţi cu zel oamenilor cu un simţ al datoriei, nu importă cât de neobişnuit. Mulţi dintre ei erau chiar sincer convinşi că slujeau interesele Bisericii.

Anarhia şi nelegiuirea contemporane din Patriarhia Moscovei au devenit răspândite când parohiile şi aşezămintele sale au fost pline de absolvenţi liberali ai şcolilor teologice din anii ’1970-1980, în special ai Academiei Teologice din Leningrad, pe care mitropolitul Nicodim îi plăcea s-o numească ,,laboratorul ecumenismului”.

Abia astăzi a devenit cu putinţă pentru un ,,preot Kocetkov” să nu aibă teamă a nu se supune ,,prea sfinţitului patriarh”, şi pentru cel din urmă să deplângă doar neputincios mândria excesivă a preotului renovaţionist. Dar noi nu ne îndoim că atât anarhia, cât şi neascultarea mândră a celor mai mici şi neputinţa celor de rang mai mare din Patriarhia Moscovei – doar par să fie aşa. ,,Arhitecţii perestroikăi”, inclusiv cei ecleziastici, sunt pur şi simplu foarte iscusiţi în a pune în practică vechiul proverb despre pescuitul în ape tulburi. Anarhia actuală este doar o parte a spectacolului vast în ultimul act în care toţi interpreţii se vor alinia înaintea tronului omului păcatului (II Tesaloniceni 2, 3) ce va să vină. Exact pe el îl slujesc ei chiar acum.

Duhul neliniştit al reformismului îi constrânge în mod constant pe aceşti luptători spre ,,căutarea de noi căi” pentru a ,,curăţi”, a ,,îmbunătăţi” şi a ,,îmbogăţi” Ortodoxia prin ,,tradiţiile şi spiritualitatea creştinismului mondial”, şi nu numai ale celui din urmă. Cu toate acestea, discursurile pseudo-istorice şi pseudo-teologice pompoase pe care le auzim de la renovaţionişti ascund întotdeauna unul şi acelaşi obiectiv: să isprăvească cu Ortodoxia tradiţională.

Adăpostindu-se în spatele numelui de ,,ortodox” în acelaşi fel în care unii oameni se adăpostesc în spatele actelor de identitate false, renovaţioniştii contemporani nu ascund înrudirea lor duhovnicească cu predecesorii lor infami din anii ’1920-1930. Ei doar regretă că ,,ideile esenţialmente corecte ale renovaţionismului şi Bisericii Vii … au fost compromise” de oameni nedemni[527].

Cu toate acestea, nu numai adepţii ,,Bisericii Vii” îi recunosc ca predecesori ai lor. Dacă aceşti modernişti se îndoiesc adeseori de sfinţenia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii purtători de Dumnezeu (deoarece în opinia lor ei erau doar oameni ,,care poate că au plăcut lui Dumnezeu”[528]; Sfântul Serafim de Sarov îi ,,şochează” cu ,,limbajul lipsit de cultură şi inestetic”[529] al său; şi ei îl ponegresc pe Sfântul Fotie al Constantinopolului, pomenit la 6 februarie, referindu-se la teologia sa ca fiind ,,prejudecăţi”[530]) – ei vorbesc cu îndrăzneală despre ,,geniul lui Berdiaev”. Potrivit lor, acest sofist anti-ortodox ,,construia un nou edificiu al cunoaşterii ne-concretizate şi ne-idealizate a lui Dumnezeu …, utilizând fără ezitare teme recurente ale unor mituri (precum Ungrund, Adam Cadmon, comunismul etc) … Berdiaev, care, precum spunea G. Kocetkov, a ,,reînviat demnitatea gnosticismului creştin (sic!) …, poate fi recunoscut de către toţi ca unul din părinţii duhovniceşti ai omenirii contemporane”[531].

Însă, născocirile gnostice ale ,,geniului” lui Berdiaev pălesc în comparaţie cu şamanismul egumenului Ioan (Economţev). Egumenul ,,straniu” se bucură de încrederea şi protecţia nelimitată a lui Alexie al II-lea, şi este preşedintele Departamentului pentru Catehizare al Patriarhiei Moscovei şi al Universităţii Ortodoxe Sfântul Ioan Teologul[532]. Iată un exemplu de bolboroseală ocultă pe care acest ,,catehizator ortodox” îl propune cititorilor săi:

,,Toate stelele pulsează. Liturghia a toată lumea progresează. Este săvârşită de Pantocrator. Păzeşte-ţi ,,lotusul”. Curăţeşte-te zilnic prin hrană vegetariană. Bisericile sunt sursele secundare ale mântuirii. O cupolă cu o cruce este un conductor ideal de energie şi un mijloc de a te curăţi prin energie. Bisericile oferă cele mai eficiente mijloace de a pompa afară energiile poluate şi de a furniza oamenilor şi mediului energii cosmice pure … A venit timpul. Tu trebuie să fii în şambala. Acest loc este numit pustiul lui Andrei. Marina va merge cu tine. Chakra ei purtătoare de lotus este afectată în mod ireversibil. Cosmosul salută sosirea preotului Boris în pustiul lui Andrei. Multe îţi vor fi revelate la noapte. Tu ai devenit convins de posibilitatea unui contact direct cu trupurile cereşti. În decursul a 3 ore va avea loc corecţia planetei pământ. Acesta este începutul Armageddon-ului. În aceste condiţii o responsabilitate specială revine Bisericii lui Hristos şi tuturor celor care Îl slăvesc pe Hristos sub alt nume. Spune Patriarhului Alexie al Moscovei şi a toată Rusia că vremea sosirii Pantocratorului pe pământ este aproape”[533].

Acest fragment din egumenul Economţev ne-a îndemnat să numim acest capitol ,,Demoni în sutane”.

Astfel, gnosticismul şi frazeologia ocultă a martiniştilor şi rozicrucienilor alcătuiesc baza actuală pe care stau reformiştii noştri ecleziastici. Prin urmare, este mai deloc surprinzător că ,,învăţătura patristică … nu este esenţială” pentru ei[534].

Abătându-se tot mai mult de la unitatea ecleziastică, chiar oficială, comunităţile de tip familie ale acestor renovaţionişti imită societăţile secrete (preotul Kocetkov insistă că ,,sistemul parohial este o forţă epuizată”[535]) cu întrunirile lor secrete, grade de iniţiere, ritualuri speciale, aşa-numitele ,,agape”, şi şedinţele mediumnice cu aşteptările fenomenelor harismatice, care reamintesc de riturile nesănătoase ale penticostalilor sectari.

Unul dintre autorii cărţi despre renovaţionismul contemporan pune o întrebare preotului Alexandru Borisov: ,,De ce vindeţi înregistrările aşa-numitului ,,rock creştin” în biserica dvs. ? (Această întrebare ar putea fi pusă şi preotului Vsevolod Chaplin, a cărui apologie a discului apare pe coperta sa, şi arhipreotului Valentin Chaplin – părintele duhovnicesc al Mişcării Tinerilor Ortodocşi, cu a cărui ştampilă de aprobare a fost lansat albumul.) De ce un grup de activişti non-profit propovăduiesc sexul ,,sigur în ce priveşte concepţia” turmei dvs. în biserica dvs. ? Şi în final, de ce scrieţi, publicaţi şi distribuiţi cărţi ne-ortodoxe într-o parohie ortodoxă ?”[536]

Aceşti luptători pentru ,,reînnoire” înşelaţi duhovniceşte, sau pur şi simplu posedaţi, care sunt uniţi în ura lor comună faţă de Ortodoxie, se declară a fi ,,iluminatori” ecleziastici, săvârşitori ai ,,Tainei Iluminării”. Ei păstrează tăcerea cu privire la faptul că această ,,iluminare” a fost oferită protopărinţilor noştri de satan, şi că esenţa sa sfidătoare de Dumnezeu este la fel de veche ca lumea ! Şi şi-a lărgit Iadul sufletul său, şi şi-a deschis gura sa fără de încetare, şi se vor pogorî în ea cei măriţi şi cei mari şi cei avuţi şi cei ce se bucură, şi se va smeri omul, şi se va defăima bărbatul, şi se vor smeri ochii cei semeţi. Şi se va înălţa Domnul Savaot întru judecată, şi Dumnezeul cel sfânt se va slăvi întru dreptate (Isaia 5, 15-16).

Episoade apărute în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 110-115 / 2018, 117-122 / 2019, 124-129 / 2020 şi 131-136 / 2021

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

 

[1] A se citi Marea apostazie, de Arhiepiscop Averchie de Jordanville, Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov şi scrierile sale. IPS Averchie spune, vorbind pe marginea cuvintelor Sfântului Ignatie: Cu toate că nu ne stă în puteri ,,să oprim apostazia cu slabele noastre puteri”, datoria iubirii noastre creştineşti ne porunceşte nu numai să ne ferim, şi să ne păzim noi înşine, ci să-i păzim, să-i avertizăm şi pe semenii noştri, care nu văd şi nu observă nimic. Aici se cuvine să ne amintim minunata cugetare a unuia dintre cei mai mari stâlpi ai Bisericii noastre, Sfântul Grigorie Teologul: ,,Prin tăcere Îl trădăm pe Dumnezeu”.

[2] Sublinierile existente în text aparţin autoarei.

[3] Pentru concizie, vom scrie de acum încolo, în loc de Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, BORD.

[4] A se vedea arhimandrit Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul (Pravoslavnaia Tserkov’ i Ekumenizm), publicată de Mânăstirea Hilandar, Sfântul Munte Athos, Thessaloniki, 1974. Noi cităm aici şi în continuare din traducerea prescurtată şi adaptată din limba sârbă, Moscova, 1993, p. 2.

[5] Protoiereu Lev Lebedev, De ce m-am alăturat Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora (Pochemu is pereshel v Zarubezhnuiu chast’ Russkoi Pravoslavnoi Tserkvi), Montreal, Frăţia Sfântul Iov de Poceaev, 1991, p. 30.

[6] A se vedea ,,Sinodul episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse. Documente, 29 noiembrie – 2 decembrie 1994”. Moscova, Patriarhia Moscovei, Publicaţia Khronika, 1994, p. 26.

[7] Ideea exprimată de A.S. Homiakov cu mai mult de 100 ani în urmă a căpătat astăzi o semnificaţie aparte şi merită să fie citată în întregime.

,,Când este defăimată o ţară întreagă, persoanele particulare care sunt cetăţenii acestei ţări au un drept incontestabil de a o apăra, dar au în aceeaşi măsură dreptul de a răbda defăimarea în tăcere permiţând viitorului să le exonereze patria mamă … Nu aşa se procedează în chestiunile de credinţă sau Biserică. Fiind revelaţia adevărului dumnezeiesc pe pământ, Biserica, în însăşi esenţa ei, are menirea de a deveni patria mamă comună a tuturor popoarelor, şi ea nu îngăduie nici unuia din copiii ei să păstreze tăcerea în faţa bârfelilor împotriva ei, şi având scopul de a denatura dogmele şi principiile ei … Singura sabie pe care o poate folosi (Biserica) … este cuvântul. Din acest motiv, orice membru al Bisericii nu numai că poate răspunde de drept la defăimarea al cărei obiect este ea, ci şi este obligat s-o facă. Tăcerea, în acest caz, va fi un păcat nu numai faţă de cei care au fericirea de a aparţine Bisericii, ci de asemenea, şi încă într-o măsură mai mare, faţă de cei care ar fi putut fi binecuvântaţi cu aceeaşi fericire, dacă nu i-ar fi abătut de la adevăr conceptele false. Orice creştin, când aude despre atacuri împotriva credinţei pe care el o mărturiseşte, este obligat să o apere în măsura posibilităţilor sale şi fără a aştepta o aprobare specială, deoarece Biserica nu are susţinători oficiali”.

A.S. Homiakov, Lucrări teologice, Praga, 1867, vol. II, p. 31-32. Citatul de mai sus este luat din lucrarea lui A.S. Homiakov, Câteva cuvinte ale unui creştin ortodox cu privire la confesiunile apusene (Neskol’ko slov pravoslavnago khristianina o zapadnykh veroispovedanijakh).

[8] Arhiepiscop Vitalie (Ustinov, acum mitropolit, întâistătătorul BORD), ,,Ecumenismul”, raport prezentat Sinodului Episcopilor în 1967, Mahopac, SUA; Montreal, 1982, p. 9.

[9] Declaraţiile postume ale Prea Cuviosului Nil Izvorâtorul de Mir, Athonitul, publicată de Chilia Buna Vestire a stareţului Partenie din Muntele Athos, Atena, 1912, p. 59.

[10] Patriarhia Ierusalimului a hotărât de asemenea ca Biserica Ierusalimului să-şi înceteze participarea la dialogurile cu heterodocşii şi în Consiliul Mondial al Bisericilor. A se vedea ,,Declaraţia patriarhului Diodor’’ din Orthodoxos Typos, nr. 842, 16.6.1998, p. 1, col. 1-3.

N.tr.: Patriarhia Ierusalimului a reluat relaţiile cu Consiliul Mondial al Bisericilor odată cu urcarea pe scaunul său a actualului patriarh, Teofil al III-lea. Între timp au părăsit CMB Bisericile Georgiei şi Bulgariei – ca să facem referire doar la Bisericile socotite canonice de Ortodoxia oficială, între care nu s-a aflat de fapt BORD. Până la întoarcerea sa în Patriarhia Moscovei în 2007, ea a fost socotită necanonică şi nu au existat relaţii, decât neoficial sau amical, între ierarhii ei şi Ortodoxia oficială.

Şi trebuie remarcat că afirmaţia în sine este irelevantă. Că sunt sau nu membre ale CMB, toate Bisericile Ortodoxe locale oficiale, fără excepţie, subscriu mentalităţii şi direcţiei generale.

[11] Rusia Ortodoxă [Pravoslavnaia Rus’], nr. 10 (1271), 15/28 mai 1984, Tipografia Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, p. 3, col. 2.

[12] Arhiepiscop Vitalie, ,,Sinodul Episcopilor din 1983”, Rusia Ortodoxă [Pravoslavnaia Rus’] nr. 10, 15/28 mai 1984, p. 3, col. 2.

[13] Acest termen indică metoda legitimată de Roma de a-i induce în eroare în mod conştient pe oameni prin intermediul exprimării intenţionat ambigue a ideilor.

[14] Actele celui de-al doilea Sobor al BORD, la care au participat reprezentanţi ai clerului şi mirenilor, 1/14 – 11/24 august 1938, Sremski-Karlovtsi, Iugoslavia, Belgrad, 1939, p. 301, 306.

[15] ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL. De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist, de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev. A se vedea Principiul 2. Ecumenismul este o erezie împotriva dogmei despre Biserica – Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească; A) Simbolul credinţei. Teoria „ramificaţiilor”. Pluralismul.

[16] Împotriva ereziilor, cartea I, cap. 10.

[17] Ibid., p. 25.

[18] Sfântul Simeon Noul Teolog, Predici, Moscova, 1892, vol. I, p. 307.

[19] Episcopul Teofan, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, Moscova, 1894, p. 62.

[20] Predica Patriarhului Ignatie al IV-lea al Antiohiei şi întregului Răsărit, rostită în timpul slujbei, înainte de deschiderea lucrărilor Comitetului Central al CMB pe 17 iulie 1989, ,,Despre Adevăr, Biserică şi Dragoste”. ,,Contacte ecumeniste”, Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 12, 1989, p. 5257.

[21] Ibid., p. 53.

[22] Episcopul Maxim, ,,Notă introductivă” în Luminătorul, martie-aprilie 1994, ziarul oficial al Eparhiei Ortodoxe Greceşti de Pittsburg de stil nou.

[23] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, 1991, nr. 2, p. 51.

[24] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, ibid.

[25] ,,Evanghelică” este denumirea însuşită de o ,,biserică” protestantă iconoclastă care a rupt-o cu Sfânta Tradiţie, nu o cinsteşte nici pe Maica Domnului, nici pe sfinţi, şi nu recunoaşte majoritatea Tainelor Bisericii. Sfintele canoane interzic rugăciunile în comun atât cu această ,,biserică”, cât şi cu toţi ceilalţi eretici.

[26] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, ibid., p. 58.

[27] Citat de Lumina Taborului (La Lumiere du Thabor), revistă internaţională de teologie ortodoxă, nr. 39-40; editată de Frăţia ortodoxă Sfântul Grigorie Palama, L’Age d’Homme, 1994, p. 11.

[28] Ibid., p. 12.

[29] Discursul patriarhului Bartolomeu din 13 august 1993 la ceremonia de seara organizată de UNICEF pentru a marca vizita sa oficială în România. Citat de Lumina Taborului, nr. 39-40, p. 159.

[30] ,,Festivităţile din Patmos”. Articol din jurnalul bulgar Cuvântul Ortodox, decembrie 1995, bazat pe textele din Agios Agathangelos Esphigmenitis, nr. 151, 9 octombrie 1995 şi Orthodoxos Typos, nr. 1144, 1145 şi 1146, octombrie 1995. În limba rusă, a se vedea Rusia Ortodoxă, Jordanville, nr. 1555, 15/28 martie 1996, p. 10-11.

[31] Ibid., p. 11.

[32] Ibid.

[33] Ibid.

[34] Irina Ilovaiskaya-Alberti, redactorul şef al ziarului Gândirea Rusă, este de asemenea şeful personalului editorial al postului de radio catolic ,,Blagovest”. Numeroase fotografii prezentate în ziarele şi periodicele catolice în care putem vedea pe d-na Ilovaiskaya în compania cardinalilor şi a însuşi papa Romei atestă colaborarea strânsă dintre ei. Potrivit Buletinului Aide 1’Eglise en Detresse (AED), Mareil-Marly, martie 1995, p. 4, în 1994, Gândirea Rusă a primit de la această organizaţie a Vaticanului suma de 400.000 dolari. Acest buletin relata că, în acelaşi an, papistaşii au cheltuit 25 milioane de dolari pentru necesităţile (cu alte cuvinte, catolicizarea) Bisericii Răsăritene, această sumă, potrivit lor, constituind mai mult de 40% din subvenţiile lor (Buletinul AED, nr. 4, iunie 1995, p. 2).

[35] Gândirea Rusă, nr. 3861, 11 ianuarie 1991, p. 13, col. 1.

[36] ,,Vremea Bisericii”. Documente ale conferinţei internaţionale, Moscova, 28-29 mai 1996. Supliment special (Gândirea Rusă, nr. 4130, 13-19 iunie 1996, p. 1, col. 1, p. III-IV).

[37] ,,Pe calea apropierii şi împăcării”, conferinţă în Roma dedicată relaţiilor dintre ortodocşi şi catolici. Gândirea Rusă, nr. 4064, 9-15 februarie 1995, p. 16 şi 18.

[38] Ibid.

[39] În orice caz, după cum ştim din proprie experienţă, acest ziar este doar întrucâtva tolerant. Astfel, într-o scrisoare pe care i-am scris-o redactorului său (nr. 3569, 16 mai 1985, p. 14), cuvintele noastre inofensive, aşa cum s-ar părea, pentru ziarul rus, comentând că un rus, spre deosebire de ‘homo sovieticus’ al lui Zinoviev, va găsi calea de ieşire din impas, au fost înlocuite cu impersonalul ,,oameni”. În afară de acest exemplu personal, dar semnificativ, fiind obişnuiţi cu atmosfera şi personalul editorial de la Gândirea Rusă, ştim cât de selectivă este toleranţa sa.

[40] Preot Gheorghe Cistiakov, ,,Fericit va fi, cel care va lua şi va lovi [pruncii tăi de piatră]” (Blazhen izhe imet i razbiet) Gândirea Rusă, nr. 4120, 4-10 aprilie, 1996, p. 16.

[41] Deci, potrivit acestui preot ortodox, creştinismul nu este singura credinţă dreaptă şi mântuitoare ?!

[42] Despre chestiunea calendarului Bisericii, ca una dintre cele mai importante pentru Biserică, a se vedea capitolul ,,Reforma calendarului” şi suplimentul ,,Calendarul iulian – icoana timpului de 1.000 ani în Rusia”.

[43] Confruntându-se cu astfel de ,,perle spirituale” ale acestui preot al Patriarhiei Moscovei, cineva se poate întreba dacă el a citit în întregime Sfintele Scripturi şi dacă a primit educaţie teologică. Nu a fost instruit mai degrabă la şcoala de partid, sau în vreo altă organizaţie sovietică, unde, asemenea colegilor săi din Patriarhia Moscovei ,,care ascund epoleţii de ofiţer KGB sub sutană” (Igor Tal’kov), el a dobândit, odată cu alte obiceiuri, şi vocabularul şi logica sa obtuză ?

[44] Despre condamnarea severă a patimilor şi lupta împotriva lor care necesită ,,răstignirea trupului” pentru ,,omorârea patimilor”, a se vedea Galateni 5, 24; Coloseni 3, 5; Romani 1, 26 şi 7, 5; I Timotei 6, 4.

[45] Predica Patriarhului Timotei al Ierusalimului († 1955) la sărbătoarea Cincizecimii. Citat din ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL. De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist, de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev, Introducere.

[46] ,,Festivităţile din Patmos”, Rusia Ortodoxă, 1996, nr. 26, p. 11.

[47] Canoanele sau Cartea Regulilor Sfinţilor Apostoli, Sfintelor Sinoade Generale şi Locale şi ale Sfinţilor Părinţi, ediţia a doua completă, Frăţia Sfântul Iov de Poceaev, Montreal, Canada, BORD, 1974, p. 21, 26. N.tr.: Pidalion, tradus din limba greacă de mitropolitul Veniamin Costachi, Mânăstirea Neamţu, 1844, p. 35, 61.

[48] După cum se ştie, fiecare episcop depune un jurământ arhieresc în timpul hirotonirii sale, care în parte spune astfel: ,,Făgăduiesc că voi respecta canoanele Sfinţilor Apostoli şi ale celor şapte Sinoade Generale, şi ale cinstitelor Sinoade Locale, care au fost statornicite pentru păzirea dreptelor porunci, şi toate canoanele şi sfânta lege deoarece au fost rânduite în diferite vremuri de cei care ţin cu adevărat sfânta credinţă ortodoxă a Răsăritului, şi că voi păzi cu hotărâre toate acestea neatinse până la sfârşitul vieţii mele şi cu această făgăduinţă a mea dau mărturie că toate cele pe care ei le-au primit le primesc şi eu şi orice lucru l-au lepădat ei îl lepăd şi eu. … Dacă voi încălca vreuna din făgăduinţele date aici, sau dacă voi nesocoti vreunul din canoanele dumnezeieşti … atunci fie ca eu să fiu numaidecât lipsit de demnitatea şi autoritatea mea, chiar fără a fi denunţat sau acuzat, şi fie ca eu să fiu lipsit de darul ceresc, care mi-a fost dat de Sfântul Duh la hirotonie prin punerea mâinilor”.

A se vedea de asemenea Episcopul Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe cu tâlcuiri (Pravila Pravoslavnoi Tserkvi s tolkovaniiami), volumele 1-2, Academia Teologică din Sankt Petersburg 1911-1912.

Arhimandritul Ioan, Curs practic de drept bisericesc (Opyt kursa tserkovnago zakonovedeniia), volumele 1-2, Sankt Petersburg, 1851.

[49] A se vedea buletinul informativ zilnic al celei de-a VII-a Adunări a CMB din Canberra, Assembly Line nr. 10, Canberra, 19 februarie 1991, p. 3. Aceste cuvinte ale mitropolitului Chiril pot fi auzite de asemenea în filmul documentar ,,Biserica din mijlocul Canberrei” (Kirrkott keskella Canberra) care, împreună cu textul tipărit, ne-a fost pus la dispoziţie cu bunăvoinţă de Televiziunea Finlandeză. Numărul înregistrării este 436-156-02; filmul a fost prezentat pe canalul 1 al Televiziunii Finlandeze pe 12 aprilie 1991.

[50] Cuvintele întâistătătorului BORD de vrednică pomenire, mitropolitul Filaret (Voznesenski, † 1985) pe care le-a lăsat ca ultimul său testament. Citat din Russkiy Pastyr, nr. 7, San Francisco, 1990, p. 4.

[51] Episcopul Teofan, Tâlcuire la epistolele pastorale ale Sfântului Apostol Pavel (Tolkovanie pastyrskikh poslanii sv. apostola Pavla), Moscova, 1894, p. 309.

[52] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 1, Moscova, 1991, p. 64.

[53] A se vedea G.G., ,,Despre relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi heterodoxie”, Pravoslavnaia Rus’, nr. 5 (309), 1941, p. 2-3 (în limba rusă). Potrivit Vkumenische Rundschau, Stuttgart, 1969, s. 378.

[54] Având în minte zicala patristică: ,,Teolog este cel care se roagă cu adevărat”, ne vom abţine de la a-i numi ,,teologi” pe teoreticienii pseudo-înţelepţi ai ecumenismului.

[55] Şi noi scriem aşa: Biserica Romano-Catolică, Biserica Anglicană etc, şi nu o facem fiindcă am crede, asemenea teologilor ecumenişti că ele sunt Biserici, sau ramuri ale Uneia Biserici. Ci pentru că aşa se înţelege imediat din text la ce organizaţie ne referim, fiindcă toată lumea a ajuns să le cunoască după aceste denumiri care s-au impus în timp. Dacă am folosi alte denumiri pentru ele, cei care se întâlnesc pentru prima oară cu textele noastre le-ar putea găsi bizare, sau ar fi greu de citit – tot încercând să asociezi o nouă denumire cu ceea ce ştii, ai auzit încontinuu, că se numeşte Biserica Romano-Catolică.

[56] Arhimandrit Iustin (Popovici), Dogmatica Bisericii Ortodoxe, vol. III, Belgrad, 1978, p. 209-212 (în limba sârbă).

Vrednicul de pomenire părinte Iustin († 1979) a fost profesor de dogmatică la Facultatea de Teologie din Belgrad; el este autor al multor lucrări, în special al cărţii Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Thessaloniki, 1974.

[57] A se vedea arhimandrit Ambrozie, Sfântul Marcu al Efesului şi Uniunea de la Florenţa, Editura Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1963, p. 340 (în limba rusă).

[58] Protopop profesor Liberie Voronov, „Unitate şi diversitate în tradiţia ortodoxă”, Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 10, Moscova, 1970, p. 72-73 (în limba rusă).

[59] ,,Pe calea apropierii şi împăcării”, Gândirea Rusă, Paris, 9-15 februarie 1995, nr. 4064, p. 16. Ar trebui notat că propotopul Ioan Sviridov este directorul pentru informarea mass-media al Departamentului de Educaţie Religioasă şi Catehizare al Patriarhiei Moscovei şi este, de asemenea, redactorul şef al Radio Sofia.

[60] Arhiepiscop Vitalie (Ustinov, acum mitropolit, întâistătător al BORD), ,,Ecumenismul”, raport înaintat către Sinodul Episcopilor din 1967, Mahopac, SUA; Montreal, 1982, p. 14.

[61] Ibid., p. 15.

[62] A se vedea arhiepiscop Ilarion [Troiţki], Nu există creştinism fără Biserică (Khristianstva net bez Tserkvi), ediţia a doua, Frăţia Sfântul Iov de Poceaev, Montreal, 1986, p. 22-25.

[63] Arhiepiscop Vitalie, ,,Ecumenismul”, p. 16.

[64] Arhiepiscop Serafim (Sobolev), ,,Ar trebui să ia parte Biserica Ortodoxă Rusă la mişcarea ecumenistă ?” (Nado li Russkoi Pravoslavnoi Tserkvi uchastvovat’ v ekumenicheskom dvizhenii ?), raport din Actele Conferinţei întâistătătorilor şi reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale … (Deianiia Soveshchaniia glav i predstavitelei Avtokefalnykh Pravoslavnikh Tserkvei …), vol. 2, Moscova, 1949, p. 376.

[65] Patriarhia Moscovei a devenit membră a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) în 1961 la cea de-a III-a Adunare a CMB din New Delhi.

[66] Actele Conferinţei întâistătătorilor şi reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale …, vol. 2, p. 414-415.

[67] A. Tuskarev, op. cit., p. 60.

[68] A se vedea nota de subsol 7.

[69] Preot Timotei Selski, ,,Despre curăţia duhovnicească” (O dukhovnom tselomudrii), Orthodox Russia, Jordanville, 1995, nr. 1/1526, p. 9.

[70] Guy Brouillet, „Accent aigu”, L’Analyste, iarna 1987-1988, Montreal, Quebec, p. 94.

[71] Cu aproape 100 ani în urmă, broşura intitulată Marşul distrugătorului. O vedenie (Shestvie Razrushitelia. Videnie) a fost publicată în Rusia ca supliment al jurnalului O cale a vieţii (Put’ zhizni), Zaraisk, 1909. Această lucrare a fost scrisă de binecunoscutul scriitor religios Serghie Nilus, un ucenic duhovnicesc al sfinţilor stareţi de la Mânăstirea Optina, şi este de o însemnătate totală, potrivit mitropolitului Vitalie, întâistătătorul BORD. Conţinutul broşurii este de asemenea natură, încât mitropolitul Vitalie a considerat că este datoria sa să-i sfătuiască pe cititorii ediţiei retipărite: ,,Faceţi cu evlavie semnul crucii ortodoxe ruse deasupra voastră înainte de a citi această broşură pentru a vă păzi sufletele de orice vătămare posibilă”.

O vedenie descrisă în Marşul distrugătorului îl înfăţişează pe Lucifer (Satan) vărsând porunci infernale legiunilor sale de demoni. Când citeşti paginile acestui text, este cu neputinţă să nu te cutremuri la gândul că toate acestea s-au adeverit aproape cuvânt cu cuvânt şi au devenit realitatea secolului XX. Citate din această broşură îi vor permite cititorului să înţeleagă aceasta el însuşi. Unul dintre citate spune: ,,Şi Lucifer a continuat: ’Cea mai grea sarcină stă înaintea voastră; fără ea nu veţi reuşi nimic, şi toate planurile noastre vor fi zadarnice. Oamenii au o fortăreaţă inaccesibilă. Este maternitatea: reînnoirea posterităţii şi creşterea sa. Femeia fecioară şi femeia mamă – este acel bastion inaccesibil al omenirii pe care trebuie să-l aveţi neîncetat în minte şi pe care trebuie să-l atacaţi cu iscusinţă şi cu prudenţă cu insinuările voastre. Dacă nu veţi reuşi să cuceriţi, să subjugaţi această fortăreaţă totul va fi în zadar … deoarece abia vă veţi ocupa de o generaţie, că va creşte una nouă şi o nouă putere se va ridica împotriva voastră. Prin femeie trebuie să cucerim omenirea în prezentul şi viitorul ei, să o cucerim în întregime” …

Şi deodată acest gând l-a îngrozit pe Lucifer şi l-a făcut să se chircească ca de o durere mare … Şi întregul iad s-a zguduit şi a tremurat … O rază de lumină curată a coborât din înălţimea la care nu se poate ajunge asemenea unui fulger care a străbătut iadul, izbind întunericul şi risipind bezna. În acest chip i s-a amintit lui Lucifer neputinţa sa fără noimă şi nemărginita milostivire a Ziditorului. Înaintea privirii nebune a lui Lucifer strălucea în ceruri chipul luminos al Preacuratei Fecioare, Maica Mielului, păzitoarea veşnic neadormită şi apărătoarea fecioriei şi maternităţii femeilor” (Taina fărădelegii. Două revelaţii din 1909, tipărită la Editura Mânăstirii, New York, SUA; Montreal, Canada, 1994, p. 11).

[72] Informaţiile despre conferinţa feministă din Minneapolis sunt preluate din jurnalul Agios Kyprianos (publicat de Mânăstirea Sfinţii Chiprian şi Iustina, Fili, Attica, Grecia) nr. 260, mai-iunie 1994, p. 272-278. A se vedea de asemenea: Tracy Early, ,,Moştenitoarele Sofiei”, One World, nr. 195, 1994, p. 16-18; de aceeaşi autoare, ,,Femeile ecumeniste apără întrunirea de ’vânătoarea de vrăjitoare’”, EPS, nr. 7, 94.03.25; ,,Lider presbiterian critică conferinţa ,,Re-închipuirea”, EPS, nr. 9, 94.04.?; ,,Controversa ,,Re-închipuirea” cuprinde Biserica de vreme ce un oficial demisionează”, EPS, nr. 14, 94.06.02; jurnalul Irenikon, 1994, nr. 1, p. 102; Jack Kapica, ,,Metafora femeii, erezia bărbatului”, Toronto Globe and Mail, 19.03.1994; Peter Steinfeis, ,,Conceptul feminin al lui Dumnezeu al protestanţilor tremurători”, Dayton Daily News, 21.05.1994, p. 8C şi 9C.

[73] Jurnalul Patriarhiei Moscovei nr. 4, 1976, p. 9.

[74] Ibid.

[75] Această expresie aparţine arhimandritului Constantin. A se vedea cartea sa Teologie pastorală [Pastyrskoe bogoslovie], partea a doua, Editura Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1960, p. 9. În această carte, autorul examinează procesul căderii (apostaziei) treptate din credinţă care în cele din urmă va conduce la venirea lui antihrist.

[76] A se vedea Orthodoxos Typos, nr. 745, Atena, 29.05.1987, p. 2.

[77] A se vedea Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 4, 1976, p. 9.

[78] A se vedea şi Reînvierea iconoclasmului ca prim pas în prigonirea creştinismului în România, partea a V-a şi a VI-a.

[79] A se vedea arhipreot Alexandru Turinţev, Foaia lecturii duminicale [Listok voskresnago chtenija], nr. 38, publicaţie a Bisericii Sfinţii Trei Ierarhi, Paris, 1954.

[80] În acest capitol scurt, nu putem să ne ocupăm de vastul subiect al evlaviei şi sfinţeniei ruse într-amănunt.

[81] Călătoria Patriarhului Macarie al Antiohiei în Rusia la mijlocul secolului XVII, descrisă de fiul său, arhidiaconul Pavel din Aleppo (Puteshestvie Antiokhiiskago Patriarkha Makariia v Rossiiu v polovine XVII veka, opisannoe ego synom, arkhidiakonom Pavlom Aleppskim), trad. G. Murkos, Moscova, publicată de Societatea Imperială de Istorie şi Antichităţi Ruse de la Universitatea din Moscova, în 5 ediţii, 1896-1900, ediţia a II-a, p. 170.

[82] Ibid., ediţia a III-a, p. 44.

[83] Ibid., ediţia a II-a, p. 2.

[84] N.tr.: Găsim relatări asemănătoare în Cugetarea rusă, de Sfântul Ierarh Serafim Sobolev.

[85] Ibid., p. 94.

[86] Aceste idei le regăsim în scrierile IPS Averchie de Jordanville, mai cu seamă în articolul Despre monahism.

[87] Ibid., p. 27.

[88] Ibid., p. 160.

[89] Ibid., ediţia a III-a, p. 31-32.

[90] A se vedea Eseu istoric despre activitatea misionară rusă (Istoricheskii ocherk russkago propovednichestva), Sankt Petersburg, 1879, p. 27.

[91] Deşi examinăm îndeosebi perioada Rusiei moscovite, noi dorim totuşi să observăm faptul de mare însemnătate pentru Rusia istorică că ultimul său împărat (dinainte de catastrofa din 1917), ţarul mucenic Nicolai Alexandrovici cu augusta sa familie a fost canonizat (de BORD în 1981) nu numai pentru mucenicia sa, ci şi pentru modul său de viaţă profund creştin.

În această ordine de idei, am dori să amintim cititorului un moment din viaţa ţarului mucenic Nicolai al II-lea, care adevereşte evlavia sa personală, cu totul vechi-rusească. El era pe deplin conştient de greşelile fatale ale lui Petru I, care a fost ,,orbit de realizările materiale ale Apusului”; una dintre aceste greşeli a fost desfiinţarea patriarhiei (1721) în Rusia, ,,ţarul Nicolai Alexandrovici a încercat din toată puterea inimii sale să întoarcă Rusia pe calea mântuitoare originală a Sfintei Rusii, să reînvie idealurile sale, să refacă structura sa monolitică, să recreeze şi să fortifice unitatea care exista în trecut între Biserică, ţar şi popor şi care alcătuia temelia puterii ei” (E.E. Alfer’ev, Împăratul Nicolai al II-lea, un om cu voinţă puternică. Materiale pentru alcătuirea vieţii cuviosului ţar mucenic Nicolai, Jordanville, 1983, p. 87). După cugetări adânci şi în acord cu împărăteasca Alexandra Fedorovna, el era gata să părăsească tronul împărătesc în favoarea fiului său prinţul Alexie Nicolaevici (sub regenţa împărătesei şi a marelui duce Mihail, fratele împăratului), pentru a primi tunderea, a se alătura cinului preoţesc şi apoi a lua asupra lui însuşi greaua povară a slujirii patriarhale. În martie 1905, împăratul Nicolai al II-lea i-a informat pe membrii Sinodului atât despre dorinţa sa de a restaura patriarhia în Rusia, cât şi despre curajoasa sa hotărâre în această privinţă. Nu putem decât să regretăm amarnic că această sugestie a împăratului nu a aflat un răspuns oportun şi vrednic din partea Sinodului (a se vedea ibid. p. 88-89).

Cât despre lista cnejilor ruşi care au fost canonizaţi, ar putea fi lungită considerabil. În orice caz, aceasta ar fi o sarcină mai curând dificilă, având în vedere faptul că în calendarul Bisericii Ruse, după cum a remarcat V.S. Soloviov, jumătate dintre sfinţi sunt cneji: ,,Toţi sfinţii Bisericii noastre Ruse fac parte doar din două clase: ei sunt fie monahi care deţineau diverse funcţii bisericeşti, fie cneji, adică potrivit tradiţiei ei sunt din rândul ostaşilor, şi noi nu avem alţi sfinţi, mă refer la sfinţi din rândul bărbaţilor. Fie călugăr, fie ostaş”. În ce-i priveşte pe nebunii pentru Hristos, un personaj din scrierea Trei conversaţii a lui Soloviov spune că ei sunt ,,monahi neregulaţi. Ceea ce sunt cazacii pentru armată, sunt nebunii pentru Hristos pentru monahism” (Vladimir Sergheevici Soloviov, Trei conversaţii, vol. 10, Sankt Petersburg, 1897-1900, p. 96).

[92] Călătoria …, ediţia a III-a, p. 94.

[93] Protopop Lev Lebedev, Moscova patriarhală (Moskva Patriarshaia), publ. Stolitsa, Veche, Moscova, 1995, p. 223.

[94] Călătoria …, ediţia a III-a, p. 125-126.

[95] Ibid., ediţia a II-a, p. 109-110.

[96] Arhiepiscop Serafim (Sobolev), Cugetarea rusă (Russkaia ideologiia), Editura Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1987, p. 29. A se vedea Cugetarea rusă, partea a II-a.

[97] Aceleaşi idei le regăsim la un alt rus care a atins sfinţenia, Sfântul Cuvios Siluan Athonitul, care spunea: ,,Ruşii dau lui Dumnezeu primul lor gând şi întâia lor putere, şi nu se ocupă prea mult de cele pământeşti; dar dacă poporul rus s-ar îndrepta, asemenea celorlalte popoare, în întregime spre pământ şi nu s-ar ocupa decât de acesta, el le-ar întrece repede, fiindcă lucrul acesta nu este atât de greu”. A se vedea Viaţa în Hristos este mai presus de orice alt fel de trăire. Din învăţăturile Sfântului Siluan Athonitul.

[98] Arhidiacon Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, A treia Romă (Tretii Rim), Acorly, Lyon, 1997, p. 28.

[99] Nicolae Berdiaev, Ideea rusă (Russkaia ideia), Paris, 1971, p. 7.

[100] Protopop Lev Lebedev, Moscova …, p. 227.

[101] Ibid.

[102] Arhimandrit Constantin (Zaiţev), Prelegeri de literatură rusă ţinute la Seminarul Sfânta Treime (Lektsii po istorii Russkoi slovesnosti, chitannyia v Sv.Troitskoi seminarii), partea I, Editura Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1967, p. 62.

[103] A se vedea cuvintele cântecelor ,,Rusia” şi ,,Patria mea” scrise de un binecunoscut poet ortodox Igor Tal’kov, care a fost ucis în plină zi în 1991 de duşmanii Rusiei.

[104] Ibid.

[105] Nicolae Berdiaev, Cunoaşterea de sine (Samopoznanie). Opyt filosofskoy avtobiografii, YMCA-Press, 1949-1983, p. 222.

[106] Protoiereu Gheorghe Florovski, Căile teologiei ruse (Puti russkago bogosloviia), Paris, 1937, p. 487.

[107] Vladimir Soloviev, Epistole (Pis’ma), Sankt Petersburg, 1923, v. 4, p. 11-12.

[108] A se vedea Serghie Bulgakov, Vladimir Soloviev şi Anna Schmidt. Gânduri paşnice (Vladimir Solov’ev i Anna Schmidt. Tikhiya dumy), Moscova, 1918; YMCA-Press, Paris, 1976, p. 78.

[109] Andrei Bely, ,,Amintiri despre Blok” (Vospominaniia o Bloke), Epopeia, aprilie 1922, nr. 1, p. 167.

[110] Nicolae Berdiaev, ibid., p. 170.

[111] Protoiereu Gheorghe Florovski, ibid., p. 461.

[112] Ibid., p. 461.

[113] Nicolae Berdiaev, ibid. p. 169.

[114] Protoiereu Gheorghe Florovski, ibid., p. 462.

[115] Nicolae Berdiaev, ibid., p. 162.

[116] Ibid., p. 184-185.

[117] Arhimandrit Constantin, Miracolul istoriei ruse (Chudo Russkoi istorii), Jordanville, 1970, p. 257.

[118] Protoiereu Gheorghe Florovski, ibid., p. 503.

[119] Pentru concizie, vom scrie de acum încolo, în loc de Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, BORD.

[120] Această ,,adunare pan-ortodoxă” a fost convocată de Meletie al IV-lea (Metaxakis), pe atunci patriarh al Constantinopolului. Stârnită de inovaţiile acestuia, populaţia ortodoxă greacă din Constantinopol a descins la reşedinţa patriarhală şi dând buzna în ea ,,l-a atacat fizic pe el [patriarh]” (adică, l-au apucat de barbă şi l-au bătut) şi l-au alungat din Constantinopol. Aceasta nu l-a împiedicat să devină în scurt timp patriarh al Alexandriei (el este menţionat în documentul citat). Despre expulzarea lui Meletie al IV-lea din Constantinopol, a se vedea Ştiri Bisericeşti (Tserkovnyia Vedomosti), nr. 19 şi 20, publicată de Sinodul Episcopilor BORD, 1923.

[121] Arhiepiscop Nicon (Rklitski), Viaţa binecuvântatului Antonie, Mitropolitul Kievului şi Galiţiei (Zhizneopisanie Blazhenneishago Antoniia, Mitropolita Kievskago i Galitskago), publicată de Episcopia Americii de Nord şi Canadei, 1961, vol. II, p. 204-206.

[122] N.tr.: Când spune ‘Sinod’, autoarea se referă la Sinodul episcopilor; iar când spune ‘Sobor’ se referă la Sinodul a toată diaspora rusă, iar în istoria BORD există 3 asemenea Soboare: Primul Sobor de la Sremski-Karlovtsi din 1921; Cel de-al doilea Sobor de la Sremski-Karlovtsi din 1938, şi Cel de-al treilea Sobor de la Mânăstirea Sfânta Treime din Jordanville, statul New York, din 1974.

[123] Ibid., p. 173.

[124] N.D. Talberg, Vulturul bicefal (Dvuglavyi Orel), nr. 4, p. 7-8; Instigatorii schismei (Vozbuditeli Raskola) p. 12-13, publicată de Doloi zlo, Paris, 1927. (citat din: Episcop Grigorie Grabbe, Biserica şi învătătura sa în viaţă, Jordanville, 1992, vol. III, p. 947).

[125] Ibid., p. 93.

[126] Ibid., p. 93.

[127] Ibid., p. 93.

[128] Episcop Grigorie, op. cit., p. 93.

[129] Ibid., p. 92.

[130] Ibid., p. 92.

[131] S. Bezobrazov, Calea (Put’), Institutul Ortodox Rus din Paris, nr. 1, sept. 1925, p. 104.

[132] N.tr.: YMCA (Young Man Christian Association), adică Asociaţia Tinerilor Creştini.

[133] Arhiepiscop Nicon, op. cit., p. 63.

[134] Arhiepiscop Meftodie, Pâinea din cer (Khleb Nebesnyi), citat din: Arhiepiscop Nicon, op. cit., p. 64.

[135] Mitropolit Evloghie, Calea vieţii mele. Amintiri (Put’ moei zhizni. Vospominaniia), YMCA-Press, Paris, 1947, p. 447. Mitropolitul Evloghie a primit ,,ajutor frăţesc” de asemenea de la o ,,comunitate bisericească” din Anglia şi America (ibid., p. 447).

[136] S. Bezobrazov, op. cit., p. 106.

[137] Arhiepiscop Nicon, op. cit., p. 159.

[138] Ibid., p. 160.

[139] Episcop Grigorie, op. cit., p. 95.

[140] Ibid., p. 95.

[141] Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora 1918-1968 (Russkaia Pravoslavnaia Tserkov’ Zagranitsei 1918-1968), publicată de Misiunea Duhovnicească Rusă din Ierusalim, 1968, vol. I, p. 49-50.

[142] Primul val al emigraţiei ruse cunoaşte prea bine un anumit fapt pe care adepţii şi admiratorii lui Berdiaev preferă să nu-l menţioneze. Toţi auditorii lui Berdiaev au fost martorii bolii sale foarte specifice: limba lungă a filozofului îi cădea periodic din gură şi chiar acolo, în prezenţa audienţei sale, el o împingea înapoi în gură.

Socotind boala, potrivit tradiţiei ortodoxe, ca pe o mâhnire binevenită, şi luând în considerare semnificaţia ei duhovnicească, reflectăm de asemenea la muţenia părintelui S. Bulgakov după o operaţie la gât (a murit de cancer de gât). Îţi aminteşti fără să vrei de moartea Regelui Irod care a fost mâncat de viu de viermi, de moartea ruşinoasă a lui Arie, şi mult mai recenta moarte bizară a patriarhului Meletie al IV-lea (Metaxakis) din 27 iulie 1935. Acest renovaţionist răutăcios, un francmason (a se vedea un comentariu privind moartea sa în periodicul masonic Pythagore-Equerre, vol. IV, partea 7-8, 1935), a fost găsit zăcând sub un pat cu limba scoasă … Într-adevăr, moartea păcătosului este cumplită (Psalmi 33, 20).

[143] Episcop Grigorie, op. cit., p. 75.

[144] Ibid., p. 98 (Episcopul Grigorie a scris aceasta în 1927). Mitropolit Evloghie, op. cit., p. 653. Epistola Sinodului Episcopilor BORD, Despre esenţa discordiei bisericeşti (O sushchnosti tserkovnoi smuty), nr. 341 din 18/31.03.1927. Citat din: Arhiepiscop Nicon, op. cit., p. 176.

[145] Citat în: Documentele Conferinţei întâistătătorilor şi reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale în legătură cu sărbătorirea a 500 ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Ruse (Deianiia Soveshchaniia glav a predstavitelei Avtokefalnykh Pravoslavnykh Tserkvei v sviazi s prazdnovaniem 500-leta avtokefalii Russkoi Pravoslavnoi Tserkvi). Moscova, 1949, vol. II, p. 148. A se vedea de asemenea protopop S. Bulgakov, ,,La Fântâna lui Iacov” (U kladezia Iakovlia) în colecţia Reunificarea creştină. Problema ecumenistă în conştiinţa ortodoxă (Khristianskoe vozsoedinenie. Ekumenicheskaia problems v pravoslavnom soznanji), YMCA-Press, Paris, 1933.

[146] Arhimandrit Ambrozie, Sfântul Marcu al Efesului şi Unirea de la Florenţa (Sviatoi Mark Efesskii i Florentiiskaia Unia), Jordanville, 1963, p. 226.

[147] I. Konţevici, Sihăstria Optina şi vremea sa (Optina Pustyn’ i ee vremja), Jordanville, 1970, p. 516.

[148] Cronica cinstirii arhiepiscopului Ioan (Letopis’ pochitanija Arkhiepiskopa Ioanna), Schitul Sfântul Ghermano, 1980, p. 95-96.

[149] Arhimandrit Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul (Pravoslavnaia Tserkov i ekumenizm), Mânăstirea Hilandar, Sfântul Munte Athos, Thessalonic, 1974. Citat din traducerea prescurtată şi revizuită din limba sârbă, Moscova 1993, p. 24.

[150] Pentru concizie, vom scrie de acum încolo, în loc de Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, BORD.

[151] Arhimandrit Serafim (Alexiev), arhimandrit Serghie (Jazadjiev), De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist (Pochemu pravoslavnomu khristianinu nel’zia byt’ ekumenistom), SPb., 1992. N.tr.: A se vedea traducerea în limba română la noi pe site.

[152] A se vedea Scrierile păstorilor ortodocşi din diaspora rusă.

[153] Documentele Sinoadelor Ecumenice (Deianiia Vselenskikh Soborov), Kazan, 1887, vol. I, p.19-28.

[154] Ibid., 1892, vol. VII.

[155] Arhiepiscop Serafim (Sobolev), Noua învăţătură cu privire la Sophia, Înţelepciunea lui Dumnezeu (Novoe uchenie o Sofii Premudrosti Bozhiei), Sofia, 1935, p. 121.

[156] Protopop Mihail Pomazanski, Despre viaţă, credinţă şi Biserică (O zhizni, o vere, o Tserkvi), o colecţie de articole, ediţia a doua, Jordanville, 1976, p. 136.

[157] Ibid., p. 121.

[158] Ludmila Perepiolkina, Activitatea de critică literară a lui Vladimir Soloviev în sistemul ideilor sale filozofice (Literaturno-kriticheskaia deiatelnost’ Vladimira Solov’eva v sisteme ego filosofskikh idei), Tampere (Finlanda), 1995, p. 35-37, 196-199.

[159] A se vedea, de exemplu, astfel de lucrări ale lui Vladimir Soloviev precum Prelegeri despre firea Dumnezeului-Om (Chteniia of Bogochelovechestve), mai ales începând de la cea de-a şaptea prelegere, Bruxelles, 1969, p. 295-304; Semnificaţia dragostei (Smysl liubvi) şi o serie de alte lucrări filozofice şi poetice ale sale.

[160] Arhiepiscop Serafim (Sobolev), Noua învăţătură cu privire la Sophia, p. 513.

[161] Arhiepiscop Serafim (Sobolev), Apărarea ereziei sofianismului de către protopopul S. Bulgakov în faţa condamnării ei de către Consiliul Episcopilor BORD (Zashchita sofianskoi eresi protoiereem S. Bulgakovym pred litsom Arkhiereiskago Sobora Russkoi Zarubezhnoi Tserkvi), Sofia, 1937, p. 9.

[162] Ibid.

[163] Ieromonah Ioan (Maximovici), Cinstirea Maicii Domnului şi a Sfântului Ioan Botezătorul şi o nouă direcţie în gândirea filozofico-religioasă rusă; Învăţătura despre Sophia, Înţelepciunea lui Dumnezeu (Pochitanie Bogoroditsy i Ioanna Krestitelia i novoe napravlenie russkoi religiozno-filosofskoi mysli; Uchenie o Sofii, Premudrosti Bozhiei). Colecţia Cronica cinstirii arhiepiscopului Ioan (Maximovici), Frăţia Sfântul Ghermano de Alaska, Platina, California, 1980, p. 15-142.

[164] Scrieri Teologice, 27, Moscova, p. 61.

[165] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 12, p. 31.

În ce priveşte Frăţia Sfântul Ghermano de Alaska unde, potrivit egumenului Andronic ,,părintele Pavel este cinstit în mod special”, trebuie spus că această frăţie nu mai există şi fostul ei conducător, Ghermano (Podmoşenski) a fost caterisit ,,pentru încălcarea unei serii de rânduieli canonice şi pentru că a vădit mândrie şi îngâmfare şi pentru că a fost neascultător faţă de autoritatea bisericească căreia îi era subordonat din punct de vedere canonic” (Procesul verbal nr. 74 al întrunirii cu privire la caterisirea egumenului Ghermano Podmoşenski a secţiunii de preoţi a Consiliului eparhial al Eparhiei Americii de Vest care a avut autoritatea unui tribunal duhovnicesc, 16 iunie 1988, sub preşedinţia IPS Lavru, arhiepiscop de Siracuza şi Sfânta Treime. Viaţa Bisericească, New York, 1988, nr. 3-4, p. 80). Separat de aceasta, în procesul verbal al tribunalului duhovnicesc se spune că ,,egumenul Ghermano a părăsit în mod intenţionat jurisdicţia BORD, alăturându-se unei jurisdicţii necanonice a unui mitropolit Pangratie şi, pe când el se afla sub o interdicţie ecleziastică, a început să săvârşească slujbe dumnezeieşti (Ibid., p. 80).

Aceasta nu a împiedicat Patriarhia Moscovei să arate oarecare atenţie ieromonahului caterisit Gleb Podmoşenski şi să popularizeze periodicul său Pelerinul Rus (Russkii Palomnik) şi alte lucrări, în care el se răzbună pe BORD.

Nu este surprinzător că Podmoşenski (fostul egumen Ghermano) îl cinsteşte în mod deosebit pe Pavel Florenski şi, la rândul său, răspândeşte idei sofianiste în Rusia.

[166] Mitropolitul Vitalie, Mesagerul Ortodox, publicaţie lunară a BORD, SUA şi Canada, nr. 30/31, p. 5-6.

[167] Printre criticii lui Florenski şi Bulgakov, pe lângă arhiepiscopul Serafim, este necesar să-i amintim pe V.N. Losski (Dezbatere despre Sophia [Spor o Sofii], Paris, 1936), şi protopopul profesor Gheorghe Florovski (Căile teologiei ruse [Puti Russkago bogosloviia], Paris, 1937).

Dintre scrierile critice recente merită menţionat articolul ,,Din istoria iconografiei Novgorodului” (Iz istorii Novgorodskoi ikonografii), Scrieri Teologice, Culegerea 27, Moscova, 1986, p. 61-80. Acest articol remarcabil a fost semnat de regretatul mitropolit Antonie (Mel’nikov). Cu toate acestea, înainte de a fi publicat în Scrieri Teologice – când era încă un manuscris Samizdat – numele autorului său a fost indicat prin iniţialele N.K.G. Din câte se ştie, acest text aparţine profesorului Nicolae Gavrilovici Gavriuşin, de la Academia Teologică din Moscova. Mitropolitul Antonie, care era pe atunci preşedintele colectivului editorial al Scrierilor Teologice a putut publica acest articol scris împotriva lui Florenski doar punându-şi numele sub el. De mare interes este articolul lui B. Iakovenko, ,,Modernismul teologico-filozofic al preotului Pavel Florenski în lumina Ortodoxiei” (Bogoslovsko-filosofskii modernizm sviashchennika Pavla Florenskogo v svete Pravoslaviia), Pământul (Zemlia), nr. 11, 1989; publicat şi în jurnalul Sinodului Episcopilor BORD Viaţa Bisericii (Tserkovnaia Zhizn), nr. 1-2, 1990, p. 36-64. În această lucrare, autorul, în timp ce analizează scrierile preotului Pavel Florenski, vorbeşte îndeosebi despre păgânismul ereziei sofianiste, ,,cinstirea numelui lui Dumnezeu”, iconoclasm, magie, ocultism, modernism religios şi alte aspecte ale propovăduirii acestui ereziarh care este atât de cinstit de liberalii din Biserică.

[168] Profesor K. Galitis, ,,Majorităţii protestante nu trebuie să i se permită să hotărască în numele ortodocşilor !”, Orthodoxos Typos, nr. 576, Atena, 14.10.1986, p. 4, col. 5; a se compara cu cel de-al 6-lea Jurnal al Adunării CMB de la Vancouver, 10.8.1983, p. 2, col. 4.

[169] N.tr.: Carte cuprinzând pasajele din Sfânta Scriptură pentru slujbele bisericeşti de peste an, un echivalent al Apostolului şi/sau Evangheliei.

[170] A se vedea New York Times, 15.10.1983; Newsweek, 24.10.1983; în limba rusă, tema ,,noilor traduceri” ale Sfintei Scripturi a fost dezbătută de câteva ori în Rusia Ortodoxă (Pravoslavnaia Rus’), nr. 21, 1/14 noiembrie 1983, nr. 2, 15/28 ianuarie 1984, publicată de Editura Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, SUA.

[171] A se vedea articolul „Femeile vor mai mult de o schimbare ‘timidă’” în cel de-al 7-lea Buletin informativ al Adunării CMB de la Canberra, 7-8.2.1991, p. 3.

[172] Ibid., p. 3, col. 3.

[173] A se vedea interviul acordat de Nicolae Osorgin revistei Dezbatere (Beseda), nr. 7, Leningrad-Paris, 1988, p. 199.

[174] Expresia cel ce opreşte acum a fost înţeleasă în mod unanim de Sfinţii Părinţi ca însemnând un monarh ortodox.

[175] Citat din: Ieromonah Alexie (Macrinov), ,,Contribuţia Academiei Teologice din Sankt Petersburg la dezvoltarea studiilor biblice” (Vklad S.-Peterburgskoi dukhovnoi akademii v razvitie bibleistiki). Colecţia Lucrări Teologice (Bogoslovskie Trudy), Moscova, 1986, p. 205.

[176] N.tr.: Origen a trăit între anii 185-254, cu mult înainte de apariţia textului masoretic.

[177] Ibid., p. 206.

[178] Citat din: Arhimandrit Serafim (Alexiev), arhimandrit Serghie (Jazadjiev), De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist (Pochemu pravoslavnomu khristianinu nel’zia byt’ ekumenistom), tradusă din limba bulgară, SPb., 1992, p. 254-255. A se vedea  Principiul 14. Scopul ecumenismului este acela de a uni toate religiile într-o singură religie antihristică; D) Traducerile ecumenice ale Bibliei.

[179] Ibid., p. 255.

[180] Ieromonah Alexie (Macrinov), op. cit., p. 206.

[181] N.tr.: Actualul patriarh al Moscovei şi întregii Rusii.

[182] În timpurile mai recente, acest punct de vedere a fost declarat în mod hotărâtor la Conciliul Vatican din 1870 de către arhiepiscopul romano-catolic Joseph Strossmeier. A se vedea Papalitatea şi lupta sa cu Ortodoxia (Papstvo i ego bor’ba s Pravoslaviem), Centrul Strijev, Moscova, 1993, p. 21.

[183] N.tr. în limba engleză: în limba rusă, cuvintele ,,pace” şi ,,adunare” au sonoritate similară.

[184] A se vedea ,,Pentru ce unire a tuturor ne rugăm. Despre cea de-a treia cerere a ecteniei mari” (O kakom soedinenii vsekh ma molimsia. Po povodu tret’ego prosheniia Velikoi ektenii), Rusia Ortodoxă [Orthodox Russia], Jordanville, SUA, nr. 22, 1991, p. 8.

[185] Citat din ,,Capcanele ‘Ortodoxiei reînnoite’” (Seti ‘obnovlennago pravoslaviia’) Russkii Vestnik, Moscova, 1995, p. 153. A se vedea de asemenea protopop Lev Lebedev, De ce m-am alăturat Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, Montreal, 1991, p. 22.

[186] ,,Capcanele ‘Ortodoxiei reînnoite’”, p. 141.

[187] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri (Tvoreniia), Sankt Petersburg, 1900, vol. IV, cartea 1, p. 445.

[188] Vreme de mulţi ani, antropologii evoluţionişti şi-au pus nădejdea în aşa-numitul ,,om de Piltdown” ale cărui oase au fost subiectul a peste 500 teze de doctorat până când, în cele din urmă, aceste oase s-au dovedit a fi o înşelătorie (A se vedea Henry M. Morris, Creaţia şi creştinul modern, Moscova, 1993, p. 125).

[189] Science, vol. 224 (1984) p. 58-61. Citat din: Ken Ham, Andrew Snelling, Carl Wiland, Cartea răspunsurilor, Moscova, 1993, p. 60. Pe cei care sunt interesaţi de aprecierea alternativă contemporană a problemelor asociate cu teoria evoluţiei îi trimitem la bibliografia ediţiilor principale ale Institutului de Cercetări Creaţioniste în cartea lui Henry M. Morris, Creaţia şi creştinul modern, 1985 (traducere în limba rusă 1993).

[190] New York Times, 19 octombrie 1980. Citat din: Henry M. Morris, Creaţia şi creştinul modern, Moscova, 1993, p. 77.

[191] Henry M. Morris, op. cit., p. 48.

[192] Cuvântul patriarhului Alexie al II-lea înaintea rabinilor din oraşul New York din 13 noiembrie 1991 şi erezia iudaizanţilor, Moscova, 1992. Această carte de 296 pagini cuprinde analiza detaliată a cuvântării patriarhului Alexie al II-lea şi o culegere de surse care tratează problema în discuţie.

[193] Ibid., p. 8.

[194] Iată două relatări unice care au apărut în presă: ,,Prima Consultaţie Internaţională a reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe şi iudaismului a avut loc între 21-24 martie 1993 la Atena sub auspiciile Comisiei Evreieşti Internaţionale pentru Consultaţie Interreligioasă şi Patriarhia Ecumenică. Au fost prezenţi 25 reprezentanţi de fiecare parte. Patriarhiile Moscovei şi Constantinopolului au fost cei mai de seamă reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe. Reprezentanţii Bisericii Ortodoxe [autocefale] din SUA au fost de asemenea prezenţi.

Adresându-se participanţilor la consultaţie, patriarhul ecumenic Bartolomeu I şi-a exprimat nădejdea că această întrunire va crea ’un nou cadru pentru reînnoirea relaţiilor prieteneşti dintre creştinii ortodocşi şi evreii care trăiesc împreună sub un singur cer într-o singură lume’. Vorbind în numele Congresului Mondial Evreiesc, Leon Feldman a relatat că, în cadrul consultaţiei, au fost abordate o serie de probleme acute, inclusiv ’problemele istorice ale anti-semitismului’, şi de asemenea şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la faptul că textele liturgice ale Bisericii Ortodoxe includ încă conţinut anti-evreiesc” (Russkyi Pastyr, San Francisco, 1993, nr. 16, p. 35-36).

Este semnificativ că această întrunire ,,istorică” a trecut neobservată atât în presa religioasă, cât şi în cea laică din Grecia şi Rusia. Ea a devenit cunoscută în primul rând din ziarele evreieşti, anume din ziarul publicat la Melbourne (ibid., p. 35).

Un an mai târziu, Times relata că ,,Arhiepiscopul Grigorie de Thyatira şi Marea Britanie (al Patriarhiei Constantinopolului), preşedintele comun al Consiliului Creştinilor şi Evreilor, a deschis, în Centrul Sternberg al iudaismului din Finchley, Centrul pentru Dialog Interreligios, numit după Leopold Mueller” (Times, 1 mai 1994. Citat din: Russkiy Pastyr, 1994, nr. 19, p. 44).

[195] A se vedea raportul lui N.F. Stepanov, ,,Apropierea iudeo-catolică şi perspectivele ulterioare ale dezvoltării suplimentare a mişcării ecumeniste”. Actele celui de-al doilea Sobor al BORD, Belgrad, 1939, p. 492-556.

[196] Demnă de atenţie este cartea binecunoscutului erudit iudaist, rabinul profesor Elier Berkowitz, Credinţa de după catastrofă (Faith After Catastrophe), publicată de Institutul pentru Publicaţii despre Problemele Iudaismului pentru Repatriaţi (înfiinţat de secţiunea pentru iudaism a Departamentului pentru Educaţie şi Cultură şi Departamentul Religiilor, în colaborare cu Institutul Memorial de Cultură Ebraică, New York). Publicată de Amaze (în limba rusă), Ierusalim, 1990.

Multe concepte ale iudaismului oficial exprimate în cartea profesorului Berkowitz ar trebui să aibă un efect calmant asupra ecumeniştilor. Dar, în mod evident, ei preferă să nu remarce nimic. Ne vom mărgini la doar câteva citate caracteristice:

,,Acuzarea [evreilor] de uciderea lui Hristos este o ocară pentru creştinism. [Creştinismul] nu va fi reabilitat până când Biserica nu-şi va retrage în totalitate acuzaţiile” (p. 22).

,,Ecumenismul are o relaţie directă cu evreii, întrucât ei au fost de asemenea invitaţi să participe la ,,Biserica universală” de dragul moştenirii religioase comune. Cu toate acestea, este interesant că această invitaţie a fost lărgită în momentul în care era creştină a intrat în perioada sa de declin” (p. 32).

,,Cum ar trebui evreii să privească creştinismul în era post-creştină ? În primul rând, noi suntem datori să ne asigurăm că acum, într-adevăr, creştinismul este în declin” (p. 34).

,,Noi am supravieţuit creştinismului … Doar experienţa noastră, experienţa poporului veşnic demonstrează eşecul total al civilizaţiei şi religiei creştine” (p. 35).

,,Pentru moment, un dialog sincer cu creştinismul este cu neputinţă din punct de vedere emoţional pentru evreime ca întreg … Acesta, probabil, depinde în întregime de conduita ulterioară a creştinilor” (p. 37).

,,Ceea ce se numeşte de obicei tradiţia iudeo-creştină există doar în imaginaţia creştinilor şi ateilor” (p. 37).

,,Tot ceea ce este ne-evreiesc în creştinism este inacceptabil pentru evrei … Mulţi cred că cel puţin Vechiul Testament este comun pentru evrei şi creştini. Aceasta este o eroare profundă … La urma urmei, Dumnezeul lui Avraam nu are nimic în comun cu dumnezeirea treimică a creştinilor” (p. 38).

[197] A se vedea Wall Street Journal, 3.9.1995.

[198] Am împrumutat această expresie de la arhidiaconul Herman Ivanov-Treenadszaty, Ph.D. A se vedea eseul său „Biserica Ortodoxă Rusă la răscruce” (în limba rusă), Lyon-Acorly, 1995, p. 50.

[199] Aceasta este în parte simbolistica vulturului bizantin bicefal care, după căsătoria lui  Ivan al III-lea cu Sofia Paleoloaga (1472) a devenit de asemenea emblema de stat a Rusiei, a „Moscovei – cea de-a Treia Romă”. Despre ,,adevărata esenţă a puterii seculare pe pământ” (cuvintele mitropolitului Vitalie Ustinov), a se vedea un articol concis şi foarte interesant de Mihail Askul, ,,Monarhia sacră şi statul secular” prezentat ca o broşură separată. Publicată de Frăţia Sfântul Iov de Poceaev a BORD, New York/Montreal, 1994, 15 pagini.

[200] Protoiereu Mihail Pol’ski, „Noii Mucenici ai Rusiei”. Editura Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, N.Y., SUA, 1957, vol. 2, p. IX.

[201] De exemplu, pseudo-patriarhul Alexie al II-lea, în discuţia sa cu colaboratorii de la Literaturnaia Gazeta, citând binecunoscutele cuvinte ale mitropolitului Serghie: ,,Bucuriile şi reuşitele Uniunii Sovietice, patria noastră mamă civilă, sunt bucuriile şi reuşitele noastre”, a spus că noţiunea de ,,patrie mamă” folosită în declaraţie ,,a fost un gest curajos din partea mitropolitului Serghie”. A se vedea Alexie al II-lea ,,Biserica a făcut apel în mod repetat la pace în Cecenia”, Literaturnaia Gazeta, Moscova, 15.6.1995, nr. 24 (5555), p. 11, col. 3.

[202] Protoiereu Vladislav Sveşnikov, ,,Psihologia neo-serghianismului” (Psikhologiia neosergianstva), Russkyi Pastyr, San Francisco, nr. 21, 1995.

[203] Herman Ivanov-Treenadszaty, op. cit., p. 27.

[204] Ibid., p. 17-18.

[205] Cu toate că suntem conştienţi de nevrednicia noastră, ne luăm libertatea de a scrie acest capitol şi pe următorul, ambele foarte alarmante, amintind de cuvintele lui A.S. Homiakov citate în prefaţă.

[206] A.S. Homiakov, Biserica este Una (Tserkov’ odna), ediţia a 2-a, publicată de Frăţia Sfântul Iov de Poceaev, Montreal, 1975, p. 64.

[207] Argumente şi fapte (Argumenty i fakty), Moscova, 1995, nr. 45 (786), p. 4. Caracterul batjocoritor al acestei publicaţii este evidenţiat de ,,compania” faimoşilor iubitori de animale printre ale căror fotografii apare în stânga cea a ,,patriarhului”.

[208] Dorim să subliniem că discutând despre cât de nepotrivit este ca un câine să se odihnească pe barba patriarhului, nu avem nimic împotriva ,,celui mai bun prieten al omului”. Dimpotrivă, în Sfânta Scriptură şi în vieţile sfinţilor citim că animalele necuvântătoare, spre deosebire de oameni, Îl cinstesc pe Creatorul lor şi sunt incapabile să-L insulte. Toate făpturile s-au cutremurat când L-au văzut pe Domnul răstignit pe cruce, în timp ce oamenii cu inima împietrită şi-au bătut joc de suferinţa lui Hristos.

Este bine cunoscut că până şi fiarele cele mai sălbatice şi-au arătat dragostea şi respectul faţă de sfinţi, simţind smerenia lor asemenea celei a lui Hristos şi dragostea pe care sfinţii au dobândit-o.

[209] A.I. Osipov, articol prezentat la Conferinţa teologico-academică pe teme de ,,Ortodoxie şi renovaţionism”, Moscova, 16-17.2.1994, p.1, col. 2.

[210] N.tr.: Actualul patriarh al Moscovei şi întregii Rusii.

[211] A se vedea, de exemplu, Russkiy Pastyr, San Francisco, 1994, nr. 17-18, p. 110, 120-121, 123-125.

[212] Într-un articol publicat în Pravoslavnoe Slovo, nr. 12 (49), 1995, preotul Timotei Selski scrie că în catedrala Patriarhiei Moscovei dintr-un orăşel a observat … o LISTĂ DE PREŢURI afişată la ghişeul cu lumânări. ,,’Rugăciunea de după avort 8.000 ruble’ mi-a sărit în ochi. Ce fel de nou ritual era acesta ? Precum am aflat mai târziu, unei femei care va plăti suma cerută la ghişeul cu lumânări i se va citi o anumită rugăciune – rugăciune care ar trebui citită, după câte se pare, după ce-şi va fi omorât propriul copil în pântece. De unde toate acestea ? Care este taina unei dezlegări atât de uşoare de un păcat de moarte, taină necunoscută nici unuia dintre Sfinţii Părinţi ai Bisericii ? Am trăit să vedem ziua în care iertarea păcatului pruncuciderii este cumpărată pentru doar 8.000 ruble şi fără nici o spovedanie ?

[213] Arhiepiscopul Pavel al Finlandei susţinea, neîndoios sub influenţa patriarhului Athenagora, că ,,cineva nu trebuie să meargă neapărat la mărturisire de fiecare dată când doreşte să se împărtăşească”. A se vedea cartea lui, arhiepiscop Pavel, Cum credem, YMCA Press, Paris, 1986, p. 59.

[214] Ibid., p. 55-56.

[215] Arhimandrit Iustin (Popovici), Biserica Ortodoxă şi ecumenismul (Pravoslavnaia Tserkov i ekumenizm), p. 29-31.

[216] N.tr.: A se vedea despre relaţia dintre Mitropolitul Nicodim al Leningradului şi iezuitul Michael Arranz în Septembrie 2008. Caleidoscop – Scurt periplu pe frontul campaniei de impunere a religiei unice –, partea I, Un apologet de frunte al transformării Bisericii Ortodoxe Ruse într-o filială a religiei mondiale: Mitropolitul Nicodim al Leningradului (1929-1978) şi Niciodată nu am auzit astfel de lucruri minunate. Interviu cu iezuitul Miguel Arranz, martor ocular al morţii subite a Mitropolitului Nicodim (Rotov) al Leningradului în cursul audienţei la Papa Ioan Paul I, septembrie 1978.

[217] Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse. Documente, Moscova, 20.11-2.12.1994, p. 26.

[218] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, Moscova, 1994, nr. 11-12, p. 20.

[219] Arhiepiscop Lavru de Siracuza şi Mânăstirea Sfânta Treime, ,,Însemnătatea studiului practic al liturgicii” (Znachenie prakticheskago izucheniia Liturgiki), Rusia Ortodoxă, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, SUA, nr. 19 (1544), 1/14 octombrie 1995, p. 1-3, 15.

[220] Sfântul Sfinţit Nou Mucenic Arsenie, Arhiepiscop de Novgorod. Cuvânt rostit la Conferinţa dascălilor de cântare bisericească, Eparhia Novgorod, 1911. Citat în arhiepiscop Lavru, op.cit, p. 3, col.1.

[221] A se vedea nota 4.

[222] Mitropolit Macarie (Bulgakov), Teologie dogmatică ortodoxă (Pravoslavno-dogmaticheskoe bogoslovie), v. 11, Sankt Petersburg, 1857, p. 39.

[223] Arhidiacon Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, op cit., p. 27.

[224] A se vedea ,,Decizia Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din 1994. Despre problemele vieţii interne şi activitatea externă a Bisericii” (Opredelenie Arkhiereiskago Sobora RPTs 1994 g. O voprosakh vnutrennei zhizni i vneshnei deiatel’nosti Tserkvi), p. 3, punctul 16: ,,Sunt cu totul inadmisibile manifestările unei conduite grosolane, nepăsătoare şi arogante a oricăruia dintre episcopii şi slujitorii Bisericii”.

[225] Pravoslavnaia Rus’, Jordanville, 1992, nr. 17, p. 5, col. 2.

[226] A.S. Homiakov, op. cit. p. 64.

[227] În articolul preotului T. Selski privind ,,lista de preţuri” dintr-o biserică a Patriarhiei Moscovei, citat mai sus, citim de asemenea următoarele: ,,În lista de preţuri, rugăciunea ‘Cui ar trebui să mă rog’ este estimată la câteva mii de ruble. Aşa cum mi-a explicat persoana prezentă la tejgheaua cu lumânări: după ce ai plătit suma cerută, te duci cu chitanţa la strană unde ,,angajaţii de la strană” sunt obligaţi să cânte după slujbă rugăciunea solicitată. Rugăciunea ‘Împărăteasa mea cea plină de dar’ este mai ieftină deoarece este mai scurtă (…). Ultimul punct pe care am reuşit să-l descifrez a fost coloana intitulată ,,binecuvântarea unei case”. Era împărţită în două secţiuni: ‘pentru persoane particulare’ şi ‘pentru organizaţii’. Cea din urmă era de cinci ori mai scumpă. Reiese că harul de astăzi are o dimensiune mai curând materialistă, şi ca să spunem aşa, comercială. Organizaţiile au nevoie oarecum de mai mult har. Să mă ierte Dumnezeu pentru aceste cuvinte, care decurg în mod logic din lista de preţuri stabilită. Nu am mai avut nici o dorinţă sau putere să termin de citit această listă de preţuri teribilă şi profanatoare în care se comercializa harul lui Dumnezeu.

[228] A se vedea Ioan (Snicev), mitropolit de Sankt Petersburg şi Ladoga, Schismele bisericeşti din Biserica Rusă din anii ‘20 şi ‘30 ai secolului XX (Tserkovnye raskoly v Russkoi Tserkvi 20-kh i 30-kh godov XX stoletiia), ediţia a doua suplimentară, Sortavala, 1993, p. 176.

[229] Mitropolit Vitalie, Interviu acordat jurnalului Rusia Ortodoxă (Orthodox Russia), Jordanville, 1992, nr. 17, p. 45.

[230] Textul anatemei împotriva ecumenismului. A se vedea capitolul I al lucrării de faţă.

[231] Epistola Patriarhilor Răsăriteni, Moscova, 1848, p. 22. A se vedea Canoanele Bisericii Ortodoxe tâlcuite de Nicodim de Dalmaţia-Istria, Sankt Petersburg, 1911, vol. I, p. 45.

[232] Arhiepiscop Veniamin (Krasnopevkov), Noile Table ale Legii (Novaia skrizhal’), Sankt Petersburg, 1908, p. 28.

[233] Istorii de neuitat despre nevoinţele duhovniceşti ale sfinţilor şi binecuvântaţilor părinţi (Dostopamiatnyia skazaniia o podvizhnichestve sviatykh i blazhennykh Ottsev), publicate de Vechnoe, 1965, p. 58.

[234] Despre chestiunea spiritualităţii întunecate în Rusia, a se vedea cărţi foarte interesante care se bazează pe fapte: preotul Rodion, Oameni şi demoni: Moduri de ispitire a omului modern de către duhurile căzute (Liudi i demony. Obrazy iskusheniia sovremennago cheloveka padshimi dukhami), Sankt Petersburg, 1991; şi de asemenea cartea Feriţi-vă de cei prin care vin ispitele (Osteregaites’ proizvodiashchikh soblazny), Lugansk, 1991. Cărţile ieromonahului Serafim (Rose), Ortodoxia şi religia viitorului (Pravoslavie i religija budushchago), Alma-Ata, 1991 şi Sufletul după moarte (Dusha posle smerti), Moscova, 1991, care era larg cunoscută în samizdat încă în anii sovietici, au exercitat o influenţă unică şi au ajutat mulţi oameni să devină conştienţi pe pericolul ocultului, magiei, cultelor orientale, meditaţiei şi altor ,,fructe interzise”.

[235] Întoarcerea (Vozvraschehenie), jurnal bisericesc şi social al parohiilor din Rusia ale BORD, supliment la nr. 2 (6), Sankt Petersburg, 1994, p. 7, col. 1.

[236] Citat din Scurt comentariu despre codificarea ritualică (Zapiska o ritual’nom kodirovanii), Sankt Petersburg, 1994, p.7. Această broşură bine documentată a zdrobit pur şi simplu activitatea vrăjitorească a protoiereului V. Lesniak şi a fiilor săi duhovniceşti din IIRPM. Această lucrare este cu atât mai obiectivă şi valoroasă deoarece autorul ei este un susţinător al Patriarhiei Moscovei. Fără să vrea, el demască legătura criminală a Patriarhiei Moscovei cu vrăjitorii. Putem regreta că autorul acestei broşuri este anonim. Deşi, având în vedere activitatea criminală nepedepsită care domneşte acum în Rusia, ca şi puterea adversarilor săi, putem înţelege raţiunile pentru care autorul Scurtului comentariu a preferat să rămână anonim. Astăzi, văzând mânia şi răutatea cu care l-au atacat cei de la IIRPM şi susţinătorii lui, putem înţelege că tactica lui s-a dovedit a fi cât se poate de îndreptăţită. Mai mult, credincioşii ortodocşi realizează că este foarte periculos să invoci puterile întunecate. (În această privinţă, ne putem aminti pătimirile lui Motovilov în pofida legăturii sale cu Sfântul Serafim de Sarov.)

Despre tendinţa tulburătoare a Patriarhiei Moscovei de a aluneca spre spiritualitatea întunecată, a se vedea de asemenea broşura lui R. Dobrovolski, Măscăricii lui Dumnezeu sau Vrăjitoria sub omoforul Bisericii (Bozhii skomorokhi’ ili koldovstvo pod tserkovnym omoforom), Sankt Petersburg, 1994 şi articolul ,,Vrăjitoria se alătură Bisericii” (Votserkovlenie charodeistva) din nr. 5, 1994 al jurnalului BORD din Sankt Petersburg, Întoarcerea (Vozvrashchenie).

[237] Curierul de Hipnologie şi Psihoterapie, Sankt Petersburg, 1992, nr. 2, p. 89.

[238] Ibid., p. 89.

[239] Scurt comentariu despre codificarea ritualică, p. 11.

[240] Din cartea lui V.P. Bikov, Locuri liniştite de odihnă pentru un suflet pătimitor (Tikhie priiuty dlia otdykha stradaiushchei dushi), Moscova, 1913. Citat în I.M. Kontzevich, Pustia Optinei şi vremurile sale (Optina pustyn’ i ee uremia), Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, 1970, p. 562 -563.

[241] Georgii Şevkunov (acum ieromonah Tihon), ,,Nu luaţi parte la lucrările întunericului” (Ne uchastvuite v delakh t’my), Jurnalul Patriarhiei Moscovei, Moscova, 1989, nr. 12, p. 44-47.

[242] Scurt comentariu despre codificarea ritualică, p. 5.

[243] A se vedea Patria Noastră (Nashe Otechestvo), nr. 1, 1993, p. 3; şi de asemenea Radio PtB, Kontakt, 21 mai 1993, 19:50.

[244] Scurt comentariu despre codificarea ritualică, p. 8.

[245] Ibid., p. 9.

[246] Ibid., p. 10.

[247] Ibid., p. 11.

[248] R. Dobrovolski, A. Konovniţin. ,,Vrăjitoria se alătură Bisericii” (Votserkovlennoe charodeistvo), Întoarcerea, Sankt Petersburg, 1994, nr. 5, p. 55.

[249] Alexandro-Nevskoe obshchestvo trezvosti, Vindecarea prin cuvânt (Istselenie slovom), nr. 2, publicată de Otchina, 1995, p. 65. Această culegere este publicată cu binecuvântarea mitropolitului Ioan (Snicev). ,,Vindecătorii” de la IIRPM nu au cruţat nici bani, nici efort pentru a publica o carte întreagă ca răspuns, mai precis ca un urlet categoric răutăcios, la broşura Scurt comentariu despre codificarea ritualică, care i-a împins pe mulţi oameni să reflecteze serios la crimele IIRPM. Vindecarea prin cuvânt, în pofida titlului ei ,,binevoitor”, este artificială şi înşelătoare în toate privinţele. Este adevărat însă că un cititor atent, familiarizat cu Sfintele Scripturi şi patristica, poate extrage din ea informaţii nefavorabile intenţiei IIRPM şi care contrazic minciuna sa mârşavă. Acest fapt este evidenţiat în special de citatul nostru de mai sus din scrisoarea protoiereului Mihail Uliakhin, care a confirmat că şedinţele de ,,codificare” erau într-adevăr organizate în bisericile şi chiar catedralele Patriarhiei Moscovei, fapt negat de mediumuri şi de ,,părinţii lor duhovniceşti”. Din carte devine evident că răposatul mitropolit Ioan, în timp ce venea la unul din programele radio ,,ortodoxe” liberale numit ,,Kolokol”, a poruncit ca broşura despre ,,codificare” să fie retrasă de la vânzare şi arsă (p. 83). Cei care au alcătuit această culegere au reuşit încă o dată să defăimeze BORD (p. 78), care fiind o Biserică adevărată este potrivnică atât magicienilor, cât şi vârcolacilor lor ,,ortodocşi”.

[250] R. Dobrovolski, Măscăricii lui Dumnezeu, p. 4.

[251] Mitropolit Ioan (Snicev), Mitropolitul Manuel Lemeşevski, Sankt Petersburg, 1994.

[252] În nota explicativă a acestei cărţi se poate citi: ,,Această carte posedă o încărcătură bioenergetică puternică, deoarece autorul ei – faimosul bioenergetician, vindecător şi profet – exercită o influenţă pozitivă diversă asupra oamenilor”.

[253] A. Il’in, Tainele universului meu (Tainy moei vselennoi …), p. 352.

[254] Ibid., p. 352, 359, 362.

[255] Întoarcerea, Sankt Petersburg, 1994, supliment la nr. 2/6, p. 7.

[256] A se vedea preot Rodion, op. cit., p. 50-51.

[257] R. Dobrovolski, op.cit., p. 3.

[258] Despre calendarul iulian nou într-amănunt, a se vedea Ludmila Perepiolkina, ,,Calendarul iulian – o icoană a timpului în Rusia veche de 1.000 ani”, Calea Ortodoxă (The Orthodox Way) pe anul 1988, Jordanville, New York, SUA, 1989, p. 129-134. A se vedea de asemenea tabelul de ,,Abateri de la Tipic în calendarul iulian nou”, p. 142-144.

[259] A se vedea Actele Sinoadelor Ecumenice, publicate în traducere în limba rusă la Academia Teologică din Kazan, ediţia a doua, 1887.

[260] Cultura Ortodoxă (Ortodoksinen Kulttuuri), Helsinki, 1994, nr. 4, p. 84-88.

[261] Ibid., 1993, 11.12, p. 11.

[262] A se vedea Canoanele sau Cartea Hotărârilor Sfinţilor Apostoli, Sfintelor Sinoade Ecumenice şi Locale, şi ale Sfinţilor Părinţi. Ediţia a doua completă. Publicată de Frăţia Sfântul Iov de Poceaev din Montreal, Canada, BORD, 1974.

[263] Acest surogat de moralitate care, potrivit lui Nietzsche, este ,,dincolo de Dumnezeu şi de cel rău”, dar în realitate aproape întotdeauna de partea celui rău.

[264] Potrivit tradiţiei patristice, în rugăciunile lor zilnice, monahii şi mirenii ortodocşi cer Domnului să le dea ,,aducerea aminte de moarte” (rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur ,,pentru ceasurile zilei şi nopţii”). Această aducere aminte a sfârşitului iminent şi a răspunsului care trebuie dat în Ziua Judecăţii pentru tot ceea ce a făcut cineva îl ajută pe om să aibă o atitudine mai serioasă şi mai responsabilă faţă de faptele sale şi faţă de viaţa sa în cursul căreia trebuie să se manifeste având înainte veşnicia.

[265] Taina fărădelegii. Două descoperiri din 1909, tipărită la Editura Mânăstirii 75 E. 93rd St., New York, N.Y. 10128, USA; 8011 Champagneur Ave., Montreal, Que. H3N 2K4, Canada, 1994, p. 7-9.

[266] Vom ilustra acest gând cu un extras din Declaraţia Comitetului Social ,,pentru renaşterea morală a patriei noastre”. Se afirmă că pe 7 ianuarie 1996, de praznicul Naşterii lui Hristos, programul de televiziune ,,hogi” din Rusia a arătat o femeie în chinurile naşterii care a fost provocată intenţionat cu două luni înainte de termen. ,,În prealabil, aceasta – nici mamă, nici femeie (în înţelegerea noastră omenească) – a fost de acord în scris ca pruncul născut de ea să fie ucis într-un mod atât de iscusit încât cu organele scoase din trupul lui şi pregătirile făcute să se poată îmbunătăţi sănătatea fizică a celor care vor dori să-şi prelungească viaţa prin intermediul acestui tip de canibalism”. Telespectatorii au văzut nou-născutul mişcându-şi mâinile şi picioarele şi frecându-şi ochii cu mâna lui mică. Apoi, mâinile aşa-zisului ,,personal medical” l-au înfăşurat pe prunc în celofan şi l-au pus într-un congelator (…). După demonstraţia naşterii pruncului şi a morţii lui imediate, telespectatorilor li s-a arătat şedinţa Colegiului Departamentului de Sănătate unde ministrul sănătăţii a anunţat că va suprima orice încercare de a stopa activitatea acestui institut autorizat de el (Institutul Internaţional de Medicină Biologică).

,,Doctorul american care a dezvoltat această tehnologie a noului tip de canibalism ne-a spus că doar în Rusia şi nicăieri altundeva i s-a dat permisiunea de către guvern pentru realizarea acestei ‘activităţi ştiinţifice promiţătoare’, cum a numit-o el. Autorii declaraţiei notează că un asemenea fenomen era de aşteptat să se petreacă în ţara ,,în care maternitatea este pângărită şi fecioria ridiculizată, în care în decursul câtorva ani mass media, cu complicitatea guvernului, a dus o campanie amplă cu scopul distrugerii moralităţii” (Declaraţia Comitetului Social ,,pentru renaşterea morală a patriei noastre. A se vedea Rusia Ortodoxă (Orthodox Russia), Jordanville, SUA, nr. 4, 1996, p. 11).

[267] Risk, vol. V, nr. 3/4, Geneva, 1969, p. 46.

[268] Ibid., p. 4.

[269] Jean-Paul Regimbal, Rock and roll-ul. Violarea conştiinţei prin mesajele subliminale, Saint-Raphael Publications, Sherbrooke, Quebec, Canada, 1983; John O’Connor O.P., Războiul iadului împotriva copiilor noştri, Saint-Raphael Publications, Sherbrooke, Quebec, Canada, 1991.

[270] Risk, vol. V, nr. 1, 1969, p. 4, 13.

[271] Jurnalul EPS, nr. 16, 13 iulie 1994: ,,Noul Consiliu Bisericesc australian îmbrăţişează 13 confesiuni”; Ziarul MECC News Report v. 7/10, iulie-octombrie 1994, p. 16; ,,Ecume-ştiri”, ziarul O Lume (One World), nr. 193, martie 1994, p. 16-17, şi de asemenea filmul făcut de compania ABC pe care l-am văzut.

[272] Biserica Rusă Pravoslavnică 988-1988 (Russkaia Pravoslavnaia Tserkov’ 988-1988), nr. 2, Moscova, 1988, p. 27.

În vremea lui, A. Granovski, care a participat la întrunirile filozofico-religioase din Sankt Petersburg (a se vedea cap. 9), a fost poreclit ,,Leviatanul” de V.V. Rozanov. Cei care l-au întâlnit pe Granovski ,,erau impresionaţi de statura sa enormă, de chipul lui demonic, de ochii pătrunzători şi negri ca smoala, de barba lui nu foarte deasă”. Dar nu mai puţin izbitoare erau ,,declaraţiile făţişe neinteligibile şi de-a dreptul cinice ale acestui preot. Subiectul principal al discursului lui erau relaţiile sexuale …” (Alexander Benua, Memoriile mele, Moscova, 1990, cărţile 4 şi 5, p. 291).

[273] Borisov poate fi numit ,,părinte” doar în anumite condiţii şi în ghilimele, mai ales ţinând cont de atitudinea sa batjocoritoare faţă de euharistie. Pe lângă aceasta, el însuşi insistă asupra reexaminării titlurilor şi adresărilor folosite în mod tradiţional în Biserica Ortodoxă: ,,De ce nu ne-am zice unii altora … fraţi ?” (,,Ogoarele coapte”), p. 178-179.

[274] A se vedea ,,Capcanele Ortodoxiei reînnoite” în Jurnalul Rus (Russkii Vestnik), Moscova, 1995, p. 115.

[275] Patericul. Texte alese ale sfinţilor monahi şi întâmplări din vieţile lor alcătuite de Episcopul Ignatie Briancianinov (“Otechnik.” Izbrannyia izrecheniia sviatykh inokov i povesti iz zhizni ikh, sobrannyia Episkopom Ignatiem Brianchaninovym), ediţia a 4-a, Sankt Petersburg, 1993, p. 428.

[276] Melchisedec, arhiepiscop de Ecaterinburg şi Kurgan. Adnotare la înregistrarea ,,Cântecele ieromonahului Roman”, Studioul de înregistrări din Leningrad, 1991.

[277] Patericul, p. 290.

[278] Ibid., p. 428.

[279] Şi Lucifer şi-a pregătit legiunile pentru atac: ,,Înainte de toate ademeniţi-i pe slujitorii Bisericii Dumnezeului Veşnic cu sugestiile voastre. Arătaţi-le puterea asupra sufletelor celor ce caută mântuirea, asupra domnitorilor şi regilor, prin frumuseţea femeilor şi oportunitatea cuceririi lor uşoare; arătaţi-le avantajele lumeşti, bogăţia şi atracţia exterioară a împrejurărilor, splendoarea, luxul şi mijloacele de a pune stăpânire pe ele … Faceţi ca sfintele vestiri ale Celui Înviat să fie uneltele din mâinile lor ascunse celor ce caută mântuirea, astfel încât să nu se vădească caracterul lor criminal înaintea oamenilor. Umblaţi să-i corupeţi cu grijă şi treptat … Credinţa oamenilor se va clătina, deoarece ei vor crede că dacă slujitorii şi învăţătorii Bisericii sunt aşa, atunci credinţa pe care ei o propovăduiesc nu duce la mântuire, ci la pierzare, şi ei mint (…). Dar văzându-i pe slujitorii Bisericii Lui aşa cum i-aţi făcut, ei vor fi ispitiţi odată pentru totdeauna să nu se încreadă în Dumnezeu, şi vi se vor alătura şi vor recunoaşte doar cultura noastră elementară şi libertatea noastră ca adevăratul progres (Taina fărădelegii, p. 7-8).

[280] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la cuvintele Sfântului Prooroc Isaia (în limba rusă), Omilia 1, paragraful 1, Scrieri, Vol. VI, cartea I, Sankt Petersburg, 1900, p. 380.

[281] F.M. Dostoievski, Idiotul, partea a 4-a, cap. 7.

[282] Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, Vatican şi Rusia (Vatikan i Rossija). Prima ediţie a fost publicată de Frăţia Sfântul Iov de Poceaev, Eparhia de Montreal şi Canada a BORD, editura mânăstirii, 8011 Champagneur Ave., Montreal, Quebec, Canada, 1989. În Rusia, această lucrare a fost publicată de Mânăstirea de maici Marta şi Maria şi de Frăţia Fapta Ortodoxă, Moscova, 1993, şi apoi retipărită de diverşi editori.

N.tr.: A se vedea traducerea unui articol cu acelaşi titlu, care constituie o conferinţă ţinută în Sydney şi Melbourne, Australia la cel de-al 24-lea Congres al Tinerilor Ruşi din anul aniversar al unui mileniu de la creştinarea Rusiei.

[283] Citat din Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, Biserica Rusă faţă în faţă cu occidentul (L’Eglise Russe face a l’Occident), O.E.I.L., Paris, 1991, p. 112. Această carte ar putea deveni o adevărată revelaţie pentru cititorii occidentali în ce priveşte modul lor de a înţelege Rusia. Traducerea sa în limba rusă: Arhidiacon Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, Russkaia Pravoslavnaia Tserkov litsom k Zapadu. Munchen-Moscova, 1994.

[284] Vladimir Soloviov, Opere complete în 12 vol., Bruxelles, 1969, vol. 11, p. 92.

[285] Caracterul neschimbător al definiţiilor dogmatice ale credinţei este confirmat de hotărârile Sinoadelor Ecumenice care sunt ,,autoritatea pământească supremă a Sfintei Biserici a lui Hristos, pusă în aplicare sub călăuzirea Sfântului Duh, aşa cum s-a afirmat întâi prin hotărârea Sinodului Apostolic: Pentru că s-au părut Sfântului Duh şi nouă (Faptele Apostolilor 15, 28). (Legea lui Dumnezeu (The Law of God), Jordanville, 1987, p. 494). Canonul 1 al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic spune: ,,A nu se strica credinţa … ci a rămânea aceea domnitoare, şi a se anatematisi toate eresurile”. Acest canon este întărit şi de canoanele Sinoadelor Ecumenice: canonul 7 al celui de-al III-lea Sinod, canonul 1 al celui de-al IV-lea Sinod, canonul 1 al celui de-al VI-lea Sinod şi canonul 1 al celui de-al VII-lea Sinod.

[286] A.S. Homiakov, Opere teologice (Sochinenija bogoslovskija), vol. II, ed. Iuri Samarin, Praga, 1867, p. 79.

[287] Ibid., p. 71.

[288] În mod tradiţional, în Rusia, cuvântul ,,Biserică” nu era utilizat cu privire la latini, protestanţi şi alţii. Doar în perioada Petersburg a istoriei sale, probabil din cauza influenţei folosirii de către ei a termenilor occidentali ,,Biserica Catolică”, ,,Biserica Luterană”, şi în presa laică chiar ,,Biserica Budistă”, ,,Biserica Musulmană” etc, a devenit curent.

[289] F.M. Dostoievski, Idiotul, partea a IV-a, cap. 7.

[290] Arhipreot Mitrofan (Znosko-Borovski, acum episcop al BORD), Ortodoxia, romano-catolicismul, protestantismul şi sectarismul. Prelegeri de teologie comparată ţinute la Seminarul Teologic Sfânta Treime (Pravoslavie, Rimo-katolichestvo, Protestantizm i Sektantstvo). Editura Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1972, p. 23.

[291] Termenul este utilizat pentru a indica atitudinea binevoitoare faţă de o abatere parţială de la cerinţele canonice stricte, dacă este în folosul turmei şi al Bisericii.

[292] Irelevenţa respectării de către latini a obiceiurilor iudaice a fost discutată de mulţi. Astfel, în 1053, o astfel de lucrare a fost scrisă de un arhiepiscop bulgar de seamă, Leon al Ohridei, despre învăţăturile patriarhului Constantinopolului Mihail Cerullarie. În secolul al XX-lea, declarând neimplicarea evreilor în Răstignirea lui Hristos şi faptul că ei continuă să fie ,,poporul ales al lui Dumnezeu”, papalitatea a început de fapt să practice iudaismul în sânul creştinătăţii, invitându-i deschis pe catolici să se pregătească pentru venirea ,,timpurilor mesianice” alături de evrei. Cineva poate citi despre aceasta în documente romano-catolice oficiale, precum declaraţia Nostra aetate (Conciliul Vatican II) şi Îndrumări pastorale (1973), şi prin numeroasele declaraţii acum obişnuite de acest gen întâlnite din abundenţă în publicaţiile Vaticanului şi în mass media simpatizantă.

[293] Lucrarea capitală şi bine argumentată a lui Nicolae N. Voeikov, Biserica, Rusia şi Roma (Tserkov’, Rus’ i Rim), publicată de Mânăstirea Sfânta Treime din Jordanville, New York, 1983, 512 pagini, tratează seria de probleme legate de romano-catolicism. Calitatea unică a acestei cărţi bine documentate constă în informaţia nouă din istoria Bisericii primare şi relaţiile dintre Roma şi Biserica Sobornicească, extrasă din surse occidentale şi care nu a mai fost publicată până acum în limba rusă. Despre Biserica Latină, a se vedea de asemenea M.I. Koialovici, Unirea Bisericii Lituaniene (Litovskaia Tserkovnaia unija), Sankt Petersburg, 1859-1861, vol. 1-2; P.N. Zhukovici, Sinodul de la Brest din 1596 (Brestskii sobor 1596 goda), Sankt Petersburg, 1907 şi lucrarea citată mai sus a arhidiaconului Ghermano Ivanov-Trinadtzaty.

[294] Arhipreot Mitrofan Znosko-Borovski, op. cit. p. 44.

[295] Ibid., p. 30.

[296] În 1967, Papa Paul al VI-lea a publicat Indulgentiorum doctrina, potrivit căreia corespondenţa dintre indulgenţă şi perioada de timp petrecută în purgatoriu nu mai este determinată.

[297] Papa Ioan al XII-lea (955-964) a elaborat un ,,tarif special de taxe pentru iertarea păcatelor spre folosul Penitenciarului Apostolic”. Uciderea unui preot de către un mirean costă 7 monezi de argint, a unui mirean de către un mirean, 5 arginţi. Păcatele trupului au devenit cea mai profitabilă sursă de venit pentru Biserica Romană timp de multe secole ce au urmat: iertarea păcatului curviei comis de un preot se taxa cu o sumă de 67 franci, 11 bani şi 6 firfirei; păcatele nefireşti îl costau pe un preot 219 franci şi 14 bani. Păcatul adulterului era evaluat la o sumă de 87 franci şi 13 bani pentru mirenii de ambele sexe. Papa Ioan al XII-lea era destul de tolerant faţă de incest: acest păcat costa … doar 40 bani”. (Aceste detalii sunt luate din binecunoscuta carte a lui Dupin de Saint-Andre, Tarifele Penitenciarului Apostolic, publicată în 1520 şi reeditată în 1741 la Roma, şi din nou în 1879). Citat în N.N. Voeikov, Biserica, Rusia şi Roma, p. 56-57.

[298] Arhipreot Mitrofan Znosko-Borovski, op. cit., p. 48.

[299] Sfântul Ioan de Shanghai şi San Francisco, Cinstirea Maicii Domnului în Biserica Ortodoxă (Kak Pravoslavnaia Tserkov’ chtila i chtit Bozhiju Mater). În culegerea Cronica cinstirii arhiepiscopului Ioan (Maximovici), Frăţietatea Sfântul Ghermano de Alaska, Platina, California, 1980, p. 44-47.

[300] Arhimandrit Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Moscova, 1993, p. 95-96.

[301] Arhiepiscop J.G. Strossmayer, Despre vicariatul şi infailibilitatea papilor. Discurs ţinut la Conciliul Vatican I din 1870 (O namestnichestve i nepogreshimosti pap. Rech na I Vatikanskom Sobore 1870 goda). Traducerea în limba rusă a acestui document a fost publicată prima dată în Tserkovnye Vedomosti, 1905, nr. 30 şi 31. Noi cităm din culegerea Papalitatea şi lupta sa cu Ortodoxia (Papstvo i ego borba s Pravoslaviem), Moscova, 1993, p. 26-30.

[302] Potrivit cardinalului roman Baronius, vreme de 150 ani, tronul papal a fost ocupat de nişte ,,monştri cu o viaţă mizerabilă, caracter pervers, în general cele mai infame persoane în toate privinţele” (a se vedea see Adevărul despre vicariatul şi infailibilitatea papilor romani (Pravda o namestnichestve i nepogreshimosti rimskikh pap), Kameneţ-Podolsk, 1905, p. 16). Despre imoralitatea profundă a pontifilor, episcopilor şi clericilor romani din perioada premergătoare căderii Romei din Biserica Sobornicească, profanările şi simonia comise de ei şi desfrânarea lor, se poate citi în Enciclopedia Teologică Catolică (a se vedea Dicţionar de Teologie Catolică, Paris, 1939, vol IV, col. 2302).

[303] Citat în N.N. Voeikov, Biserica, Rusia şi Roma, p. 190.

[304] Sinoadele Ecumenice, tomul II-2. ,,Cele treizeci de hotărâri ale Conciliului Vatican II” (textul original în latină cu traducerea paralelă în franceză). Ediţiile CERF, Paris, p. 1658-1659 (816-817).

[305] Făcând acest pas sub presiunea puterilor seculare, Papa Liberie s-a pocăit şi mai târziu a fost chiar canonizat. Ecleziologia ortodoxă nu vede nimic nefiresc în faptul că acest viitor sfânt a cedat slăbiciunii omeneşti. Dar cum poate cineva să pună de acord acest caz cu ecleziologia romano-catolică care postulează infailibilitatea pontifilor săi ?

[306] Citat în arhipreot Mitrofan Znosko-Borovski, op. cit., p. 47.

[307] A se vedea Epistola Patriarhilor Răsăriteni din 1895. Citat în Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, Biserica Rusă faţă în faţă cu occidentul, O.E.I.L., Paris, 1991, p. 207.

[308] Termenul este folosit de Ghermano Ivanov-Trinadtzaty şi înseamnă idolatrizarea papei de la Roma, op.cit. p. 238.

[309] Bougaud (Smile, episcop de Laval), Creştinismul şi vremurile actuale (Le christianisme et les temps presents), tomul IV, ,,Biserica”, Paris, Lib. Poussielgue freres, 1882.

[310] Bougaud, ibid. p. 506-516 şi urm..

[311] Arhidiacon Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, Biserica Rusă faţă în faţă cu occidentul, p. 238.

[312] Inventată de papalitate şi necunoscută Bisericii [comentariul autoarei].

[313] Ibid. p. 237.

[314] Bougaud, ibid. p. 47.

[315] Citat în arhipreot Mitrofan Znosko-Borovski, op. cit. p. 36.

[316] A se vedea, de exemplu, cartea Mgr. Marcel Lefebvre, Sunt neîncoronaţi. De la liberalism la apostazie. Tragedia conciliară (Ils L’ont decouronne. Du liberalisme a l’apostasie. La tragedie conciliaire). Ediţia Fideliter, N.-D. du Pointet-Brout-Vernet. F. 03110 – Escurolles, 1987.

[317] Aşa cum este relatat de The New York Times (din 28 iunie 1996, în sectiunea internaţională), în oraşul Konstanz (Germania), episcopul vechi catolic Ioachim Fobbe a hirotonit două femei preot, ambele căsătorite: pe teoloaga Angela Berlis şi profesoara Regina Pickel-Bossau. Acest eveniment a atras puternic atenţia publică, mai ales legat de aşteptata vizită a Papei Romei în Germania. Este binecunoscut faptul că Vaticanul primeşte sute de mii de cereri pentru a institui ,,preoţia” femeilor. Deşi Papa Ioan Paul al II-lea a avut o reacţie negativă faţă de hirotonirea femeilor de către vechii catolici, asemenea predecesorilor săi, el nu a făcut uz de dreptul său ,,ex cathedra” de a condamna fenomenul ,,preoţiei” femeilor (Ştiri bisericeşti, New York, 1996, nr. 4 (53), p. 9-10). Circumspecţia pontifului roman este de înţeles: printre romano-catolici, mai ales în Olanda şi SUA, posibilitatea cât se poate de reală de a ,,hirotoni” femei s-a copt deja din vremea lui Ioan Paul al II-lea (Malachi Martin, Declinul şi căderea Bisericii Romane, 1981). Cât despre vechii catolici, această ,,evoluţie” a lor este asemănătoare degradării morale a protestanţilor.

[318] Mgr. Marcel Lefebvre, Sunt neîncoronaţi, p. 163.

[319] A se vedea Biserici Surori. După 500 de ani de la Florenţa, Boston, 1994, p. 17.

[320] Ibid., p. 27.

[321] Ibid., p. 29.

[322] Ibid., p. 28-29. Ibid., p. 13.

[323] Ibid., p. 13.

[324] Ibid.

[325] Ibid., p. 30.

[326] A se vedea protoiereu Alexie Young, Graba de a îmbrăţişa, New York, 1996, p. 47.

[327] Biserici Surori, p. 33-34.

[328] Orthodoxos Typos, nr. 718, Atena, 7 noiembrie 1986, p. 1-4.

[329] Biserici Surori, p. 16.

[330] Malachi Martin, Declinul şi căderea Bisericii Romane. Citat în: protoiereu Alexie Young, Graba de a îmbrăţişa, p. 48.

[331] Protoiereu Alexie Young, Graba de a îmbrăţişa, p. 48.

[332] A se vedea Athanasios I Delikostopulos, În afara zidurilor: Athenagora I, patriarhul ecumenic, Atena, 1988, p. 226. Citat în Adevăratul ,,triumf” al diplomaţiei Vaticanului în dialogul ortodoxo-papist ,,Uniunea de la Balamand”. Publicat de Sfânta Mitropolie de Oropos şi Fili, Attica, Grecia, nr. 14, iulie/septembrie 1993 (traducere din limba greacă).

[333] Episkepsis, nr. 139, 13.1.1976, p. 13-15.

[334] În legătură cu aceasta, din punctul de vedere catolic, până şi sfintele taine săvârşite de preoţi implicaţi în ,,liturghiile negre” satanice sunt valide.

[335] Despre Meletie al IV-lea (Metaxakis) şi activitatea sa masonico-renovaţionistă, a se vedea articolul profesorului S. Troiţki, ,,Haideţi să luptăm împreună împotriva pericolului”, Jurnalul Patriarhiei Moscovei, Moscova, 1950, nr. 2, p. 37, 46-47; monah Gorazd, ,,Quo vadis, Patriarhia Constantinopolului ?”, Rusia Ortodoxă, 1992, nr. 2, p. 7-11; Episcopul Fotie de Triadiţa, Cea de-a 70-a aniversare a Congresului pan-ortodox de la Constantinopol. Un pas major pe calea către apostazie, Rusia Ortodoxă, 1994, nr. 1 şi 6, şi în Calendarul Bisericii Ortodoxe, Editura Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1996, p. 5-29.

[336] Arhimandrit Iustin Popovici ,,Epistolă către Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe din 7 mai 1977”. Citat în monah Gorazd, op. cit., p. 10.

[337] Ibid.

[338] Arhimandrit Ambrozie, ,,Sfântul Marcu al Efesului şi Unirea de la Florenţa”, Editura Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1963, p. 181.

[339] Protoiereu Alexie Young, Graba de a îmbrăţişa, p. 48.

[340] N.tr.: A se vedea, de asemenea, Uniatismul: Trambulina Vaticanului spre Ortodoxie şi Declaraţia de la Balamand. Noul cal troian al Vaticanului.

[341] Arhimandrit Ambrozie, ,,Sfântul Marcu al Efesului şi Unirea Florentină”, Editura Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1963, p. 214.

[342] Prin aceasta noi îi avem în vedere pe ideologii şi liderii activi ai ecumenismului, în special pe cei ,,ortodocşi”, care sunt pe deplin conştienţi de lucrarea lor anticreştină, distrugătoare.

[343] Arhiepiscop Stelian, Predică: ,,Liturghia ortodoxă” (Consiliul Mondial al Bisericilor, Cea de-a VII-a Adunare Generală de la Canberra, Australia, 7-20 1991. Document nr. WO 10.1., p. 3).

[344] A se vedea o broşură specială (de 44 pagini) a unui binecunoscut teolog A.D. Delimbasis, Combaterea unui ,,verdict” anticanonic. Respingerea ,,verdictului” anticanonic al ,,Sinodului” tâlhăresc de la Fanar, Atena 1993, care a fost dedicată acestui ,,Sinod” din 30-31 iulie 1993.

[345] Orthodoxos Typos, nr. 1057, 7 ianuarie 1994.

[346] Despre Uniunea de la Balamand a se vedea Mitropolit Hristodul K. Demetriados, Uniaţia: este doar o metodă învechită de unire ? (în limba greacă). În jurnalul Bisericii din Pireu, nr. 32 (139), octombrie 1993, p. 35-37. O critică detaliată şi bine argumentată a Uniunii de la Balamand este cuprinsă în seria de articole ale profesorului de teologie de la Universitatea din Thessalonic, arhipreot Teodor K. Zizis, publicate în perioada 3 martie – 5 mai 1994 în Ecclesiastike Aletheia (Grecia); această publicaţie a fost suspendată pe neaşteptate în ciuda notei ,,va urma”. A se vedea de asemenea ,,Apelul monahilor athoniţi cu privire la Uniunea de la Balamand” în Orthodox Russia, nr. 1524, 1/14 decembrie 1994, p. 7-11; M. Verle ,,Un conclav la Vatican”, Orthodox Russia, nr. 1540, 1/14 august 1995, p. 5-15; o serie de articole în La Lumiere du Thabor, revistă internaţională de teologie ortodoxă. Frăţia Ortodoxă Sfântul Grigorie Palama, Paris, L’Age d’Homme, nr. 38, 41-42.

[347] Arhiepiscop Averchie (Tauşev), ,,Sfântul Ioan de Kronstadt şi papismul romano-catolic” (Sviatoi pravednyi otets Ioann Kronstadtskii i rimo-katolicheskii papizm). În broşura lui N. Voeikov, Adevărul despre uniatism (Pravda ob uniatstve), Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1990, p. 6.

[348] Bisericile Ierusalimului, Serbiei, Bulgariei, Georgiei, Greciei, Cehoslovaciei nu au participat la sesiune.

[349] Documentul de la Balamand al Comisiei Mixte de dialog teologic între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă despre ,,Uniatism, metoda de unire a trecutului şi căutarea actuală a comuniunii depline”, Episkepsis, nr. 496, septembrie 1993, p. 26-32; noi utilizăm textul complet în limba franceză: „L’Uniatisme, methode d’union du passe, et la recherche actuelle de la pleine communion (Document de Balamand)”, publicat în Irenikon, nr. 3, 1993, p. 347-356. În versiunea franceză a acestui document, paragraful 13 conţine afirmaţia despre ,,respingerea oricărei rebotezări”, care este omis în textul în limba engleză.

[350] Episkepsis, ziarul oficial al Patriarhiei Constantinopolului, publicat la Chambesy.

[351] ,,Balamand, anti-uniatism sau negare a Ortodoxiei ?”, Lumina Taborului, nr. 38, p. 103.

[352] Arhidiacon Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, Vatican şi Rusia, p. 19.

[353] ,,Balamand, anti-uniatism”, p. 104.

[354] Ibid.

[355] Arhimandrit Ambrozie, ,,Sfântul Marcu al Efesului”, p. 181.

[356] Existenţa Bisericilor locale, diferând teritorial, nu încalcă în nici un fel unitatea Sfintei Biserici Ortodoxe. Este adevărat, practic toate Bisericile locale se complac acum în erezia ecumenismului şi, prin urmare, au căzut din Sfânta Ortodoxie. Biserica cea Una a lui Hristos este alcătuită din Bisericile şi jurisdicţiile locale care păstrează cu credincioşie curăţia Ortodoxiei.

[357] Arhipreot Ioan Romanides, profesor de teologie la Şcoala Teologică din Balamand, Liban, fost profesor de teologie dogmatică la Şcoala Teologică Ortodoxă din Brookline (SUA), profesor onorific de teologie la Universitatea din Thessalonic, a lămurit ,,schisma” care s-a statornicit sub influenţa propagandei medievale şi care nu este nimic altceva decât căderea latinilor de la Ortodoxie. Textul articolului său ,,Acordul dintre ortodocşi şi catolici: Balamand, Liban” (4 pagini) se află în Orthodoxos Typos, nr. 1067, 18 Martie, 1994. În rusă: Orthodox Russia, nr.1514, 1/14 iulie 1994, p. 6-7.

[358] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, Moscova, 1991, nr. 10, p. 61.

[359] A se vedea Katolike (ziar romano-catolic, publicat la Atena), nr. 2635, 7 ianuarie 1992, p. 6.

[360] A se vedea Katolike, nr. 2643, martie 1992, p. 1; nr. 2635, 7 ianuarie 1992, p. 4.

[361] T. Ignatici, ,,Etapele decăderii: reflecţii despre progresul apostaziei bisericeşti” (Etapy spuska; razmyshlenija o postupatelnom khode tserkovnoi apostasii), Veche, nr. 51, Munchen, 1993, p. 75.

[362] Deşi afirmaţia despre respingerea rebotezării lipseşte din paragraful 13 al textului oficial al Acordului de la Balamand, în limba engleză această hotărâre reiese în mod firesc din textul acestui paragraf.

[363] Despre această chestiune, a se vedea Sfântul Atanasie din Paros, ,,Cei ce se convertesc de la latini …” în cartea monahului Teodorit Athonitul, Monahism şi erezie (în limba greacă), Atena, 1977; binecunoscuta lucrare a arhiepiscopului Ilarion Troiţki, un nou mucenic al Rusiei, Nu există creştinism fără Biserică, ediţia a doua, Frăţia Sfântul Iov de Poceaev, Canada, BORD, editura mânăstirii, Montreal, 1986. Titlul său în limba engleză este Unitatea Bisericii şi Conferinţa Mondială a Comunităţilor Creştine, editura mânăstirii, Montreal, 1975. Această chestiune este discutată în cartea arhipreotului George Metallinos, Mărturisesc un botez, Atena 1983, p. 37, 41; şi în lucrarea sa ,,Uniaţia: chipul şi masca” în culegerea Uniaţia: ieri şi astăzi, Atena, 1992, p. 45-46 unde este lămurit că franco-papismul a fost condamnat de două Sinoade Ecumenice şi de asemenea de Sinoadele ţinute sub arhiepiscopii Fotie şi Grigorie Palama (ambele lucrări în limba greacă). A se vedea de asemenea articolul ,,Adevăratul ‘triumf’ al diplomaţiei Vaticanului în dialogul ortodoxo-papist”, în periodicul trimestrial al Sfintei Mitropolii de Oropos şi Fili, Attica, Grecia, nr. 14, iulie-septembrie 1993, p. 5-6.

[364] Arhiepiscop Ilarion Troiţki, Nu există creştinism fără Biserică, p. 121.

[365] Diacon Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, ,,Despre primirea în Biserica Ortodoxă”, Mesagerul Episcopiei Europei de Vest a BORD, Geneva, toamna 1986, nr. 95, p. 45. Potrivit arhiepiscopului Ilarion Troiţki, ,,în Trebnicul (Cartea celor de trebuinţă) lui Petru Movilă este introdusă o idee necunoscută în Biserica primară: aceea că există un soi de validitate a tainelor săvârşite în afara Bisericii” (op.cit., p. 136).

[366] Arhiepiscop Ilarion, ibid., p. 136.

[367] Diacon Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, op.cit., p. 45.

[368] Orthodox Russia, 1971, nr. 20, p. 12-13.

[369] Sfântul Ioan de Shanghai şi San Francisco ,,Cuvânt despre Înfricoşata Judecată” (Beseda o strashnom sude) din culegerea Arhiepiscopul Ioan (Maximovici) – arhipăstor, om al rugăciunii şi ascet, Editura Episcopiei Americii de Vest a BORD, San Francisco, 1991, p. 183-184.

[370] În această ordine de idei, ne amintim conversaţia noastră cu mitropolitul Vitalie, întâistătătorul BORD. Răspunzând la întrebarea noastră despre profeţia Sfântului Nil Izvorâtorul de Mir că vor rămâne foarte puţini oameni înainte de sfârşitul lumii (noi ştim că populaţia creşte tot timpul până la un nivel periculos) şi că va trebui să parcurgi distanţe mari pentru a vedea alt om, mitropolitul a spus: ,,Aceasta înseamnă că vor fi câţiva creştini adevăraţi. La urma urmei, acum noi zburăm adeseori, sau dăm un telefon la mii de kilometri doar pentru a vedea sau a vorbi cu un prieten ortodox căruia îi împărtăşim ideile noastre”. Viaţa însăşi dovedeşte adevărul acestor cuvinte: această carte scrisă de un autor rus este tradusă în Australia şi publicată în America. Noi suntem încredinţaţi de rugăciunile, ajutorul şi sfatul bunilor noştri prieteni din Rusia, Franţa, Bulgaria, Canada, SUA şi alte ţări.

[371] Arhimandrit Ambrozie, ,,Sfântul Marcu al Efesului”, p. 11.

[372] Jean-Paul Pigasse, ,,Marele proiect al lui Ioan-Paul al II-lea”, Miza lumii, Paris, nr. 10, octombrie 1993, p. 25.

[373] Ibid.

[374] Arhidiacon Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, Vatican şi Rusia, p. 64.

[375] Profesor arhipreot Ioan S. Romanidis, ,,Acordul dintre ortodocşi şi catolici” (Soglashenie mezhdu pravoslavnymi i katolikami), Rusia Ortodoxă (Orthodox Russia), Jordanville, N.Y., 1994, nr. 1514, p. 7.

[376] Jean-Paul Pigasse, ,,Marele proiect”, p. 25.

[377] În ,,Epistola” sa către papa Romei, patriarhul Bartolomeu scrie: ,,Noi vă asigurăm de profunda noastră solidaritate în rugăciune şi de sprijinul pe care-l aveţi de la mine personal şi de la Sfântul nostru Sinod”. Gândirea Rusă (Pense Russe), 22 ianuarie 1993.

[378] Episcop Grigorie (Grabbe), ,,Ecumenism and antihrist”, Raport către Sinodul Episcopilor din 1981, din cartea sa Biserica şi învăţătura sa în viaţă (The Church and its Teaching in Life). Publicată de Mânăstirea Sfânta Treime, Editura Sfântul Iov de Poceaev, Jordanville, 1992, v. 3, p. 121.

[379] N.tr.: Despre Mitropolitul Nicodim al Leningradului, a se vedea:

» Septembrie 2008. Caleidoscop – Un apologet de frunte al transformării Bisericii Ortodoxe Ruse într-o filială a religiei mondiale: Mitropolitul Nicodim al Leningradului (1929-1978)

» Martie 2007. Din culisele colaborării Bisericii Catolice din Polonia cu securitatea (II) – despre semnarea Pactului de la Metz dintre Patriarhia Moscovei şi Vatican, cu privire la necondamnarea comunismului la Conciliul Vatican II.

» Niciodată nu am auzit astfel de lucruri minunate. Interviu cu iezuitul Miguel Arranz, martor ocular al morţii subite a Mitropolitului Nicodim (Rotov) al Leningradului în cursul audienţei la Papa Ioan Paul I, septembrie 1978

[380] Acest glas al poporului, vai, este de neconceput acum în Rusia din cauza vătămării duhovniceşti care izvorăşte din Patriarhia Moscovei şi căreia i se face reclamă de mass-media care laudă şi propagă ecumenismul şi alte soiuri de dezintegrare morală şi spirituală printre oamenii care doar recent s-au eliberat de jugul comunist. Credincioşii şi închinătorii ocazionali (şi ei sunt în majoritate) ai Patriarhiei Moscovei sunt obişnuiţi deja să privească în tăcere şi cu indiferenţă la episcopii ,,ortodocşi” care se îmbrăţişează în amvon în sărutul dragostei cu latini, anglicani, protestanţi şi alţi eretici, inclusiv ,,preotese” şi ,,femei-episcopi”.

[381] A se vedea jurnalul catolic The Tablet (20 martie 1993); cartea lui P. Keheler, Patimă şi Înviere: Biserica Greco-Catolică din Ucraina sovietică, 1939-1989 (Passion et Resurrection: l’Eglise Grecque-Catholique en Ukraine Sovietique, 1939-1989). Citat de Lumina Taborului (La Lumiere du Thabor), revistă internaţională de teologie ortodoxă, nr. 38, p. 127; editată de Frăţia ortodoxă Sfântul Grigorie Palama, Paris.

[382] Ibid.

[383] N.tr.: Actualul patriarh, urmaş în scaunul Moscovei şi al întregii Rusii al patriarhului Alexie al II-lea (1990-2008).

[384] Arhipreot Lev Lebedev, De ce m-am alăturat Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora ? (Why I Joined the Russian Orthodox Church Abroad ?), Montreal, publicată de Frăţia Sfântul Iov de Poceaev, Eparhia de Montreal şi Canada a Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora (BORD), Montreal, 1991, p. 26-27.

[385] A se vedea Ecumenism, nr. 117, 1995. Citat de Russkii Pastyr, San Francisco, 1995, nr. 21, p. 87.

[386] Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din 29 noiembrie – 2 decembrie 1994. Documente, rapoarte (The Bishops’ Council of the Russian Orthodox Church of Nov. 29 – Dec. 2, 1994. Documents, Reports). Publicat de Patriarhia Moscovei, 1995, p. 191.

[387] A se vedea preot Timotei Selski, ,,A rămâne în Biserica Universală !”, Rusia Ortodoxă (Orthodox Russia), nr. 1547, 15/28 noiembrie 1955, p. 5-6.

[388] A se vedea raportul său ,,Privind atitudinea Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de colaborarea inter-creştină în căutarea unităţii” (Ob otnoshenii Russkoi Pravoslavnoi Tserkvi k mezhkhristianskomu sotrudnichestvu v poiskakh edinstva) în colecţia de documente şi rapoarte a Sinodului Episcopilor Patriarhiei Moscovei din 1994, p. 92-100.

[389] Ibid., p. 93.

[390] A se compara episcop Grigorie (Grabbe), Biserica Rusă faţă în faţă cu răul predominant (Russkaia Tserkov pered litsom gospodstvuiushchago zla), Editura Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, N.Y., 1991, p. 136.

[391] Arhipreot Ioan de Kronstadt, Planta vie, Fragmente din jurnal din anii 1907-1908 (Zhivoi kolos. Vypiski iz dnevnika za 1907-1908 gg.), SPb., 1909, p. 28.

[392] Vladimir Troiţki (numele de mirean al viitorului nou sfinţit mucenic arhiepiscop Ilarion), ,,Eseuri despre istoria dogmei Bisericii” (Essays on the history of dogma of the Church); mai târziu, arhimandrit Ilarion, Unitatea Bisericii şi Conferinţa Mondială a Comunităţilor Creştine (The Unity of the Church and the World Conference of Christian Communities). Această carte, publicată pentru prima oară în 1917 într-unul din ultimele numere ale periodicului Vestitorul Dumnezeiesc (Bogoslovskii Vestnik), publicaţia oficială a Academiei Teologice din Moscova, a fost retipărită ulterior de 2 ori. Cea de-a doua ediţie, intitulată Nu există creştinism fără Biserică (Khristianstva net bez Tserkvi) a fost publicată de Frăţia Sfântul Iov de Poceaev, Montreal, Canada, 1986.

[393] Episcop Grigorie (Grabbe), Biserica Rusă faţă în faţă cu răul predominant, p. 124.

[394] Arhiepiscop Ilarion (Troiţki), Nu există creştinism fără Biserică, p. 74. N.tr.: În limba română, Unitatea Bisericii şi Conferinţa Mondială a Comunităţilor Creştine.

[395] A se vedea Actele celui de-al II-lea Sinod a toată diaspora a BORD (The Acts of the Second Pan-Diaspora Council of the Russian Orthodox Church Abroad) cu participarea clerului şi laicilor, care a avut loc între 1/14 – 11/24 august 1938 în Sremsky Karlovtsy, Iugoslavia.

[396] Arhiepiscop Nicon (Rklitski), Viaţa binecuvântatului Antonie, Mitropolitul Kievului şi Galiţiei, vol. II, p. 406.

[397] Preot Timotei Selski, ,,A rămâne în Biserica Universală !”, p. 6.

[398] Josef Vandrisse, ,,Novgorod-Saint Petersbourg: un colocviu multicolor” (Novgorod-Saint Petersbourg: un colloque multicolor), Familia Creştină (Famillie Chretienne), nr. 923 din 21 septembrie 1995, p. 52.

[399] Ziarul Înţelepciunea (Sophia) al eparhiei de Novgorod, nr. 15, 1995, p. 2.

[400] Buletinul Sprijinului Bisericii la Nevoie (Bulletin Aide a l’Eglise en Detresse), nr. 7, octombrie 1994, p. 4.

[401] Noutăţi din Viaţa Bisericească (Vedomosti Pravoslavnoi zhizni), nr. 2/12, 1996. Citat de Rusia Ortodoxă (Orthodox Russia), nr. 1553, 15/28 februarie 1996, p. 12.

[402] Arhipreot Ioan Sviridov, ,,Pe căile apropierii şi reconcilierii” (Na putiakh sblizheniia i primireniia), Gândirea Rusă (Pensee Russe), Paris, nr. 4064, 1995, p. 16.

[403] Arhipreot Arcadie Şatov, arhipreot Alexandru Şargunov, arhipreot Valentin Asmus, ieromonah Chiril Sakharov, şi alţii, ,,Apel către Î.P.S. Patriarh al Moscovei şi întregii Rusii, Alexie al II-lea”, Gândirea Rusă (Pensee Russe), nr. 4106, 21-27 decembrie 1995, p. 9.

[404] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, 1968, nr. 3, p. 53.

[405] A se vedea ,,Raportul Patriarhului Alexie al II-lea al Moscovei şi a toată Rusia” în Colecţia Sinodului Episcopilor …, p. 60; la p. 58, ,,patriarhul” vorbeşte despre ,,relaţiile bune asemenea partenerilor ale Bisericii cu alte biserici …” (,,limbaj duhovnicesc” !), a se vedea de asemenea p. 59-66.

[406] The Mirror, nr. 3, aprilie 1996. Citat din Rusia Ortodoxă (Orthodox Russia), nr. 1558 (nr. 9), p. 16.

[407] Fie ca cititorul să ne ierte că cităm această exprimare neliterară a egumenului Inochentie (Pavlov), dar din experienţa noastră personală noi ştim că grosolănia citată este nimic în comparaţie cu imoralitatea lexicală cotidiană a acestui ,,cleric”.

[408] Arhipreot Arcadie Şatov, arhipreot Alexandru Şargunov, arhipreot Valentin Asmus, ieromonah Chiril (Sakharov), şi alţii, ,,Apel …”, Gândirea Rusă (Pensee Russe), nr. 4106, p. 9. (Comparaţi asemănarea neintenţionată a gândului nostru cu această remarcă din ,,Apel” cu privire la logica sovietică a lui G. Chistiakov despre care noi am scris în capitolul ,,Limba Babilonului” cu toate că [este] încă necunoscut textul Apelului).

[409] A se vedea Vertograd-Inform, Moscova, 1995, nr. 6-7.

[410] Valaamets, ,,Uitarea primejdioasă. Asupra chestiunii proslăvirii episcopului Adalbert (Voicek)”, Rusia Ortodoxă (Orthodox Russia), nr. 1547, 15/28 noiembrie 1995, p. 14.

[411] Mesagerul Catolic de Kaliningrad, nr. 6/12. Citat de Valaamets, ,,Uitarea primejdioasă”, p. 14.

[412] ,,Uitarea primejdioasă”, p. 15.

[413] Episcop Ignatie (Briancianinov), Opere, vol. I, ,,Experienţe ascetice. Despe înşelare”, Editura Sfântul Iov de Poceaev, Jordanville, 1957, p. 129-152. Episcopul Ignatie scrie despre ,,încărcăturile de cărţi care sunt transportate către Rusia”. Şi în ale sale ,,Scrisori către mireni” (Opere, vol. IV, Sankt Petersburg, 1886, p. 485-486), el scrie: ,,Blasfematorul nu va fi mântuit ! … Dedică-te citirii Noului Testament şi Sfinţilor Părinţi ai Bisericii (şi cu nici un chip despre Teresa, Francisc şi alţi oameni nebuni apuseni, pe care biserica lor eretică îi socoteşte sfinţi !)”.

[414] M. Khitrov, Sfântul Mare Cneaz Alexandru Iaroslavici Nevski, Moscova, 1893, p. 76. Ediţia nouă comemorând mileniul de la Botezul Rusiei, Editura Mânăstirii, 8011 Champagneur ave., Montreal, Canada, 1986.

[415] Acesta este numele cărţii lui Herve Lauricre: Ubice a Bozhje ime, în care el scrie despre crimele fasciştilor catolici croaţi împotriva poporului sârb inspirate de clerul catolic – clerici fascişti – care au fost adeseori călăi ei înşişi (Belgrad, publicată de Filip Vişnic, 1987).

[416] Documentul de la Balamand al Dialogului Teologic Comun dintre Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă despre ,,Uniatism, metoda de unire a trecutului şi căutarea actuală a comuniunii depline”, Episkepsis, nr. 496, septembrie 1993, paragraful 14. În timp ce patriarhul Constantinopolului este citat doar o dată în acest document, cuvintele papei Romei sunt citate de 4 ori, subliniind astfel fără îndoială privilegiul şi importanţa celui care crede că populaţia pământului este turma sa.

[417] A se vedea Alexie Grigorenko, Uniatismul în istoria Ucrainei şi Rusiei (Unia v istorii Ukrainy — Rusi). Novosibirsk, 1991, p. 41.

[418] Adevărul despre Iosafat Kunţevici, publicată de Frăţia Sfântului Duh din Vilnius, Vilnius, 1896; republicată de Frăţia Ortodoxă a Arhanghelului Mihail, Minsk, 1993. Citat din acest text în Pravoslavnaia Zhizn’, nr. 553, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, ianuarie 1996, p. 20-27.

[419] Ibid., p. 25.

[420] A se vedea arhipreot Mitrofan Znosko-Borovski, ,,Faţada Vaticanului. Papalitatea şi Rusia” (Litso Vatikana. Papstvo i Rossija), Rusia Ortodoxă (Orthodox Russia), nr. 6, 1992, p. 6-7.

[421] Adevărul despre Iosafat Kunţevici, p. 27.

[422] Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, Vatican şi Rusia, p. 14.

[423] N.tr.: Încă se discută despre canonizarea lui Stepinac. A se vedea controversele din 2014-2015, care se perpetuează până astăzi: Ianuarie-februarie 2014. Ştiri bisericeşti (II) » Va fi canonizat Arhiepiscopul Aloysius Stepinac de Zagreb ? şi Martie-aprilie 2015. Evenimente ecumeniste » Canonizarea cardinalului Alois Stepinac stârneşte controverse.

[424] Recenzie a cărţii lui Victor Novak (profesor la Universitatea din Belgrad), Jumătate de secol de catolicism în Croaţia, publicată în JNIP, 1949, nr. 2. Citat de Papalitatea şi lupta ei împotriva Ortodoxiei (Papstvo i ego bor’ba s Pravoslaviem), Moscova, 1993, p. 80.

[425] Citat de Biserici Surori. Cinci sute de ani după Florenţa (Sister Churches. Five Hundred Years After Florence), Sfânta Biserică Ortodoxă din America de Nord, Boston, 1994, p. 38-41.

[426] Victor Novak, Magnum Crimen, Zagreb, 1948, p. 605.

[427] A se vedea Jumătate de secol de Golgotha sârbă (1941-1991) (Half a Century of Serbian Golgotha (1941 – 1991)), articole de dr. Marko S. Markovic, în special: ,,Mucenicia sârbilor şi a Bisericii Ortodoxe Sârbe în timpul celui de-al doilea război mondial” în Lazarica, nr. 136, jurnalul Bisericii Ortodoxe Sârbe a Sfântului Cneaz Lazăr din Birmingham, editată de părintele Milenko Zebic – 131 Cob Lane, Boumville, Birmingham B301QE Tel. 021-458 5273. În cartea lui Carlo Falconi, Tăcerea lui Pius al XII-lea, 1939-1945 (Le silence de Pie XII, 1939-1945), Monaco, Ed. du Rocher, p. 264, autorul prezintă informaţii din Enciclopedia Treccani potrivit cărora mai mult de 700.000 sârbi au fost ucişi ca urmare a genocidului. Potrivit Bisericii Ortodoxe Sârbe, numărul victimelor a ajuns la aproximativ 800.000 (dr. Marko S. Markovic, ibid, p. 6).

[428] Lazarica, nr. 136, p. 10.

[429] În ce priveşte această chestiune, a se vedea: Documente despre atrocităţile şi crimele împotriva poporului comise de o parte a clerului catolic (Dokumenti o protunarodnom radu i zlocinma jednog dela katolickog klera), Zagreb, Ed. Horvat/Shtambuk, 1946, în special capitolul II; cartea profesorului Viktor Novak, Magnum Crimen (în special, capitolul XVII, ,,Terorism şi catolicizare”); Herve Lauricre, Ucigaşi în numele Domnului (Ubice a Bozhje ime), Belgrad, Filip Vişnic, 1987; părintele (acum episcop) Atanasie Jevtic, Din Kosovo până în Jadavna (Ot Kosova do Jadavna), Belgrad, Prosveta, 1987; Papalitatea şi lupta ei împotriva Ortodoxiei.

[430] Despre atrocităţile comise de călugărul Miroslav Filippovic-Maistorovic, a se vedea Documente despre atrocităţile şi crimele împotriva poporului comise de o parte a clerului catolic, Zagreb, 1946, p. 165, 168-171, 174, 178; Viktor Novak, Magnum Crimen, p. 648-649, 777, 871.

[431] Papalitatea şi lupta ei împotriva Ortodoxiei, p. 85.

[432] Pe 12 ianuarie 1995, un reprezentant al Bisericii Ortodoxe Sârbe din Croaţia a declarat că 279 biserici ortodoxe au fost distruse în Croaţia, aproximativ 10.000 copii sârbi din şcolile publice au fost convertiţi în mod forţat la catolicism; guvernul nu permite clericilor ortodocşi să se întoarcă la turmele lor. Rusia Ortodoxă (Orthodox Russia), nr. 1527, 15/28 ianuarie, 1995, p. 16.

[433] Citat din Papalitatea şi lupta ei împotriva Ortodoxiei, p. 85-86.

[434] Ibid., p. 85.

[435] Jacques Merlino, Adevăraţii iugoslavi nu sunt toţi buni oratori (Les verits Yougoslaves ne sont pas toutes bonnes a dire), Ed. Albin Michel, Fvrier 1994, p. 84.

[436] The Washington Post, 11 septembrie 1994.

[437] Ibid.

[438] Ibid.

[439] Ibid.

[440] D.P. Anaşkin, ,,Alianţa care nu a avut loc. Uniaţii şi puterea sovietică” (Nesostoiavshijsia soiuz. Uniaty i sovetskaia vlast’), Rusia Ortodoxă (Orthodox Russia), nr. 1550, 1/14 ianuarie 1996, p. 13.

[441] Otechestvennye Arkhivy, nr. 3, Moscova, 1994, p. 60-64.

[442] D.P. Anaşkin, op. cit., p. 13.

[443] Ibid., p. 15.

[444] A se vedea Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, Vatican şi Rusia, p. 17-18.

[445] Ch. Bauer, în Bayrischer Kurier, 8 martie 1930. Citat din Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, Vatican şi Rusia, p. 20.

[446] Schtinere Zukunft, 15 noiembrie 1931. Citat din Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, ibid.

[447] Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, ibid.

[448] Ibid. p. 22.

[449] Ibid. p. 24.

[450] A se compara: Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, Vatican şi Rusia, p. 12.

[451] Alexie Grigorenko, Uniatismul, p. 92.

[452] Alexie Grigorenko, ,,Fără cruce … Ucraina de Vest: aici este declarat război împotriva Ortodoxiei” (Bez kresta… Zapadnaia Ukraina: zdes’ ob’iavlena voina Pravoslaviju), ziarul Den’, nr. 20, 10 octombrie 1991, Moscova, p. 4, col. 1.

[453] Unanimitatea vătămătoare a unirii. Seria ,,Despre judecata duhovnicească” (Pagubnoe edinomyslie. Unii: istoriia i sovremennost’. Seriia: “O dukhovnom razsuzhdenii”). Ediţia a doua, Sankt Petersburg, 1996, p. 90.

[454] Arhipreot Mihail Pomazanski, Despre viaţă, credinţă, Biserică (O zhizni, o vere, o Tserkvi). Culegere de articole, ediţia a doua. Editura Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, N.Y., 1976, p. 133.

[455] Ibid, p. 149.

[456] N.tr.: Pidalion, tradus din limba greacă de mitropolitul Veniamin Costachi, Mânăstirea Neamţu, 1844, p. 177.

[457] A se compara Unanimitatea vătămătoare a unirii, p. 93.

[458] Anton Tuskarev, ,,De la erezia ecleziastico-statală la erezia dogmatică” (Ot eresi tserkovno-gosudarstvennoi k eresi dogmaticheskoi), Russkii Vestnik, Moscova, 1992, nr. 40, p. 12.

[459] Protopop profesor Teodor Zisis, op.cit., p. 7.

[460] Predica Patriarhului Ignatie al IV-lea al Antiohiei. (Pentru mai multe amănunte, a se vedea capitolul Limba Babilonului.)

[461] N.tr.: Pentru documentele adoptate, a se vedea linkurile de la începutul articolului.

[462] Cea de-a doua Declaraţie Comună şi recomandările către Biserici ale Comisiei Mixte pentru Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă şi Bisericile Ortodoxe Orientale, Episkepsis, nr. 446 (1 octombrie 1990).

[463] Reuniunea Comisiei Mixte pentru Dialog între Biserica Ortodoxă şi Bisericile Ortodoxe Orientale, Episkepsis, nr. 498 (30 noiembrie 1993).

[464] Cuvintele folosite de Patriarhul Ignatie al IV-lea al Antiohiei în predica sa pe care le-am citat mai sus.

[465] ,,Memorandum al Sfintei Comunităţi a Muntelui Athos cu privire la dialogul dintre Bisericile Ortodoxe şi cele monofizite”, Rusia Ortodoxă [Orthodox Russia], nr. 1538, 1/14 iulie 1995, p. 2-3.

[466] Ibid., p. 2.

[467] Unanimitatea vătămătoare, p. 93.

[468] Această opinie ,,confirmă că, de exemplu, foamea, setea, frica de moarte, lipsa umană a atotştiinţei au fost trăite de Hristos nu prin firea Sa umană (aşa cum îi este felul), ci de Însuşi Ipostasul Fiului lui Dumnezeu. Potrivit cu această noţiune hulitoare Hristos a trăit nu modul omenesc de foame şi sete, ci un mod ‘al lui Hristos’ special, şi în consecinţă, în trupul Său El nu este de aceeaşi esenţă cu noi. Aceasta înseamnă distrugerea oricărei şanse de mântuire în înţelesul ortodox al cuvântului, dacă firea omenească a rămas străină lui Hristos” (Unanimitatea vătămătoare, p. 93).

[469] Ibid.

[470] Ibid., p. 95.

[471] Ibid.

[472] Ibid.

[473] Această chestiune teologică necesită o atenţie deosebită şi este dincolo de scopul lucrării de faţă.

[474] Sfântul Ioan Damaschin, Despre sfintele icoane (O sviatykh ikonakh), Sankt Petersburg, 1893, cap. 1, 19.

[475] Unanimitatea vătămătoare, p. 97.

[476] Protopop profesor Teodor Zisis, op.cit., p. 23.

[477] Ibid., p. 11.

[478] Ibid.

[479] Ibid., p. 12.

[480] Semnatarii acestui document au fost: din partea Bisericii Ortodoxe: co-preşedinte – mitropolitul Damaschin, al Patriarhiei Constantinopolului; secretar – profesor Vlasius Fidas, Patriarhia ortodoxă a Alexandriei. Din partea monofiziţilor: co-preşedinte – Mitropolitul Bishoi al Bisericii Copte; secretar – episcop dr. Mesrop Krikorian, al Bisericii Armene din Echmiadzin.

Mai jos este lista participanţilor la Comisia Mixtă.

Ortodocşi:
Profesorul Athanasius Araniti, Mitropolitul Hrisostom de Peristria, Profesorul părinte George Dragas – din Patriarhia Constantinopolului.

Părintele Tadros Malatii, Părintele George Kondorfa, Mitropolitul Khodr, Mitropolitul Eustafie – din Patriarhia Antiohiei.

Dl. Nikolai Zabolotsky, Dl. Grigory Skobei – din Patriarhia Moscovei.

Profesorul Stojan Gosvec – din Patriarhia Serbiei.

Dr. Ivan Zhelev Dimitrov – din Patriarhia Bulgariei.

Mitropolitul David de Sukhumi, dl. Boris Gagua – din Patriarhia Georgiei.

Mitropolitul Peter de Aksum – din Patriarhia Alexandriei.

Episcopul Varnava de Salamis – din Biserica Ciprului.

Profesorul Andreas Papabasiliu, Mitropolitul Meletie de Nicopolis, Profesorul Părinte John Romanides – din Biserica Greciei.

Episcopul Ieremia de Wraclaw (Breslau), Episcopul Hristofor de Olomouc – din Biserica Ortodoxă Polonă.

Părintele Joseph Hauser – din Biserica Ortodoxă a Cehoslovaciei.

Părintele Heikki Hettunen – din Biserica Ortodoxă a Finlandei.


Monofiziţi:
Mitropolitul Paul Mar Gregory – din Biserica Ortodoxă Orientală a Siriei.

Dr. Joseph M. Faltas, secretar adjunct – din Biserica (Ortodoxă) Orientală Coptă.

Episcopul Serapion – din Patriarhia Alexandriei.

Matta Rum – din Biserica Ortodoxă Orientală a Siriei.

Arhiepiscop Mesrop Kasheshian – din Biserica Armeană din Echmiadzin.

Arhiepiscop Abba Garima, Habta-Mariam Harkine – din Biserica Ortodoxă a Etiopiei.

[481] Diptic – o broşură în care sunt enumerate numele persoanelor care sunt pomenite în timpul liturghiei. În contextul dat, dipticul semnifică o succesiune strictă, dinainte stabilită, a întâistătătorilor Bisericilor care sunt în comuniune liturgică unele cu altele.

[482] Unanimitatea vătămătoare, p. 84.

[483] ,,Memorandum …”, p. 3.

[484] N.tr.: Pidalion, tradus din limba greacă de mitropolitul Veniamin Costachi, Mânăstirea Neamţu, 1844, p. 177-178.

[485] N.tr.: Pidalion, p. 242.

[486] Monah Luca (Murianka), ,,Comentariu asupra ultimelor recomandări ale Comisiei Mixte pentru Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă şi Bisericile Ortodoxe Orientale” (Commentary on Latest Recommendations of the Joint Commission for Theological Dialogue between the Orthodox and Oriental Orthodox Churches), Viaţa Ortodoxă (Orthodox Life), Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, NY, nr. 3, 1991, p. 15.

[487] ,,Memorandum …”, p. 3.

[488] Citat în ,,Memorandum …”, p. 4

[489] Ibid., p. 2.

[490] A se vedea jurnalul lunar Cuvântul (The Word), aprilie 1992.

[491] N.tr.: A se vedea Măsuri concrete în relaţia dintre ortodocşi şi monofiziţi.

[492] N.tr.: Actualul patriarh al Moscovei şi întregii Rusii.

[493] Citat în Rusia Ortodoxă (Orthodox Russia), nr. 1574, 1/14 ianuarie 1997, p. 16.

[494] Mesagerul Adevăratei Biserici Ortodoxe (Vestnik IPTs), nr. 3, 1996. Citat în Rusia Ortodoxă (Orthodox Russia), nr. 1568, 1/14 octombrie, 1996, p. 16.

[495] Monah Luca (Murianka), ,,Comentariu …”, p. 16-17.

[496] Protopop profesor Teodor Zisis, op.cit., p. 11.

[497] Această expresie aparţine arhimandritului Constantin Zaiţev.

[498] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 9, 1973, Moscova, p. 6.

[499] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 4, 1976, Moscova, p. 13.

[500] Ibid., p. 12.

[501] El este acum mitropolit de Smolensk şi preşedintele Departamentului de Relaţii Externe. Acest organism ecleziastic necanonic a fost creat special pentru coordonarea şi centralizarea activităţilor ecumeniste ale Patriarhiei Moscovei. Pe acest teren, acest departament ,,a crescut într-o asemenea măsură încât în multe privinţe a început să ia locul patriarhiei înseşi” (Ortodoxie sau moarte, p. 8). N.tr.: Nota aparţine autoarei. Mitropolitul Chiril de Smolensk este astăzi patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii.

[502] Declaraţia participanţilor ortodocşi la cea de-a VII-a Adunare a CMB, Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 6, 1991, Moscova, p. 63.

[503] Assembly Line, nr. 10, 19 februarie 1991, Canberra, p. 3, col. 5. Aceleaşi cuvinte pot fi auzite în filmul ,,Biserica în mijlocul Canberrei” (a se vedea nota 1, p. 13).

[504] Assembly Line, nr. 8, Canberra, 16 februarie 1991, p. 3, col. 1; a se vedea de asemenea Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 6, 1991, Moscova, p. 60.

[505] Jurnalul celei de-a VI-a Adunări a CMB din Vancouver Canvas, nr. 6, Vancouver, 30 iulie 1983, p. l.

[506] Compusă de un reformist francez Max Turian, această ,,liturghie ecumenistă”, aşa-numita ,,liturghie Lima”, a fost acceptată de Comisia ,,Credinţă şi Organizarea Bisericii” din Lima (Peru) în ianuarie 1982. Pentru textul ei, a se vedea Canvas, nr. 7, 1983, p. 8; de asemenea Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 9, 1983, p. 54.

[507] Canvas nr. 7, Vancouver, 1983, p. 1.

[508] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 6, 1962, Moscova, p. 36-42.

[509] K. Duşenov, ,,Nikodimovshchina”, Sovetskaia Rossija, nr. 133 (11418), 14 noiembrie 1996, p. 5-6.

[510] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 4, 1974, Moscova, p. 59.

[511] Pentru Patriarhia Moscovei, banii au devenit importanţi în sine, aşa cum se poate afla din comerţul său cu tutun (Patriarhia Moscovei s-a dovedit a fi cel mai mare furnizor de ţigarete), vodcă şi … picioare de pui americani, fapt care a creat un scandal în 1996. Patriarhia Moscovei primeşte un venit considerabil de asemenea din garajul imens, construit sub nou-construita Biserică Hristos Mântuitorul din Moscova, de unde oamenii au început s-o numească Biserica ,,Mântuitorul pe garaje”.

[512] A se vedea ,,Raportul Patriarhului Alexie al II-lea al Moscovei şi întregii Rusii – Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din 29 noiembrie – 2 decembrie 1994. Documente, rapoarte”. Publicat de Patriarhia Moscovei, Moscova, 1995, p. 56-57.

[513] Ibid., p. 56.

[514] Ibid., p. 57.

[515] A se vedea A. Tuskarev, ,,Cei doi poli ai Bisericii Ruse”, Veche, Munich, nr. 54, p. 60.

[516] Serghie Nilus, Pe malurile râului dumnezeiesc, San Francisco, California, 1969, p. 193.

[517] Ierodiacon Ambrozie, Despre harul adevăratului creştinism (O blagodatnosti istinnago khristianstva), Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville 1997, p. 1.

[518] Ibid., p. 6.

[519] Citat în Actele celui de-al II-lea Sobor a toată Diaspora a BORD (Deianiia II Vsezarubezhnago Sobora RPTsZ), Belgrad, 1939, p. 439.

[520] Începutul modernismului în sânul Bisericii Constantinopolului coincide cu primii ani ai secolului XX, ,,când patriarhii Constantinopolului au mers în Anglia să dobândească educaţie teologică şi acolo s-au alăturat lojelor masonice” (A se vedea colecţia ,,Protestele lumii ortodoxe faţă de vizita patriarhului Constantinopolului la papa Romei în decembrie 1987”. Publicată de ,,Riurik”, p. 5; jurnalul Ortodoxie sau Moarte, nr. 1, Moscova, 1997, p. 66-7). Meletie (Metaxakis) a fost cunoscut sub nr. 44 în loja masonică Armonia, aşa cum afirma publicaţia masonică Pythagore – Equerre (vol. 4, partea 7-8, 1935). Succesorii săi fraţi au fost de asemenea masoni de rang înalt. Vasilie al III-lea (Georgiadis) era membru al lojei englezeşti Valewood; Athenagora (Spire) (cel care a ridicat de bunăvoie anatema dată asupra latinilor) era mason gradul 30 în loja Răsăritul Atenian (Orthodoxos Typos, 16 iulie 1982); Dimitrie (Papandopoulos), de asemenea, era unul dintre ei. Actualul ,,patriarch” Bartolomeu (Archondonis) a fost ales preşedintele lojei masonice H.A.N..

[521] A se vedea lucrarea Episcopului Fotie de Triadiţa (Biserica Ortodoxă Bulgară de stil vechi), care se ocupă în mod special de această chestiune (Orthodox Russia, nr. 1, 6, 7, 1994). În engleză: ,,Calendarul Bisericii Ortodoxe. În apărarea calendarului iulian”. Conţine: Cea de-a 70-a aniversare a Congresului pan-ortodox de la Constantinopol. Un pas major pe calea către apostazie de Episcopul Fotie de Triadiţa şi ,,Calendarul iulian” de Ludmila Perepiolkina.

[522] Dorim să reamintim că prin schimbarea calendarului Meletie şi colaboratorii săi au atras asupra lor anatema celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic, care a fost pusă asupra celor care ar îndrăzni să ,,răstoarne oricare din tradiţiile legitime ale Bisericii Universale”. Noul calendar a fost de asemenea anatematisit de 3 ori de Sinoadele locale din Constantinopol în 1583, 1587 şi 1593.

[523] Cea de-a 70-a aniversare a Congresului pan-ortodox de la Constantinopol. Un pas major pe calea către apostazie de Episcopul Fotie de Triadiţa.

[524] În mod tradiţional, ruşii ortodocşi, nu numai clerul lor, poartă mustaţă şi barbă simbolizând chipul lui Hristos în bărbat (a se vedea icoana pictată canonic a lui Hristos). Pentru a contracara pătrunderea influenţei latine din sud-vest, Sinodul de la Moscova din 1551 chiar a interzis a se săvârşi slujba de înmormântare pentru cei ,,bărbieriţi”. Mai târziu, sub Petru I, procesul de ateizare în Rusia a coincis cu reformele care i-au lipsit pe oameni de chipul lui Dumnezeu (A se vedea V.N. Il’in, Harpa lui David, San Francisco, 1980, p. 35-36). Este binecunoscut faptul că reformele lui Petru nu erau doar politice şi economice, ci că ele afectau aspectul duhovnicesc al vieţii îndeosebi prin intermediul unor astfel de măsuri ca abolirea patriarhiei, atacurile la adresa monahismului şi aşa mai departe. Oamenii au fost lipsiţi de chipul lui Dumnezeu prin ordinul silit al lui Petru de a-şi tăia bărbile (în această privinţă, oamenii au spus: ,,Eşti liber să ne tai capetele, dar lasă bărbile noastre în pace !”), şi prin introducerea ulterioară a taxelor pe barbă.  Uneori, ridiculizându-i pe slujitorii săi, Petru a tăiat personal bărbile lor, jignindu-i astfel grav. De aici este evident de ce Emelian Pugacev, liderul insurecţiei din 1773-1774, dorind să câştige de partea sa poporul, a promis să le dea înapoi ,,crucea şi barba”.  ,,Înfăţişarea trupească”, exterioară trebuie să fie în armonie cu esenţa duhovnicească a omului. Au nu ştiţi că trupul vostru este lăcaş Duhului Sfânt ce locuieşte întru voi, pre care aveţi de la Dumnezeu ? (I Corinteni 6, 19). Nu este acesta motivul pentru care se face atât de mult astăzi pentru a-i obişnui pe oameni, mai ales pe tinerii noştri, cu lipsa de grijă şi urâţenia ?

[525] A se vedea Actele Sfântului Patriarh Tihon al Moscovei şi întregii Rusii, ultimele documente şi corespondenţa privind succesiunea canonică a Autorităţii Ecleziastice Supreme, 1917-1943 (Akty Sviateishago Tikhona, Patriarkha Moskovskago i vseia Rossii, pozdneishie dokumenty i perepiska o kanonicheskom preemstve vysshei tserkovnoi vlasti). Redactor M.E. Gubonin, Moscova, 1994, p. 905-906.

[526] Nu mai este un secret pentru nimeni că mitropolitul Nicodim era romano-catolic în taină. Papiştii înşişi scriu despre ace