Ecumenism nr. 33

Published February 1, 2025 · Updated January 20, 2026

Ortodoxia şi religia viitorului

de ieromonah Serafim Rose († 1982)

Strâmtă este uşa şi îngustă calea, care duce în viaţă, şi puţini sunt cei ce o află pre ea. Păziţi-vă de proorocii cei mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar înlăuntru sunt lupi răpitori. Din roadele lor îi veţi cunoaşte … Nu tot cel ce îmi zice mie: Doamne ! Doamne ! va intra întru împărăţia cerurilor, ci, cela ce face voia Tatălui meu, care este în ceruri. Mulţi vor zice mie, în ziua aceea: Doamne ! Doamne ! au nu cu numele tău am proorocit ? Şi cu numele tău draci am scos ? Şi cu numele tău multe minuni am făcut ? Şi atunci voiu mărturisi lor, că niciodată nu v-am ştiut pre voi; depărtaţi-vă de la mine, cei ce lucraţi fărădelegea ! Deci, tot cela ce aude cuvintele mele acestea şi le face pre ele, asemăna-l-voiu pre el bărbatului înţelept, care şi-a zidit casa sa pre piatră

(Matei 7, 14-16; 21-24)

Prefaţă

Introducere
1. ,,Dialogul cu religiile necreştine”
2. Ecumenismul ,,creştin” şi necreştin
3. ,,Noua eră a Sfântului Duh”
4. Cartea de faţă

I. Religiile ,,monoteiste”
Avem acelaşi Dumnezeu cu necreştinii ?

II. Puterea dumnezeilor păgâni
Atacul hinduismului asupra creştinismului
1. Atracţiile hinduismului
2. Un război al dogmei
3. Locuri şi practici hinduse
4. Evanghelizarea Apusului
5. Scopul hinduismului: religia universală

III. ’Minunea’ unui fachir şi rugăciunea lui Iisus
de arhimandrit Nicolae Drobiazgin

IV. Meditaţia orientală invadează creştinismul
1. ’Yoga creştină’
2. ’Zen-ul creştin’
3. Meditaţia transcendentală

V. ,,Noua conştiinţă religioasă”
Duhul cultelor orientale în anii ’1970
1. Hare Krishna în San Francisco
2. Guru Maharaj-ji pe astrodomul din Houston
3. Tantra Yoga în munţii din New Mexico
4. Instruirea Zen în nordul Californiei
5. Noua ’spiritualitate’ versus creştinism

VI. ,,Semne din cer”
O înţelegere creştin-ortodoxă a obiectelor zburătoare neidentificate (OZN)
1. Atmosfera science fiction
2. Apariţii ale OZN-urilor şi investigarea lor ştiinţifică
3. Cele şase tipuri de întâlniri extraterestre
4. Explicarea fenomenelor OZN

Prefaţă

Orice erezie are propria ,,spiritualitate”, propria abordare caracteristică a vieţii religioase practice. Astfel, romano-catolicismul, până recent, a avut o evlavie proprie în mod limpede perceptibilă, legată de ,,inima sacră”, papalitate, purgatoriu şi indulgenţe, revelaţiile feluriţilor ,,mistici”, şi altele asemenea; şi un observator ortodox atent ar putea detecta în astfel de aspecte ale spiritualităţii latine moderne rezultatele practice ale erorilor teologice ale Romei. Protestantismul fundamentalist, de asemenea, are propria abordare a rugăciunii, imnele sale tipice, abordarea sa în ce priveşte ,,renaşterea” spirituală; şi în toate acestea poate fi detectată aplicarea în viaţa religioasă a erorilor sale fundamentale din învăţătura creştină. Cartea de faţă este despre ,,spiritualitatea” ecumenismului, erezia de căpetenie a secolului XX.

Până de curând părea că ecumenismul era ceva atât de artificial, atât de sincretist, încât nu avea o spiritualitate a sa; agenda ,,liturgică” a întrunirilor ecumeniste atât mari, cât şi mici părea a nu fi mai mult decât o slujbă duminicală protestantă elaborată.

Dar însăşi natura ereziei ecumeniste – credinţa că nu există o Biserică a lui Hristos văzută, că este doar acum pe cale să se formeze – este în aşa fel încât aşază sufletul sub influenţa sa către anumite atitudini spirituale care, în timp, vor genera o ,,evlavie” şi o ,,spiritualitate” ecumenistă tipică. În zilele noastre acest lucru pare să se întâmple în sfârşit, deoarece atitudinea ecumenistă de ,,aşteptare” şi ,,căutare” religioasă începe să fie răsplătită de activitatea unui ,,spirit” anume care dă satisfacţie religioasă sufletelor sterpe din pustietatea ecumenistă şi are drept rezultat o ,,evlavie” caracteristică care nu mai este doar protestantă ca ton.

Această carte a început să fie scrisă în 1971 cu o examinare a celei din urmă mode ,,ecumeniste” – începutul unui ,,dialog cu religiile necreştine”. Patru capitole pe această temă au fost publicate în Cuvântul Ortodox (The Orthodox Word) în 1971 şi 1972, prezentând în primul rând evenimentele de la sfârşitul anilor ‘1960 până la începutul anului 1972. Ultimul dintre aceste capitole era o discuţie detaliată despre ,,renaşterea harismatică” care tocmai fusese adoptată de câţiva preoţi ortodocşi din America, şi această mişcare a fost descrisă ca o formă de ,,spiritualitate ecumenistă” cuprinzând experienţe religioase care sunt în mod vădit necreştine.

În special acest din urmă capitol a trezit un mare interes printre credincioşii ortodocşi, şi i-a convins pe unii dintre ei să nu ia parte la mişcarea ,,harismatică”. Alţii, care participaseră deja la întrunirile ,,harismatice”, au părăsit mişcarea şi au adeverit multe din concluziile acestui articol despre ea. De atunci încoace, ,,mişcarea harismatică” din parohiile ,,ortodoxe” din America, judecând după periodicul Logos al părintelui Eusebiu Stephanou, a adoptat cu totul limbajul şi tehnicile renaşterii protestante, şi caracterul său neortodox a devenit limpede pentru orice observator serios. Cu toate acestea, în ciuda mentalităţii protestante a promotorilor săi, ,,renaşterea harismatică” ca mişcare ,,spirituală” este în mod categoric ceva mai mult decât protestantism. Caracterizarea sa în acest articol ca fiind un fel de mediumnitate ,,creştină”, care a fost coroborată de un număr de observatori ai ei, o leagă de noua ,,spiritualitate ecumenistă”din care se naşte o nouă religie necreştină.

În vara anului 1974, una din mânăstirile americane ale Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei a fost vizitată de un tânăr care fusese îndreptat către unii din monahii săi de ,,spiritul” care îl însoţea în mod constant. În timpul scurtei sale vizite, istoria acestui tânăr a ieşit la iveală. El provenea dintr-un mediu protestant conservator pe care el îl găsea sterp din punct de vedere duhovnicesc, şi el se deschisese către experienţele ,,spirituale” ale bunicii sale penticostale: în momentul în care el a atins Biblia pe care ea i-a dat-o, el a primit ,,daruri spirituale” – cel mai notabil, el era însoţit de un ,,spirit” nevăzut care îi dădea instrucţiuni precise despre unde să meargă şi să călătorească; şi el era capabil după placul inimii să hipnotizeze pe alţii şi să-i facă să leviteze (un dar pe care îl folosea în glumă pentru a-şi teroriza cunoscuţii care erau atei). Din când în când, el se îndoia că ,,darurile” sale erau de la Dumnezeu, dar aceste îndoieli erau depăşite când se gândea la faptul că ,,sterpiciunea” sa spirituală dispăruse, că ,,renaşterea spirituală” a sa fusese adusă prin contactul cu Biblia, şi că lui i se părea că duce o viaţă de rugăciune şi ,,spiritualitate” foarte bogată.

După ce s-a familiarizat cu Ortodoxia la această mânăstire, şi mai ales după ce a citit articolul despre ,,renaşterea harismatică”, el a admis că aici a găsit pentru prima oară o explicaţie completă şi limpede a experienţelor sale ,,spirituale”; cel mai probabil, a mărturisit el, ,,spiritul” său era unul rău. Însă, această înţelegere nu a părut a-i atinge inima, şi el a plecat fără să se fi convertit la Ortodoxie. La următoarea sa vizită, doi ani mai târziu, acest tânăr a destăinuit că renunţase la activităţile ,,harismatice” ca fiind prea înspăimântătoare şi era acum mulţumit spiritual practicând meditaţia Zen.

Această legătură strânsă dintre experienţele spirituale ,,creştine” şi cele ,,orientale” este tipică spiritualităţii ,,ecumeniste” din zilele noastre. La această a doua ediţie [a cărţii] au fost adăugate multe cu privire la cultele religioase orientale şi influenţa lor astăzi, ca şi la un fenomen ,,secular” major care contribuie la formarea unei ,,conştiinţe religioase noi” chiar printre oamenii nereligioşi. Este posibil ca nici unul din acestea să nu aibă în sine o importanţă crucială în crearea spirituală a omului contemporan; dar fiecare dintre ele în propriul mod reprezintă străduinţa oamenilor de astăzi de a găsi o nouă cale spirituală, diferită de creştinismul de ieri, şi suma lor la un loc dezvăluie o unitate înspăimântătoare a intenţiei al cărei scop final pare chiar acum să se arate la orizont.

La scurtă vreme după publicarea articolului despre ,,renaşterea harismatică”, publicaţia Cuvântul Ortodox (The Orthodox Word) a primit o scrisoare de la un scriitor bisericesc ortodox rus respectat care este foarte priceput în literatura ortodoxă teologică şi duhovnicească, spunând: ,,Ceea ce aţi descris aici este religia viitorului, religia lui antihrist”. Din ce în ce mai mult, deoarece aceasta [renaşterea harismatică] şi forme asemănătoare de spiritualitate contrafăcută pun stăpânire chiar pe creştinii ortodocşi, ne cutremurăm văzând înşelarea în care pot cădea creştinii nepregătiţi duhovniceşte. Această carte este o avertizare pentru ei şi pentru toţi cei care încearcă să ducă o viaţă creştină ortodoxă conştientă într-o lume posedată de duhuri necurate. Ea nu este o tratare completă a acestei religii, care nu a dobândit forma sa finală, ci mai curând o explorare preliminară a acelor tendinţe spirituale care s-ar părea într-adevăr că pregătesc calea către o adevărată religie a anti-creştinismului, o religie ,,creştină” în exterior, dar centrată pe o experienţă ,,iniţiatică” păgână.

Fie ca această descriere a activităţii tot mai evidente şi neruşinate a lui satan, prinţul întunericului, printre ,,creştini”, să le inspire adevăraţilor creştini ortodocşi teama de a pierde darul lui Dumnezeu şi să-i întoarcă către izvoarele curate ale vieţii creştine: Sfintele Scripturi şi învăţătura duhovnicească a Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei !

Introducere

1. ,,Dialogul cu religiile necreştine”

Epoca noastră este o epocă dezechilibrată din punct de vedere spiritual, când mulţi creştini ortodocşi se găsesc învăluindu-se şi purtându-se de tot vântul învăţăturii, întru amăgitura oamenilor, întru vicleşug spre meşteşugirea înşelăciunii (Efeseni 4, 14). Într-adevăr, par să fi venit vremurile când oamenii învăţătura cea sănătoasă nu o vor primi; ci după poftele lor îşi vor alege loruşi învăţători, gâdilându-i la urechi; şi de la adevăr auzul îşi vor întoarce, iar la basme se vor pleca (II Timotei 4, 3-4).

Citim consternaţi despre ultimele documente şi declaraţii ale mişcării ecumeniste. La cel mai sofisticat nivel, teologii ortodocşi reprezentând Conferinţa Permanentă a Episcopilor Ortodocşi din America şi alte organisme ortodoxe oficiale conduc ,,dialoguri” erudite cu romano-catolicii şi protestanţii şi emit ,,declaraţii comune” pe astfel de subiecte precum euharistia, spiritualitatea, şi alte asemenea – fără ca măcar să-i informeze pe heterodocşi că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos la care toţi sunt chemaţi, că doar tainele ei sunt dătătoare de har, că spiritualitatea ortodoxă poate fi înţeleasă doar de către cei care o cunosc din experienţă în sânul Bisericii Ortodoxe, că toate aceste ,,dialoguri” şi ,,declaraţii comune” sunt o caricatură academică a adevăratului discurs creştin – un discurs care are drept scop al său mântuirea sufletelor. Într-adevăr, mulţi dintre participanţii ortodocşi la aceste ,,dialoguri” ştiu sau suspectează că în cadrul lor nu este loc pentru mărturia ortodoxă, că însăşi atmosfera ,,liberalismului” ecumenist anulează orice adevăr ar putea fi rostit în cadrul lor; dar ei tac, deoarece ,,duhul vremurilor” de astăzi este adeseori mai puternic decât glasul conştiinţei ortodoxe[1].

La un nivel mai popular, ,,conferinţele” şi ,,discuţiile” ecumeniste sunt organizate adeseori cu un ,,vorbitor ortodox” sau chiar cu săvârşirea unei ,,liturghii ortodoxe”. Abordarea acestor ,,conferinţe” este adeseori atât de diletantă, şi atitudinea generală la ele este atât de lipsită de seriozitate, încât departe de a promova ,,unitatea” pe care iniţiatorii lor o doresc, ele slujesc de fapt pentru a dovedi existenţa unui abis de netrecut între adevărata Ortodoxie şi perspectiva ,,ecumenistă”[2].

La nivelul acţiunii, activiştii ecumenişti profită de faptul că intelectualii şi teologii sunt şovăielnici şi neînrădăcinaţi în tradiţia ortodoxă, şi întrebuinţează chiar cuvintele lor cu privire la ,,acordul fundamental” asupra punctelor dogmatice şi legate de tainele Bisericii ca o scuză pentru acte ecumeniste bombastice, neexcluzând oferirea sfintei împărtăşanii ereticilor. Şi, la rândul ei, această stare de confuzie dă oportunitatea ideologilor ecumenişti ca la cel mai popular nivel să emită declaraţii goale care reduc chestiunile teologice de bază la o comedie ieftină, ca atunci când patriarhul Athenagora îşi permite să spună: ,,Te întreabă vreodată soţia cât de multă sare ar trebui să pună în mâncare ? Cu siguranţă, nu. Ea are infaibilitatea. Să-l lăsăm pe papă să o aibă şi el, dacă doreşte”[3].

Creştinul ortodox conştient şi informat se poate întreba de asemenea: unde se vor termina toate acestea ? Nu există o limită a trădării, denaturării, desfiinţării din interior a Ortodoxiei ?

Nu s-a observat încă cu multă atenţie unde duc toate acestea, dar în mod logic calea este clară. Ideologia din spatele ecumenismului, care a inspirat astfel de documente şi declaraţii ecumeniste ca cea de mai sus, este o erezie deja bine definită: Biserica lui Hristos nu există, nimeni nu deţine Adevărul, Biserica se construieşte abia acum. Dar nu trebuie să ne gândim prea mult pentru a înţelege că desfiinţarea din interior a Ortodoxiei, a Bisericii lui Hristos, înseamnă totodată desfiinţarea din interior a creştinismului însuşi; că dacă nici o Biserică nu este Biserica lui Hristos, atunci unirea tuturor sectelor nu va fi nici ea Biserica, nu în sensul în care a întemeiat-o Hristos. Şi dacă toate organismele ,,creştine” sunt relative unul faţă de altul, atunci toate laolaltă sunt relative faţă de alte organisme ,,religioase”, şi ecumenismul ,,creştin” poate sfârşi doar într-o religie mondială sincretică.

Acesta este într-adevăr scopul deschis al ideologiei masonice care a inspirat mişcarea ecumenistă, şi această ideologie a pus stăpânire acum într-atât pe cei care participă la mişcarea ecumenistă, încât ,,dialogul” şi eventuala unire cu religiile necreştine au ajuns să fie următorul pas logic pentru creştinismul denaturat de astăzi. Iată câteva din numeroasele exemple recente care ar putea fi date care arată calea către un viitor ,,ecumenist” în afara creştinismului.

1. Pe 27 iunie 1965, a fost convocată la San Francisco o ,,Conferinţă a Religiei pentru Pacea Mondială” cu ocazia celei de-a 20-a aniversări a fondării Organizaţiei Naţiunilor Unite în acel oraş. Înaintea a 10.000 spectatori, reprezentanţi ai religiilor hindusă, budistă, islamică, iudaică, protestantă, catolică şi ortodoxă au ţinut discursuri despre întemeierea ,,religioasă” a păcii mondiale, şi au fost cântate imnuri ale tuturor credinţelor de către un cor ,,interconfesional” alcătuit din 2.000 de voci.

2. În declaraţia oficială a celui de-al XIX-lea Congres al Clerului şi Laicatului său (Atena, iulie 1968), Arhiepiscopia Greacă a Americii de Nord şi de Sud a afirmat: „Noi credem că mişcarea ecumenistă, chiar dacă este de origine creştină, trebuie să devină o mişcare a tuturor religiilor care îşi întind mâna una celeilalte”.

3. ,,Templul Înţelegerii S.A.”, o fundaţie americană înfiinţată în 1960 ca un fel de ,,Asociaţie a Religiilor Unite” cu scopul de a ,,construi Templul simbolic în diferite părţi ale lumii” (întocmai în acord cu doctrina francmasoneriei), a ţinut câteva ,,conferinţe la nivel înalt”. La prima dintre ele, [ţinută] în Calcutta în 1968, trapistul[4] latin Thomas Merton[5] (care s-a electrocutat accidental în Bangkok pe drumul de întoarcere de la această conferinţă şi a murit) a declarat: „Noi suntem deja într-o nouă unitate. Ceea ce trebuie să redobândim este unitatea noastră originală”. La cea de-a doua conferinţă, [ţinută] în Geneva în aprilie 1970, 80 reprezentanţi a 10 religii mondiale s-au întâlnit pentru a discuta subiecte ca ,,Proiectul creării unei comunităţi mondiale a religiilor”; secretarul general al Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), dr. Eugene Carson Blake a ţinut un cuvânt chemându-i pe conducătorii tuturor religiilor la unitate; şi pe 2 aprilie, la Catedrala Sfântul Petru, a avut loc o slujbă de rugăciune supraconfesională ,,fără precedent”, descrisă de pastorul protestant Babel ca „un foarte mare eveniment în istoria religiilor”, la care ,,fiecare s-a rugat în propria limbă şi potrivit obiceiurilor religiei pe care a reprezentat-o” şi la care ,,credincioşii tuturor religiilor au fost invitaţi să coexiste în cultul aceluiaşi Dumnezeu”, slujba încheindu-se cu ,,Tatăl nostru”[6].

Summitul Templului Înţelegerii de la Calcutta, 22-26 octombrie 1968

Materialul promoţional trimis de ,,Templul Înţelegerii” dezvăluie că delegaţii ortodocşi au fost prezenţi la cea de-a doua conferinţă la nivel înalt din SUA din toamna anului 1971, şi că mitropolitul Emilian al Patriarhiei Constantinopolului este membru al ,,Comitetului Internaţional” al Templului. ,,Conferinţele la nivel înalt” oferă delegaţilor ortodocşi oportunitatea de a lansa discuţii cu scopul de a ,,crea o comunitate mondială a religiilor”, de a ,,grăbi împlinirea visului omenirii de pace şi înţelegere” potrivit filozofiei lui ,,Vivekananda, Ramakrishna, Gandhi, Schweitzer” şi fondatorilor feluritelor religii; şi delegaţii participă de asemenea la slujbe de rugăciune supraconfesionale ,,fără precedent” unde ,,fiecare se roagă potrivit obiceiurilor religiei pe care o reprezintă”. Te poţi doar întreba ce trebuie să fie în sufletul unui creştin ortodox care participă la astfel de conferinţe şi se roagă împreună cu musulmanii, evreii şi păgânii.

4. La începutul anului 1970, CMB a sponsorizat o conferinţă la Ajaltoun, Liban, între hinduşi, budişti, creştini şi musulmani, şi o conferinţă ulterioară a 23 ,,teologi” ai CMB în Zurich, în iunie acelaşi an a declarat necesitatea ,,dialogului” cu religiile necreştine. La întrunirea Comitetului Central al CMB de la Addis Ababa din ianuarie acest an [1979], Mitropolitul Georges Khodre al Beirutului (Biserica Ortodoxă a Antiohiei) i-a şocat chiar pe mulţi delegaţi protestanţi când el nu numai că a chemat la ,,dialog” cu aceste religii, dar a lăsat Biserica lui Hristos în urmă, la depărtare, şi a călcat în picioare 19 veacuri de tradiţie creştină când el i-a chemat pe creştini să ,,cerceteze viaţa în mod autentic spirituală a celor nebotezaţi” şi să-şi îmbogăţească propria trăire cu ,,bogăţiile unei comunităţi religioase universale”[7], deoarece ,,Hristos Însuşi este primit ca lumină când harul îl cercetează pe un brahman, un budist, sau un musulman citind propriile scripturi”[8].

5. La întrunirea sa de la Addis Ababa din ianuarie 1971, Comitetul Central al CMB şi-a dat aprobarea şi sprijinul pentru ţinerea de întruniri pe cât se poate de regulate între reprezentanţii altor religii, precizând că ,,în stadiul prezent poate fi acordată prioritate dialogurilor bilaterale de o natură specifică”. Potrivit cu această directivă, un ,,dialog” creştino-islamic major a fost stabilit pentru mijlocul anului 1972 implicând în jur de 40 reprezentanţi de ambele părţi, inclusiv un număr de delegaţi ortodocşi[9].

6. În februarie 1972, un alt eveniment ecumenist ,,fără precedent” a avut loc la New York când, potrivit Arhiepiscopului Iacov de New York, pentru prima oară în istorie, Biserica Ortodoxă Greacă (Arhiepiscopia Greacă a Americii de Nord şi de Sud) a ţinut un ,,dialog” teologic oficial cu iudeii. În cele două zile de discuţii s-au obţinut rezultate precise, care pot fi socotite simptomatice pentru rezultatele viitoare ale ,,dialogului cu religiile necreştine”: ,,teologii” greci au fost de acord ,,a revizui textele lor liturgice în ce priveşte îmbunătăţirea referirilor la iudei şi iudaism unde sunt considerate a fi negative sau ostile”[10]. Nu devine intenţia ,,dialogului” încă mai evidentă ? – de a ,,reforma” creştinismul ortodox pentru a-l face concordant cu religiile acestei lumi.

Aceste evenimente erau începutul ,,dialogului cu religiile necreştine” la sfârşitul anilor ‘1960 şi începutul anilor ‘1970. De atunci încoace, astfel de evenimente s-au înmulţit, şi discuţiile şi slujbele ,,creştine” (şi chiar ,,ortodoxe”) cu reprezentanţii religiilor necreştine au ajuns să fie acceptate ca parte firească a vieţii contemporane. ,,Dialogul cu religiile necreştine” a devenit parte din moda intelectuală a zilei; el reprezintă faza actuală a ecumenismului în drumul său către un sincretism religios universal. Haideţi să cercetăm acum ,,teologia” şi scopul acestui ,,dialog” accelerat şi să vedem în ce fel se deosebeşte de ecumenismul ,,creştin” care a predominat până acum.

2. Ecumenismul ,,creştin” şi necreştin

Ecumenismul ,,creştin” poate fi socotit, în cel mai bun caz, că reprezintă o eroare sinceră şi de înţeles din partea protestanţilor şi romano-catolicilor – eroarea de a eşua în a recunoaşte că Biserica lui Hristos văzută există deja, şi că ei sunt în afara ei. Însă, ,,dialogul cu religiile necreştine” este ceva cu totul diferit, reprezentând mai curând o îndepărtare conştientă de acea parte a credinţei şi conştiinţei autentic creştine pe care chiar unii catolici şi protestanţi o păstrează. El este produsul nu al ,,bunelor intenţii” umane simple, ci mai degrabă al unei ,,sugestii” diavoleşti care poate prinde doar pe cei care s-au depărtat deja atât de mult de creştinism încât sunt păgâni de fapt: închinători ai dumnezeului veacului acestuia (II Corinteni 4, 4), satana, şi următori ai oricărei mode intelectuale pe care acest dumnezeu puternic este capabil s-o inspire.

Ecumenismul ,,creştin” se bazează pe un sentiment vag, dar totuşi real al ,,creştinismului comun” care este împărtăşit de mulţi care nu cugetă sau simt prea profund cu privire la Biserică, şi ţinteşte cumva să ,,construiască” o biserică cuprinzând pe toţi aceşti ,,creştini” indiferenţi. Dar care este suportul comun pe care se poate baza ,,dialogul cu necreştinii” ? Care poate fi terenul pe care să se construiască orice fel de unitate, oricât de vagă, între creştini şi cei care nu numai că nu-L cunosc pe Hristos, ci – aşa cum este cazul cu toţi reprezentanţii de astăzi ai religiilor necreştine care sunt în contact cu creştinismul – Îl resping în mod hotărâtor pe Hristos ? Cei care, precum Mitropolitul Georges Khodre al Libanului, conduc avangarda apostaţilor ortodocşi (un nume care este pe deplin justificat când este atribuit celor care ,,cad” în mod radical din întreaga tradiţie creştină ortodoxă), vorbesc despre ,,bogăţiile spirituale” şi ,,viaţa autentic spirituală” a religiilor necreştine; dar doar prin marea siluire a semnificaţiei cuvintelor şi prin desluşirea propriilor fantezii în trăirea altora, el poate spune că păgânii găsesc în scripturile lor ,,har” şi pe ,,Hristos”, sau că ,,orice mucenic pentru adevăr, orice om persecutat pentru ceea ce crede el a fi drept, moare în comuniune cu Hristos”[11]. Cu siguranţă, aceşti oameni (fie că este un budist care îşi dă foc, un comunist care moare pentru ,,cauza” în care crede sincer, sau oricine) nu vor spune niciodată că ei Îl primesc pe ,,Hristos” sau mor pentru El, şi ideea unei mărturisiri sau a primirii inconştiente a lui Hristos este împotriva însăşi naturii creştinismului. Dacă un necreştin răzleţ pretinde că a avut experienţa lui ,,Hristos”, aceasta poate fi doar în modul pe care îl descrie Swami Vivekananda: ,,Noi, hinduşii, nu numai că tolerăm, ci ne unim cu orice religie, rugându-ne în moschee cu musulmanul, închinându-ne înaintea focului zoroastrianului, şi îngenunchind în faţa crucii creştinului” – cu alte cuvinte, doar ca una dintr-un număr de experienţe spirituale deopotrivă valide.

Nu: ,,Hristos”, oricât de redefinit sau reinterpretat [ar fi], nu poate fi numitorul comun al ,,dialogului cu religiile necreştine”, ci în cel mai bun caz poate fi doar adăugat ca un gând ulterior la o unitate care este descoperită în altă parte. Singurul numitor comun posibil între toate religiile este conceptul cu totul vag al ,,spiritualului”, care oferă într-adevăr ,,liberalilor” religioşi oportunitatea aproape nelimitată pentru teologizare nebuloasă.

Cuvântul mitropolitului Georges Khodre la întrunirea Comitetului Central al CMB de la Addis Ababa din ianuarie 1971 poate fi luat ca o încercare experimentală, timpurie de a expune o astfel de teologie ,,spirituală” a ,,dialogului cu religiile necreştine”[12]. Ridicând problema ,,dacă creştinismul este atât de inerent exclusiv faţă de alte religii pe cât s-a declarat în general până acum”, mitropolitul, lăsând la o parte ,,proiecţiile” sale mai degrabă absurde ale lui Hristos în religiile necreştine, marchează un punct esenţial: ,,Sfântul Duh”, conceput ca total independent de Hristos şi Biserica Sa, este cu adevărat numitorul comun al tuturor religiilor lumii. Referindu-se la proorocia: Voiu turna din duhul meu preste tot trupul (Ioil 2, 28), mitropolitul afirmă: „Aceasta trebuie luată ca însemnând o Cincizecime care este universală de la început … Venirea Duhului în lume nu este subordonată Fiului … Duhul lucrează şi aplică energiile Sale potrivit Propriei iconomii şi noi am putea, din acest punct de vedere, ca locuri unde lucrează insuflarea Sa”. Noi trebuie, crede el, să ,,dezvoltăm o ecleziologie şi o misiologie în care Sfântul Duh să ocupe locul suprem”.

Desigur, toate acestea constituie o erezie care neagă însăşi natura Sfintei Treimi şi care nu are ca scop decât să submineze şi să distrugă întreaga idee şi realitate a Bisericii lui Hristos. Într-adevăr, de ce ar fi întemeiat Hristos o Biserică dacă Sfântul Duh ar acţiona independent, nu numai de Biserică, ci şi de Hristos Însuşi ? Însă, această erezie este prezentată aici mai degrabă cu titlu de încercare şi cu prudenţă, fără îndoială cu scopul de a testa răspunsul altor ,,teologi” ortodocşi înainte de a acţiona mai categoric.

În orice caz, de fapt, ,,ecleziologia Sfântului Duh” a fost scrisă deja – şi pe deasupra de un gânditor ,,ortodox”, unul din ,,profeţii” recunoscuţi ai mişcării ,,spirituale” din zilele noastre. Prin urmare, haideţi să-i cercetăm ideile pentru a vedea perspectiva pe care o dă el naturii şi scopului mişcării ,,spirituale” mai largi în care ,,dialogul cu religiile necreştine” îşi are locul său.

3. ,,Noua eră a Sfântului Duh”

Nicolae Berdiaev (1874-1949) nu ar fi fost considerat nicicând, în orice vremuri normale, a fi un creştin ortodox. El ar putea fi descris cel mai bine ca fiind un filozof umanist gnostic care s-a inspirat mai curând de la sectanţii şi ,,misticii” apuseni decât din izvoare ortodoxe. Că el este numit în unele cercuri ortodoxe chiar până astăzi ,,filozof ortodox” sau chiar ,,teolog” este o reflectare tristă a ignoranţei religioase a vremurilor noastre. Vom cita în continuare din scrierile sale[13].

Privind cu dispreţ la Sfinţii Părinţi, la ,,duhul ascetic monahal al Ortodoxiei istorice”, într-adevăr la acel întreg ,,creştinism conservator care … îndrumă puterile duhovniceşti ale omului doar către căinţă şi mântuire”, Berdiaev a căutat mai degrabă ,,Biserica lăuntrică”, ,,Biserica Sfântului Duh”, ,,viziunea duhovnicească a vieţii care, în secolul al XVIII-lea, şi-a găsit adăpost în lojile masonice”. ,,Biserica – credea el – este încă într-o stare doar potenţială”, este ,,incompletă”; şi el aştepta venirea unei ,,credinţe ecumenice”, o ,,plinătate a credinţei” care va uni nu numai diferitele organisme creştine (deoarece ,,creştinismul ar trebui să fie capabil să existe într-o varietate de forme în Biserica Universală”), ci şi ,,adevărurile parţiale ale tuturor ereziilor” şi ,,întreaga activitate creatoare umanistă a omului modern … ca o experienţă religioasă sfinţită în Duhul”. Se apropie un ,,nou creştinism”, un ,,nou misticism, care va fi mai profund decât religiile şi care ar trebui să le unească”. Fiindcă ,,există o mare frăţie spirituală … căreia îi aparţin nu numai Bisericile Răsăritului şi Apusului, ci şi toţi cei ale căror voinţe sunt îndreptate către Dumnezeu şi dumnezeire, de fapt toţi cei care aspiră către o formă de înălţare spirituală” – cu alte cuvinte, oameni din orice religie, sectă şi ideologie religioasă. El a prezis venirea ,,unei noi şi finale Revelaţii”, ,,noua eră a Sfântului Duh”, reînviind predicţia lui Gioacchino da Fiore, monahul latin din secolul al XII-lea care vedea cele două ere a Tatălui (Vechiul Testament) şi a Fiului (Noul Testament) făcând loc unei finale ,,ere, cea de-a treia, a Sfântului Duh”. Berdiaev scrie: ,,Lumea se îndreaptă către o nouă spiritualitate şi un nou misticism; în ele nu va mai fi nimic din perspectiva ascetică asupra lumii”. ,,Succesul mişcării către unitatea creştină presupune o nouă eră în creştinismul însuşi, o nouă şi profundă spiritualitate, care înseamnă o nouă revărsare a Sfântului Duh”.

Este clar că nu este absolut nimic în comun între aceste fantezii super-ecumeniste şi creştinismul ortodox, pe care Berdiaev îl dispreţuia de fapt. Mai mult, oricine este conştient de climatul religios din vremurile noastre va înţelege că aceste fantezii corespund în realitate unuia din curentele principale ale gândirii religioase contemporane. Berdiaev pare să fi fost într-adevăr un ,,profet”, sau mai curând să fi fost sensibil la un curent de gândire şi simţire religioasă care nu era atât de evident în zilele lui, dar a devenit aproape dominant astăzi. Pretutindeni auzim de o nouă ,,mişcare a Duhului”, şi acum un preot ortodox grec, părintele Eusebiu Stephanou îi invită pe creştinii ortodocşi să se alăture acestei mişcări când scrie despre ,,puternica revărsare a Sfântului Duh în zilele noastre”[14]. Altundeva în aceeaşi publicaţie[15], editorul asociat Ashanin invocă nu numai numele, ci şi însuşi programul lui Berdiaev: ,,Noi recomandăm scrierile lui Nicolae Berdiaev, marele profet spiritual al epocii noastre. Acest geniu spiritual … [este] cel mai mare teolog al creativităţii spirituale … Acum coconul Ortodoxiei a fost spart … Logosul divin al lui Dumnezeu conduce poporul Său către o noua înţelegere a istoriei şi misiunii sale în El. The Logos [este] vestitorul acestei noi ere, al noi stări a Ortodoxiei”.

4. Cartea de faţă

Toate acestea constituie fondul cărţii de faţă, care este un studiu al ,,noului” duh religios al vremurilor noastre care stă la baza şi dă inspiraţie ,,dialogului cu religiile necreştine”. Primele trei capitole oferă o abordare generală a religiilor necreştine şi a diferenţei lor radicale de creştinism, atât în ce priveşte teologia, cât şi viaţa spirituală. Primul capitol este un studiu teologic al ,,Dumnezeului” religiilor din Orientul Apropiat cu care ecumeniştii creştini speră să se unească pe baza ,,monoteismului”. Cel de-al doilea capitol se referă la cea mai puternică dintre religiile orientale, hinduismul, pe baza unei experienţe personale îndelungi care s-a sfârşit cu convertirea autorului de la hinduism la creştinismul ortodox; el oferă de asemenea o evaluare interesantă a semnificaţiei pe care o are pentru hinduism ,,dialogul” cu creştinismul. Cel de-al treilea capitol este o relatare personală a întâlnirii unui ieromonah ortodox cu un ,,făcător de minuni” oriental – o confruntare directă a unui creştin cu ,,spiritualitatea” necreştină.

Următoarele patru capitole sunt studii specifice ale unor mişcări spirituale semnificative din anii ‘1970. Capitolele patru şi cinci examinează ,,noua conştiinţă religioasă” cu referire specială la mişcările de ,,meditaţie” care susţin acum [că au] mulţi adepţi ,,creştini” (şi tot mai mulţi ,,foşti creştini”). Capitolul şase cercetează implicaţiile spirituale ale unui fenomen aparent nereligios al vremurilor noastre care contribuie la formarea ,,noii conştiinţe religioase” chiar printre oamenii care cred că nu sunt interesaţi deloc de religie. Capitolul şapte discută pe larg cea mai controversată mişcare religioasă printre ,,creştinii” de astăzi – ,,renaşterea harismatică” – şi încearcă să definească natura sa în lumina învăţăturii duhovniceşti ortodoxe.

În concluzie sunt discutate semnificaţia şi scopul ,,noii conştiinţe religioase” în lumina proorociei creştine cu privire la vremurile din urmă. ,,Religia viitorului” către care arată ea [noua conştiinţă religioasă] este expusă şi comparată cu singura religie care este în mod ireconciliabil în conflict cu ea: adevăratul creştinism ortodox. ,,Semnele vremurilor”, pe măsură ce ne apropiem de teribilul deceniu al anilor ‘1980, sunt toate cum nu se poate mai clare; să-i lăsăm pe creştinii ortodocşi şi pe toţi cei care doresc să-şi mântuiască sufletele în veşnicie să ia aminte şi să lucreze !

I. Religiile ,,monoteiste”

Avem acelaşi Dumnezeu cu necreştinii ?

„Popoarele evreiesc şi islamice, şi creştinii … aceste trei expresii ale unui monoteism identic, vorbesc cu vocile cele mai autentice şi vechi, şi chiar cele mai cutezătoare şi mai pline de încredere. De ce nu ar fi posibil ca numele aceluiaşi Dumnezeu, în loc să dea naştere opoziţiei ireconciliabile, să conducă mai curând către respect reciproc, înţelegere şi coexistenţă paşnică ? Nu ar trebui ca chemarea aceluiaşi Dumnezeu, aceluiaşi Tată, fără prejudiciu adus discuţiei teologice, să ne conducă mai degrabă într-o zi la a descoperi ceea ce este atât de evident, şi totuşi atât de dificil – că noi suntem cu toţii fiii aceluiaşi Tată, şi că, prin urmare, noi suntem cu toţii fraţi ?”

Papa Paul al Vl-lea, La Croix, 11 august 1970

Joi, 2 aprilie 1970, a avut loc o mare manifestare religioasă la Geneva. În cadrul celei de-a doua conferinţe a Asociaţiei Religiilor Unite, reprezentanţii a 10 mari religii au fost invitaţi să se reunească în Catedrala Sfântul Petru. Această ,,rugăciune comună” s-a bazat pe următoarea motivaţie: ,,Credincioşii tuturor acestor religii au fost invitaţi să coexiste în cultul aceluiaşi Dumnezeu” ! Haideţi să vedem atunci dacă această afirmaţie este validă în lumina Sfintelor Scripturi.

Pentru a explica mai bine chestiunea, ne vom limita la cele trei religii care s-au succedat istoric în această ordine: iudaismul, creştinismul şi islamismul. Aceste trei religii reclamă, de fapt, o obârşie comună: ca închinători ai Dumnezeului lui Avraam. Astfel este foarte răspândită opinia că de vreme ce noi cu toţii reclamăm că suntem urmaşii lui Avraam (iudeii şi musulmanii după trup, iar creştinii duhovniceşte), noi toţi avem ca Dumnezeu pe Dumnezeul lui Avraam şi toţi trei ne închinăm (fiecare în felul lui, bineînţeles) aceluiaşi Dumnezeu ! Şi acest Dumnezeu constituie, într-un oarecare mod, punctul nostru de unitate şi ,,înţelegere reciprocă”, şi aceasta ne invită la o ,,relaţie frăţească”, precum a subliniat marele rabin dr. Safran, parafrazându-l pe psalmist: Ce este bun sau ce este frumos, fără numai a locui fraţii împreună (Psalmi 132, 1).

Din această perspectivă este evident că Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om, Fiul împreună-veşnic cu Tatăl fără de început, Întruparea Sa, crucea Sa, slăvita Sa Înviere şi cea de-A Doua Venire a Sa înfricoşătoare devin detalii secundare care nu ne pot împiedica să ,,fraternizăm” cu cei care Îl consideră pe El ,,un simplu profet” (potrivit Coranului) sau ,,fiul unei desfrânate” (potrivit anumitor tradiţii talmudice) ! Astfel noi vom pune pe acelaşi nivel pe Iisus din Nazaret şi Mahomed. Nu ştiu ce creştin vrednic de acest nume ar putea accepta acest lucru în conştiinţa sa.

S-ar putea spune că în aceste trei religii, lăsând deoparte trecutul, s-ar putea cădea de acord că Iisus Hristos este o fiinţă extraordinară şi excepţională şi că El a fost trimis de Dumnezeu. Dar pentru noi creştinii, dacă Iisus Hristos nu este Dumnezeu, noi nu-L putem considera pe El un ,,profet” sau un ,,trimis de Dumnezeu”, ci doar un mare impostor fără seamăn, proclamându-Se Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se pe Sine astfel egal cu Dumnezeu ! (Marcu 14, 61, 62). Potrivit acestei soluţii ecumeniste de nivel supra-confesional, Dumnezeul Treimic al creştinilor ar fi acelaşi lucru cu monoteismul iudaismului, al islamismului, al ereticului antic Savelie, al anti-trinitarienilor moderni, şi al anumitor secte iluministe. Nu ar fi Trei Persoane într-o Unică Dumnezeire, ci o singură Persoană, neschimbătoare pentru unii, sau schimbând succesiv ,,măştile” (Tatăl-Fiul-Duhul) pentru alţii ! Şi cu toate acestea s-ar pretinde că acesta era acelaşi Dumnezeu !

Aici unii ar putea propune cu naivitate: ,,Totuşi cele trei religii au un punct comun: toate trei îl mărturisesc pe Dumnezeu Tatăl !” Dar potrivit sfintei credinţe ortodoxe, aceasta este o absurditate. Noi mărturisim întotdeauna: ,,Slavă Sfintei şi Celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoare şi nedespărţitei Treimi”. Cum am putea despărţi pe Tatăl de Fiul când Iisus Hristos afirmă: Eu şi Tatăl una suntem (Ioan 10, 30); şi Sfântul Apostol, Evanghelist şi Teolog Ioan afirmă clar: Tot cel ce tăgăduieşte pre Fiul, nici pre Tatăl nu are (I Ioan 2, 23).

Dar chiar dacă toate cele trei religii îl numesc pe Dumnezeu Tată: al cui Tată este El cu adevărat ? Pentru iudei şi musulmani, El este Tatăl oamenilor în planul creaţiei; pe câtă vreme pentru noi, creştinii, El este Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos spre înfiere[a prin El] (Efeseni 1, 4, 5) în planul mântuirii. Atunci ce asemănare există între paternitatea dumnezeiască din creştinism şi cea din celelalte religii ?

Alţii ar putea spune: ,,Dar Avraam s-a închinat adevăratului Dumnezeu; şi iudeii prin Isaac şi musulmanii prin Agar sunt descendenţii acestui adevărat închinător al lui Dumnezeu”. Aici va trebui să lămurim câteva lucruri: Avraam nu s-a închinat nicidecum lui Dumnezeu în forma monoteismului unipersonal al celorlalţi, ci în forma Sfintei Treimi. Noi citim în Sfânta Scriptură: Şi s-au arătat Dumnezeu lui Avraam la stejarul lui Mamvri … şi s-a închinat până la pământ (Facerea 18, 1-2). Sub ce formă s-a închinat Avraam lui Dumnezeu ? Sub forma unipersonală, sau sub forma Treimii dumnezeieşti ? Noi, creştinii ortodocşi, cinstim această manifestare din Vechiul Testament a Sfintei Treimei în ziua Cincizecimii, când ne împodobim bisericile cu ramuri reprezentând vechii stejari, şi când cinstim în mijlocul lor icoana celor trei îngeri, exact aşa cum a cinstit-o părintele nostru Avraam !

Descendenţa trupească din Avraam nu ne poate fi de nici un folos dacă nu suntem înnoiţi prin apele botezului în credinţa lui Avraam. Şi credinţa lui Avraam era credinţa în Iisus Hristos, precum a spus Domnul Însuşi: Avraam părintele vostru a fost bucuros ca să vază ziua mea; şi a văzut, şi s-a bucurat (Ioan 8, 56).

Aceasta a fost de asemenea credinţa Proorocului şi Împăratului David, care L-a auzit pe Tatăl ceresc vorbind cu Fiul Cel de o fiinţă cu Sine: Zis-au Domnul Domnului meu (Psalmi 109, 1; Faptele Apostolilor 2, 34).

Aceasta a fost credinţa celor trei tineri în cuptorul cel cu foc când ei au fost salvaţi de Fiul lui Dumnezeu (Daniil 3, 25); şi a Sfântului Prooroc Daniil, care a avut vedenia celor două firi ale lui Iisus Hristos în taina întrupării când Fiul Omului a sosit la Cel vechi de zile (Daniil 7, 13). Iată de ce Domnul, adresându-Se posterităţii (incontestabile după trup) a lui Avraam, a spus: De aţi fi fost fii ai lui Avraam, lucrurile lui Avraam aţi fi făcut (Ioan 8, 39), şi aceste ,,lucruri” sunt ca să credeţi întru care au trimis acela (Ioan 6, 29).

Aşadar, cine sunt urmaşii lui Avraam ? Fiii lui Isaac după trup, sau fiii Agarei egipteanca ? Este Isaac sau Ismail posteritatea lui Avraam ? Ce învaţă Sfânta Scriptură prin gura dumnezeiescului apostol ?

Lui Avraam s-au grăit făgăduinţele şi seminţei lui. Nu zice: şi seminţelor, ca de mulţi; ci ca de unul: şi seminţei tale, care este Hristos (Galateni 3, 16). Iar dacă sunteţi voi ai lui Hristos, iată a lui Avraam sămânţă sunteţi, şi după făgăduinţă moştenitori (Galateni 3, 29). Deci în Iisus Hristos a devenit Avraam tată al multor neamuri (Facerea 17, 5; Romani 4, 17). După asemenea făgăduinţe şi asemenea adeveriri, ce semnificaţie are descendenţa trupească din Avraam ? Potrivit Sfintei Scripturi, Isaac este considerat sămânţa sau posteritatea, dar numai ca chip al lui Iisus Hristos.

Spre deosebire de Ismail (fiul Agarei; Facerea 16, 1 şi urm.), Isaac era născut din ,,slobozirea” minunată a unei mame sterpe, înaintată în vârstă şi contrar legilor naturii, asemănător Mântuitorului nostru, care S-a născut în chip minunat dintr-o fecioară. El a urcat Muntele Moria exact aşa cum Iisus a urcat pe Golgota, purtând pe umerii săi lemnul de jertfă. Un înger l-a izbăvit pe Isaac de moarte, exact aşa cum un înger a prăvălit piatra pentru a ne arăta nouă că mormântul era gol, că Cel Înviat nu mai era acolo. La ceasul rugăciunii, Isaac a întâlnit-o pe Reveca în câmp şi a dus-o în cortul mamei sale Sarra, exact aşa cum Hristos va întâmpina Biserica Sa pe nori pentru a o duce în lăcaşurile cereşti, Noul Ierusalim, patria mult dorită.

Nu ! Noi nu avem nicidecum acelaşi Dumnezeu cu necreştinii ! Condiţia obligatorie pentru a-L cunoaşte pe Tatăl este Fiul: Cel ce m-a văzut pre mine, a văzut pre Tatăl; nimeni nu vine la Tatăl, fără numai prin mine (Ioan 14, 9, 6). Dumnezeul nostru este un Dumnezeu întrupat, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit, şi mâinile noastre au pipăit (I Ioan 1,1). Imaterialul a devenit material pentru mântuirea noastră, precum spune Sfântul Ioan Damaschin, şi El S-a arătat pe Sine ca noi. Dar când S-a arătat El printre evreii şi musulmanii de astăzi, aşa încât noi să putem presupune că ei Îl cunosc pe Dumnezeu ? Dacă ei au o cunoştinţă a lui Dumnezeu în afara lui Iisus Hristos, atunci Hristos S-a întrupat, a murit şi a înviat în zadar !

Nu, ei nu Îl cunosc pe Tatăl. Ei au concepte despre Tatăl; însă fiecare concept despre Dumnezeu este un idol, deoarece un concept este produsul imaginaţiei noastre, o creaţie a unui dumnezeu după chipul şi asemănarea noastră. Pentru noi, creştinii, Dumnezeu este de neconceput, de neînţeles, de nedescris şi nematerial, precum spune Sfântul Vasilie cel Mare. Pentru mântuirea noastră, El a devenit (în măsura în care noi suntem uniţi cu El) conceput, descris şi material, prin arătarea în Taina Întrupării Fiului Său. A Lui fie slava în vecii vecilor. Amin. Şi iată de ce Sfântul Chiprian al Cartaginei că cine nu are Biserica drept mamă, nu-L are pe Dumnezeu drept Tată !

Fie ca Dumnezeu să ne păzească de apostazie şi de venirea lui antihrist, ale cărei semne preliminare se înmulţesc din zi în zi. Fie ca El să ne păzească de marea ispitire pe care nici măcar cei aleşi nu vor putea s-o îndure fără harul Celui care va scurta acele zile. Şi fie ca El să ne păzească pe noi în ,,turma mică”, ,,rămăşiţa potrivit alegerii harului”, astfel încât noi asemenea lui Avraam să ne putem bucura de lumina feţei Sale, prin rugăciunile Preasfintei Maici a lui Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria, ale tuturor oştilor cereşti, norului de prooroci, mucenici, ierarhi, evanghelişti şi mărturisitori care au fost credincioşi până la moarte, care şi-au vărsat sângele pentru Hristos, care ne-au născut pe noi prin Evanghelia lui Iisus Hristos în apele botezului. Noi suntem fiii lor – slabi, păcătoşi şi nevrednici, fără îndoială; dar nu vom întinde mâinile noastre către un dumnezeu străin ! Amin.

Părintele Vasilie Sakkas

La Foi Transmise, 5 aprilie 1970

II. Puterea dumnezeilor păgâni

Atacul hinduismului asupra creştinismului

Toţi dumnezeii păgânilor sunt draci

(Psalmi 95, 5)

Următorul articol provine din experienţa unei femei care, după ce a urmat liceul într-o mânăstire romano-catolică, a practicat hinduismul timp de 20 ani până când în cele din urmă, cu darul lui Dumnezeu, ea s-a convertit la credinţa ortodoxă, găsind sfârşitul căutării ei a adevărului în Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei. Ea locuieşte în prezent pe coasta de vest. Fie ca cuvintele ei să servească pentru a deschide ochii acelor creştini ortodocşi care ar putea fi tentaţi să-i urmeze pe teologii ,,liberali” orbi care îşi fac apariţia acum chiar în Biserica Ortodoxă şi al căror răspuns la atacul neo-păgânismului asupra Bisericii lui Hristos este de a purta un ,,dialog” cu vrăjitorii lui şi de a li se alătura în închinarea la înşişi dumnezeii păgânilor

1. Atracţiile hinduismului

Aveam doar 16 ani când două evenimente au schimbat cursul vieţii mele. Veneam la mânăstirea catolică dominicană din San Rafael (California) şi întâlneam creştinismul pentru prima oară. În acelaşi an am întâlnit şi hinduismul în persoana unui călugăr hindus, un swami, care avea să-mi devină în scurt timp guru sau învăţător. A început o bătălie, dar nu aveam să înţeleg acest lucru timp de aproape 20 ani.

La mânăstire am fost învăţată adevărurile fundamentale ale creştinismului. Aici se află tăria celui smerit şi o cursă pentru cel mândru. Sfântul Apostol Iacov a scris cu adevărat: Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (Iacov 4, 6). Şi cât de mândră eram; nu vroiam să accept păcatul originar şi nu vroiam să accept iadul. Şi am avut multe discuţii împotriva lor. O soră cu multă dragoste mi-a dat cheia când a spus: ,,Roagă-te pentru darul credinţei”. Dar deja învăţătura acelui swami pusese stăpânire pe mine, şi socoteam că este înjositor să rog pe cineva, chiar pe Dumnezeu, pentru orice. Dar mult mai târziu, mi-am adus aminte ce a spus ea. După mulţi ani sămânţa credinţei creştine care fusese sădită în mine a ieşit la iveală dintr-o mare nesfârşită de disperare.

Cu timpul, natura cărţilor pe care le aduceam cu mine la şcoală, toate în învelitori închise, a fost descoperită. Cărţi precum Bhagavad Gita, Upanişadele, Vedantasara, Ashtavakra Samhita … În parte, secretul meu era descoperit, dar nu s-a spus nimic mai mult. Fără îndoială, surorile credeau că-mi va trece, aşa cum trec într-adevăr cele mai multe fantezii intelectuale ale tinerelor fete. Dar o maică îndrăzneaţă mi-a spus adevărul. Este un adevăr foarte neplăcut şi unul care arareori este auzit astăzi. Ea mi-a spus că voi merge în iad dacă mor în hinduism după ce am cunoscut adevărul creştinismului. Sfântul Apostol Petru o spune astfel: Ori de ce este cineva biruit de aceea s-a şi robit. Că dacă după ce au scăpat de la spurcăciunile lumii prin cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu acelea iarăşi împleticindu-se, se biruiesc, s-au făcut lor cele de pre urmă mai rele decât cele dintâi, pentru că mai bine era lor a nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât după ce o au cunoscut, a se întoarce înapoi de la sfânta poruncă ce li s-au dat lor (II Petru 2, 19-21). Cât am dispreţuit-o pe acea soră pentru bigotismul ei. Dar dacă ea ar trăi astăzi, i-aş mulţumi din toată inima. Ce mi-a spus ea m-a deranjat, aşa cum face adevărul, şi avea să mă conducă în cele din urmă către plinătatea Sfintei Ortodoxii.

Lucrul important pe care l-am dobândit la mânăstire a fost un punct de reper, şi într-o bună zi aveam să-l folosesc pentru a descoperi că hinduismul este o înşelătorie.

Situaţia s-a schimbat atât de mult de când eram la şcoală. Ceea ce era un caz izolat de hinduism s-a transformat într-o epidemie. Acum cineva trebuie să aibă o înţelegere inteligentă a dogmaticii hinduse dacă trebuie să preîntâmpine ca tinerii creştini să comită o sinucidere spirituală când ei întâlnesc religiile orientale.

Atracţia hinduismului are întreg spectrul; există dezmierdări pentru fiecare facultate şi atracţii pentru fiecare slăbiciune, dar îndeosebi pentru mândrie. Şi fiind foarte mândră, chiar la 16 ani, am căzut pradă mai întâi acestora. Păcatul originar, iadul, şi problema durerii mă preocupau. Nu le-am luat niciodată în serios înainte de a veni la mânăstire. Atunci, swami mi-a prezentat o alternativă ,,satisfăcătoare din punct de vedere intelectual” pentru fiecare dogmă creştină inconfortabilă. Iadul era, la urma urmei, doar o stare temporară a sufletului cauzată de propria karmă rea (acţiuni din trecut) în această viaţă sau într-o viaţă anterioară. Şi, desigur, o cauză finită nu putea avea un efect infinit. Păcatul originar era transmutat în mod extraordinar în dumnezeirea originară. Aceasta [dumnezeirea] era dreptul meu din naştere, şi nimic nu putea vreodată să abroge acest sfârşit slăvit. Eu eram dumnezeiască. Eu eram Dumnezeu: ,,Visătorul infinit, care visează visuri finite”.

În ce priveşte problema durerii, filozofia hindusă cunoscută ca Vedanta avea un sistem filozofic cu adevărat elegant care se ocupa de ea. Într-un cuvânt, durerea era maya sau iluzie. Nu avea o existenţă reală – şi mai mult, advaitinul putea pretinde că poate dovedi aceasta !

În altă gamă, hinduismul face apel la însăşi eroarea de a presupune că omul se poate desăvârşi: prin educaţie (în termenii lor, sistemul guru) şi prin ,,evoluţie” (dezvoltarea progresivă constantă a omului din punct de vedere spiritual). Un argument este de asemenea construit din punctul de vedere al relativităţii culturale; aceasta şi-a asumat acum o asemenea respectabilitate încât este un veritabil păcat (pentru cei care nu cred în păcat) a contesta relativitatea de orice fel. Ce ar putea fi mai rezonabil, spun ei, decât ca diferite naţiuni şi popoare să Se închine lui Dumnezeu în mod diferit ? Dumnezeu, la urma urmei, este Dumnezeu, şi varietatea de moduri de închinare contribuie la o ,,îmbogăţire” religioasă generală.

Dar probabil cea mai irezistibilă atracţie este pragmatismul. Întreaga construcţie filozofică a hinduismului se sprijină pe instrucţiunile religioase practice date discipolului de gurul său. Cu aceste practici, discipolul este invitat să verifice filozofia prin propria experienţă. Nimic nu trebuie acceptat pe baza credinţei. Şi contrar noţiunilor populare, nu există nici o taină – doar o cantitate colosală de materiale ezoterice – astfel că pur şi simplu nu este nevoie de credinţă. Ţi se spune: ,,Încearcă, şi vezi dacă merge”. Această abordare pragmatică este ispitirea supremă a minţii occidentale. Pare atât de ,,ştiinţifică”. Dar aproape orice elev cade tocmai într-un soi de eroare pragmatică: adică, dacă practicile funcţionează (şi ele chiar funcţionează), el crede că sistemul este adevărat şi implicit că este bun. Aceasta, desigur, nu rezultă. Tot ceea ce poate fi spus cu adevărat este: dacă ele funcţionează, atunci funcţionează. Dar pierzând din vedere acest fapt, tu poţi înţelege cum o mică experienţă psihică dă bietului elev o foarte mare încredinţare.

Aceasta mă conduce către ultima desfătare pe care o voi menţiona, care este ,,experienţele spirituale”. Acestea sunt psihice şi/sau demonice la origine. Dar care dintre practicanţi are vreun mod de a deosebi înşelarea de adevărata experienţă spirituală ? Ei nu au un punct de reper. Dar nu cred că ceea ce văd, aud, miros şi ating în aceste experienţe sunt rezultatul unei simple aberaţii mintale. Ele nu sunt. Ele sunt ceea ce tradiţia noastră ortodoxă numeşte înşelare diavolească. Acesta este un termen important, deoarece se referă la condiţia exactă a unei persoane care are ,,experienţe spirituale” hinduse. El acoperă întreaga gamă de experienţe spirituale false: de la simpla înşelare şi ademenire la posedarea efectivă. În fiecare caz, ceea ce este contrafăcut este luat de autentic şi efectul total este o creştere accelerată a mândriei. Un sentiment cald, confortabil de importanţă specială se instalează în persoana aflată în înşelare, şi aceasta compensează toate austerităţile şi durerea.

În prima sa epistolă, Sfântul [Apostol şi Evanghelist] Ioan îi avertizează pe primii creştini: Iubiţilor, să nu credeţi pre tot duhul, ci să ispitiţi duhurile de sunt de la Dumnezeu (I Ioan 4, 1).

Sfântul Grigorie Sinaitul avea grijă să-i înveţe pe monahii săi despre pericolele acestor experienţe: ,,Pretutindeni, în preajma începătorilor şi a celor încăpăţânaţi, demonii obişnuiesc să întindă mrejele cugetelor şi închipuirilor vătămătoare şi le pregătesc gropi pentru căderea lor”. Un monah l-a întrebat: ,,Ce să facă un om când demonul ia chipul unui înger de lumină ?” Sfântul a răspuns: ,,În acest caz, omul are nevoie de o mare putere de discernământ pentru a deosebi între bine şi rău. Deci, în neatenţia voastră, nu fiţi entuziasmaţi prea repede de ceea ce vedeţi, ci fiţi grei (nu uşor de mişcat) şi, cercând cu atenţie totul, primiţi binele şi respingeţi răul. Întotdeauna trebuie să cercetaţi, şi doar după aceea să credeţi. Cunoaşteţi că lucrările harului sunt manifeste, şi demonul, în ciuda transformărilor sale, nu le poate imita: şi anume, blândeţea, bunăvoinţa, smerenia, ura faţă de lume, tăierea patimilor şi poftelor – care sunt urmările harului. Lucrările demonilor sunt: aroganţa, îngâmfarea, intimidarea şi tot ce este rău. Prin astfel de lucrări tu vei fi capabil să discerni dacă lumina care străluceşte în inima ta este de la Dumnezeu sau de la satana. Frunza de salată seamănă cu cea de muştar, şi oţetul seamănă la culoare cu vinul; dar când le guşti, cerul gurii discerne şi face diferenţa între ele. În acelaşi fel sufletul, dacă are discernământ, poate face deosebirea prin gustul mintal între darurile Sfântului Duh şi fantezii şi înşelări ale satanei”.

Cel mai vulnerabil faţă de înşelarea diavolească este aspirantul prost îndrumat sau mândru. Şi succesul şi durabilitatea hinduismului depinde în foarte mare măsură de acest misticism fals. Cât de atrăgător este a te folosi de tineri, care au fost deja iniţiaţi în aceste tipuri de experienţe. Ultimii câţiva ani au cunoscut înflorirea şi proliferarea swami-urilor. Ei vedeau şansa lor de a dobândi faimă şi bogăţie în această piaţă gata pentru utilizare. Şi au profitat de ea.

2. Un război al dogmei

Astăzi creştinismul ia lovituri într-un război care este nevăzut de credincioşi. Şi dacă poate, el va străpunge inima înainte de a-şi declara numele. Duşmanul este hinduismul, şi războiul care se duce este un război al dogmei.

Când au fost înfiinţate Societăţile Vedanta în această ţară (America), la începutul secolului, primele eforturi erau îndreptate către a stabili că nu exista nici o diferenţă reală între hinduism şi creştinism. Nu numai că nu exista un conflict, dar un bun creştin ar fi un creştin mai bun prin studiul şi practica Vedantei; el va înţelege creştinismul real.

În conferinţele timpurii, swami-i încercau să arate că acele idei care păreau caracteristice creştinismului – precum Cuvântul şi crucea – îşi aveau de fapt originea în India. Iar acele idei caracteristice hinduismului – precum reîncarnarea, transmigraţia sufletului şi samadhi (sau transa) – se găseau de asemenea în scriptura creştină, când aceasta era interpretată corect.

Cu acest tip de momeală se prindeau mulţi creştini sinceri, dar rău îndrumaţi. Efortul de început era împotriva a ceea ce ar putea fi numit dogme ,,sectare”, şi pentru o religie aşa-zis ştiinţifică bazată pe un studiu comparativ al tuturor religiilor. Accentul iniţial era întotdeauna pe ideea că nu există nici o diferenţă. Totul este una. Toate diferenţele sunt doar la suprafaţă; ele sunt aparente sau relative, nu reale. Toate acestea sunt limpezi din conferinţele publicate care erau ţinute la începutul anilor ’1900. Astăzi noi suntem într-un mare pericol deoarece acest efort a fost încununat de succes.

Acum, limbajul cotidian are cuvântul ,,dogmă” ca un termen ironic. Dar acest dispreţ nu şi-ar fi putut avea obârşia de la cei care ştiu că ea se referă la cea mai preţioasă moştenire a Bisericii. Cu toate acestea, odată ce conotaţia negativă a fost împământenită, cei timizi, cărora nu le place niciodată să fie asociaţi cu ceea ce este nepopular, au început să vorbească despre ,,dogma rigidă”, ceea ce este redundant, dar vădeşte dezaprobarea. Astfel atitudinea a fost absorbită în mod insidios de criticii ,,cu vederi largi” care sau nu au ştiut că dogma declară ce este creştinismul, sau pur şi simplu nu le-a plăcut ce este creştinismul în sine.

Predispoziţia care s-a născut din aceasta, a multor creştini, de a bate în retragere când se confruntau cu acuzaţia că respectă dogma le-a dat hinduşilor nu puţin ajutor. Şi ajutorul dinlăuntru avea avantaje strategice.

Este incredibil că puţini văd că însăşi puterea care va răsturna dogma creştină nu este nimic altceva decât un sistem opus de dogme. Cele două [religii] nu se pot amesteca sau ,,îmbogăţi” una pe alta deoarece ele sunt cu totul opuse.

Dacă creştinii sunt convinşi să arunce sau – ceea ce este tactic mai ingenios – să altereze dogmele lor pentru a se adapta cererii pentru un creştinism mai la zi sau ,,universal”, ei au pierdut tot, fiindcă ceea ce este preţuit de creştini şi de hinduşi este obţinut direct din dogmele lor. Iar dogmele hinduse sunt o tăgăduire directă a dogmelor creştine. Aceasta ne conduce la o concluzie cutremurătoare: ceea ce creştinii cred că este rău, hinduşii cred că este bine, şi invers: ceea ce hinduşii cred că este rău, creştinii cred că este bine.

Adevărata luptă constă în aceasta: cel mai mare păcat pentru creştin este cea mai mare realizare a binelui pentru hindus. Creştinii au recunoscut întotdeauna că mândria este păcatul fundamental – izvorul tuturor păcatelor. Şi Lucifer este arhetipul când el spune: În cer mă voiu sui, deasupra stelelor cerului voiu pune scaunul meu, şedea-voiu pre muntele cel înalt, preste munţii cei înalţi, care sunt spre miazănoapte. Sui-mă-voiu deasupra norilor, fi-voiu asemenea celui Preaînalt (Isaia 14, 13-14). La un nivel inferior, mândria este cea care transformă virtuţile omului în păcate. Dar pentru hindus în general, şi pentru advaitin sau vedantan în special, singurul ,,păcat” este a nu crede în tine şi în omenire ca în Dumnezeu Însuşi. În cuvintele lui Swami Vivekananda (care a fost cel mai mare susţinător modern al Vedanta): ,,Voi nu înţelegeţi încă India ! Noi indienii suntem de fapt închinători ai Omului. Dumnezeul nostru este Omul !” Doctrina mukti sau mântuirea constă în aceasta: ,,Omul trebuie să devină dumnezeiesc prin împlinirea dumnezeiescului”.

Din acestea se poate vedea că dogmele hinduismului şi creştinismului stau faţă în faţă, fiecare înfruntând-o pe cealaltă în ce priveşte firea lui Dumnezeu, firea omului şi scopul existenţei umane.

Dar când creştinii acceptă propaganda hindusă potrivit căreia nu se dă nici o bătălie, că diferenţele dintre creştinism şi hinduism sunt doar aparente şi nu sunt reale, atunci ideile hinduse sunt libere să preia sufletele creştinilor, câştigând bătălia fără luptă. Şi rezultatul final al acestei bătălii este cu adevărat şocant; puterea de corupere a hinduismului este imensă. În cazul meu propriu, cu toată educaţia fundamental sănătoasă pe care am primit-o la mânăstire, 20 ani în hinduism m-au dus chiar la porţile iubirii răului. Vedeţi, în India, ,,Dumnezeu” este de asemenea adorat ca Rău, sub forma zeiţei Kali. Dar despre aceasta voi vorbi în secţiunea următoare, despre practicile hinduse.

Acesta este finalul pus deoparte când nu mai există dogma creştină. Spun aceasta din experienţă personală, deoarece eu m-am închinat lui Kali în India şi în această ţară. Şi cu ea, care este satan, nu este de glumit. Dacă renunţi la Dumnezeul cel Viu, tronul nu va rămâne gol.

3. Locuri şi practici hinduse

În 1956 am făcut muncă de teren cu vânătorii de capete din Filipine. Mă interesa religia primitivă – mai ales în ceea ce este numit zonă ,,ne-aculturată”[16], unde au fost puţini misionari. Când am sosit la Ifugao (acesta este numele tribului), nu credeam în magia neagră; când am plecat, credeam. Un preot Ifugao (un munbaki) pe nume Talupa a devenit cel mai bun prieten al meu şi informator. Cu timpul am aflat că el era faimos pentru iscusinţa în magia neagră. El m-a dus la baki, care este o ceremonie de magie rituală care avea loc aproape în fiecare noapte în timpul sezonului de recoltare. În jur de 12 preoţi se adunau într-o colibă şi petreceau noaptea invocând zeităţile şi strămoşii, bând vin de orez şi făcând sacrificii celor două figurine mici cunoscute ca bulol. Ele erau spălate în sânge de pui, care era strâns într-un vas şi întrebuinţat pentru a ghici viitorul înainte de a fi folosit pentru figurine. Ei cercetau sângele pentru mărimea şi numărul bulelor din el, timpul de coagulare; de asemenea, culoarea şi configuraţia organelor puiului le dădeau informaţii. În fiecare noapte luam notiţe cu conştiinciozitate. Dar acesta era doar începutul.

Nu voi intra în detaliile magiei Ifugao; ajunge să spun că atunci când am plecat, văzusem o asemenea varietate şi cantitate de întâmplări supranaturale că orice explicaţie ştiinţifică era efectiv imposibilă. Dacă am fost predispusă spre a crede ceva atunci când am sosit, era că magia avea o explicaţie cu totul naturală. De asemenea, permiteţi-mi să spun că nu mă sperii foarte uşor. Dar adevărul este că am părăsit tribul Ifugao deoarece am văzut că ritualurile lor nu numai că aveau efect, dar ele au avut efect asupra mea – cel puţin de două ori.

Spun toate acestea ca ceea ce spun despre practicile şi locurile de închinare hinduse să nu pară incredibil, produsul unei ,,minţi înfierbântate”.

După 11 ani de la episodul Ifugao, am făcut un pelerinaj la Peştera Amarnath din Munţii Himalaya (foto). Tradiţia hindusă o socoteşte cel mai sacru loc de închinare la zeul Shiva, locul unde el se arată închinătorilor lui şi le face daruri. Este o călătorie lungă şi dificilă peste Mahaguna, o trecătoare aflată la 14.000 picioare, şi peste un gheţar; deci exista o grămadă de timp pentru a mă închina lui mintal pe drum, mai ales deoarece băiatul care conducea grupul de ponei nu vorbea engleza, şi eu nu vorbeam hindusa. De data aceasta eram predispusă spre a crede că zeul căruia m-am închinat şi la care am meditat ani în şir mi se va arăta cu bunăvoinţă.

Chipul lui Shiva din peşteră este în sine o curiozitate: un chip de gheaţă format de apa care picură. El creşte şi descreşte odată cu luna. Când este lună plină, chipul natural atinge tavanul peşterii – aproximativ 15 picioare – şi când luna este întunecată nu rămâne aproape nimic din el. Şi astfel creşte şi descreşte în fiecare lună. Din câte ştiu, nimeni nu a explicat acest fenomen. M-am apropiat de peşteră într-un moment prielnic, când chipul crescuse pe deplin. Eram pregătită să mă închin zeului meu cu nuci verzi de cocos, tămâie, bucăţi de textile roşii şi albe, nuci, stafide şi zahăr – toate articolele prescrise potrivit ritualului. Am intrat în peşteră cu lacrimi de devoţiune. Ce s-a întâmplat apoi este greu de descris. Locul era vibrant – exact ca o colibă Ifugao cu baki în toi. Buimăcită să găsesc un loc cu o atmosferă rea inexplicabilă, am ieşit vomitând înainte ca preotul să poată termina să aducă jertfa mea chipului de gheaţă.

Faţada hinduismului s-a fisurat când am intrat în peştera lui Shiva, dar a mai trecut ceva vreme până m-am eliberat. În această perioadă, am căutat ceva care să susţină edificiul care se prăbuşea, dar nu am găsit nimic. Privind retrospectiv, mi se pare că noi ştim adeseori că ceva este efectiv rău, cu mult înainte de a crede cu adevărat. Acest lucru se aplică ,,practicilor spirituale” hinduse tot atât de mult ca aşa-ziselor ,,sfinte locuri”.

Când un elev este iniţiat de guru, i se dă o mantră sanscrită (o formulă magică personală), şi practici religioase specifice. Acestea sunt în întregime ezoterice şi există în tradiţia orală. Nu le vei găsi tipărite şi este foarte puţin probabil să afli ceva despre ele de la un iniţiat, din cauza sancţiunilor aspre care sunt impuse pentru a proteja acest secret. De fapt, guru îl invită pe discipolul său să experimenteze filozofia prin propria experienţă. Ideea este că aceste practici dau rezultate într-adevăr. Elevul poate dobândi puteri sau siddhis. Acestea sunt lucruri precum citirea gândurilor, puterea de a vindeca sau de a distruge, de a produce obiecte, de a prezice viitorul şi aşa mai departe – toată gama scamatoriilor de salon psihice fatale. Însă mult mai periculos ca aceasta, el cade în mod invariabil într-o stare de înşelare diavolească, când ia mirajul drept realitate. El are ,,experienţe duhovniceşti” de o dulceaţă şi pace nemărginite. Are viziuni ale zeităţilor şi ale luminii. (Ne-am putea aminti că Lucifer însuşi se poate arăta ca un înger de lumină.) Prin ’miraj’ nu vreau să spun că el nu trăieşte cu adevărat aceste lucruri; vreau să spun mai degrabă că ele nu sunt de la Dumnezeu. Există, desigur, construcţia filozofică care susţine orice experienţă, astfel că practicile şi filozofia se susţin una pe alta şi sistemul devine foarte solid.

În realitate, hinduismul nu este atât o preocupare intelectuală cât un sistem de practici, şi acestea sunt pur şi simplu magie neagră. Adică, dacă faci gestul x, obţii lucrul y: un contract simplu. Dar termenii [contractului] nu sunt precizaţi şi arareori un elev întreabă de unde provin experienţele sau cine îi dă lui această cinste sub forma puterilor şi experienţelor ,,frumoase”. Este situaţia faustiană clasică, dar ceea ce practicantul nu ştie este că preţul poate fi chiar sufletul său nemuritor.

Există o serie vastă de practici – practici care corespund oricărui temperament. Zeitatea aleasă poate fi cu formă: un zeu sau o zeiţă; sau fără formă: Brahmanul Absolut. Relaţia cu Idealul ales variază de asemenea: poate fi cea a unui copil, mame, tată, prieten, iubit, slujitor sau, în cazul Advaita Vedanta, ,,relaţia” este identitate. În momentul iniţierii, guru îi dă discipolului său o mantra şi aceasta determină calea pe care el o va urma şi practicile pe care le va face. Guru dictează de asemenea cum îşi va duce discipolul viaţa lui de zi cu zi. În Vedanta (sau sistemul monistic), discipolii singuri nu trebuie să se căsătorească; toate puterile lor trebuie să fie îndreptate către succes în practici. Un discipol sincer nici nu mănâncă carne, deoarece carnea toceşte ascuţimea percepţiei. Guru este socotit literalmente Dumnezeu Însuşi – el este Mântuitorul discipolului.

La bază, numeroasele exerciţii ,,spirituale” derivă doar din câteva practici fundamentale. Le voi enumera în fugă.

În primul rând, este idolatrie. Poate fi închinarea la o statuetă sau o imagine, cu jertfe de lumânări, camfor, tămâie, apă şi dulciuri. Zeităţii i se poate face vânt cu un evantai din coadă de iac, poate fi îmbăiată, îmbrăcată şi pusă în pat. Toate acestea sună foarte copilăreşte, dar este prudent să nu subestimăm experienţele psihice pe care le pot scoate la iveală. Idolatria vedantică ia forma închinării la sine – mintal sau extern, cu toată recuzita rituală. O zicală aforistică din India rezumă această închinare la sine: So Ham, So Ham, sau ,,Eu sunt el, eu sunt el”.

Apoi, este Japa, sau repetarea mantrei sanscrite dată discipolului la iniţierea sa. De fapt, este psalmodierea unei formule magice.

Pranayama constă din exerciţii de respiraţie executate împreună cu Japa. Există alte practici care sunt caracteristice pentru Tantra sau închinarea la Dumnezeu ca Mamă, principiul feminin, putere, energie, principiu al evoluţiei şi acţiunii. Ele sunt cunoscute sub numele de cele 5 M-uri. Ele sunt în mod făţiş rele şi mai curând făcătoare de boală, aşa că nu le voi descrie. Dar ele, de asemenea, şi-au făcut drum către această ţară. Swami Vivekananda prescria acest soi de hinduism împreună cu Vedanta. El spunea: ,,Mă închin Teribilului ! Este o greşeală să susţinem că toţi oamenii caută plăcerea. La fel de mulţi se nasc pentru a căuta durerea. Haideţi să ne închinăm Terorii de dragul Ei. Cât de puţini au îndrăznit să se închine Morţii, sau lui Kali ! Haideţi să ne închinăm Morţii !” Din nou, cuvintele lui Swami despre zeiţa Kali: ,,Sunt unii care sfidează existenţa zeiţei Kali. Însă astăzi ea este acolo, printre oameni. Ei sunt înnebuniţi de teamă, şi soldaţii au fost chemaţi să împartă moartea. Cine poate spune că Dumnezeu nu Se manifestă ca Rău, aşa cum Se manifestă ca Bine ? Dar numai hindusul îndrăzneşte să I Se închine ca Răului”[17].

Marele păcat este că această practică a răului este săvârşită cu convingerea fermă că este bună. Şi mântuirea, care este în zadar căutată prin efortul egoist neobosit în hinduism, poate fi lucrată doar de Dumnezeu prin lepădarea de sine creştină.

4. Evanghelizarea Apusului

În 1893, un călugăr hindus necunoscut sosea la Parlamentul Religiilor din Chicago[18]. Era Swami Vivekananda, pe care l-am menţionat deja. El a făcut o impresie uluitoare asupra celor care l-au ascultat, atât prin înfăţişarea sa – purtând turban şi înveşmântat în portocaliu şi purpuriu – cât şi prin ceea ce a spus. El a fost făcut de îndată vedeta înaltei societăţi din Boston şi New-York. Filozofii de la Harvard erau foarte impresionaţi. Şi nu a durat mult până când el a adunat un nucleu puternic de discipoli care l-au susţinut pe el şi visul său grandios: evanghelizarea lumii apusene prin hinduism, şi mai ales prin hinduismul vedantic (monist). Au fost înfiinţate Societăţi Vedanta în marile oraşe ale acestei ţări şi în Europa. Mai importantă era introducerea ideilor vedantice în curentul principal al gândirii academice. Răspândirea era scopul. Prea puţin conta pentru Vivekananda dacă se credea sau nu în hinduism, câtă vreme mesajul Vedantei ajungea pretutindeni. De multe ori el spunea: ,,Bateţi la fiecare uşă. Spuneţi fiecărui om că el este divin”.

Swami Vivekananda la Parlamentul Religiilor, alături de Virchand Gandhi, Hewivitarne Dharmapala

Astăzi părţi ale mesajului său sunt aduse în cărţi broşate pe care le poţi găsi în orice librărie – cărţi de Aldous Huxley, Christopher Isherwood, Somerset Maugham, Teilhard de Chardin, şi chiar Thomas Merton.

Desigur, Thomas Merton constituie o ameninţare aparte pentru creştini, deoarece el se prezintă pe sine ca fiind un monah creştin contemplativ, şi lucrarea sa a afectat deja esenţa romano-catolicismului, monahismul său. Cu puţin timp înainte de moartea sa, părintele Merton a scris o introducere apreciativă la o nouă traducere a scrierii Bhagavad Gita, care este manualul spiritual sau ,,biblia” tuturor hinduşilor, şi una din pietrele de temelie ale monismului sau Advaita Vedanta. Trebuie amintit că Gita se opune aproape oricărei învăţături importante a creştinismului. Cartea sa despre Maeştrii Zen, publicată postum, este de asemenea demnă de menţionat, pentru că întreaga lucrare se bazează pe o eroare perfidă: presupunerea că toate aşa-numitele ,,experienţe mistice” din orice religie sunt adevărate. El ar fi trebuit să ştie mai bine. Avertismentele împotriva acestei afirmaţii sunt vehemente şi limpezi, atât în Sfânta Scriptură cât şi la Sfinţii Părinţi.

Astăzi eu cunosc o mânăstire catolică în California unde călugări sihăstriţi experimentează practici religioase hinduse. Ei erau îndrumaţi de un indian care a devenit preot catolic. Dacă terenul nu ar fi fost pregătit, cred că astfel de lucruri nu s-ar fi putut petrece. Dar, la urma urmei, acesta era scopul venirii lui Vivekananda în Apus: să pregătească terenul.

Mesajul vedantic al lui Vivekananda este destul de simplu. El pare mai mult decât este din cauza capcanelor lui: un jargon sanscrit năucitor şi o structură filozofică foarte complicată. Mesajul este în fond acesta: toate religiile sunt adevărate, dar Vedanta este adevărul ultim. Diferenţele sunt doar o chestiune de ,,niveluri de adevăr”. În cuvintele lui Vivekananda: ,,Omul nu călătoreşte de la eroare către adevăr, ci urcă din adevăr în adevăr, din adevăr care este mai jos în adevăr care este mai sus. Materia de astăzi este spiritul de mâine. Viermele de astăzi este dumnezeul de mâine”. Vedanta se bazează pe aceasta: că omul este Dumnezeu. Deci omul este cel care lucrează propria mântuire. Vivekananda o spune astfel: ,,Cine poate ajuta infinitul ? Chiar mâna care vine către tine din întuneric va trebui să fie propria ta mână”.

Vivekananda era îndeajuns de deştept ca să ştie că Vedanta prezentată corect ar fi prea mult pentru creştini ca s-o urmeze numaidecât. Dar ,,nivelurile de adevăr” asigurau o punte reuşită către ecumenismul perfect – unde nu există nici un conflict deoarece toată lumea are dreptate. În cuvintele lui Swami: ,,Dacă o religie este adevărată, atunci toate celelalte trebuie să fie de asemenea adevărate. Astfel, credinţa hindusă este a ta tot atât de mult ca şi a mea. Noi hinduşii nu numai că tolerăm, dar ne unim cu fiecare religie, rugându-ne în moscheea mahomedanului, închinându-ne focului zoroastrului, şi îngenunchind în faţa crucii creştinului. Noi ştim că toate religiile deopotrivă, de la cel mai primitiv fetişism până la cel mai înalt absolutism, nu sunt decât tot atâtea încercări ale sufletului omenesc de a pricepe şi a realiza Infinitul. Deci noi adunăm toate aceste flori şi, legându-le laolaltă cu corzile iubirii, facem din ele un buchet minunat de adorare”.

Însă, toate religiile erau doar paşi către religia finală, care era Advaita Vedanta. [Vivekananda] avea un dispreţ aparte pentru creştinism, care în cel mai bun caz este un ,,adevăr de jos” – un adevăr dualist. În conversaţiile particulare, el spunea că numai un laş ar întoarce celălalt obraz. Dar indiferent ce spunea despre alte religii, el se întorcea întotdeauna la necesitatea Advaitei Vedanta. ,,Arta, ştiinţa şi religia – spunea el – nu sunt decât trei moduri diferite de a exprima un singur adevăr. Dar pentru a înţelege aceasta noi trebuie să avem teoria Advaitei”.

Atracţia pe care o exercită aceste idei asupra tineretului de astăzi este evidentă. Vedanta declară libertatea totală a fiecărui suflet de a fi el însuşi. Ea neagă orice distincţie între sacru şi profan: ele sunt doar modalităţi diferite de exprimare a singurului adevăr. Şi singurul scop al religiei este de a se îngriji de necesităţile temperamentelor diferite: un dumnezeu şi o practică potrivită pentru fiecare. Într-un cuvânt, religia este ,,fă ceea ce-ţi convine”.

Toate acestea pot părea deplasate; dar Vivekananda a făcut o treabă eficientă. Acum vă voi arăta cât de bine a reuşit el să introducă aceste idei hinduse în romano-catolicism, unde succesul său a fost cel mai impresionant.

Swami Vivekananda, septembrie 1893, Chicago

Pe partea stângă, Vivekananda a scris: ,,Infinitule pur şi sfânt – dincolo de gând, dincolo de însuşiri, mă închin ţie”

Swami Vivekananda a venit pentru prima oară în America pentru a reprezenta hinduismul la Parlamentul Religiilor din 1893. În 1968 a fost aniversarea a 75 ani de la acest eveniment, şi la acea vreme s-a ţinut un Simpozion al Religiilor sub auspiciile Societăţii Vivekananda Vedanta din Chicago. Romano-catolicismul era reprezentat de un teolog dominican de la Universitatea De Paul, părintele Robert Campbell. Swami Bhashyananda a deschis întrunirea cu citirea unor mesaje de bune urări din partea a trei oameni foarte importanţi. Cel de-al doilea era de la un cardinal american.

Părintele Campbell a început sesiunea de după amiază cu o prelegere despre conflictul dintre tradiţionalişti şi modernişti în catolicismul contemporan. El spunea: ,,În propria mea universitate, studiile privind atitudinile studenţilor catolici arată o mare înclinaţie faţă de vederile liberale în ultimii 5 sau 6 ani. Ştiu că marele Swami Vivekananda ar fi el însuşi în favoarea celor mai multe tendinţe în direcţia creştinismului liberal”. Ceea ce părintele Campbell aparent nu ştia era că doctrinele moderniste pe care le-a descris nu erau câtuşi de puţin creştine; ele erau pur şi simplu Vedanta.

Ca să nu existe o chestiune de interpretare greşită, voi cita cuvintele părintelui despre poziţia moderniştilor cu privire la 5 aspecte de credinţă, exact aşa cum au apărut în trei jurnale internaţionale: Prabuddha Bharala, publicat la Calcutta; Vedanta Kesheri, publicat la Madras, şi Vedanta and the West, care apare la Londra.

Despre dogme: ,,Adevărul este o noţiune relativă, aceste doctrine şi dogme (adică, natura lui Dumnezeu, cum ar trebui să trăiască omul, şi viaţa de apoi) nu sunt lucruri imuabile, ele se schimbă, şi ajungem în punctul în care noi negăm unele lucruri pe care le-am afirmat altădată ca adevăruri sacre”.

Despre Dumnezeu: ,,Iisus este dumnezeiesc, adevărat, dar oricare dintre noi poate fi dumnezeiesc. În realitate, în multe puncte, cred că veţi găsi că perspectiva creştină liberală se mişcă în direcţia Orientului în mare parte din filozofia ei – atât în conceptul unui Dumnezeu impersonal, cât şi în conceptul că noi suntem dumnezeieşti cu toţii”.

Despre păcatul originar: ,,Acest concept este foarte jignitor pentru creştinismul liberal, care susţine că omul este perfectibil prin instrucţie şi educaţie corectă”.

Despre lume: ,,Liberalul afirmă că ea poate fi îmbunătăţită şi că noi ar trebui să ne dedicăm construirii unei societăţi mai umane în loc să suspinăm să ajungem în rai”.

Despre alte religii: ,,Grupul liberal spune: ’Nu vă faceţi griji privind lucrurile demodate precum a căuta convertiţi etc, ci haideţi să dezvoltăm relaţii mai bune cu alte religii’”.

Acestea sunt afirmaţiile părintelui Campbell despre catolicii modernişti. Modernistul a fost ademenit asemenea unui copil de oferta generoasă a adevărului mai înalt, filozofia mai profundă şi sublimul mai mare – care se pot dobândi doar subordonându-L pe Hristos cel viu omului modern.

Prin urmare, aici noi vedem succesul spectaculos al hinduismului, sau al lui Swami Vivekananda, sau al puterii din spatele lui Vivekananda. S-a făcut o măturare a romano-catolicismului. Câinii săi de pază au luat hoţul drept prieten al stăpânului, şi casa este pustiită sub ochii lor. Hoţul a spus: ,,Haideţi să avem înţelegere interreligioasă”, şi el era pe poartă. Şi modalitatea era atât de simplă. Hindusul creştin (Swamis) trebuia doar să expună filozofia Vedanta utilizând termeni creştini. Dar creştinii hinduşi (catolicii modernişti) trebuiau să extrapoleze religia lor pentru a include hinduismul. Atunci în mod necesar, adevărul a devenit eroare, şi eroarea adevăr. Vai, unii vor trage acum după ei Biserica Ortodoxă în această casă pustiită. Dar fie ca moderniştii să-şi aducă aminte cuvintele lui Isaia: Vai celor ce zic răului că este bun şi bunului că este rău, celor ce pun lumina întuneric şi întunericul lumină, celor ce pun amarul dulce şi dulcele amar. Vai celor înţelepţi întru sine singuri şi înaintea lor ştiuţi (Isaia 5, 20-21).

5. Scopul hinduismului: religia universală

Am fost uluită să văd incursiunile pe care hinduismul le-a făcut în timpul absenţei mele din creştinism. Poate părea ciudat că am descoperit aceste schimbări brusc. Aceasta s-a întâmplat deoarece gurul meu deţinea stăpânire asupra fiecărei acţiuni a mea şi în tot acest timp am fost, fără exagerare, ,,izolată” chiar în lume [fiind]. Poruncile severe ale lui swami mă ţineau departe de a citi orice carte creştină sau de a vorbi cu creştinii. Deoarece cu toată vorbăria lor afectată că toate religiile sunt adevărate, swami-i ştiu că Hristos este inamicul lor puternic. Astfel, timp de 20 ani am fost cu totul cufundată în studiul filozofiei orientale şi în practica disciplinelor sale. Gurul meu mi-a poruncit să obţin o diplomă în filozofie şi antropologie, dar acestea erau doar preocupări care umpleau timpul dintre părţile importante ale vieţii mele: timpul cu swami şi timpul cu învăţăturile şi practicile Vedanta.

Misiunea lui Swami Vivekananda a fost împlinită în multe aspecte particulare, dar o parte trebuie încă să fie rezolvată. Aceasta este întemeierea unei religii universale. În aceasta constă victoria finală a diavolului. Deoarece religia universală nu poate conţine nici o idee ,,individualistă, sectară”, ea nu va avea nimic în comun cu creştinismul, decât în semantica sa. Cuvântul şi Trupul pot fi focurile din sobă şi şemineu, dar religia universală va fi o conflagraţie totală a creştinismului. Ideea principală este că preotul iezuit Teilhard de Chardin a pus deja temelia pentru un ,,nou creştinism”, şi este tocmai după specificaţiile lui Swami Vivekananda pentru această religie universală.

Teilhard de Chardin este o anomalie deoarece, spre deosebire de teologii romano-catolici tradiţionali, el este foarte apreciat de clerul erudit care, cu bunăvoinţă, cred că nu are nici o idee despre ce vorbeşte el. Fiindcă ideile lui Teilhard sunt în mare măsură plagieri din Vedanta şi Tantra lipite laolaltă cu un jargon de sonoritate creştină şi vopsit din greu cu evoluţionism.

Permiteţi-mi să citez un exemplu din el: ,,Lumea în care trăiesc devine dumnezeiască. Însă aceste flăcări nu mă consumă, nici nu mă dizolvă aceste ape; fiindcă, spre deosebire de formele false ale monismului care ne îmboldesc prin pasivitate către inconştienţă, pan-creştinismul pe care-l descopăr aşază unirea la capătul unui proces anevoios de diferenţiere. Voi dobândi spiritul doar prin eliberarea totală a tuturor forţelor materiei … Mărturisesc că, urmând exemplul Dumnezeului întrupat revelat mie prin credinţa catolică, pot fi mântuit doar devenind una cu universul”. Acesta este hinduism făţiş. Are în el puţin din fiecare – un vers uşor de recunoscut dintr-o Upanişadă şi bucăţi din câteva sisteme filozofice împreună cu practicile lor.

Într-o conferinţă de presă a părintelui Arrupe, generalul Societăţii lui Iisus, din iunie 1965, Teilhard de Chardin a fost apărat pe temeiul că ,,el nu era teolog şi filozof de profesie, astfel că era posibil ca el să nu fi fost conştient de toate implicaţiile teologice şi filozofice legate de unele din intuiţiile sale”. Apoi părintele Arrupe l-a lăudat: ,,Părintele Teilhard este unul din marii învăţători ai gândirii contemporane, şi succesul său nu trebuie să ne mire. De fapt, el a făcut o mare încercare de a reconcilia lumea ştiinţei cu lumea credinţei”. Rezultatul acestei reconcilieri este o nouă religie. Şi în cuvintele lui Teilhard: ,,Noua religie va fi exact aceeaşi cu vechiul nostru creştinism, dar cu o viaţă nouă care se trage din evoluţia legitimă a dogmelor ei pe măsură ce ele vin în contact cu noi idei”. Cu acest fundal haideţi să cercetăm religia universală a lui Vivekananda şi ,,noul creştinism” al lui Teilhard.

Religia universală aşa cum este propusă de Vivekananda trebuie să aibă cinci caracteristici. În primul rând, ea trebuie să fie ştiinţifică. Ea va fi construită pe legile spirituale. Din acest motiv, ea va fi o religie adevărată şi ştiinţifică. De fapt, atât Vivekananda, cât şi Teilhard folosesc scientismul teoretic ca articol al credinţei lor.

În al doilea rând, temelia sa este evoluţia. În cuvintele lui Teilhard: ,,O formă a religiei necunoscută până în prezent – una pe care nimeni nu ar putea încă să o conceapă sau să o descrie, din lipsa unui univers îndeajuns de larg şi îndeajuns de organic pentru a o cuprinde – înmugureşte în inimile oamenilor, dintr-o sămânţă semănată de ideea de evoluţie”. Şi din nou: ,,Păcatul originar … ne leagă de mâini şi de picioare şi ne goleşte sângele din noi” deoarece ,,aşa cum este exprimat acum, el reprezintă o rămăşiţă a conceptelor statice care sunt un anacronism în sistemul nostru evoluţionist de gândire”. Un astfel de concept pseudo-religios al ,,evoluţiei”, care a fost respins în mod conştient de cugetarea creştină, a fost fundamental pentru gândirea hindusă vreme de milenii; fiecare practică religioasă hindusă şi-l asumă.

În al treilea rând, religia universală nu va fi construită în jurul nici unei personalităţi particulare, ci va fi întemeiată pe ,,principii eterne”. Teilhard este în mod cert pe calea sa către Dumnezeul impersonal când scrie: ,,Hristos îmi devine tot mai indispensabil … dar în acelaşi timp Hristos cel istoric îmi devine tot mai lipsit de substanţă şi mai puţin distinct”. ,,Viziunea mea despre El mă poartă mereu mai departe şi mai înalt de-a lungul axei (nădăjduiesc !) ortodoxiei”. Din nefericire, acest duh al lui ,,Hristos” neistoric este ortodoxie hindusă, nu creştină.

În al patrulea rând, scopul principal al religiei universale va fi de a satisface necesităţile spirituale ale bărbaţilor şi femeilor de diverse tipuri. Religiile individualiste, sectare nu pot oferi acest lucru. Teilhard credea că creştinismul nu se potrivea cu aspiraţiile religioase ale fiecăruia. El notează nemulţumirea sa în aceste cuvinte: ,,Creştinismul este încă într-o oarecare măsură un refugiu, dar el nu îmbrăţişează, nu mulţumeşte, nici măcar nu mai călăuzeşte ’sufletul modern’”.

În al cincilea şi ultimul rând, în cadrul religiei universale (sau noul creştinism), noi ne îndreptăm cu toţii către aceeaşi destinaţie. Pentru Teilhard de Chardin, ea este punctul Omega, care ţine de ceva care este dincolo de reprezentare. Pentru Vivekananda, ea este Om, silaba sacră a hindusului: ,,Întreaga umanitate, apropiindu-se de poalele acestui loc sacru unde este aşezat simbolul care nu este simbol, numele care este dincolo de orice sunet”.

Unde se va sfârşi această deformare a creştinismului şi triumful hinduismului ? Vom avea pe Om, sau vom avea pe Omega ?

III. ’Minunea’ unui fachir şi rugăciunea lui Iisus

de arhimandrit Nicolae Drobiazgin

Autorul acestei mărturii, un nou mucenic al jugului comunist, pe atunci proaspăt instaurat în Rusia, s-a bucurat de o carieră laică strălucită ca comandant de navă, fiind de asemenea profund implicat în ocultism ca redactor al jurnalului ocult Rebus. Fiind salvat de la o moarte aproape sigură pe mare printr-o minune a Sfântului Serafim, el a făcut un pelerinaj la Sarov şi apoi a renunţat la cariera sa laică şi la legăturile oculte pentru a deveni monah. După ce a fost hirotonit preot, el a slujit ca misionar în China, India şi Tibet, ca preot al diferitelor biserici ale ambasadelor, şi ca stareţ al câtorva mânăstiri.

După 1914 el a trăit la Lavra Peşterilor din Kiev, unde el ţinea cuvânt tinerilor care-l vizitau despre influenţa ocultismului asupra evenimentelor contemporane din Rusia. În toamna anului 1924, la o lună după ce primise vizita unui anume Tuholx, autorul cărţii Magia neagră, el a fost asasinat în chilia sa de ,,persoane necunoscute”, cu complicitatea evidentă a bolşevicilor, înjunghiat cu un pumnal cu un mâner special în mod evident cu semnificaţii oculte.

Incidentul descris aici, dezvăluind natura unuia din ,,darurile” mediumnice care sunt comune în religiile orientale, a avut loc nu cu mult înainte de 1900, şi a fost consemnat în jurul anului 1922 de dr. A.P. Timofievici, în ultima vreme stabilit la Mânăstirea Novo-Diveevo, N.Y.[19].

Într-o dimineaţă tropicală minunată, vasul nostru despica apele Oceanului Indian apropiindu-se de Insula Ceylon. Chipurile vioaie ale pasagerilor, în cea mai mare parte englezi cu familiile lor care călătoreau către posturile sau cu afaceri în colonia lor indiană, priveau cu nesaţ în depărtare, căutând cu ochii lor insula încântătoare, care practic pentru toţi fusese legată încă din copilărie de atât de multe care erau interesante şi misterioase în istorisirile şi descrierile călătorilor.

Insula abia se vedea când deja o mireasmă îmbătătoare, subţire de la copacii care creşteau pe ea învăluia tot mai mult vasul cu fiecare briză. În sfârşit un fel de nor albastru se întindea la orizont, crescând tot mai mult în mărime pe măsură ce vasul se apropia cu viteză. Deja se puteau vedea clădirile răspândite de-a lungul ţărmului, îngropate în verdeaţa palmierilor maiestuoşi, şi mulţimea multicoloră a locuitorilor care aştepta sosirea vasului. Pasagerii, care au devenit iute familiarizaţi unul cu celălalt în timpul călătoriei, râdeau şi conversau animat cu fiecare de pe punte, admirând scena minunată a insulei de poveste aşa cum se dezvăluia înaintea ochilor lor. Vasul se legăna încet, pregătindu-se să acosteze în portul oraşului Colombo.

Portul din Colombo, Ceylon, 1910

Aici vasul se oprea să încarce cărbune, şi pasagerii aveau timp suficient să meargă pe ţărm. Ziua era atât de caniculară, încât mulţi pasageri s-au hotărât să nu părăsească vasul până seara, când o răcoare plăcută lua locul căldurii zilei. Un mic grup de 8 persoane, căruia m-am alăturat şi eu, era condus de colonelul Elliott, care mai fusese la Colombo şi cunoştea bine oraşul şi împrejurimile lui. El făcea o propunere atrăgătoare: ,,Doamnelor şi domnilor ! Nu aţi dori să mergem câteva mile în afara oraşului şi să facem o vizită unuia din fachirii magicieni ai locului ? Poate noi vom vedea ceva interesant”. Toţi au acceptat cu entuziasm propunerea colonelului.

Strada Queen. Turnul cu ceas se poate vedea în depărtare, 1910

Era deja seară când noi lăsam în urmă străzile zgomotoase ale oraşului şi rulam de-a lungul unui drum prin jungla minunată care era luminată de scânteile a milioane de licurici. În cele din urmă, drumul s-a lărgit brusc şi în faţa noastră era un luminiş mic înconjurat din toate părţile de junglă. La marginea luminişului sub un copac mare era un soi de colibă, lângă care mocnea un foc mic şi un bătrân subţire, foarte slab cu un turban pe cap stătea cu picioarele încrucişate şi cu privirea nemişcată îndreptată către foc. În ciuda sosirii noastre zgomotoase, bătrânul continua să stea complet nemişcat, nedându-ne nici cea mai mică atenţie. De undeva din întuneric a apărut un tânăr şi, mergând către colonel, l-a întrebat încet ceva. În scurt timp, el a adus câteva scaune şi grupul nostru s-a aranjat într-un semicerc nu departe de foc. Au apărut o lumină şi un fum înmiresmat. Bătrânul stătea în aceeaşi poziţie, după câte se pare neremarcând pe nimeni şi nimic. Semiluna care răsărea împrăştia într-o oarecare măsură întunericul nopţii, şi în lumina ei fantomatică toate obiectele căpătau contururi fantastice. Fără să vrea, toată lumea tăcea şi aştepta să vadă ce se va întâmpla.

,,Priviţi ! Priviţi acolo, pe copac !”, a strigat domnişoara Mary într-o şoaptă emoţionată. Ne-am întors cu toţii capetele în direcţia indicată. Şi într-adevăr, întreaga suprafaţă a imensei coroane a copacului sub care stătea fachirul era ca şi cum curgea lin în lumina moale a lunii, şi copacul însuşi începea să se topească treptat şi să-şi piardă contururile; pur şi simplu, o mână nevăzută arunca asupra lui o învelitoare eterică care devenea tot mai concentrată cu fiecare clipă. Curând suprafaţa unduită a mării s-a arătat cu limpezime deplină înaintea privirii noastre uluite. Cu un bubuit uşor un val urma pe altul, făcând pete albe de spumă; nori uşori pluteau pe un cer care devenise albastru. Uimiţi, noi nu ne puteam lua ochii de la această imagine izbitoare.

Şi apoi la orizont a apărut un vapor alb. Un fum gros ieşea din cele două hornuri mari ale sale. Se apropia cu repeziciune de noi, tăind valurile. Spre marea noastră uluire noi am recunoscut propriul nostru vapor, cel cu care sosisem în Colombo ! Un murmur a trecut printre noi când am citit la pupa, însemnat cu litere aurii, numele vasului nostru, Luisa. Dar ceea ce ne-a şocat cel mai mult era că noi vedeam pe vapor pe noi înşine ! Nu uitaţi că la acea vreme când se întâmplau toate acestea cinematografia nici măcar nu fusese concepută şi era cu neputinţă chiar a concepe ceva asemănător. Fiecare dintre noi ne vedeam pe noi înşine pe puntea vasului printre oamenii care râdeau şi vorbeau unul cu altul. Dar ceea ce era în mod special uimitor: nu mă vedeam doar pe mine, ci în acelaşi timp întreaga punte a vasului în cele mai mici detalii, ca şi cum aş fi avut vedere aeriană – care desigur pur şi simplu nu ar fi putut fi în realitate. În unul şi acelaşi timp mă vedeam pe mine printre pasageri, pe marinari lucrând la celălalt capăt al vasului, pe căpitan în cabina sa, şi chiar pe maimuţa noastră Nelly, favorita tuturor, mâncând banane pe catargul principal. Toţi cei din jurul meu, fiecare în felul propriu, erau foarte emoţionaţi de ceea ce vedeau, exprimându-şi emoţiile prin strigăte uşoare şi şoapte agitate.

Uitasem cu totul că eram ieromonah şi, după câte se părea, nu aveam nici o treabă să particip la un astfel de spectacol. Vraja era atât de puternică încât atât mintea, cât şi inima erau mute. Inima mea începea să bată cu durere alarmată. Brusc eram în afara mea. O frică punea stăpânire pe întreaga mea fiinţă.

Buzele mele începeau să se mişte şi să spună: ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul !” Numaidecât m-am simţit uşurat. Era exact ca şi cum nişte lanţuri misterioase care mă legaseră începeau să cadă. Rugăciunea devenea tot mai concentrată, şi odată cu ea s-a întors pacea sufletului meu. Continuam să privesc copacul, şi pe neaşteptate, ca şi suflat de vânt, tabloul devenea întunecat şi se împrăştia. Nu mai vedeam decât copacul, luminat de lumina lunii, şi de asemenea pe fachir stând liniştit lângă foc, în timp ce însoţitorii mei continuau să exprime ceea ce trăiau privind tabloul, care pentru ei nu dispăruse.

Dar atunci s-a întâmplat ceva şi cu fachirul. El se răsturnă într-o parte. Tânărul alergă către el alarmat. Şedinţa a fost întreruptă brusc.

Mişcaţi profund de tot ceea ce trăiseră, spectatorii se ridicară, împărtăşindu-şi cu însufleţire impresiile şi neînţelegând deloc de ce totul se terminase atât de brusc. Tânărul a explicat că aceasta se datora epuizării fizice a fachirului, care stătea ca mai înainte, cu capul în jos, şi nedând nici cea mai mică atenţie celor prezenţi.

Răsplătindu-l cu generozitate pe fachir prin intermediul tânărului pentru oportunitatea de a fi participanţi la un astfel de spectacol remarcabil, grupul nostru s-a adunat repede pentru călătoria înapoi. În timp ce porneam la drum, m-am întors fără să vreau încă o dată pentru a întipări în memoria mea întreaga scenă, şi pe neaşteptate m-am cutremurat de un sentiment neplăcut. Privirea mea s-a întâlnit cu privirea fachirului, care era plină de ură. Nu a durat decât o clipă, şi apoi el şi-a reluat poziţia sa obişnuită; dar această privire mi-a deschis ochii odată pentru totdeauna către a înţelege a cui putere fusese cea care săvârşise această ’minune’.

* * *

’Spiritualitatea’ orientală nu este limitată nicidecum la astfel de ’trucuri’ mediumnice pe care le practica acest fachir; noi vom vedea câteva din aspectele sale mai făţişe în capitolul următor. Însă toată puterea care este dată practicanţilor religiilor orientale vine din acelaşi fenomen de mediumism, a cărui caracteristică centrală este o pasivitate totală în faţa realităţii ’spirituale’ care permite cuiva să intre în contact cu ’zeii’ religiilor necreştine. Acest fenomen poate fi văzut în ’meditaţia’ orientală (chiar când i se dă numele de ’creştină’), şi probabil chiar în acele ’daruri’ bizare care în zilele noastre de declin spiritual sunt etichetate greşit ’harismatice’ …

IV. Meditaţia orientală invadează creştinismul

Ca răspuns la întrebarea privind posibilitatea unui ’dialog’ al creştinismului ortodox cu variatele religii necreştine, cititorului i s-a prezentat mărturia a trei creştini ortodocşi care confirmă, pe baza învăţăturii ortodoxe şi a propriei experienţe, ceea ce Biserica Ortodoxă a propovăduit întotdeauna: că ortodocşii creştini nu au nicidecum ’acelaşi Dumnezeu’ cu aşa-numiţii ’monoteişti’ care tăgăduiesc Sfânta Treime; că zeii păgânilor sunt în realitate diavoli; şi că trăirile şi puterile pe care ’zeii’ păgâni le pot da şi le dau sunt de natură satanică.

Toate acestea nu contrazic defel cuvintele Sfântului Apostol Petru, că Dumnezeu nu este făţarnic; ci în tot neamul, cela ce se teme de el şi face dreptate, primit este la dânsul (Faptele Apostolilor 10, 34-35); sau cuvintele Sfântului Apostol Pavel, că [Dumnezeu] întru neamurile cele trecute au lăsat toate limbile să umble în căile lor. Însă nu s-au lăsat pre sine nemărturisit, că bine făcând, din cer au dat nouă ploi şi timpuri roditoare, umplând de hrană şi de veselie inimile noastre (Faptele Apostolilor 14, 16-17).

Cei care trăiesc în robia lui satan, stăpânitorul lumii acesteia (Ioan 12, 31), în întunericul care nu este luminat de Evanghelia creştină – sunt judecaţi în lumina acelei mărturii fireşti a lui Dumnezeu pe care orice om o poate avea, în pofida acestei robii.

Însă pentru creştin, căruia i s-a dat revelaţia lui Dumnezeu, nici un ’dialog’ nu este posibil cu cei din afara credinţei. Nu vă înjugaţi întru alt jug cu cei necredincioşi; că ce împărtăşire are dreptatea cu fărădelegea ? Sau ce împreunare are lumina cu întunericul ? Sau ce unire are Hristos cu veliar ? Sau ce parte este credinciosului cu cel necredincios ? … Pentru aceea ieşiţi din mijlocul lor, şi vă osebiţi, zice Domnul (II Corinteni 6, 14-17). Chemarea creştinilor este mai curând aceea de a aduce lumina creştinismului ortodox lor [păgânilor], precum a făcut Sfântul Apostol Petru cu casa temătoare de Dumnezeu a lui Cornelie sutaşul (Faptele Apostolilor 10, 34-48), pentru a lumina întunericul lor şi a-i uni cu turma aleasă a Bisericii lui Hristos.

Toate acestea sunt îndeajuns de evidente pentru creştinii ortodocşi care sunt conştienţi de şi credincioşi adevărului revelaţiei lui Dumnezeu în Biserica lui Hristos. Dar mulţi care se consideră creştini sunt foarte puţin conştienţi de diferenţa radicală dintre creştinism şi toate celelalte religii; şi unii care pot avea această cunoştinţă au foarte puţin discernământ în zona ’experienţelor spirituale’ – un discernământ care a fost practicat şi lăsat moştenire în scrierile patristice ortodoxe şi vieţile sfinţilor de aproape 2.000 ani.

În absenţa unei astfel de conştientizări şi discernământ, prezenţa crescândă a mişcărilor religioase orientale în Apus, mai cu seamă în ultimul deceniu sau două, a provocat multă confuzie în minţile multor pretinşi creştini. Cazul lui Thomas Merton ne vine imediat în minte: un convertit sincer la romano-catolicism şi monahism catolic în urmă cu aproape 40 ani (cu mult înainte de reformele radicale ale Conciliului Vatican II), el şi-a sfârşit zilele proclamând egalitatea dintre experienţele religioase creştine şi cele ale budismului Zen şi ale altor religii păgâne. Ceva ,,a intrat în aer” în ultimii 20 ani şi ceva care a erodat şi ultimele rămăşiţe ale unei perspective creştine sănătoase în protestantism şi romano-catolicism şi acum atacă Biserica însăsi, Sfânta Ortodoxie. ’Dialogul cu religiile necreştine’ este mai degrabă o consecinţă decât o cauză a acestui nou ’duh’.

În acest capitol, noi vom examina câteva din mişcările religioase orientale care au fost influente în anii ’1970, cu accent special pe încercările de a dezvolta un sincretism între creştinism şi religiile orientale, mai ales pe tărâmul ,,practicilor spirituale”. Astfel de încercări constau cel mai adesea în a afirma că Filocalia şi tradiţia ortodoxă răsăriteană a rugăciunii contemplative sunt mai înrudite cu practicile spirituale orientale decât orice altceva există în Apus; deci, vom arăta limpede marea prăpastie care există între ,,experienţa spirituală” creştină şi cea necreştină, şi de ce filozofia religioasă care stă la baza acestui nou sincretism este falsă şi primejdioasă.

1. ’Yoga creştină’

Yoga hindusă este cunoscută în Apus de mai multe decenii, şi îndeosebi în America ea a dat naştere la nenumărate secte şi de asemenea la o formă populară de terapie fizică care este chipurile nereligioasă în scopurile ei. Acum aproape 20 ani, un călugăr benedictin francez scria despre experienţele sale de a face din yoga o disciplină ,,creştină”; descrierea ce urmează este preluată din cartea lui[20].

Jean-Marie Dechanet, autorul cărţii Yoga creştină …

Yoga hindusă este o disciplină care presupune o viaţă mai degrabă cumpătată, disciplinată, şi este alcătuită din controlul respiraţiei şi anumite posturi fizice care produc o stare de relaxare în care se meditează, de obicei cu ajutorul unei mantre sau a unei rostiri sacre care ajută la concentrare. Esenţa yogăi nu este disciplina în sine, ci meditaţia care este scopul ei. Autorul are dreptate când scrie: ,,Scopurile yogăi hinduse sunt spirituale. A uita acest lucru şi a reţine doar latura pur fizică a acestei discipline străvechi, a vedea în ea nimic mai mult decât un mijloc către sănătate sau frumuseţe trupească este ca şi cum ai trăda”. La aceasta ar trebui adăugat că persoana care utilizează yoga doar pentru bunăstarea fizică este deja înclinată către anumite atitudini şi chiar experienţe spirituale de care nici măcar nu este conştientă; despre aceasta se vor spune mai multe mai jos.

Acelaşi autor continuă: ,,Arta unui yoghin este de a statornici în el însuşi o tăcere totală, de a se goli de orice gânduri şi iluzii, de a îndepărta şi a uita totul cu excepţia acestei idei: sinele adevărat al omului este dumnezeiesc; este Dumnezeu, şi restul este tăcere”.

Această idee, bineînţeles, nu este creştină, ci păgână, dar scopul ’yogăi creştine’ este de a folosi tehnica yoga pentru un scop spiritual diferit, pentru o meditaţie ,,creştină”. Obiectul tehnicii yoga, din acest punct de vedere, este de a-l face pe om relaxat, mulţumit, pasiv mintal, şi pasiv sau receptiv faţă de ideile şi experienţele spirituale. ,,De îndată ce veţi aborda postura, veţi simţi trupul relaxându-se şi un sentiment de bunăstare generală vă va cuprinde”. Exerciţiile produc ,,un sentiment extraordinar de calm”. ,,La început, cineva dobândeşte sentimentul unei relaxări generale, al unei stări de bunăstare care se instalează, a unei euforii care în realitate durează. Dacă nervii persoanei au fost tensionaţi şi supraîncordaţi, exerciţiile îi calmează, şi oboseala dispare în scurt timp”. ,,Scopul tuturor eforturilor sale [yoghinului] este de a amuţi sinele gânditor din el închizând ochii lui către orice fel de ademenire”.

Euforia pe care o aduce yoga ,,ar putea fi numită la fel de bine o ’stare de sănătate’ care ne permite să facem mai mult şi să facem mai bine în plan uman mai întâi, şi mai târziu în plan spiritual, religios creştin. Cuvântul cel mai potrivit pentru a descrie această stare este mulţumire, o mulţumire care se sălăşluieşte în trup şi suflet şi ne predispune … către viaţa spirituală”. Întreaga personalitate a omului poate fi schimbată prin aceasta: ,,Hatha Yoga influenţează caracterul în bine. După câteva săptămâni de practică, un om admite că nu se mai cunoaşte pe sine, şi oricine remarcă o schimbare în comportamentul şi reacţia lui. El este mai blând şi mai înţelegător. El se confruntă cu experienţele cu calm. El este mulţumit … Întreaga sa personalitate a fost schimbată şi el însuşi o simte stabilă şi deschisă; din aceasta se naşte o stare aproape permanentă de euforie, de ’mulţumire’”.

Dar toate acestea sunt doar o pregătire pentru un scop ’spiritual’, care începe să se facă simţit într-un timp foarte scurt: ,,Devenind contemplativ în câteva săptămâni, rugăciunii mele i s-a dat o formă particulară şi nouă”. Devenind extraordinar de calm, autorul remarcă ,,uşurinţa pe care am simţit-o de a intra în rugăciune, de a mă concentra pe un subiect”. Cineva devine ,,mai receptiv la impulsuri şi sugestii din cer”. ,,Practica Yoga dă supleţe şi receptivitate crescute, şi astfel deschidere către acele schimburi personale dintre Dumnezeu şi suflet care marchează calea vieţii mistice”. Chiar pentru ,,yoghinul începător” rugăciunea devine ,,dulce” şi ,,îmbrăţişează omul în întregime”. Omul este relaxat şi ,,gata să vibreze la atingerea Sfântului Duh, să primească şi să întâmpine cu bucurie ceea ce Dumnezeu în bunătatea Sa găseşte potrivit să ne lase să experimentăm”. ,,Noi ne vom pregăti fiinţa pentru a fi luată, pentru a fi stăpânită – şi aceasta este cu siguranţă una din forme, de fapt cea mai înaltă formă de contemplaţie creştină”. ,,În fiecare zi, exerciţiile, şi într-adevăr întreaga disciplină ascetică Yoga, face ca darul lui Hristos să curgă mai uşor în mine. Simt că foamea mea de Dumnezeu creşte, şi setea mea de dreptate, şi dorinţa mea de a fi creştin în toată puterea cuvântului”.

Oricine înţelege natura înşelării duhovniceşti va recunoaşte în această descriere a ’yogăi creştine’ tocmai caracteristicile celor care s-au rătăcit duhovniceşte, fie în experienţele religioase păgâne, fie în experienţele ’creştine’ sectare. Aceeaşi străduinţă pentru ,,sentimente sfinte şi dumnezeieşti”, aceeaşi deschidere şi bunăvoinţă de a fi ,,stăpânit” de un duh, aceeaşi căutare nu a lui Dumnezeu, ci a ,,mângâierilor duhovniceşti”, aceeaşi auto-intoxicare care este interpretată greşit drept ,,stare de har”, aceeaşi uşurinţă incredibilă cu care cineva devine ,,contemplativ” sau ,,mistic”, aceleaşi ,,revelaţii mistice” şi stări pseudo-spirituale.

Acestea sunt caracteristicile comune ale tuturor celor care sunt în această stare particulară de înşelare duhovnicească. Dar autorul cărţii Yoga creştină, fiind călugăr benedictin, adaugă câteva ’meditaţii’ particulare care-l vădesc a fi pe deplin în duhul ’meditaţiei’ romano-catolice din ultimele secole, cu jocul său de fantezii pe teme creştine. Astfel, de exemplu, meditând pe o temă din slujba catolică din ajunul Crăciunului, el începe să vadă Pruncul în braţele mamei Sale: ,,Privesc; nimic mai mult. Imagini, idei (asociaţii de idei: Mântuitor-Împărat-Lumină-Nimb-Păstor-Prunc-Lumină din nou) vin una după cealaltă, trec … Toate aceste piese dintr-un puzzle sacru luate împreună dau naştere unei idei în mine … o viziune tăcută a întregii taine a Crăciunului”. Oricine cu o cunoaştere cât de mică a disciplinei duhovniceşti ortodoxe va înţelege că acest biet ,,yoghin creştin” a căzut cu uşurinţă într-o cursă întinsă de unul din demonii mai mici care pândesc pe căutătorul de ,,experienţe duhovniceşti”: el nici măcar nu a văzut un ,,înger de lumină”, ci doar s-a lăsat pradă propriilor ’fantezii religioase’, produsul unei inimi şi minţi cu totul nepregătite pentru războiul duhovnicesc şi înşelările demonilor. Astfel de ’meditaţie’ este practicată astăzi în diverse mânăstiri romano-catolice.

Faptul că această carte se încheie cu un articol semnat de traducătorul francez al Filocaliei, laolaltă cu fragmente din Filocalia, doar dovedeşte prăpastia care-i separă pe aceşti diletanţi de adevărata spiritualitate a Ortodoxiei, care este cu totul inaccesibilă ’înţelepţilor’ moderni care nu-i mai înţeleg limbajul. O indicaţie suficientă a incompetenţei autorului de a înţelege Filocalia este faptul că el dă numele de ,,rugăciune a inimii” (care în tradiţia ortodoxă este cea mai înaltă rugăciune mintală, dobândită de foarte puţini doar după mulţi ani de luptă ascetică şi fiind smerit de un adevărat stareţ purtător de Dumnezeu) trucului uşor de a recita silabele [rugăciunii] în ritmul bătăilor inimii.

Vom comenta pe larg mai jos pericolele acestei yoga creştine când vom remarca ceea ce posedă în comun cu alte forme de ’meditaţie orientală’ care le sunt oferite creştinilor de astăzi.

2. ’Zen-ul creştin’

O practică religioasă orientală la un nivel mai popular este oferită în cartea unui preot catolic irlandez, William Johnston, Zen-ul creştin (Harper & Row, New York, 1971). Autorul începe esenţialmente din acelaşi loc cu autorul cărţii Yoga creştină: un sentiment de nemulţumire faţă de creştinismul apusean, o dorinţă de a-i da o dimensiune de contemplaţie sau meditaţie. ,,Mulţi oameni, nemulţumiţi de vechile forme de rugăciune care odinioară erau atât de folositoare, caută ceva care să satisfacă aspiraţiile inimii moderne”. ,,Contactul cu spiritualitatea Zen … a deschis noi perspective, învăţându-mă că există posibilităţi în creştinism la care nu am visat niciodată”. O persoană poate ,,practica Zen ca un mod de aprofundare şi extindere a credinţei sale creştine”.

Tehnica Zen-ului japonez este foarte asemănătoare cu cea din yoga indiană – din care derivă în ultimă instanţă – cu toate că este mai degrabă simplă. Există aceeaşi postură de bază (dar nu varietatea de posturi din yoga), tehnică de respiraţie, repetarea unui nume sacru după dorinţă, ca şi alte tehnici caracteristice Zen-ului. Scopul acestor tehnici este acelaşi cu cel din yoga: abolirea gândirii raţionale şi dobândirea unei stări de linişte şi de meditaţie tăcută. Poziţia şezând ,,împiedică raţionamentul discursiv şi gândirea” şi permite cuiva să ,,coboare în centrul propriei fiinţe în contemplaţie tăcută şi lipsită de imagini” către ,,un tărâm adânc şi frumos al vieţii psihice”, către ,,linişte lăuntrică profundă”.

Experienţa dobândită astfel este cumva asemănătoare cu cea obţinută prin consumul de droguri, deoarece ,,persoanele care au consumat droguri înţeleg puţin despre Zen, de vreme ce ei s-au trezit la realizarea faptului că există o profunzime în minte care merită să fie explorată”. Şi încă această experienţă deschide calea către ,,o nouă abordare a lui Hristos, o abordare care este mai puţin dualistă şi mai orientală”. Chiar cei mai începători în Zen pot dobândi ,,un simţ al comuniunii şi o atmosferă de prezenţă supranaturală”, o savoare a ,,tăcerii mistice”; prin Zen, starea de contemplaţie rezervată până acum pentru câţiva ,,mistici” poate fi ,,extinsă”, şi ,,toţi pot avea viziuni, toţi pot ajunge la samadhi (iluminare)”.

Autorul cărţii Zen-ul creştin vorbeşte de reînnoirea creştinismului; dar el admite că experienţa despre care crede că o poate aduce poate fi avută de oricine, creştin sau necreştin. ,,Cred că există o iluminare de bază care nu este nici creştină, nici budistă, nici orice altceva. Este pur şi simplu umană”. Într-adevăr, la o convenţie despre meditaţie la un templu Zen din apropiere de Kyoto, ,,lucrul surprizător al întrunirii a fost lipsa oricărei credinţe comune. Nimeni nu părea câtuşi de puţin interesat de ceea ce credea sau nu credea oricine altcineva, şi nimeni, din câte îmi amintesc, nici măcar nu a menţionat numele lui Dumnezeu”. Acest caracter agnostic al meditaţiei are un mare avantaj pentru scopuri ,,misionare”, deoarece ,,în acest mod meditaţia poate fi predată celor care au puţină credinţă – celor care sunt tulburaţi în conştiinţă sau se tem că Dumnezeu a murit. Astfel de oameni pot întotdeauna să stea jos şi să respire. Pentru ei meditaţia devine o căutare, şi eu am descoperit … că oamenii care încep să caute în acest mod în cele din urmă Îl găsesc pe Dumnezeu. Nu pe Dumnezeul antropomorf pe care l-au respins, ci marea fiinţă în care noi trăim, ne mişcăm şi suntem”.

Descrierea autorului a experienţei de ,,iluminare” Zen dezvăluie identitatea sa esenţială cu experienţa ,,cosmică” oferită de şamanism şi multe religii păgâne. ,,Eu însumi cred că înlăuntrul nostru sunt zăvorâte torente nesfârşite de bucurie care pot fi eliberate prin meditaţie – uneori ele izbucnesc cu o forţă incredibilă, inundându-ne personalitatea cu o bucurie extraordinară care nimeni nu ştie de unde vine”. În mod interesant, întorcându-se în America după 20 ani în Japonia, autorul a descoperit că această experienţă este foarte asemănătoare cu experienţa penticostală, şi el însuşi a primit ,,botezul Duhului” la o întrunire ,,harismatică”. Autorul concluziona: ,,Întorcându-mă de la adunarea penticostală, mi se pare că punerea mâinilor, rugăciunile oamenilor, dragostea comunităţii – acestea pot fi forţe care eliberează puterea psihică care aduce iluminarea persoanei care a practicat în mod consecvent zazen”.

Noi vom examina în capitolul VII al acestei cărţi natura experienţei penticostale sau ,,harismatice”.

Puţine trebuie spuse pentru a critica aceste vederi; ele sunt în mod fundamental aceleaşi cu cele ale autorului cărţii Yoga creştină, doar mai puţin ezoterice şi mai populare. Oricine crede că experienţa păgână, agnostică a Zen-ului poate fi întrebuinţată pentru o ,,reînnoire contemplativă a creştinismului” cu siguranţă nu ştie nimic despre marea tradiţie contemplativă a Ortodoxiei, care presupune credinţă arzătoare, credinţă adevărată şi luptă ascetică intensă; şi încă acelaşi autor nu ezită să aducă Filocalia şi ,,marile şcoli ortodoxe” în discuţia sa, afirmând că ele de asemenea conduc la starea de ,,linişte şi pace contemplativă” şi sunt un exemplu de ,,Zen în cadrul tradiţiei creştine”; şi el susţine utilizarea rugăciunii lui Iisus în timpul meditaţiei Zen pentru cei care doresc aceasta. O astfel de ignoranţă este în mod categoric primejdioasă, mai ales când posesorul ei invită elevii la cursurile sale, ca un experiment în ,,misticism”, să ,,stea în zazen timp de 40 minute în fiecare seară”. Cât de mulţi prooroci falşi nechibzuiţi, dar sinceri există în lume astăzi, fiecare cugetând că el aduce folos semenilor săi, şi nu o invitaţie la dezastru psihic şi spiritual ! Despre aceasta, noi vom vorbi mai mult în concluzia de mai jos.

3. Meditaţia transcendentală

Tehnica de meditaţie orientală cunoscută sub numele de ,,meditaţie transcendentală” a atins o asemenea popularitate în câţiva ani, mai ales în America, şi este susţinută pe un ton atât de exagerat de obraznic, încât orice persoană serioasă care studiază curentele religioase contemporane va fi înclinată la început s-o respingă ca pe un produs pur şi simplu supradimensionat al publicităţii şi spectacolului americane. Dar aceasta ar fi o greşeală, deoarece în pretenţiile sale serioase ea nu diferă considerabil de yoga şi Zen, şi o privire atentă la tehnicile sale o vădeşte a fi probabil mai autentic ,,orientală” decât oricare din sincretismele oarecum artificiale, ‚,yoga creştină” şi ,,Zen-ul creştin”.

Potrivit unei descrieri standard a acestei mişcări[21], meditaţia transcendentală a fost adusă în America (unde a avut cel mai spectaculos succes al său) de un yoghin indian mai degrabă ,,neortodox”, Maharishi Mahesh Yogi (foto), şi a început să se dezvolte considerabil în 1961. În 1967, ea a primit o publicitate larg răspândită în momentul în care cântăreţii populari cunoscuţi sub numele de ,,Beatles” s-au convertit la ea şi s-au lăsat de droguri; dar ei au abandonat curând mişcarea (cu toate că ei au continuat să mediteze), şi Maharishi a atins cel mai mare declin anul următor când turneul său american, alături de alt grup de cântăreţi convertiţi pe nume ,,Beach Boys”, a fost abandonat ca fiind un eşec financiar.

Însă mişcarea în sine a continuat să crească: până în 1971 existau cam 100.000 meditatori care o urmau şi 2.000 de instructori calificaţi, ceea ce o făcea de departe cea mai mare mişcare de ,,spiritualitate orientală” din America. În 1975, mişcarea a atins apogeul, cu circa 40.000 cursanţi pe lună şi peste 600.000 discipoli în total. În aceşti ani, ea a fost întrebuinţată considerabil în armată, şcoli publice, închisori, spitale, şi de grupuri bisericeşti, inclusiv parohii ale Arhiepiscopiei Greceşti din America, ca o formă presupus neutră de ,,terapie mentală” care este compatibilă cu orice fel de credinţă sau practică religioasă.

Cursul de meditaţie transcendentală este croit special pentru modul de viaţă american şi a fost numit cu simpatie ,,un curs despre cum să reuşeşti spiritual fără a încerca cu adevărat”; Maharishi însuşi o numeşte o tehnică care este ,,exact ca spălatul pe dinţi”. Maharishi a fost puternic criticat de alţi yoghini hinduşi pentru că a devalorizat tradiţia lungă yoga din India făcând ca această practică ezoterică să fie valabilă pentru mase pentru bani (în 1975, costul era de 125 dolari pentru curs, 65 dolari pentru studenţii de colegiu, şi progresiv mai puţin pentru liceu, gimnaziu şi preşcolari).

În scopurile, premisele şi rezultatele sale, meditaţia transcendentală nu diferă considerabil de ,,yoga creştină” sau ,,Zen-ul creştin”; ea diferă de ele în principal în simplitatea tehnicilor ei şi a întregii sale filozofii, şi în uşurinţa cu care se ajunge la rezultate. Asemenea lor, ,,meditaţia transcendentală nu necesită nici o credinţă, înţelegere, cod moral, nici măcar un acord cu ideile sau filozofia sa”; ea este o tehnică pură şi simplă, care ,,se bazează pe tendinţa naturală a minţii de a se mişca către o mai mare fericire şi plăcere … În timpul meditaţiei transcendentale, se aşteaptă că mintea ta să urmeze ceea ce îi este cel mai firesc şi mai plăcut”. ,,Meditaţia transcendentală este întâi o practică şi apoi o teorie. Este esenţial la început ca un individ să nu-şi folosească deloc gândirea intelectuală”.

Tehnica pe care Maharishi a născocit-o este în mod invariabil aceeaşi în toate centrele de meditaţie transcendentală din întreaga lume: după două cursuri introductive, persoana plăteşte taxa şi apoi merge la ,,iniţiere”, aducând cu sine o colecţie aparent bizară de obiecte, întotdeauna aceeaşi: 3 bucăţi de fructe dulci, cel puţin 6 flori proaspete, şi o batistă curată. Acestea sunt aşezate într-un coş şi duse în mica ,,cameră de iniţiere”, unde ele sunt aşezate pe o masă în faţa portretului guru-lui lui Maharishi, de la care el a primit iniţierea sa în yoga; pe aceeaşi masă sunt aprinse o lumânare şi tămâie. Discipolul este singur în cameră cu învăţătorul său, care el însuşi trebuie să fi primit iniţierea şi să fi fost instruit de Maharishi personal.

Ceremonia în faţa portretului durează o jumătate de oră şi este alcătuită dintr-o cântare lină în sanscrită (cu înţeles necunoscut pentru cel iniţiat) şi o psalmodiere a numelor ,,maeştrilor” yoga din trecut; la sfârşitul ceremoniei, iniţiatului i se dă o ,,mantra”, un cuvânt sanscrit secret, pe care el trebuie să-l repete neîncetat în timpul meditaţiei şi pe care nimeni nu trebuie să-l cunoască cu excepţia învăţătorului său. Traducerea engleză a acestei ceremonii nu este niciodată dezvăluită celor ce se iniţiază; ea este disponibilă doar pentru învăţători şi iniţiatori înşişi. Ea există într-un manual nepublicat numit ,,Sfânta Tradiţie”, şi textul său a fost tipărit acum de ,,Proiectul pentru Falsuri Spirituale” în Berkeley ca un pamflet separat.

Această ceremonie nu este nimic altceva decât o ceremonie hindusă tradiţională de închinare la zei (puja), inclusiv la guru zeificat al lui Maharishi (Shri Guru Dev) şi la întreaga linie de ,,maeştri” prin care el însuşi şi-a primit iniţierea. Ceremonia se încheie cu o serie de 22 ,,ofrande” făcute guru-lui lui Maharishi, fiecare sfârşindu-se cu cuvintele: ,,Mă închin lui Shri Guru Dev”. Iniţiatorul însuşi se închină în faţa unui portret al lui Guru Dev la sfârşitul ceremoniei şi îl invită pe iniţiat să facă la fel; doar atunci cel din urmă este iniţiat (Închinarea nu este absolut obligatorie pentru cel iniţiat, dar ofrandele sunt).

Astfel, agnosticul modern, de obicei chiar fără să conştientizeze, a fost introdus în sfera practicilor religioase hinduse; cât se poate de uşor el a fost determinat să facă ceva căruia propriii săi înaintaşi creştini, probabil, i-ar fi preferat tortura şi moartea crudă: el a adus jertfă zeilor păgâni. În plan spiritual, acest păcat, mai degrabă decât tehnica psihică în sine, poate explica în primul rând succesul spectaculos al meditaţiei transcendentale.

Odată ce a fost iniţiat, studentul în meditaţie transcendentală meditează de două ori pe zi timp de 20 minute de fiecare dată (exact aceeaşi durată de timp recomandată de autorul cărţii Yoga creştină), lăsându-şi mintea să rătăcească liber, şi repetând mantra ori de câte ori consideră necesar; adeseori, experienţele cuiva sunt cercetate de învăţătorul său. Destul de curând, chiar de la prima încercare, cineva începe să intre pe un nou nivel de conştiinţă, care nu este nici somn, nici stare de veghe: starea ,,meditaţiei transcedentale”.

,,Meditaţia transcendentală produce o stare de conştiinţă care nu se aseamănă cu nimic din ceea ce noi am cunoscut înainte, şi este cea mai apropiată de acea stare de Zen dezvoltată după mulţi ani de studiu intens”. ,,Spre deosebire de anii care trebuie cheltuiţi pentru a stăpâni alte discipline religioase şi yoga, care oferă aceleaşi rezultate pe care le susţin partizanii meditaţiei transcendentale, instructorii spun că meditaţia transcendentală poate fi învăţată în câteva minute”. Cei care au experimentat-o o descriu ca pe o ,,stare de împlinire” asemănătoare unor experienţe dobândite în urma consumului de droguri, dar Maharishi însuşi o descrie în termeni hinduşi tradiţionali: ,,Această stare se află dincolo de tot ceea ce se vede, aude, atinge, miroase şi se gustă – dincolo de orice cuget şi sentiment. Această stare a conştiinţei pure, absolute, nemanifestate a Fiinţei este starea ultimă a vieţii”. ,,Când un individ a dezvoltat capacitatea de a aduce această stare profundă la nivel conştient pe o bază permanentă, se spune că el a atins conştiinţa cosmică, ţelul tuturor meditatorilor”.

În stările avansate ale meditaţiei transcendentale sunt predate poziţiile yoga de bază, dar ele nu sunt necesare pentru succesul tehnicii de bază; nici nu este cerută o pregătire ascetică. Odată ce s-a dobândit ,,starea de existenţă transcendentală”, tot ceea ce se cere sunt 20 minute de meditaţie de 2 ori pe zi, deoarece această formă de meditaţie nu este deloc un mod aparte de viaţă, ca în India, ci mai degrabă o disciplină pentru cei care duc o viaţă activă. Deosebirea tehnicii lui Maharishi constă în a aduce această stare de conştiinţă oricui, nu doar câtorva aleşi.

Există numeroase istorii de succes pentru meditaţia transcendentală, care pretind că este eficientă în aproape toate cazurile: năravurile cauzate de droguri sunt biruite, familiile sunt reunite, omul devine sănătos şi fericit; instructorii meditaţiei transcendentale zâmbesc în mod constant, nemaiputând de fericire. În general, meditaţia transcendentală nu înlocuieşte alte religii, ci întăreşte credinţa în aproape orice: ,,creştinii”, fie protestanţi fie catolici, găsesc de asemenea că ea le face credinţa şi practica mai pline de înţelesuri şi mai profunde.

Universitatea de Cercetări Europene Maharishi din Vlodrop, Olanda. Anterior o mânăstire franciscană …

Succesul rapid şi uşor al meditaţiei transcendentale, în timp ce este simptomatic pentru pierderea influenţei creştinismului asupra omenirii contemporane, a condus de asemenea la declinul său timpuriu. Probabil mai mult ca orice altă mişcare a ,,spiritualităţii orientale”, ea a avut caracterul unei ,,toane”, şi scopul anunţat al lui Maharishi de a ,,iniţia” întreaga omenire este în mod evident condamnat la eşec. După anul de vârf 1975, înscrierile la cursurile de meditaţie transcendentală au scăzut în mod constant, într-atât încât în 1977 organizaţia anunţa deschiderea unei serii cu totul nouă de cursuri ,,avansate”, evident născocite pentru a recâştiga interesul şi entuziasmul public.

Aceste cursuri erau menite să-i conducă pe cei iniţiaţi către ,,siddhis” sau ,,puterile supranaturale” ale hinduismului: trecerea prin ziduri, invizibilitatea, levitarea şi zburatul prin aer, şi altele asemenea. Cursurile au fost întâmpinate în general cu cinism, chiar dacă o broşură prezintă o fotografie a unui meditator care ,,levitează”[22]. Dacă aceste cursuri (care costă până la 3.000 dolari) vor produce sau nu rezultatele pretinse – care sunt în sfera ,,fakirilor” tradiţionali din India[23] – meditaţia transcendentală însăşi este o dovadă a unei faze tranzitorii a interesului pentru ocultism în cea de-a doua jumătate a secolului XX. Deja au fost făcute public multe exemple de instructori de meditaţie transcedentală şi de discipoli deopotrivă care au fost afectaţi de maladiile comune celor care se ocupă cu ocultul: boli mintale şi nervoase, sinucidere, tentativă de crimă, posedare demonică.

În 1978, Curtea Federală a Statelor Unite a Americii a ajuns la hotărârea că meditaţia transcendentală este într-adevăr religioasă în natură şi nu poate fi predată în şcolile publice[24]. Această decizie va limita neîndoios pe viitor influenţa meditaţiei transcendentale, care, însă, va continua probabil să existe ca una din multele forme de meditaţie pe care mulţi le socotesc compatibile cu creştinismul – alt semn trist al vremurilor.

V. ,,Noua conştiinţă religioasă”

Duhul cultelor orientale în anii ’1970

Cele trei feluri de ,,meditaţie creştină” descrise mai sus sunt doar începutul; în general, se poate spune că influenţa ideilor şi practicilor religioase orientale asupra Apusului odinioară creştin a ajuns la proporţii uluitoare în anii ’1970. Mai ales în America, care doar cu două decenii în urmă era încă ,,provincială” din punct de vedere religios (cu excepţia câtorva oraşe mari), orizontul ei spiritual fiind în mare măsură limitat la protestantism şi romano-catolicism, a fost remarcată o proliferare uluitoare a cultelor şi mişcărilor religioase orientale (şi pseudo-orientale).

Istoria acestei proliferări poate fi trasată [pornind] de la dezamăgirea neobosită a generaţiei de după cel de-al doilea război mondial, care s-a manifestat mai întâi în anii ’1950 prin protestul steril şi libertinismul moral al ,,generaţiei beat”, al cărei interes pentru religiile orientale a fost iniţial mai curând academic şi în special un semn de nemulţumire faţă de creştinism. Apoi a urmat o a doua generaţie, cea a ,,hipioţilor” din anii ’1960 cu muzica lor ,,rock” şi drogurile psihedelice şi căutarea stărilor de ,,conştiinţă lărgită” cu orice preţ; acum tinerii americani s-au avântat cu toată inima în mişcările politice de protest (în special împotriva războiului din Vietnam) pe de o parte, şi în practica ferventă a religiilor orientale pe de alta. Guru indieni, lama tibetani, maeştri Zen japonezi, şi alţi ,,înţelepţi” orientali au venit în Apus şi au găsit o mulţime de discipoli la îndemână care i-au făcut pe ei plini de succes dincolo de visele unor swami occidentalizaţi din generaţiile anterioare; şi tinerii au călătorit până la marginile lumii, chiar până pe înălţimile Himalayei, pentru a găsi înţelepciunea sau învăţătorul sau drogul care le va aduce ,,pacea” şi ,,libertatea” pe care ei o căutau.

În anii ’1970, o a treia generaţie a urmat ,,hipioţilor”. În exterior mai liniştită, cu ,,demonstraţii” mai puţine şi în general cu un comportament mai puţin bombastic, această generaţie s-a implicat mai profund în religiile orientale, a căror influenţă a devenit acum mult mai penetrantă. Pentru mulţi din această generaţie mai nouă, ,,căutarea” religioasă s-a încheiat: ei au găsit o religie orientală pe placul lor şi sunt preocupaţi în mod serios de practicarea ei. Un număr de mişcări religioase orientale au devenit deja ,,native” în Apus, în special în America: există acum mânăstiri budiste alcătuite în întregime din convertiţi apuseni, şi pentru prima oară au apărut guru şi maeştri Zen americani şi alte naţionalităţi apusene.

Haideţi să examinăm doar câteva imagini – descrieri ale evenimentelor concrete de la începutul şi mijlocul anilor ’1970 – care ilustrează influenţa ideilor şi practicilor orientale printre mulţi tineri americani (care sunt doar ,,avangarda” tinerilor din întreaga lume). Primele două imagini arată o implicare mai superficială în religiile orientale, şi sunt probabil numai un rest din generaţia anilor ’1960; ultimele două dezvăluie implicarea mai profundă caracteristică anilor ’1970.

1. Hare Krishna în San Francisco

[A se vedea o sărbătoare modernă]

,,Pe o stradă învecinată cu Parcul Golden Gate din zona Haight-Ashbury a oraşului San Francisco se afla templul Conştiinţei Krishna … Deasupra intrării în templu erau cele două litere de lemn lungi de două picioare ’Hare Krishna’. Ferestrele mari din faţă ca de magazin erau acoperite cu pături de culoare roşie şi portocalie.

Sunetul muzicii umplea strada. Înăuntru erau o mulţime de tablouri viu colorate pe pereţi, carpete roşii groase pe podea, şi o atmosferă plină de fum. Acel fum era tămâie, un element al ceremoniei în desfăşurare. Oamenii din încăpere cântau uşor cuvinte în sanscrită care abia se auzeau. Încăperea era aproape plină, cu circa 50 oameni care stăteau pe podea şi păreau cu toţii a fi tineri. În faţă erau grupate aproximativ 20 persoane purtând veşminte largi portocalii şi de culoarea şofranului, cu vopsea albă pe nasurile lor. Mulţi dintre bărbaţi aveau capetele rase cu excepţia unei cozi de cal. Femeile care erau cu ei aveau de asemenea vopsea albă pe nasurile lor şi semne roşii mici pe frunţi. Ceilalţi tineri din încăpere nu păreau diferiţi de alţi locuitori din Haight-Ashbury, cu benzi late la frunte, păr lung, bărbi, şi o varietate de inele, clopoţei, şi mărgele, şi ei participau de asemenea cu entuziasm la ceremonie. Cele în jur de 10 persoane care stăteau în spate păreau că se află acolo pentru prima oară.

Cântarea (mantra) creştea în ritm şi în volum. Două fete în veşminte lungi de culoarea şofranului dansau acum în ritmul cântării. Conducătorul cântării începea să strige cuvintele (cântării în sanscrită) … Grupul întreg repeta cuvintele, şi încerca să păstreze intonaţia şi ritmul conducătorului. Mulţi participanţi cântau la instrumente muzicale. Conducătorul bătea o tobă de mână în ritm cu cântarea lui. Cele două fete care se legănau cântau la ţambale. Un tânăr sufla într-o scoică de mare; altul bătea într-o tamburină … Pe pereţii templului erau peste o duzină de tablouri cu scene din Bhagavad-Gita.

Muzica şi cântarea deveneau foarte puternice şi rapide. Toba bătea fără încetare. Mulţi discipoli au început să strige, mâinile s-au ridicat în mijlocul cântării generale. Conducătorul a îngenuncheat în faţa unei fotografii a ’maestrului spiritual’ al grupului de pe un mic altar aflat în partea din faţă a încăperii. Cântarea a culminat într-un crescendo asurzitor şi în încăpere s-a lăsat liniştea. Celebranţii au îngenuncheat cu capetele la pământ deoarece conducătorul spunea o scurtă rugăciune în sanscrită. Apoi ei au strigat de 5 ori: ,,Toată slava discipolilor adunaţi”, cuvinte pe care ceilalţi le-au repetat înainte de a se ridica”[25].

Ratha Yatra în San Francisco, 18 iulie 1972

Aceasta este una din slujbele de închinare tipice ale mişcării ,,Conştiinţa Krishna”, care a fost înfiinţată în America în 1966 de un fost om de afaceri indian, A. C. Bhaktivedanta, pentru a aduce disciplina hindusă bhakti yoga tinerilor dezorientaţi şi aflaţi în căutare din Apus. Faza mai timpurie a interesului faţă de religiile orientale (în anii ’1950 şi începutul anilor ’1960) a scos în evidenţă cercetarea intelectuală fără o mare implicare personală; această fază mai nouă cere participare cu toată inima. Bhakti yoga înseamnă a te uni cu ,,zeul” ales iubindu-l şi închinându-te lui, şi schimbându-ţi întreaga viaţă pentru a face din aceasta ocupaţia centrală. Prin mijloacele ne-raţionale ale închinării (cântare, muzică, dans, gestică) mintea este ,,extinsă” şi se dobândeşte ,,conştiinţa Krishna”, care – dacă vor participa la ea un număr suficient de persoane – se presupune că pune capăt necazurilor epocii noastre tulburate şi ne introduce într-o nouă epocă a păcii, iubirii şi unităţii.

Veşmintele viu colorate ale ,,Krishni-lor” au devenit o apariţie familiară în San Francisco, mai ales în ziua din an în care idolul imens al ,,zeului” lor era plimbat prin Parcul Golden Gate către ocean, înconjurat de toate semnele devoţiunii hinduse – o scenă tipică pentru India păgână, dar ceva nou pentru America ,,creştină”. Mişcarea s-a răspândit din San Francisco în întreaga Americă şi în Europa de Vest; în 1974 erau 54 temple Krishna în întreaga lume, multe dintre ele pe lângă colegii şi universităţi (membrii mişcării sunt aproape toţi foarte tineri).

Moartea recentă a întemeietorului mişcării a ridicat întrebări cu privire la viitorul ei; şi într-adevăr comunitatea, deşi foarte vizibilă, a fost mai degrabă redusă ca număr. Cu toate acestea, ca un ,,semn al vremurilor”, semnificaţia mişcării este clară, şi ar trebui să fie foarte tulburătoare pentru creştini: mulţi tineri de astăzi caută un ,,zeu” la care să se închine, şi nu-i deranjează prea mult să accepte cea mai ostentativă formă de păgânism.

2. Guru Maharaj-ji pe astrodomul din Houston

Până în toamna lui 1973, un număr de guru orientali din şcoala mai nouă, condusă de Maharishi Mahesh Yogi cu a sa ,,meditaţie transcendentală”, veniseră în Apus şi adunaseră adepţi, doar pentru a dispărea din ochiul public după o scurtă domnie în lumina orbitoare a publicităţii.

Guru Maharaj-ji a fost cel mai spectaculos şi, s-ar putea spune, cel mai revoltător dintre aceşti guru. În vârstă de 15 ani, el fusese deja proclamat ,,zeu”, familia sa (mamă şi 3 fraţi) era ,,sfânta familie”, şi organizaţia lui ,,Misiunea Luminii Divine” avea comunităţi (ashram-uri) în toată America. Cei 80.000 de adepţi ai lui, ca adepţii lui Krishna, trebuiau să renunţe la plăcerile lumeşti şi să mediteze pentru a dobândi o conştiinţă ,,lărgită” care să-i facă cu desăvârşire paşnici, fericiţi şi ,,în extaz” – o stare a minţii în care totul pare frumos şi desăvârşit exact aşa cum este. Într-o iniţiere specială la care ei ,,primesc cunoaşterea”, adepţilor li se arată o lumină intensă şi alte trei semne înlăuntrul fiinţei lor, prin care mai târziu ei sunt capabili să mediteze singuri[26]. Pe lângă această ,,cunoaştere”, adepţii sunt uniţi în credinţa că Maharaj-ji este ,,Stăpânul Universului” care a venit să inaugureze o nouă eră de pace pentru omenire.

Timp de 3 zile în noiembrie 1973, ,,Misiunea Luminii Divine” a închiriat astrodomul din Houston (o arenă sportivă imensă acoperită în întregime de o cupolă), pentru a organiza ,,cel mai sfânt şi semnificativ eveniment din istoria omenirii”. Adepţii din întreaga lume aveau să se adune pentru a se închina ,,zeului” lor şi a începe convertirea Americii (prin mass-media, ai cărei reprezentanţi au fost invitaţi cu atenţie) la aceeaşi închinare, începând astfel noua eră a omenirii. În mod oportun, evenimentul a fost numit ,,Mileniul ’73”.

Mileniul ’73 a provocat dezamăgire larg răspândită în rândul adepţilor şi a creat o datorie grea pentru Misiune

Un exemplu tipic de adept convins al lui Maharaj-ji a fost Rennie Davis, manifestant de stânga în anii ’1960 şi unul din cei ,,7 din Chicago” acuzat de a fi incitat la revoltă în timpul Convenţiei Naţionale Democrate din 1968. El a petrecut vara anului 1973 ţinând conferinţe de presă şi discursuri oricui vroia să-l asculte, spunând Americii: ,,El [Maharaj-ji] este cel mai mare eveniment din istorie şi noi dormim în timpul lui … Îmi vine să strig pe străzi. Dacă noi am şti cine este, ne-am târî de la un capăt la celălalt al Americii pe mâinile şi genunchii noştri pentru a ne odihni capetele la picioarele lui”[27].

Într-adevăr, aşa i se închinau lui Maharaj-ji: într-o prosternare deplină înaintea lui cu capul pe pământ, împreună cu o frază sanscrită de adoraţie. Apariţia lui la ,,Mileniul ’73” a fost întâmpinată cu ovaţii colosale; el stătea pe un tron înalt, încununat cu o ,,coroană a lui Krishna” imensă de aur, în timp ce pe tabela de marcaj a astrodomului strălucea cuvântul ,,Z-E-U”. Adepţii americani tineri plângeau de bucurie, alţii dansau pe scenă, formaţia cânta ,,Stăpânul Universului” – adaptat după un vechi imn protestant[28].

Toate acestea, s-o spunem din nou, în America ,,creştină”. Aceasta este deja ceva dincolo de simpla închinare la ,,zei” păgâni. Cu foarte puţini ani în urmă, o astfel de închinare la un om viu ar fi fost de neconceput în orice ţară ,,creştină”; acum a devenit un lucru obişnuit pentru multe mii de ,,căutători” religioşi din Apus. Aici noi am avut deja o avanpremieră a închinării la antihrist la sfârşitul timpului – cel care va şade în Biserica lui Dumnezeu, ca un Dumnezeu (II Tesaloniceni 2, 4).

,,Mileniul ’73” pare să fi fost culmea influenţei lui Maharaj-ji. Aşa cum a fost, doar 15.000 adepţi au participat la el (mult mai puţin decât se aştepta), şi nu au fost ,,minuni” sau semne speciale care să indice că ,,noua eră” chiar a început. O mişcare atât de dependentă de publicitatea mass-media şi atât de mult legată de gustul popular al unei generaţii particulare (muzica pentru ,,Mileniul ’73” a fost alcătuită în cea mai mare parte din cântecele populare ale ,,contra-culturii anilor ’1960) este de aşteptat să se demodeze destul de repede; şi recenta căsătorie a lui Maharaj-ji (foto) cu secretara lui a slăbit mai mult popularitatea sa ca ,,zeu”.

Alte mişcări ,,spirituale” ale vremurilor noastre par să fie mai puţin supuse toanelor modei populare şi mai semnificative pentru profunzimea influenţei pe care religiile orientale o dobândesc acum în Apus.

3. Tantra Yoga în munţii din New Mexico

Pe o pajişte cu iarbă la înălţimea de 7.500 picioare în Munţii Jemez din nordul statului New Mexico, o mie de tineri americani (cei mai mulţi dintre ei între 20 şi 25 ani) s-au adunat pentru 10 zile de exerciţii spirituale în momentul solstiţiului de vară în iunie 1973. Ei se scoală la 4 dimineaţa în fiecare zi şi se adună înainte de răsăritul soarelui (înveliţi în pături împotriva gerului de dimineaţă) pentru a sta pe pământ în rânduri în faţa unei scene în aer liber. Împreună, ei îşi încep ziua cu o mantra în punjabi (o variantă de sanscrită) pentru a ,,se acorda” la practicile spirituale care urmează.

Mai întâi sunt câteva ore de kundalini yoga – o serie de exerciţii fizice intense, incantaţii, şi meditaţie cu scopul de a dobândi controlul conştient al proceselor fizice şi mintale şi de a te pregăti pentru ,,revelaţia lui Dumnezeu”. Apoi este ceremonia înălţării celor două steaguri: steagul american şi ,,steagul naţiunii Vărsătorului” – această ,,naţiune” fiind poporul paşnic al ,,Erei Vărsătorului” sau al ,,mileniului” pentru care se pregăteşte acest cult – însoţită de cântarea ,,Doamne, binecuvântează America” şi o rugăciune pentru naţiunea americană. După o masă vegetariană (tipică pentru aproape toate cultele noi) şi conferinţe pe teme spirituale şi practice, toţi se pregătesc pentru o sesiune lungă de tantra yoga.

Despre tantra yoga s-a auzit puţin şi nu s-a practicat aproape niciodată în Apus până acum. Toate autorităţile sunt de acord că este un exerciţiu extrem de primejdios, practicat întotdeauna de bărbaţi şi femei laolaltă, care trezeşte o energie psihică foarte puternică, necesitând supraveghere şi control strict. După cum se crede, există un singur maestru de tantra yoga în viaţă pe pământ la un moment dat; exerciţiile la ,,solstiţiu” din New Mexico erau conduse de ,,marele tantric” al zilelor noastre, Yogi Bhajan.

Toţi, îmbrăcaţi în alb în mod identic, stau jos în şiruri lungi, drepte, bărbaţi faţă în faţă cu femei, înghesuiţi umăr la umăr în lungul şirurilor şi spate în spate cu şirul următor (foto). Cam 10 şiruri duble se întind de la scenă, fiecare lung de 75 picioare; asistenţii verifică că şirurile sunt perfect drepte pentru a se asigura ,,curgerea” adecvată a ,,câmpului magnetic” yoghin.

Începe intonarea mantrelor, cu invocarea specială a unui guru răposat care este ,,protectorul special” al lui Yogi Bhajan. Yogi însuşi, un bărbat impresionant – de 1,95 metri înălţime cu o barbă neagră mare, îmbrăcat într-un veşmânt alb şi cu turban – apare şi începe să vorbească despre visul său pentru ,,o nouă naţiune frumoasă şi creatoare” a Americii care poate fi clădită prin pregătirea spirituală a oamenilor de astăzi; exerciţiile tantrice, care sunt o cheie în această pregătire, îi trece pe oameni de la ,,conştiinţa individuală” obişnuită la ,,conştiinţa de grup” şi în final la ,,conştiinţa universală”.

Încep exerciţiile. Ele sunt extrem de dificile, implicând efort fizic puternic şi durere şi stârnind stări puternice de frică, mânie, dragoste etc. Toţi trebuie să facă exact acelaşi lucru în acelaşi timp; poziţiile dificile trebuie menţinute fără a mişca perioade lungi de timp; mantre şi exerciţii complicate trebuie executate în perfectă coordonare cu partenerul şi cu fiecare din propriul şir; fiecare exerciţiu poate dura între 31 şi 61 de minute. Conştiinţa individuală dispare în această activitate intensă de grup şi se fac simţite efecte ulterioare puternice – epuizare fizică şi uneori paralizie temporară, epuizare emoţională sau exaltare. În plus, de vreme ce nimănui la ,,solstiţiu” nu-i este permis să vorbească cu altcineva, nu există oportunitatea de a evalua raţional experienţa împărtăşind-o cu alţii; scopul este de a produce o schimbare radicală în sine.

După cursurile de după amiază pe teme precum artele orientale de auto-apărare, medicină practică şi nutriţie, şi funcţionarea unui ashram, există o sesiune de seară (după altă masă) de ,,cântece spirituale”: mantrele sanscrite sunt cântate pe muzica folk şi ,,rock” actuale, ,,festivalul rock” şi ,,închinarea veselă” sunt alăturate într-o limbă străină – parte a efortului lui Yogi Bhajan de a face religia sa ,,nativ americană”[29].

Religia descrisă mai sus este o adaptare modernă a religiei Sikh din India de Nord, unită cu câteva practici yoga. Numită ,,3HO” (Healthy-Happy-Holly Organization – Organizaţia Sănătate-Fericire-Sfinţenie), ea a fost înfiinţată în 1969 în Los Angeles de Yogi Bhajan care venise iniţial în America pentru a ocupa un post de profesor şi doar întâmplător a devenit un lider religios când a descoperit că cursurile sale de yoga erau pe placul ,,hipioţilor” din sudul Californiei. Îmbinând căutarea ,,spirituală” a ,,hipioţilor” cu propriile cunoştinţe despre religiile indiene, el a alcătuit o religie ,,americană” care diferă de cele mai multe religii orientale prin accentul ei pe o viaţă practică în această lume (asemenea Sikh-ilor din India, care sunt în cea mai mare parte o clasă de negustori); tuturor membrilor li se cere căsătorie şi o viaţă de familie stabilă, un loc de muncă responsabil, şi implicare socială.

De la înfiinţarea ei în 1969, ,,3HO” s-a extins în peste 100 de ashram-uri (comunităţi ce servesc drept locuri de întâlnire pentru cei care nu sunt rezidenţi) în oraşe americane, ca şi câteva în Europa şi Japonia. Deşi la exterior este foarte diferită de celelalte culte orientale noi (membrii deplini ai cultului devin în mod formal Sikh-i şi în consecinţă poartă veşminte albe şi turbanul Sikh caracteristic), ,,3HO” este una cu ele în atragerea ex-,,hipioţilor”, făcând din conştiinţa ,,lărgită” (sau ,,universală”, sau ,,transcendentală”) scopul său central, şi văzându-se pe sine ca o ,,avangardă” spirituală care va aduce o nouă eră milenară (pe care cele mai multe grupuri o văd în termeni astrologici ca ,,Era Vărsătorului”).

Ca un cult care susţine o viaţă relativ normală în societate, ,,3HO” este însă la fel de mult un ,,semn al vremurilor” precum cultele hinduse care promovează o ,,fugă de realitate” evidentă; ea se pregăteşte pentru o Americă ,,sănătoasă, fericită şi sfântă” fără nici cea mai mică referire la Hristos. Când americanii convinşi şi ,,fericiţi” vorbesc cu seninătate despre Dumnezeu şi îndatoririle lor religioase fără a-L aminti pe Hristos, nu ne mai putem îndoi că era ,,post-creştină” a venit cu adevărat.

4. Instruirea Zen în nordul Californiei

În munţii împăduriţi din nordul Californiei, la poalele Muntelui Shasta – un munte ,,sfânt” pentru indienii aborigeni, şi vreme îndelungată un centru al activităţilor şi aşezămintelor oculte, care sunt acum din nou în creştere – există din 1970 o mânăstire budistă Zen. Cu mult înainte de 1970 existau temple Zen în oraşele mai mari de pe coasta de vest unde se stabiliseră japonezi, şi existaseră încercări de a înfiinţa mânăstiri Zen în California; dar ,,Mânăstirea Shasta”, aşa cum este numită, este prima mânăstire Zen americană de succes. (În budismul Zen, o mânăstire este în primul rând o şcoală de instruire pentru ,,preoţii” Zen, atât bărbaţi cât şi femei.)

În Mânăstirea Shasta, atmosfera este foarte liniştită şi sistematică. Vizitatorii (cărora li se permite să facă tururi cu un ghid între anumite ore, dar nu pot fraterniza cu rezidenţii) îi găsesc pe monahi sau pe cursanţi în tradiţionalele veşminte negre şi cu capetele rase; toţi par să ştie exact ce fac, şi este prezent un simţ limpede al seriozităţii şi devotamentului.

Instruirea în sine este un program strict de 5 ani (sau mai mult) care permite absolvenţilor să devină ,,preoţi” şi profesori de Zen şi să conducă ceremonii budiste. Ca la şcolile seculare, cursanţii plătesc o taxă pentru cazare şi masă (175 dolari pe lună, care se plătesc în avans pentru fiecare lună – deja o metodă de a îndepărta candidaţii neserioşi !), dar viaţa în sine este cea de ,,monahi” mai degrabă decât de elevi. Reguli stricte guvernează îmbrăcămintea şi comportamentul, mesele vegetariene sunt mâncate în tăcere în comun, nu se admit vizitatori sau conversaţii nefolositoare; în centrul vieţii se află sala de meditaţie, unde cursanţii mănâncă şi dorm, pe lângă faptul că meditează, şi nu sunt permise practicile religioase care nu sunt Zen. Viaţa este una foarte intensă şi concentrată, şi fiecare eveniment al vieţii cotidiene (chiar spălatul şi mersul la toaletă) are rugăciunea sa budistă, care este rostită în tăcere.

Deşi mânăstirea aparţine unei secte Soto Zen ,,reformate” – pentru a accentua independenţa ei de Japonia şi adaptarea la condiţiile de viaţă americană – ritualurile şi ceremoniile sunt în tradiţia Zen-ului japonez. Există ceremonia de convertire la budism, ritualuri ale echinocţiului ce serbează ,,transformarea individului”, ceremonia ,,hrănirii stafiilor flămânde” (comemorarea morţilor), ceremonia ,,Zilei Fondatorului” de exprimare a recunoştinţei faţă de cei care au transmis tradiţia Zen până la actualul maestru, festivalul iluminării lui Buddha, şi altele. Se aduce omagiu prin îngenuncherea în faţa imaginilor lui Buddha, dar accentul principal al învăţăturii este ,,natura lui Buddha” dinlăuntrul sinelui.

Maestrul Zen de la Mânăstirea Shasta este o femeie apuseană (practica budistă permiţând acest lucru): Jiyu Kennett (foto), o englezoaică născută din părinţi budişti în 1924, care a primit instruire budistă în câteva tradiţii din Extremul Orient şi ,,hirotonia” la o mânăstire Soto Zen din Japonia. Ea a venit în America în 1969 şi a întemeiat mânăstirea în anul următor cu câţiva tineri adepţi; de atunci încoace comunitatea a crescut repede, atrăgând îndeosebi tineri (şi tinere) între 20 şi 30 ani.

Motivul pentru succesul acestei mânăstiri – separat de atracţia naturală faţă de Zen a unei generaţii scârbite de raţionalism şi de educaţie pur exterioară – pare să constea în mistica ,,transmiterii autentice” a experienţei şi tradiţiei Zen, pe care ,,stareţa” o asigură prin instruirea şi certificarea ei în Japonia; calităţile ei personale ca străină şi budistă din naştere care este încă în contact strâns cu mintea contemporană (cu un simţ practic foarte ,,american”) par să pecetluiască influenţa ei în rândurile tinerei generaţii de convertiţi americani la budism.

Scopul instruirii Zen de la Mânăstirea Shasta este de a umple întreaga viaţă cu ,,Zen pur”. Meditaţia zilnică (uneori până la 8 sau 10 ore pe zi) este centrul unei vieţi religioase intense, concentrate, care conduce, după cum se crede, la ,,pacea şi armonia trainică a trupului şi a minţii’. Accentul este pe ,,creşterea spirituală”, şi publicaţiile mânăstirii – un jurnal bilunar şi câteva cărţi scrise de stareţă – dezvăluie un grad înalt de conştientizare a spiritualităţii false şi şarlataniei. Mânăstirea se opune adoptării obiceiurilor naţionale japoneze (ca fiind opuse celor budiste); avertizează cu privire la pericolele trecerii de la un guru la altul şi al închinării false la maestrul Zen; interzice astrologia, ghicirea viitorului (chiar cartea I Ching), călătoriile astrale şi orice alte activităţi psihice şi oculte; sfidează abordarea academică şi intelectuală a Zen-ului (ca fiind opusă celei experimentale); şi pune accentul pe munca grea şi instruirea riguroasă, cu izgonirea tuturor iluziilor şi fanteziilor despre sine şi ,,viaţa spirituală”. Discuţiile pe teme ,,spirituale” ale tinerilor ,,preoţi” Zen (aşa cum sunt consemnate în Jurnalul mânăstirii) sună, în tonul lor sobru şi bine informat, remarcabil de asemănător cu discuţiile dintre tinerii convertiţi ortodocşi serioşi şi monahi. În formaţia şi perspectiva intelectuală, aceşti tineri budişti par foarte apropiaţi de mulţi dintre convertiţii noştri ortodocşi. Tânărul creştin ortodox de astăzi ar putea spune foarte bine: ,,Acolo puteam să fiu şi eu, dar [m-a păzit] darul lui Dumnezeu”, atât de convingător de autentică este perspectiva spirituală a acestei mânăstiri Zen, care oferă aproape tot ce şi-ar putea dori căutătorul religios tânăr de astăzi – cu excepţia, desigur, a lui Hristos adevăratul Dumnezeu şi a mântuirii veşnice pe care doar El o poate da.

Comunitatea Mânăstirii Shasta

Mânăstirea predă un budism care nu este ,,o disciplină rece şi distantă”, ci este plin de ,,dragoste şi compasiune”. Contrar expunerilor obişnuite ale budismului, stareţa subliniază că centrul credinţei budiste nu este ,,nimicnicia” finală, ci un ,,dumnezeu” viu (despre care ea pretinde că este învăţătura budistă ezoterică): ,,Secretul Zen … este a şti cu certitudine, pentru sine, că Buddha cel cosmic există. Un maestru adevărat este cel sau cea care nu ezită în certitudinea sa despre, şi dragostea pentru, Buddha cel cosmic. Eu am fost încântată când în cele din urmă am ştiut cu certitudine că El exista; dragostea şi recunoştinţa din inima mea nu cunoşteau limite. Nici nu am simţit vreodată o astfel de dragoste ca cea care venea dinspre El; vroiam atât de mult ca oricine altcineva s-o simtă de asemenea”[30].

Există în prezent în jur de 70 cursanţi-preoţi la Mânăstirea Shasta şi ,,filialele” sale, în primul rând California. Mânăstirea este acum într-o stare de expansiune rapidă, atât pe propriul teren, cât şi în ,,misiunea” sa faţă de poporul american; există o mişcare crescândă a budiştilor laici care fac din mânăstire centrul lor religios şi vin adeseori acolo, împreună cu psihologi şi alte persoane interesate, pentru retrageri în meditaţie de durate diferite. Cu publicaţiile, consultanţa şi instruirea ei din oraşele Californiei, o şcoală pentru copii în proiect şi un azil de bătrâni, Mânăstirea Shasta progresează într-adevăr în scopul ei de ,,a spori budismul Zen în Apus”.

Faţă de creştinism, stareţa şi discipolii ei au o atitudine condescendentă; ei respectă Filocalia şi alte scrieri spirituale ortodoxe, recunoscând Ortodoxia ca cea mai apropiată de ei dintre organismele ,,creştine”, dar se socotesc a fi ,,dincolo de astfel de lucruri precum teologii, dispute dogmatice şi -isme”, pe care le privesc ca neaparţinând ’adevăratei religii’[31].

Zen-ul nu are, de fapt, o temelie teologică, bazându-se în întregime pe ,,experienţă” şi căzând astfel în ,,eroarea pragmatică” care a fost remarcată deja mai devreme în această carte, în capitolul despre hinduism: ,,Dacă merge, trebuie să fie adevărat şi bun”. Zen-ul, fără nici o teologie, nu este mai capabil decât hinduismul în a distinge între experienţele spirituale bune şi rele; el poate afirma doar ceea ce pare a fi bun deoarece aduce ,,pace” şi ,,armonie”, aşa cum este apreciat de puterile naturale ale minţii şi nu prin vreo revelaţie – el respinge orice altceva ca fiind mai mult sau mai puţin iluzoriu. Zen-ul face apel la mândria subtilă – atât de larg răspândită astăzi – a celor care cred că se pot mântui ei înşişi, şi astfel nu au nevoie de nici un Mântuitor din afara lor.

Dintre toate curentele religioase orientale de astăzi, Zen-ul este probabil cel mai sofisticat din punct de vedere intelectual şi cel mai sobru din punct de vedere spiritual. Cu învăţătura sa despre compasiune şi un ,,Buddha cosmic” iubitor, este probabil un ideal religios pe atât de înalt pe cât poate fi mintea umană – fără Hristos. Tragedia lui este tocmai faptul că nu Îl are pe Hristos în el, şi astfel nu are mântuire, şi chiar sobrietatea şi sofisticarea sa îi împiedică efectiv pe discipolii lui să caute mântuirea în Hristos. În modul său plin de compasiune, liniştit, este probabil cea mai tristă dintre toate aluziile la vremurile ,,post-creştine” pe care le trăim. ,,Spiritualitatea” necreştină nu mai este o marfă importată străină în Apus; a devenit o religie americană nativă cu rădăcini adânci în conştiinţa Apusului. Haideţi să ne punem în gardă: religia viitorului nu va fi o simplă sectă sau cult, ci o orientare religioasă puternică şi profundă, care va fi absolut convingătoare pentru mintea şi inima omului modern.

5. Noua ’spiritualitate’ versus creştinism

S-ar putea da numeroase alte exemple de noi culte orientale în Apus; în fiecare an apar unele noi, sau noi transformări ale celor vechi. Pe lângă cultele făţiş religioase, îndeosebi în ultimul deceniu s-a remarcat o creştere a ,,cultelor de conştiinţă” seculare, aşa cum le numeşte o revistă populară[32]. Aceste grupuri de ,,terapie mintală” includ mişcări precum ,,Erhard Seminars Training” fondată în 1971, ,,Rolfing”, ,,Silva Mind Control” şi felurite forme de ,,întâlnire” şi bio-reacţie//răspuns”, care oferă o ,,eliberare a tensiunilor” şi o ,,tatonare a capacităţilor ascunse” ale omului, exprimate într-un jargon ,,ştiinţific” de secol XX mai mult sau mai puţin plauzibil. Se amintesc şi alte mişcări ,,de conştiinţă” care sunt mai puţin la modă astăzi, de la ,,ştiinţa creştină” şi ,,ştiinţa minţii” până la ,,scientologie”.

Toate aceste mişcări sunt incompatibile cu creştinismul. Creştinii ortodocşi trebuie să stea cât se poate de departe de ele.

De ce vorbim atât de categoric ?

1. Aceste mişcări nu au nici o temelie în tradiţia sau practica creştină, ci sunt pur şi simplu produsul religiilor păgâne orientale sau al spiritismului modern, mai mult sau mai puţin diluat şi adeseori prezentat ca ,,ne-religios”. Ele nu numai că învaţă în mod eronat, neconform cu învăţătura creştină, cu privire la viaţa duhovnicească; ci, de asemenea, ele îl conduc pe om, fie prin experienţele religioase păgâne sau experimentele psihice, pe o cale duhovnicească greşită al cărei sfârşit este dezastrul spiritual şi psihic, şi în cele din urmă pierderea veşnică a sufletului.

2. În mod specific, experienţa ,,liniştii duhovniceşti”, care este dată de diferite tipuri de meditaţie, fie fără conţinut religios specific (aşa cum pretind meditaţia transcendentală, unele forme de yoga şi zen, şi cultele seculare) sau cu conţinut religios păgân (precum Hare Krishna, ,,Divine Light Mission”, ,,3HO” etc), este o poartă către tărâmul spiritual ,,cosmic” unde partea mai profundă a personalităţii umane intră în contact cu fiinţe spirituale reale. Aceste fiinţe, pentru omul căzut, sunt în primul rând demonii sau duhurile căzute care sunt cele mai apropiate de om[33]. Înşişi cei care practică meditaţia zen-budistă, în pofida tuturor precauţilor lor cu privire la ,,experienţele” spirituale, descriu întâlnirile lor cu aceste duhuri (amestecate cu fantezii umane), toţi între timp subliniind că ei nu sunt ,,agăţaţi” de ele[34].

3. ,,Iniţierea” în experienţele de pe tărâmul psihic pe care o oferă ,,cultele de conştiinţă” implică o persoană în ceva [aflat] dincolo de controlul conştient al voinţei umane; astfel, odată ,,iniţiat”, adeseori este un lucru foarte dificil a te desprinde de experienţele psihice nedorite.

În acest fel, ,,noua conştiinţă religioasă” devine un duşman al creştinismului care este mult mai puternic şi periculos decât oricare din ereziile trecutului. Când experienţa este reliefată mai presus decât învăţătura, precauţiile creştine normale care-l protejează pe om împotriva atacurilor duhurilor căzute sunt îndepărtate sau neutralizate, şi pasivitatea şi ,,deschiderea” ce caracterizează noile culte expun pur şi simplu pe cineva spre a fi folosit de demoni. Studierea experienţelor multor ,,culte de conştiinţă” arată că există un progres regulat în ele de la experienţe care la început sunt ,,bune” sau ,,neutre” la experienţe care devin bizare şi înspăimântătoare şi în final vădit demonice. Chiar latura pur fizică a disciplinelor psihice precum yoga este periculoasă, deoarece ele provin din şi predispun pe cineva către atitudini şi experienţe psihice care sunt scopul original al practicii yoga.

Puterea de seducţie a ,,noii conştiinţe religioase” este atât de mare astăzi, încât ea poate pune stăpânire pe cineva chiar atunci când el crede că rămâne creştin. Aceasta este adevărat nu numai în cazul celor care se complac în sincretisme superficiale sau combinaţii ale creştinismului şi religiilor orientale care au fost menţionate mai sus; este adevărat şi în cazul unui număr crescând de oameni care se consideră creştini fervenţi. Necunoaşterea profundă a adevăratei trăiri creştine duhovniceşti în vremurile noastre produce o ,,spiritualitate” creştină falsă a cărei natură este strâns înrudită cu ,,noua conştiinţă religioasă”.

În capitolul VII noi vom studia cu atenţie cel mai răspândit curent de ,,spiritualitate creştină” de astăzi. În el noi vom vedea perspectiva înspăimântătoare a unei ,,noi conştiinţe religioase” care pune stăpânire pe creştini bine intenţionaţi, chiar creştini ortodocşi, într-o asemenea măsură încât noi nu putem să nu vedem [în acest fenomen] spiritualitatea lumii contemporane în termenii apocaliptici de ,,înşelare atât de mare”, care va amăgi aproape întreaga omenire înainte de sfârşitul veacului. Asupra acestui subiect vom reveni la sfârşitul acestei cărţi.

VI. ,,Semne din cer”

O înţelegere creştin-ortodoxă a obiectelor zburătoare neidentificate (OZN)

Deceniile care au urmat celui de al doilea război mondial, care au fost martorele creşterii uimitoare a cultelor religioase răsăritene şi a influenţei lor în Apus, au văzut de asemenea începutul şi răspândirea unui fenomen paralel care, deşi la prima vedere pare să nu aibă nici o legătură cu religia, la o examinare mai atentă se dovedeşte a fi tot atât de mult un semn al erei ,,post-creştine” şi a ,,noii conştiinţe religioase” precum cultele răsăritene. Acest fenomen este cel al ,,obiectelor zburătoare neidentificate”, care după cum se crede au fost văzute în aproape orice parte a lumii de când prima ,,farfurie zburătoare” a fost reperată în 1947.

Credulitatea şi superstiţia omenească – care sunt la fel de prezente astăzi ca în oricare alt timp din istoria omenirii – a făcut ca acest fenomen să fie asociat într-o oarecare măsură cu ,,manifestarea excentrică” a unor culte; dar a existat de asemenea un interes îndeajuns de serios şi responsabil pentru acest fapt pentru a produce câteva investigaţii guvernamentale şi un număr de cărţi scrise de oameni de ştiinţă renumiţi. Aceste investigaţii nu au dus la un rezultat pozitiv în identificarea obiectelor ca realitate fizică. Cu toate acestea, cele mai noi ipoteze făcute de câţiva cercetători ştiinţifici pentru a explica fenomenele par de fapt să ajungă la o explicaţie mai satisfăcătoare decât alte teorii care au fost propuse în trecut; dar în acelaşi timp, aceste ipoteze de ultimă oră ne aduc la ,,marginea realităţii” (aşa cum este intitulată una din noile cărţi ştiinţifice despre ele), la hotarele realităţii psihice şi spirituale pe care aceşti cercetători nu sunt pregătiţi să le investigheze. Bogăţia cunoaşterii scripturistice şi patristice tocmai a acestei din urmă realităţi îl plasează pe observatorul creştin ortodox într-o poziţie avantajoasă unică din care evaluează aceste noi ipoteze şi fenomenele ,,OZN” în general.

Însă, observatorul creştin ortodox este mai puţin interesat de fenomenele însele decât de mentalitatea asociată cu ele: cum interpretează de obicei oamenii OZN-urile, şi de ce ? Printre primii care au abordat problema OZN-urilor în acest mod a fost renumitul psiholog elveţian C.G. Jung. Într-un studiu serios, cartea sa din 1959, Farfuriile zburătoare: un mit modern al lucrurilor văzute pe cer, el aborda fenomenele ca fiind în primul rând ceva psihologic şi religios ca semnificaţie; şi deşi el însuşi nu a încercat să le identifice ca ,,realitate obiectivă”, el a înţeles tărâmul cunoaşterii umane cărora ele le aparţin cu adevărat. Cercetătorii de astăzi, deşi pornesc de la aspectul ,,obiectiv”, şi nu cel psihologic al chestiunii, au găsit de asemenea că este necesar a emite ipoteze ,,psihice” pentru a explica fenomenele.

Abordând latura religioasă şi psihologică a fenomenelor OZN, este important pentru noi, înainte de toate, să înţelegem cadrul general în ai cărui termeni au fost interpretate în general ,,farfuriile zburătoare” (de către cei care cred în existenţa lor) din momentul primei lor apariţii în anii ’1940. Ce erau pregătiţi oamenii să vadă pe cer ? Răspunsul la această întrebare se poate afla aruncând o privire succintă în literatura ,,science fiction” de mare popularitate.

1. Atmosfera science fiction

Istoricii science fiction-ului descoperă de obicei originile acestei forme literare la începutul secolului XIX. Unii preferă să vadă începutul ei în istorisirile scurte ale lui Edgar Allan Poe, care combinau un realism convingător ca stil cu un subiect care avea întotdeauna o nuanţă de ,,misterios” şi ocult. Alţii văd primul scriitor de science fiction în contemporana engleză a lui Poe, Mary Wollstonecraft Shelley (soţia faimosului poet); cartea sa Frankenstein, sau Prometeu modern, combină ştiinţa fantastică cu ocultismul într-un mod caracteristic pentru multe istorisiri science fiction de atunci încoace.

Cu toate acestea, povestirea science fiction tipică avea să apară la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, de la Jules Verne şi H.G. Wells până în zilele noastre. Dintr-o formă de literatură în mare parte de categoria a doua în ,,terciurile” periodice americane din anii ’1930 şi ’1940, science fiction-ul a ajuns la maturitate şi a devenit o formă literară internaţională respectabilă în deceniile din urmă. În plus, un număr de filme extrem de populare au arătat cât de mult atmosfera science fiction a captivat imaginaţia populară. Filmele science fiction mai ieftine şi mai senzaţionale din anii ’1950 au făcut loc în ultimul deceniu filmelor moderne de ,,idei” precum Odiseea spaţială 2001, Războiul stelelor, Întâlniri de gradul III, fără a mai menţiona unul din cele mai populare şi îndelungate seriale de televiziune americane, Star Trek.

Atmosfera science fiction provine dintr-o filozofie sau ideologie de bază, mai adeseori sugerată decât exprimată în atât de multe cuvinte, care este împărtăşită efectiv de toţi cei care creează în forme science fiction. Această filozofie poate fi rezumată în următoarele puncte principale:

1. Religia, în sensul tradiţional, este absentă, sau prezentă într-un mod foarte incidental sau artificial. Forma literară însăşi este în mod evident un produs al epocii ,,post-creştine” (evidentă deja din istorisirile lui Poe şi Shelley). Universul science fiction este unul total secular, deşi adeseori cu nuanţe ,,mistice” de un fel ocult sau răsăritean. ,,Dumnezeu”, dacă este menţionat, este o putere vagă şi impersonală, nu o fiinţă personală (de exemplu, ,,Forţa” din Războiul stelelor, o energie cosmică care are latura sa rea, ca şi latura sa bună). Fascinaţia crescândă a omului contemporan faţă de temele science fiction este o reflectare directă a pierderii valorilor religioase tradiţionale.

2. Centrul universului science fiction (în locul Dumnezeului absent) este omul – nu omul obişnuit aşa cum este el acum, ci omul aşa cum va ,,deveni” în viitor, potrivit mitologiei moderne a evoluţiei. Deşi eroii istorisirilor science fiction sunt de obicei oameni recognoscibili, istorisirea se centrează adeseori pe întâlnirile lor cu diferite tipuri de ,,supra-oameni” din rasele ,,foarte dezvoltate” ale viitorului (sau uneori, din trecut), sau din galaxii îndepărtate. Ideea posibilităţii vieţii inteligente ,,foarte dezvoltate” pe alte planete a devenit atât de mult o parte din mentalitatea contemporană, încât chiar speculaţii ştiinţifice (şi semi-ştiinţifice) respectabile o admit ca pe ceva firesc. Astfel, o serie populară de cărţi (Erich von Daniken, Carele zeilor, Zei din spaţiul cosmic) găsesc dovada presupusă a prezenţei fiinţelor sau ,,zeilor” ,,extratereştri” în istoria antică, care sunt responsabili chipurile pentru apariţia neaşteptată a inteligenţei la om, dificil de explicat prin teoria evoluţionistă obişnuită. Oameni de ştiinţă serioşi din Uniunea Sovietică speculează că distrugerea Sodomei şi Gomorei s-a datorat unei explozii nucleare, că fiinţele ,,extraterestre” au vizitat pământul în urmă cu secole, că Iisus Hristos se poate să fi fost un ,,cosmonaut”, şi că astăzi ,,noi putem fi în pragul unei ’a doua veniri’ a fiinţelor inteligente din spaţiul extraterestru”[35].

Oameni de ştiinţă la fel de serioşi din Apus cred în existenţa ,,inteligenţelor extraterestre” îndeajuns de mult încât de cel puţin 18 ani ei încearcă să stabilească contact cu ele prin intermediul telescoapelor radio, şi în prezent există cel puţin 6 programe de cercetare conduse de astronomi din întreaga lume pentru [a capta] semnale radio inteligente din spaţiu. ,,Teologii” romano-catolici şi protestanţi contemporani – care s-au obişnuit să meargă oriunde pare să-i conducă ,,ştiinţa” – speculează la rândul lor pe tărâmul nou al ,,exoteologiei” (,,teologia spaţiului cosmic”) privind ce natură ar putea avea rasele ,,extraterestre”[36]. Cu greu se poate tăgădui că mitul din spatele science fiction-ului are o fascinaţie puternică chiar asupra multor oameni învăţaţi din zilele noastre.

Fiinţele ,,dezvoltate” ale viitorului din literatura science fiction sunt văzute în mod invariabil ca ,,depăşind” limitările omenirii de astăzi, mai ales limitările ,,personalităţii”. Asemenea ,,Dumnezeului” din science fiction, ,,omul” a devenit în mod bizar impersonal. În Sfârşitul copilăriei, a lui Arthur C. Clarke, noua rasă a oamenilor are înfăţişarea copiilor, dar chipurile lipsite de personalitate; ei vor fi călăuziţi către transformări ,,evoluţioniste” încă mai înalte, pe calea către a deveni absorbiţi în ,,Supra-mintea” impersonală. În general, literatura science fiction – în contrast direct cu creştinismul, dar într-o concordanţă perfectă cu unele şcoli ale gândirii răsăritene – vede ,,progresul evoluţionist” şi ,,spiritualitatea” în termenii depersonalizării crescânde.

3. Lumea şi omenirea viitorului sunt văzute de science fiction de ochii lumii în termenii ,,proiecţiilor” descoperirilor ştiinţifice de astăzi; în realitate, însă, aceste ,,proiecţii” corespund cât se poate de remarcabil cu realitatea cotidiană a experienţei oculte şi demonice făţişe de-a lungul veacurilor. Printre caracteristicile fiinţelor ,,foarte dezvoltate” ale viitorului sunt: comunicarea prin telepatie mintală, capacitatea de a zbura, de a se materializa şi de a se dematerializa, de a transforma înfăţişarea lucrurilor sau de a crea scene şi fiinţe iluzorii prin ,,gândirea curată”, de a călători cu viteze ce depăşesc orice tehnologie modernă, de a pune stăpânire pe trupurile pământenilor; şi de a expune o filozofie ,,spirituală” care este ,,dincolo de toate religiile” şi deţine făgăduinţa unei stări în care ,,inteligenţele avansate” nu vor mai fi dependente de materie. Toate acestea sunt practicile şi pretenţiile standard ale vrăjitorilor şi demonilor[37]. O istorie recentă a science fiction-ului notează că ,,un aspect persistent al viziunii science fiction este dorinţa de a transcende experienţa normală … prin prezentarea de personaje şi evenimente care depăşesc condiţiile de spaţiu şi timp aşa cum le cunoaştem”[38]. Scenariile Star Trek şi ale altor povestiri science fiction, cu dispozitivele lor ,,ştiinţifice” futuriste, sună parţial ca nişte fragmente din vieţile sfinţilor ortodocşi străvechi, unde acţiunile vrăjitorilor sunt descrise într-o vreme în care vrăjitoria era încă o parte puternică a vieţii păgâne. Science fiction-ul în general nu este de obicei prea ştiinţific, şi nici prea ,,futurist”, este o întoarcere la originile ,,mistice” ale ştiinţei moderne – ştiinţa dinainte de ,,iluminismul” secolelor XVII şi XVIII care era mai apropiată de ocultism. Aceeaşi istorie a science fiction-ului observă că ,,rădăcinile science fiction-ului, asemenea rădăcinilor ştiinţei înseşi, sunt în magie şi mitologie”[39]. Cercetările şi experimentele din zilele noastre în ,,parapsihologie” indică de asemenea o viitoare conexiune între ,,ştiinţă” şi ocultism – o dezvoltare cu care literatura science fiction este în deplină armonie.

Science fiction-ul din Uniunea Sovietică (unde este tot atât de popular ca în Apus, deşi dezvoltarea sa a fost puţin diferită), are exact aceleaşi teme ca science fiction-ul apusean. În general, temele ,,metafizice” ale science fiction-ului sovietic (care lucrează sub ochiul veghetor al cenzorilor ,,materialişti”) vin din influenţa scriittorilor apuseni sau din influenţa hindusă directă, ca în cazul scriitorului Ivan Efremov. Potrivit unui critic, cititorul de science fiction sovietic ,,pare să aibă o capacitate vagă de a distinge demarcaţiile critice dintre ştiinţă şi magie, dintre omul de ştiinţă şi vrăjitor, dintre viitor şi fantezie”. Science fiction-ul atât în Răsărit, cât şi în Apus, spune acelaşi scriitor, ca alte aspecte ale culturii contemporane, „confirmă în totalitate faptul că etapa superioară a umanismului este ocultismul”[40].

4. Aproape prin însăşi natura sa ca ,,futuristă”, science fiction-ul tinde să fie utopic; puţine nuvele sau istorisiri descriu de fapt o societate perfectă a viitorului, dar cele mai multe dintre ele se ocupă de ,,evoluţia” societăţii de astăzi într-una mai înaltă, sau cu întâlnirea cu o civilizaţie avansată de pe altă planetă, cu speranţa sau capacitatea de a depăşi problemele de astăzi şi limitările omenirii în general. În science fiction-ul lui Efremov şi alte scrieri science fiction sovietice, comunismul însuşi devine ,,cosmic” şi ,,începe să dobândească calităţi nemateriale”, şi ,,civilizaţia post-industrială va fi de tip hindus”[41]. ,,Fiinţele avansate” din spaţiul cosmic sunt adeseori înzestrate cu calităţi ,,mântuitoare”, şi aterizările navelor spaţiale pe pământ vestesc adeseori evenimente ,,apocaliptice” – de obicei sosirea unor fiinţe binevoitoare care călăuzesc oamenii în ,,progresul evolutiv”.

Într-un cuvânt, literatura science fiction a secolului XX este ea însăşi un semn limpede al pierderii valorilor creştine şi a interpretării creştine a lumii; ea a devenit un vehicul puternic pentru răspândirea unei filozofii necreştine a vieţii şi istoriei, într-o mare măsură sub influenţă ocultă şi răsăriteană făţişă sau mascată; şi într-o perioadă crucială de criză şi tranziţie a civilizaţiei umane a fost o forţă de prim ordin în crearea speranţei [că vor veni] şi a aşteptării efective a ,,vizitatorilor din spaţiul cosmic” care vor rezolva problemele omenirii şi vor călăuzi omul către o nouă eră ,,cosmică” a istoriei sale. În timp ce pare a fi ştiinţifică şi nereligioasă, literatura science fiction este în realitate un propagator de primă importanţă (într-o formă seculară) a ,,noii conştiinţe religioase” care mătură omenirea pe măsură ce creştinismul se retrage.

Toate acestea constituie un cadru general necesar pentru a discuta manifestările efective ale ,,obiectelor zburătoare neidentificate”, care corespund în mod straniu aşteptărilor pseudo-religioase care au fost stârnite în omul ,,post-creştin”.

2. Apariţii ale OZN-urilor şi investigarea lor ştiinţifică

Deşi literatura ştiinţifico-fantastică, ar putea spune cineva, a pregătit într-un fel omenirea pentru apariţia OZN-urilor, înţelegerea noastră a realităţii lor ,,obiective” nu poate fi dobândită în mod evident din literatură sau din aşteptările şi fanteziile omeneşti. Înainte ca noi să putem înţelege ce ar putea fi ele, trebuie să cunoaştem ceva despre natura şi autenticitatea observaţiilor care s-au făcut în privinţa lor. Există cu adevărat ceva ,,acolo” pe cer, sau fenomenul este cu totul o chestiune de percepţie eronată pe de o parte, şi împlinire a dorinţei psihologice şi pseudo-religioase pe de altă parte ?

Un rezumat demn de încredere al fenomenelor OZN a fost dat de dr. Jacques Vallee, un cercetător francez care trăieşte acum în California, expert în astrofizică şi în ştiinţa computerelor, şi care a fost implicat în analiza ştiinţifică a rapoartelor referitoare la OZN-uri timp de mai mulţi ani. Mărturia lui este cu atât mai valoroasă pentru noi cu cât el a studiat îndeaproape apariţiile OZN-urilor din afara SUA, în special din Franţa, şi astfel este capabil să ofere un tablou internaţional corect al răspândirii lor.

OZN-uri în spaţiu: Anatomia unui fenomen

Dr. Vallee găseşte[42] că deşi obiecte zburătoare stranii au fost observate în diferite momente în secolele trecute, ,,istoria modernă” a lor ca fenomen de masă începe în timpul celui de-al doilea război mondial şi imediat după aceea. Interesul american a început să se manifeste odată cu apariţiile din 1947, dar existau un număr de apariţii înainte de aceasta în Europa. În cel de-al doilea război mondial, mulţi piloţi au relatat lumini bizare care păreau a fi sub un control inteligent (p. 47), şi în 1946, mai ales în iulie, a existat o întreagă serie de apariţii în Suedia şi alte ţări nord-europene (p. 47-53). Apariţiile din acest ,,val scandinav” au fost interpretate întâi ca ,,meteoriţi”, apoi ca ,,rachete (sau ,,rachete fantomă”) sau ,,bombe”, şi în cele din urmă ca un ,,nou tip de avion” capabil de mişcări extraordinare pe cer, dar nelăsând nici o urmă pe pământ nici măcar atunci când el părea că aterizează.

Presa europeană era plină de relatări ale acestui val de apariţii, şi toată lumea în Suedia vorbea despre ele; au fost relatate câteva mii de apariţii, dar nici măcar o dată nu a fost sugerată ipoteza originii ,,extraterestre” sau ,,interplanetare”. Dr. Vallee conchide că ,,valul” a fost cauzat de obiecte existente în realitate dar neidentificate, şi nu de vreun ,,zvon OZN-istic” existent anterior sau de aşteptarea ,,vizitatorilor din spaţiul extraterestru” (p. 53). În acesta şi în ,,valurile de farfurii” care au urmat, el afirmă că lipseşte cu totul orice corelaţie între interesul larg răspândit faţă de literatura ştiinţifico-fantastică şi culmile de activitate OZN-istică; de asemenea, nici anterior nu a existat un ,,val de farfurii” în timpul panicii americane din 1938, provocată de adaptarea radiofonică a lui Orson Wells a Războiului lumilor a lui H.G. Wells. El concluzionează că ,,naşterea, creşterea şi extinderea unui val OZN este un fenomen obiectiv independent de influenţa conştientă sau inconştientă a martorilor oculari şi de reacţiile lor faţă de el”.

Prima apariţie care a fost făcută publică în SUA a avut loc în iunie 1947, când Kenneth Arnold, un comis voiajor care îşi pilota propriul avion, a văzut 9 obiecte în formă de disc, arătând ca nişte ,,farfurii”, zburând în apropiere de Muntele Rainier din statul Washington. Ziarele au preluat relatarea, şi a început era ,,farfuriei zburătoare”. Cu toate acestea, este interesant că aceasta nu era în realitate prima apariţie americană; alte apariţii nefăcute publice avuseseră loc cu luni de zile înaintea de aceasta. Existase de asemenea un val OZN în Ungaria (cu 50 relatări) anterior, în iunie. Prin urmare, apariţiile din 1947 nu pot fi defel puse pe seama isteriei generate de incidentul Arnold. Au existat un număr de alte apariţii în valul american din 1947, în primul rând în iunie, iulie şi august. Deşi unele ziare făceau speculaţii despre ,,vizitatorii interplanetari”, aceste apariţii au fost luate în serios de oamenii de ştiinţă, care au presupus că ele erau rezultatul tehnologiei umane avansate, cel mai probabil americane, sau poate ruseşti (p. 54-57).

Un al doilea val a avut loc în iulie 1948, cu apariţii în America şi în Franţa. În SUA, piloţii unui avion DC-3 al Eastern Airlines au văzut o apariţie nocturnă spectaculoasă a unui avion în formă de torpilă cu două rânduri de ,,hublouri”, înconjurat de o lucire albastră şi cu o coadă de flăcări portocalii, care a făcut manevre pentru a evita coliziunea şi a dispărut. În august acelaşi an s-au consemnat numeroase apariţii în Saigon şi în alte părţi ale Asiei de Sud-Est ale unui ,,obiect lung în formă de peşte” (p. 57-59).

În 1949 au fost relatări ale unor discuri şi sfere stranii în Suedia şi mai multe OZN-uri în America, incluzând două consemnări ale unor observatori astronomici calificaţi (p. 60-62). Valuri OZN-uri mici, precum şi apariţii izolate, au continuat în 1950 şi 1951, mai ales în SUA, dar şi în Europa (p. 62-65).

Apariţie a unui OZN în Riverside, California, 23 noiembrie 1951

În 1952 a avut loc primul val OZN cu adevărat internaţional, cu multe apariţii în SUA, Franţa şi Africa de Nord. Apogeul valului l-au constituit două apariţii senzaţionale deasupra Capitoliului şi Casei Albe în Washington, D. C. (o zonă aflată sub supraveghere permanentă prin radar). În septembrie a fost un val care a cuprins Danemarca, Suedia, Germania şi Polonia de nord. În acelaşi timp a fost relatată în Franţa prima ,,aterizare” OZN, laolaltă cu o descriere a ,,omuleţilor” (p. 65-69).

În 1953 nu au fost valuri, dar a existat un număr de apariţii individuale. Cea mai remarcabilă a avut loc la Bismarck, Dakota de Nord, unde 4 obiecte au planat şi au făcut manevre de zbor deasupra unei staţii de filtrare a aerului timp de 3 ore noaptea; un raport oficial al acestui eveniment a constat din mai multe sute de pagini, cu relatări ale numeroşilor martori, în special piloţi şi personal militar (p. 69-70).

Anul 1954 a fost anul celui mai mare val OZN internaţional de până atunci. Franţa a fost copleşită cu totul de apariţii, cu zeci de relatări zi de zi în septembrie, octombrie şi noiembrie. În valul francez, problemele care apar într-o investigaţie ştiinţifică serioasă a fenomenelor OZN sunt vădite: ,,Fenomenul a fost atât de intens, impactul asupra opiniei publice atât de profund, reacţia ziarelor atât de emoţională, încât reflecţiile ştiinţifice au fost neutralizate cu mult înainte de a putea fi organizată o investigaţie serioasă. Drept urmare, nici un cercetător nu-şi putea risca reputaţia studiind în mod public un fenomen atât de distorsionat emoţional; oamenii de ştiinţă francezi au păstrat tăcerea până când valul a trecut şi a murit” (p. 71).

În timpul valului francez, caracteristicile întâlnirilor cu OZN-uri au fost adeseori prezente: ,,aterizări” de OZN-uri (cu cel puţin unele dovezi circumstanţiale ale lor), fascicule luminoase ieşind din OZN către martor, oprirea motoarelor în vecinătatea apariţiilor, fiinţe mici bizare în ,,costume de scafandri”, vătămări fizice şi psihice grave ale martorilor oculari.

Din 1954 încoace s-au semnalat în fiecare an multe apariţii în diferite ţări, cu valuri internaţionale majore în anii 1965-67 şi 1972-73; apariţiile au fost în special numeroase şi profunde ca efecte în ţările Americii de Sud.

Cea mai cunoscută investigaţie guvernamentală a fenomenului OZN a fost cea întreprinsă de Forţele Aeriene ale SUA la scurt timp după primele apariţii OZN americane în 1947; această investigaţie, cunoscută din 1951 sub numele Proiectul Cartea Albastră (Project Blue Book), a durat până în 1969, când a fost abandonată la recomandarea Raportului Condon din 1968 – lucrarea unei comisii ştiinţifice condusă de un fizician renumit de la Universitatea din Colorado. Cu toate acestea, observatorii apropiaţi atât ai Proiectului Cartea Albastră, cât şi ai Raportului Condon au remarcat că nici unul din ele nu a luat în serios fenomenele OZN şi că principala lor ocupaţie era mai mult sarcina ,,relaţiilor publice” de a explica fenomenele aeriene năucitoare pentru a calma temerile publicului cu privire la ele.

Unele grupuri de persoane interesate de ,,farfuriile zburătoare” au pretins că guvernul american utiliza aceste investigaţii ca pe o ,,acoperire” a propriei cunoaşteri a ,,naturii reale” a OZN-urilor; dar toate dovezile indică faptul că investigaţiile însele erau făcute pur şi simplu cu neglijenţă deoarece fenomenele nu erau luate în serios – în special după ce unele istorii mai bizare cu OZN-uri începuseră să facă subiectul dezagreabil pentru oamenii de ştiinţă. Primul director al Cărţii Albastre, căpitanul Edward Ruppelt a admis că ,,dacă Forţele Aeriene încercau să ridice o cortină de confuzie, nu ar fi putut face o treabă mai bună [decât au făcut] … Problema era abordată cu confuzie organizată … Totul era evaluat pornind de la premisa că OZN-urile nu ar fi putut exista”[43].

Raportul Condon conţine câteva ,,explicaţii” clasice ale OZN-urilor; una, de exemplu, afirmă că ,,această apariţie neobişnuită ar trebui socotită în categoria unor fenomene aproape cu siguranţă naturale care sunt atât de rare încât se pare că nu au fost relatate niciodată înainte sau din acel moment”. Consultantul ştiinţific principal al Cărţii Albastre pentru cea mai mare parte din cei 22 ani [cât au durat investigaţiile], astronomul J. Allen Hynek de la Northwestern University numeşte făţiş întreaga lucrare ,,un proiect pseudo-ştiinţific”[44].

În cei 22 ani de investigaţii, Proiectul Cartea Albastră a adunat peste 12.000 cazuri de fenomene aeriene enigmatice, dintre care 25% au rămas ,,neidentificate” chiar după ,,explicaţiile” adeseori forţate. Mii de alte cazuri au fost şi sunt adunate şi investigate de organizaţii particulare din SUA şi alte ţări, deşi aproape toate organizaţiile guvernamentele se feresc să facă comentarii asupra lor.

În Uniunea Sovietică, subiectul a fost menţionat public (ceea ce înseamnă aprobare oficială) pentru prima oară în 1967 când, într-un articol din revista sovietică Smena, dr. Felix U. Ziegel de la Institutul de Aviaţie din Moscova a afirmat că ,,radarul sovietic înregistrează obiecte zburătoare neidentificate de 20 ani”[45]. În acelaşi timp a avut loc o conferinţă ştiinţifică sovietică ,,Despre civilizaţii spaţiale”, condusă de astronomul armean Victor Ambartsumyam, care a solicitat un studiu preliminar al problemelor ştiinţifice şi tehnice de comunicare cu astfel de ,,civilizaţii”, a căror existenţă nu este pusă la îndoială[46]. Însă, anul următor, subiectul OZN-urilor a devenit încă o dată interzis în Uniunea Sovietică, şi de atunci încoace oamenii de ştiinţă sovietici au vorbit despre cercetările şi ipotezele lor doar în mod neoficial cu oamenii de ştiinţă occidentali.

În Statele Unite, subiectul OZN-urilor rămâne cumva ,,interzis” pentru oamenii de ştiinţă şi pentru militari, dar în anii din urmă un număr crescând de specialişti (mai ales tineri) au început să ia subiectul în serios şi să se adune pentru a-l discuta şi a sugera căi de cercetare. Dr. Hynek şi Vallee vorbesc despre un ,,colegiu invizibil” de oameni de ştiinţă care sunt acum interesaţi în mod activ de fenomenele OZN, deşi cei mai mulţi dintre ei nu doresc ca numele lor să fie asociat în mod public cu subiectul.

Există desigur cei care continuă să nege cu totul fenomenul, explicându-l ca percepţii eronate ale unor obiecte naturale, baloane, avioane etc, ca să nu mai vorbim de farse şi ,,proiecţii” psihologice. Unul din aceştia, Philip Klass se delectează cu ,,demascarea” OZN-urilor, investigând unele apariţii şi găsind că ele sunt fie fenomene naturale, fie înşelătorii. Studiul său l-a încredinţat că ,,ideea unor nave spaţiale nemaipomenite [venind] de la o civilizaţie îndepărtată este într-adevăr un basm care este croit pentru mentalitatea adultă”[47]. Dar astfel de investigatori pragmatici se limitează de obicei la cazuri în care dovada fizică efectivă a unui OZN a lăsat o urmă (aşa-numitele ,,întâlniri apropiate de gradul II”, precum vom vedea mai jos); şi chiar apărătorii fermi ai existenţei lor sunt siliţi să admită că există foarte puţine dovezi până şi în cele mai convingătoare apariţii de OZN.

Singurul lucru care a convins un număr de savanţi în ultimii ani să ia în serios fenomenul nu este dovada fizică a existenţei lor, ci faptul că mulţi oameni serioşi şi demni de încredere au văzut ceva care nu poate fi explicat şi care adeseori are un efect puternic asupra lor. Dr. Hynek scrie despre investigaţia sa: ,,În mod invariabil am avut sentimentul că vorbeam cu cineva care descria un eveniment foarte real. Pentru el sau ea reprezenta o experienţă remarcabilă, vie şi în nici un caz fantastică, un eveniment pentru care observatorul era de obicei cu totul nepregătit – ceva recunoscut îndată ca fiind dincolo de înţelegere”[48].

Această combinaţie de realitate adeseori intensă a experienţei întâlnirii cu un OZN (în special în ,,întâlnirile apropiate”) şi lipsă aproape totală a dovezilor fizice ale ei face ca investigaţia OZN-urilor să fie prin natură nu în primul rând o examinare a fenomenelor fizice, ci mai mult o investigaţie a relatărilor omeneşti ale lor, credibilitatea lor, consistenţa lor etc. Deja acest fapt plasează investigaţia întrucâtva pe tărâmul psihologiei, ceea ce înseamnă că abordarea exclusiv a căutării ,,dovezii fizice” este una inadecvată. Cu toate acestea, de asemenea, opinia dl. Klass că ,,navele spaţiale nemaipomenite” sunt un ,,basm pentru adulţi” nu este probabil departe de adevăr. Una este observarea OZN-urilor, şi cu totul alta este interpretarea pe care o dau oamenii observărilor lor (sau ale altora) – cea dintâi ar putea fi reală, şi cea din urmă un ,,basm” sau un mit al vremurilor noastre.

Dr. Hynek a contribuit mult la înlăturarea unor înţelegeri eronate comune despre apariţiile de OZN-uri. Astfel, el arată limpede că cele mai multe apariţii de OZN-uri nu sunt relatate de sectanţi, persoane labile psihic sau needucate. Puţinele relatări făcute de astfel de persoane sunt de obicei uşor de identificat ca nedemne de încredere şi nu sunt investigate mai mult. Dar cele mai coerente şi clare relatări vin de la oameni normali, responsabili (adeseori cu pregătire ştiinţifică), care sunt în mod autentic surprinşi sau şocaţi de experienţa lor şi pur şi simplu nu ştiu cum să o explice[49]; cu cât experienţa este mai puternică şi OZN-ul este văzut mai de aproape, cu atât mai puţin dispuşi sunt martorii să o relateze. Consemnările despre OZN-uri sunt o colecţie de ,,istorii incredibile spuse de persoane credibile”, aşa cum remarca un general din cadrul Forţelor Aeriene. Nu există nici o îndoială că există ceva în spatele atâtor mii de relatări serioase.

3. Cele şase tipuri de întâlniri extraterestre

Dr. Hynek, care a studiat chestiunea mai într-amănunt decât orice alt om de ştiinţă renumit, a împărţit în mod convenabil fenomenele OZN în 6 categorii generale[50].

Prima, ,,luminile nocturne”, este raportată cel mai des şi cea mai puţin stranie dintre toate. Majoritatea acestor relatări sunt explicate cu uşurinţă ca fiind corpuri cereşti, meteori etc, şi nu sunt considerate OZN-uri. Luminile nocturne cu adevărat enigmatice (cele care rămân ,,neidentificate”), care par să vădească acţiune inteligentă, dar nu pot fi explicate ca avioane obişnuite, sunt văzute adeseori de mulţi martori, inclusiv ofiţeri de poliţie, piloţi şi operatori ai turnului de control.

Cea de-a doua categorie de OZN-uri o constituie ,,discurile diurne”, al căror comportament este asemănător cu cel al luminilor de noapte. Acestea sunt ,,farfuriile zburătoare” originale, şi de fapt aproape toate apariţiile neidentificate din această categorie sunt de discuri care variază ca formă de la circulară la fusiformă. Ele sunt adeseori metalice ca înfăţişare, şi se relatează că sunt capabile să pornească şi să se oprească extrem de rapid şi cu viteză mare, ca şi de manevre (precum schimbări bruşte de direcţie şi planări imobile) care sunt dincolo de capacitatea oricărui avion actual. Există multe aşa-zise fotografii ale unor astfel de discuri, dar nici una din ele nu este foarte convingătoare din cauza distanţei mari şi a posibilităţii de a truca fotografia. Ca şi luminile nocturne, OZN-urile din această categorie sunt aproape întotdeauna foarte silenţioase, şi sunt văzute uneori în grupuri de două sau mai multe.

Cea de-a treia categorie este cea a relatărilor ,,vizibile pe radar” – adică, apariţii pe radar care sunt confirmate de observaţia vizuală independentă (radarul în sine fiind supus feluritelor tipuri de observaţii eronate). Cele mai multe din aceste cazuri au loc noaptea, şi în cele mai bune cazuri sunt reperate simultan mai multe avioane (uneori trimise special pentru a urmări OZN-urile) la distanţe relativ mici; în aceste cazuri, OZN-ul depăşeşte întotdeauna avionul, uneori îl urmăreşte, şi în cele din urmă dispare la viteză uluitor de mare (până la 6.400 km pe oră şi chiar mai mult). Uneori, ca şi în categoriile 1 şi 2, obiectul pare că se divide şi devine două sau mai multe obiecte distincte; şi uneori apariţiile vizuale clare ale unor astfel de obiecte de către piloţi aflaţi în zbor nu sunt reperate deloc de radar. Apariţiile din această categorie, întocmai ca cele din primele două categorii, durează de la câteva minute până la câteva ore.

Un număr de cazuri din primele trei categorii sunt bine documentate, cu numeroşi martori demni de încredere, cu experienţă şi independenţi. Însă, oricare din aceste cazuri, precum notează dr. Hynek, poate fi cauzat de un set de circumstanţe extrem de neobişnuite şi nu prin vreun fenomen nou şi cu totul necunoscut. Dar când multe cazuri bine documentate, toate asemănătoare unul cu altul, şansele ca ele să fie toate percepţii eronate neobişnuite de obiecte familiare devin foarte mici[51]. Iată de ce cercetătorii serioşi ai fenomenului OZN se concentrează acum pe strângerea unui număr de cazuri bine documentate, şi comparaţia mulţimii de mărturii credibile deja începe să arate tipare clare ale activităţii OZN.

Răspunsul emoţional al celor care au fost martorii apariţiilor OZN din primele trei categorii este unul de perplexitate şi confuzie; ei au văzut ceva al cărui comportament pare cu totul inexplicabil, şi rămân cu dorinţa chinuitoare de a-l vedea ,,măcar puţin mai de aproape”. Doar în puţine cazuri – în general implicând piloţi care au încercat să urmărească obiectele neidentificate – s-a experimentat ceva asemenea fricii reale la întâlnirea cu ceva care pare direcţionat în mod inteligent şi având o tehnologie avansată faţă de orice cunoaştem astăzi. Pe de altă parte, în cazurile de ,,întâlniri la mică distanţă”, răspunsul uman devine mai profund şi latura ,,psihică” a fenomenelor mai pronunţată.

,,Întâlnirile de gradul I” sunt apariţii ale unui obiect luminos la distanţă mică (circa 150 metri sau mai puţin), lumina fiind uneori foarte puternică şi luminând pământul dedesubt. Când forma obiectului este descrisă, se afirmă în general că este oval, uneori cu o calotă deasupra, şi luminile sunt descrise adeseori ca rotindu-se, de obicei în sens contrar acelor de ceas. Obiectele plutesc adeseori aproape de sol, fără zgomot sau (ocazional) cu un bâzâit, uneori deplasându-se aproape de sol pe distanţe considerabile, în cele din urmă îndepărtându-se extrem de rapid, silenţios, şi de obicei pe verticală. Există numeroase relatări cu mai mulţi martori oculari de astfel de ,,întâlniri la mică distanţă”; aceste relatări sunt invariabil cât se poate de asemănătoare unul cu altul, ca şi cum într-adevăr unul şi acelaşi obiect (sau obiecte similare) este observat în toate cazurile bine documentate. În mod tipic, aceste cazuri au loc noaptea în zone puţin locuite şi există un număr mic de martori pentru fiecare apariţie (o medie de 3-4 în cazurile examinate de dr. Hynek).

,,Întâlnirile de gradul I” sunt întotdeauna copleşitoare şi adeseori înspăimântătoare, dar nu lasă semne vizibile; martorii sunt de obicei atât de copleşiţi de experienţă încât ei neglijează să fotografieze obiectul chiar atunci când un aparat foto este la îndemână. Caracteristic pentru efectul asupra martorilor este comentariul dintr-un raport OZN din 1955: ,,Vă pot asigura că oricui a văzut odată un astfel de obiect atât de aproape şi pentru o perioadă chiar de un minut, i se va întipări în memorie pentru totdeauna”[52]. Experienţa este atât de neobişnuită, încât martorii nu sunt crezuţi adeseori când ei o relatează – fapt care îi face pe mulţi s-o relateze doar confidenţial, după mulţi ani, sau să nu o mai relateze deloc. Experienţa este extrem de reală pentru cei care o trăiesc, dar în mare măsură incredibilă pentru alţii.

O ,,întâlnire de gradul I” tipică i-a avut drept protagonişti pe doi locţiitori de şerif din Portage County, Ohio, în 1966. Pe la ora 5 dimineaţa, în dimineaţa zilei de 16 aprilie, după ce s-au oprit din cercetarea unei maşini parcate pe un drum de ţară, ei au văzut un obiect ,,mare cât o casă” ridicându-se la nivelul vârfurilor copacilor (aproximativ 30 metri). Pe măsură ce se apropia de ei, el devenea tot mai luminos, luminând toată zona de jur-împrejur, apoi s-a oprit şi a planat deasupra lor bâzâind. Când s-a îndepărtat, ei l-au urmărit cam 110 km în Pennsylvania, la viteze mai mari de 160 km pe oră. Alţi doi ofiţeri de poliţie au văzut obiectul cu claritate la o înălţime mai mare înainte de a se ridica pe verticală şi a dispărea.

Presiunea exercitată din partea Congresului american a obligat ,,Proiectul Cartea Albastră” să investigheze acest caz; a fost ,,explicat” ca o ,,observare a planetei Venus”, şi ofiţerii care l-au văzut au fost supuşi unei campanii considerabile de ridiculizare în presă, conducând la distrugerea familiei unuia dintre ei şi la ruinarea sănătăţii şi carierei sale[53]. Astfel de tragedii personale în rândul celor care au întâlniri cu OZN-uri sunt atât de comune, încât ele ar trebui incluse în mod categoric în ,,caracteristicile” acestui fenomen.

,,Întâlnirile de gradul II” sunt în esenţă asemănătoare cu cele de gradul I, cu singura diferenţă că ele lasă o urmă fizică remarcabilă şi/sau un efect psihologic al prezenţei lor. Aceste efecte includ semne pe sol, pârjolirea sau degerarea plantelor şi copacilor, interferenţa cu circuitele electrice cauzând electricitate statică şi oprirea motoarelor automobilelor, agitaţia animalelor ca o dovadă a unei manifestări bizare, şi efecte asupra oamenilor care includ paralizie sau amorţeală temporare, un sentiment de căldură, greaţă sau alt disconfort, imponderabilitate temporară (uneori cauzând levitaţie), vindecări bruşte ale rănilor şi durerilor, şi felurite efecte ulterioare psihologice şi fizice, incluzând semne ciudate pe trup.

Acest tip de întâlnire cu OZN-urile oferă cea mai mare posibilitate pentru investigaţia ştiinţifică, deoarece pe lângă mărturia umană există dovezi fizice care pot fi examinate; dar, în ciuda aşteptărilor, s-au întreprins puţine cercetări, atât din cauză că cei mai mulţi oameni de ştiinţă se tem să se implice în întreaga chestiune a OZN-urilor, cât şi din cauză că dovezile însele sunt de obicei neconcludente sau parţial subiective. A fost alcătuit un catalog cu peste 800 cazuri de acest tip din 24 ţări[54]. Cu toate acestea, nici o ,,bucată” reală a unui OZN nu a fost autentificată vreodată, şi urmele lăsate pe sol sunt adeseori la fel de enigmatice ca apariţiile însele. Cea mai frecventă urmă lăsată pe sol după o apariţie (OZN-ul în sine fiind văzut fie pe sol sau doar deasupra lui) este o zonă arsă, deshidratată sau bătătorită de forma unui inel, de obicei cu un diametru de 6 până la 9 metri şi adâncă de 30 cm până la un metru; aceste ,,inele” persistă săptămâni sau luni şi se relatează că interiorul inelului (şi uneori întregul cerc) este sterp timp de un an sau doi după apariţie. Puţinele analize chimice ale solului din astfel de inele nu au condus la concluzii clare privind posibilele cauze ale acestei sterilităţi.

,,Întâlnirile de gradul II” se petrec adeseori în timpul nopţii în secţiuni mai puţin circulate ale şoselelor. În multe cazuri asemănătoare, un obiect luminos aterizează pe un câmp în apropiere sau pe şosea în faţa unui automobil sau camion, motorul şi farurile automobilului se opresc, şi ocupanţii maşinii sunt îngroziţi până când OZN-ul pleacă, adeseori ridicându-se brusc direct pe verticală fără nici un sunet; apoi motorul vehiculului poate funcţiona din nou, şi adesea porneşte de la sine.

Cele mai bizare dintre toate rapoartele OZN sunt cele care relatează ,,întâlnirile de gradul III”, adică, experienţele cu OZN-uri care implică ,,fiinţe vii” (,,ocupanţi” sau ,,humanoizi”). Primul gând al multor oameni când aud astfel de rapoarte este de a-şi imagina ,,omuleţi verzi” şi de a respinge întregul fenomen ca fiind incredibil – o farsă sau halucinaţie. Cu toate acestea, succesul recentului film science-fiction american, numit chiar cu numele acestei categorii de fenomene OZN, Întâlniri de gradul III (pentru care dr. Hynek a fost consultant tehnic), împreună cu rezultatele sondajului de opinie Gallop din 1974, care arată că 54% din cei care ştiu ceva despre OZN-uri cred că ele sunt reale, şi 46% din cei chestionaţi cred în existenţa vieţii inteligente pe alte planete[55] (procentajul de astăzi ar fi cu siguranţă mai mare), indică acceptarea crescândă de către contemporani a posibilităţii întâlnirilor reale cu inteligenţe ,,non-umane”. Science-fiction-ul a oferit imaginile, ,,evoluţionismul” a produs filozofia, şi tehnologia ,,erei spaţiale” a furnizat plauzibilitatea unor astfel de întâlniri.

În mod surprinzător, aceste întâlniri par să aibă loc şi astăzi, aşa cum este atestat de mulţi martori credibili. Prin urmare, de o importanţă crucială este interpretarea care trebuie dată acestor cazuri: realitatea din spatele lor este un contact real cu ,,vizitatorii din spaţiul extern”, sau aceasta este doar o explicaţie oferită de ,,duhul vremurilor” pentru un contact de o cu totul altă natură ? Aşa cum vom vedea mai jos, cercetătorii ştiinţifici de astăzi ai OZN-urilor şi-au pus deja aceste întrebări.

Dr. Hynek recunoaşte propria aversiune faţă de posibilitatea întâlnirilor de gradul III: ,,Ca să fiu sincer, aş omite bucuros această parte dacă aş putea-o face fără a aduce atingere integrităţii ştiinţifice”[56]. Însă, de vreme ce scopul său este obiectivitatea ştiinţifică, el găseşte că este imposibil a ignora cazurile bine documentate, de la martori credibili, ale acestui fenomen straniu.

Dintre cele aproape 1250 cazuri de întâlniri relatate într-un catalog de dr. Jacques Vallee, 750 raportează aterizarea unei aeronave, şi mai mult de 300 dintre acestea specifică ,,umanoizi” în sau în jurul aeronavei; o treime din toate acestea sunt cazuri cu mai mulţi martori[57].

Într-unul din cazurile cu ,,umanoizi”, care a avut loc în noiembrie 1961, într-unul din statele din nordul SUA, patru bărbaţi se întorceau de la vânătoare noaptea târziu, când unul dintre ei a remarcat un obiect în flăcări căzând, ca şi cum era un avion care s-a prăbuşit la aproximativ jumătate de milă mai sus pe drum. Când au ajuns la locul ,,prăbuşirii”, toţi cei patru bărbaţi au văzut o aeronavă de formă cilindrică pe un câmp, înfiptă oblic în pământ, cu patru siluete aparent umane stând în jurul ei (aceasta era la o distanţă de circa 150 yarzi). Ei au îndreptat o lumină către una din siluete, care era de circa 1,37 metri înălţime şi purta ceva ce arăta ca o salopetă albă; ea a făcut un gest către bărbaţi să stea pe loc. După o ezitare (încă crezând că era vorba de prăbuşirea unui avion), ei au mers într-un oraş din apropiere pentru a anunţa poliţia, şi când s-au întors ei au văzut doar nişte luminiţe roşii, asemănătoare luminilor de automobil. Ei au mers pe câmp cu ofiţerul de poliţie şi au urmărit luminiţele, doar pentru a descoperi că ele au dispărut brusc, nelăsând nici un fel de urme, în ciuda terenului noroios.

După ce ofiţerul de poliţie a plecat uluit, bărbaţii au văzut din nou aeronava coborând din cer cu o strălucire roşiatică. De îndată ce aeronava a ,,aterizat”, cele două siluete se vedeau lângă ea; a fost tras un foc de armă (deşi nici unul dintre bărbaţi nu a recunoscut că a tras) şi una din siluete a fost ,,lovită” în umăr cu un zgomot surd, şi s-a rotit şi a căzut în genunchi; panicaţi, bărbaţii au fugit la maşina lor şi au gonit [pe autostradă], căzând de acord între ei să nu menţioneze nimănui incidentul. Ei s-au întors acasă cu un sentiment bizar că a existat o perioadă de timp ,,pierdută” în timpul nopţii.

A doua zi, unul din bărbaţi a fost vizitat la serviciu de câţiva indivizi ,,cu înfăţişare oficială”, care i-au pus întrebări despre incident (dar fără a menţiona focul de armă) şi apoi l-au condus acasă în maşina lor, unde l-au întrebat despre hainele şi bocancii lui şi apoi au plecat, spunându-i să nu vorbească nimănui despre incident. Vânătorul a presupus că aceşti oameni erau investigatori ai Forţelor Aeriene ale SUA care încearcă să ascundă vreun ,,dispozitiv secret” nou, dar oamenii nu s-au legitimat niciodată şi nu l-au mai contactat niciodată. Toţi cei patru bărbaţi au fost extrem de zguduiţi de incident, şi după 6 ani unul din ei s-a simţit obligat să spună întreaga istorie unui agent al Trezoreriei SUA[58].

Incidentele principale din această relatare sunt tipice pentru multe ,,întâlniri de gradul III”. Un caz de acest gen puţin diferit este faimoasa ,,aterizare” OZN de la Kelly, un orăşel aflat în apropiere de Hopkinsville, Kentucky, care a fost investigat în amănunţime de poliţie, Forţele Aeriene şi cercetători independenţi.

În seara şi noaptea zilei de 21 august 1955, 7 adulţi şi 4 copii aflaţi într-o fermă au avut o întâlnire prelungită cu ,,umanoizii”. Incidentul a început la ora 7, când fiul adolescent al familiei a văzut un obiect zburător ,,aterizând” în spatele casei. Nimeni nu l-a crezut, însă după o oră un ,,omuleţ” care emitea o ,,strălucire bizară” mergea către casă cu mâinile ridicate. Doi dintre bărbaţi, de frică, au tras în creatură când era la 6 metri depărtare; a făcut o tumbă şi a dispărut în întuneric. Curând altă creatură asemănătoare a apărut la fereastră; ei au tras din nou în ea, şi din nou a dispărut. Mergând afară, oamenii au tras în altă creatură cu o mână ca un cleşte pe care ei au văzut-o pe acoperiş; încă una într-un copac din apropiere a plutit către pământ când a fost lovită. Alte creaturi de asemenea au fost văzute şi împuşcate (sau probabil aceleaşi creaturi care reapăreau), dar oamenii au văzut că gloanţele păreau să ricoşeze dinspre ei şi să nu aibă un efect real; sunetul era ca şi cum ai fi tras într-o găleată. După ce au tras 4 cutii de gloanţe fără efect, toţi cei 11 oameni, cu totul înspăimântaţi, au plecat cu maşina către postul de poliţie din Hopkinsville. Poliţia a ajuns la fermă după miezul nopţii şi a întreprins o cercetare amănunţită a împrejurimilor, găsind câteva semne neobişnuite şi văzând câţiva ,,meteori” ciudaţi care veneau în direcţia fermei, dar nedescoperind ,,creaturile”. După ce a plecat poliţia, creaturile au reapărut, provocând mai mult consternare în fermă.

,,Umanoizii” din acest caz au fost descrişi ca fiind de circa 1-1,2 metri înălţime, cu mâini şi ochi imenşi (fără pupile sau pleoape), urechi mari ascuţite, şi braţe care atârnau până la pământ. Ei păreau să nu aibă îmbrăcăminte, ci doar să fie ,,placaţi cu nichel”. Se apropiau de casă întotdeauna din cea mai întunecată latură şi nu s-au apropiat când luminile exterioare erau aprinse[59].

Dr. Hynek face distincţie clară între ,,întâlnirile de gradul III” şi cazurile ,,persoanelor de contact”. ,,Persoanele de contact” au întâlniri repetate cu fiinţe extraterestre, aducând adeseori mesaje pseudo-religioase de la ele despre fiinţe ,,înalt dezvoltate” de pe alte planete care vor veni să aducă ,,pace pe pământ”, şi sunt asociate adeseori cu culte religioase OZN. Pe de altă parte, experienţele obişnuite ale întâlnirilor de gradul III sunt în general foarte asemănătoare cu alte tipuri de întâlniri; ele li se întâmplă unor oameni cu ocupaţii similare şi care au credibilitate, sunt neaşteptate şi produc acelaşi tip de şoc la vederea a ceva atât de incredibil. ,,Ocupanţii” care sunt observaţi (de obicei de la mică distanţă) sunt văzuţi adeseori culegând mostre de pământ şi rocă, arătând un aşa-zis interes faţă de instalaţiile şi vehiculele omeneşti, sau ,,reparând” propria aeronavă. ,,Umanoizii” sunt descrişi ca având capete mari cu trăsături în mare parte ne-umane (fără ochi sau cu ochi mari aflaţi la distanţă mare unul de altul, cu nas mic sau deloc, o fantă în loc de gură), picioare fusiforme, fără gât; unii sunt de înălţimea normală a omului, alţii de circa un metru înălţime, ca în incidentul Kelly-Hopkinsville. Recent a fost alcătuit un catalog nou cu peste 1.000 de cazuri de întâlniri de gradul III[60].

Au existat un număr de cazuri, relatate cu seriozitate de oameni demni de încredere, de ,,răpiri” de către ocupanţii OZN, de obicei cu scopuri de ,,testare”. Aproape toate dovezile pentru aceste cazuri (dacă excludem ,,persoanele de contact”) au fost obţinute prin hipnoză regresivă; experienţa [răpirii] este atât de traumatică pentru martori, încât mintea conştientă nu şi-o aduce aminte, şi doar ceva mai târziu astfel de oameni sunt de acord să fie hipnotizaţi pentru a înţelege o ,,pierdere a unei perioade de timp” misterioasă legată de experienţa întâlnirii – a cărei primă parte şi-o aduc aminte.

Unul din cele mai cunoscute cazuri de ,,răpire” a avut loc pe la miezul nopţii pe 19 septembrie 1961, lângă localitatea Whitfield, New Hampshire. El a devenit subiectul unei cărţi de John Fuller (Călătoria întreruptă), care a fost publicată într-o formă condensată în revista Look. În acea noapte, Barney şi Betty Hill se întorceau dintr-o vacanţă când au văzut coborând un OZN care a aterizat exact în faţa maşinii lor pe o parte a şoselei. Câţiva ,,umanoizi” s-au apropiat de ei, şi următorul moment pe care şi l-au amintit a fost două ore mai târziu şi ei erau la 35 mile depărtare pe şosea. Această amnezie i-a neliniştit, conducând la tulburări fizice şi mintale, şi în cele din urmă ei au mers la un psihiatru. Sub hipnoză, ei au relatat independent unul de altul ce s-a întâmplat în perioada de timp pierdută. Amândoi au afirmat că au fost transportaţi la bordul ,,aeronavei” de ,,umanoizi” şi li s-au făcut investigaţii fizice, luându-li-se probe de unghii şi piele. Ei au fost eliberaţi după ce li s-a dat sugestia hipnotică de a nu-şi aminti nimic din această experienţă. Sub hipnoză, ei au relatat experienţa într-o stare de mare tulburare emoţională[61].

Într-un caz asemănător, pe 3 decembrie 1967, la ora 2,30 dimineaţa, un poliţist din Ashland, Nebraska, a văzut pe şosea un obiect cu un rând de luminiţe pâlpâitoare, care s-a ridicat în aer când el s-a apropiat. El a raportat superiorilor săi că a văzut o ,,farfurie zburătoare” şi s-a dus acasă cu o durere de cap puternică, un bâzâit în urechi, şi o urmă roşie sub urechea stângă. Mai târziu s-a descoperit că a existat o perioadă de 20 minute în acea noapte de care nu-şi amintea nimic; sub hipnoză, a dezvăluit că el a urmărit OZN-ul, care a aterizat din nou. Ocupanţii au îndreptat o lumină puternică către el, şi apoi l-au luat la bordul ,,aeronavei” lor, unde el a văzut tablouri de control şi aparate asemănătoare computerelor[62].

,,Umanoizii”, purtând salopete cu o emblemă cu un şarpe cu aripi, i-au spus poliţistului că ei au venit dintr-o galaxie apropiată, aveau baze în SUA, şi conduceau aeronava lor prin ,,electromagnetism invers”; ei contactează oameni la întâmplare şi ,,vor să-i zăpăcească pe oameni”. Ei l-au eliberat, spunându-i ,,să nu vorbească despre această noapte”[63].

La prima vedere, astfel de incidente par pur şi simplu incredibile, asemenea unor cazuri bizare de halucinaţie sau imaginaţie bolnavă. Dar au existat prea multe incidente de acest gen până acum pentru a le respinge atât de uşor. Atâta timp cât relatează întâlniri cu aparate de zbor fizice reale, fără îndoială, ele nu sunt foarte convingătoare. Mai mult, psihiatrii înşişi avertizează că rezultatele ,,hipnozei regresive” sunt foarte incerte; persoana care este hipnotizată nu este capabilă adeseori să distingă între experienţele reale şi ,,sugestiile” sădite în mintea sa, de hipnotizator sau de altcineva în momentul presupusei întâlniri. Dar chiar dacă aceste experienţe nu sunt pe deplin ,,reale” (ca fenomene obiective în spaţiu şi timp), faptul însuşi că atât de multe au fost ,,implantate” în minţile oamenilor în anii din urmă este deja îndeajuns de semnificativ. Fără îndoială, există ceva şi în spatele experienţelor de ,,răpire”, şi investigatorii fenomenelor OZN au început recent să privească într-o direcţie diferită pentru a găsi o explicaţie.

Astfel de experienţe, şi mai ales întâlnirile din anii ’1970, sunt în mod vizibil legate de fenomenele ,,paranormale” sau oculte. Uneori oamenii au vise bizare exact înainte de a vedea OZN-uri, sau aud bătăi în uşă când nimeni nu este în preajmă, sau au vizitatori ciudaţi după aceea; unii martori primesc mesaje telepatice de la ocupanţii OZN-urilor; acum OZN-urile uneori pur şi simplu se materializează şi se dematerializează în loc să vină şi să plece cu viteze mari; uneori au loc ,,vindecări miraculoase” în prezenţa lor sau când cineva este expus luminii lor[64]. Dar întâlnirile cu OZN-uri au avut drept rezultat de asemenea leucemie şi boli produse de radiaţii; adeseori există efecte psihologice tragice: deteriorarea personalităţii, demenţă, sinucidere[65].

Sporirea ,,componentei psihice” în reperarea OZN-urilor i-a făcut pe cercetători să caute similarităţi între experienţele OZN şi fenomenele oculte, şi să caute cheia pentru înţelegerea OZN-urilor având în vedere efectele psihice pe care le produc[66]. Mulţi cercetători remarcă asemănarea dintre fenomenele OZN şi spiritismul secolului al XIX-lea, în care fenomenele psihice se combinau cu efecte fizice stranii, dar cu o ,,tehnologie” mai primitivă. În general, anii ’1970 au cunoscut o îngustare a prăpastiei dintre fenomenele OZN ,,normale” din trecut şi cultele OZN, potrivit cu receptivitatea crescută a omenirii în acest deceniu faţă de practicile oculte.

4. Explicarea fenomenelor OZN

Cea mai recentă carte a dr. Jacques Vallee despre OZN-uri, Colegiul invizibil, dezvăluie ce cred cercetătorii ştiinţifici de renume despre acestea. El crede că noi suntem acum ,,foarte aproape” de a înţelege ce sunt ele. El observă că ideea vieţii inteligente ,,extraterestre” a devenit în câţiva ani uimitor de la modă printre oamenii de ştiinţă, ca şi printre cei care ghicesc viitorul, ca urmare a ,,setei mari de a contacta inteligenţe superioare care vor oferi călăuzire pentru sărmana, hărţuita, agitata noastră planetă” (p. 195). El vede în mod semnificativ că ideea vizitatorilor din spaţiul extraterestru a devenit marele mit sau ,,neadevărul minunat” al vremurilor noastre: ,,A devenit foarte important pentru un număr mare de oameni să aştepte vizitatori din spaţiul extraterestru” (p. 207, sublinierea în original).

Cu toate acestea, el găseşte că este naiv să credem în acest mit: ,,Această explicaţie este prea rudimentară pentru a explica diversitatea comportamentului remarcat al ocupanţilor [obiectelor zburătoare neidentificate] şi interacţiunea lor vizibilă cu fiinţele umane” (p. 27). Dr. Hynek nota că, pentru a explica efectele variate produse de OZN-uri, noi trebuie să presupunem că ele sunt ,,un fenomen care neîndoios are efecte fizice, dar are de asemenea atributele lumii psihice”[67]. Dr. Vallee crede că ,,ele sunt construite atât ca o aeronavă fizică (un fapt care mi s-a părut de multă vreme de netăgăduit), cât şi ca dispozitive psihice, ale căror proprietăţi exacte rămân a fi definite”[68]. Într-adevăr, teoria că OZN-urile nu sunt deloc aeronave fizice, ci un soi de fenomen ,,parafizic” sau psihic, a fost sugerată de un număr de cercetători de la începutul anilor ’1950; dar această opinie a fost în mare măsură abandonată ulterior, pe de o parte din cauza sectanţilor, cu insistenţa lor asupra originii ,,extraterestre” a OZN-urilor, şi pe de altă parte din cauza explicaţiilor oficiale, care corespundeau vederii populare larg răspândite că întregul fenomen era imaginar[69]. Doar în ultima vreme investigatori serioşi au început să fie de acord că OZN-urile, în timp ce au anumite caracteristici ,,fizice”, nu pot fi explicate întru totul ca ,,nave spaţiale” ale cuiva, ci sunt în mod limpede ceva de pe tărâmul parafizic sau ocult.

Într-adevăr, de ce sunt atât de multe ,,aterizări” de OZN-uri exact în mijlocul şoselelor ? De ce aparate atât de fantastic de ,,avansate” au nevoie atât de des de ,,reparaţii” ? De ce ocupanţii au nevoie atât de des să ia probe de la sol (iar şi iar timp de 25 ani !), şi să ,,testeze” atât de mulţi oameni – dacă ele sunt realmente vehicule de recunoaştere de pe altă planetă, aşa cum pretind de obicei ,,umanoizii” ? Dr. Vallee se întreabă pe bună dreptate dacă nu cumva ideea cu ,,vizitatorii din spaţiul cosmic” nu ar putea ,,servi tocmai ca o diversiune pentru a masca natura reală, infinit mai complexă a tehnologiei care dă naştere apariţiilor ?”[70]

El crede că ,,noi nu avem de-a face cu valuri succesive de vizitatori din spaţiu. Noi avem de-a face cu un sistem de control” (p. 195). ,,Ceea ce are loc prin întâlnirile de gradul III cu OZN-uri este controlul credinţelor umane” (p. 3). ,,Cu fiecare nou val de OZN-uri, impactul social devine mai mare. Mai mulţi tineri sunt fascinaţi de spaţiu, de fenomene psihice, de noi frontiere ale conştiinţei. Apar mai multe cărţi şi articole, schimbând cultura noastră” (p. 197-198). În altă carte, el notează că ,,este posibil a face mari segmente din orice populaţie să creadă în existenţa raselor supranaturale, în posibilitatea maşinilor zburătoare, în pluralitatea lumilor locuite, expunându-le la câteva scene atent regizate, ale căror detalii sunt adaptate culturii şi superstiţiilor unui anumit timp şi loc”[71].

Un indiciu important privind însemnătatea acestor ,,scene regizate” poate fi remarcat într-o observaţie făcută adeseori de cercetătorii atenţi ai fenomenelor OZN, mai ales ai întâlnirilor de gradul III şi ai cazurilor de ,,contact”: că ele sunt profund ,,absurde”, sau conţin cel puţin pe cât de multă absurditate pe atât de multă raţionalitate [72]. Întâlnirile individuale au detalii absurde, ca cele patru clătite date de un ocupant al unui OZN unui crescător de găini din Wisconsin din 1961[73]; mai semnificativ, cei cu care s-a întâlnit sunt în mod bizar fără nici o noimă, fără un scop sau înţeles precis. Un psihiatru din Pennsylvania a sugerat că absurditatea prezentă în aproape toate întâlnirile de gradul III cu OZN-uri este în realitate o tehnică hipnotică. ,,Când persoana este tulburată de elemente absurde sau contradictorii, şi mintea ei caută să înţeleagă, ea este extrem de deschisă la transmiterea de gânduri, la primirea vindecării psihice etc”[74]. Dr. Vallee compară această tehnică cu koan-urile[75] iraţionale ale maeştrilor Zen (p. 27) şi remarcă similaritatea dintre întâlnirile extraterestre şi ritualurile de iniţiere ocultă care ,,deschid mintea” către un ,,nou set de simboluri” (p. 117). Toate acestea arată către ceea ce el numeşte ,,următoarea formă de religie” (p. 202).

Astfel, întâlnirile extraterestre sunt doar o formă contemporană a unui fenomen ocult care a existat de-a lungul veacurilor. Oamenii au abandonat creştinismul şi caută ,,mântuitori” din spaţiul extraterestru, şi de aceea fenomenul furnizează imagini ale navelor spaţiale şi fiinţelor spaţiale. Dar ce este acest fenomen ? Cine îl ,,regizează”, şi cu ce scop ?

Investigatorii de astăzi au oferit deja răspunsuri la cel puţin primele două întrebări, deşi, neavând competenţă pe tărâmul fenomenelor religioase, ei nu înţeleg pe deplin semnificaţia a ceea ce au descoperit. Un investigator, Brad Steiger, un profesor de la Universitatea din Iowa care a scris câteva cărţi pe această temă, după un studiu amănunţit recent al dosarelor Forţelor Aeriene ,,Cartea Albastră”, a conchis: ,,Avem de-a face cu un fenomen parafizic multidimensional, care este în mare parte născut pe planeta pământ”[76]. Dr-ii Hynek şi Vallee au avansat ipoteza ,,extratereştrilor legaţi de pământ” pentru a explica fenomenele OZN, şi speculează despre ,,universuri blocate” chiar aici pe pământ din care ei ar putea veni, cu toate că ,,strigoii” produc efecte fizice în timp ce rămân ei înşişi nevăzuţi. John Keel, care a început investigaţia sa asupra OZN-urilor ca un sceptic şi este el însuşi un agnostic în ce priveşte religia, scrie: ,,Istoria adevărată a OZN-urilor … este una a duhurilor şi fantomelor şi a aberaţiilor mintale stranii; a unei lumi nevăzute care ne înconjoară şi ne înghite ocazional … Este o lume a iluziei … în care realitatea însăşi este distorsionată de forţe stranii care pot manipula în mod evident spaţiul, timpul şi materia fizică – forţe care sunt aproape în întregime dincolo de puterile noastre de înţelegere … Apariţiile OZN par să fie, în general vorbind, doar variaţii minore ale fenomenelor demonice vechi de când lumea”[77].

Într-o bibliografie recentă a fenomenelor OZN pregătită de Biblioteca Congresului pentru Biroul de Cercetare Ştiinţifică al Forţelor Aeriene ale SUA, în introducere se afirmă că ,,multe relatări despre OZN-uri care sunt publicate acum în presa populară povestesc aşa-zise incidente care sunt izbitor de asemănătoare cu posedarea demonică şi fenomenele psihice care sunt cunoscute de multă vreme teologilor şi parapsihologilor”[78]. Cei mai mulţi cercetători ai fenomenului OZN se întorc acum către tărâmul ocult şi demonologie pentru o bună cunoaştere a fenomenelor pe care le studiază.

Câteva studii recente ale OZN-urilor, efectuate de protestanţi evanghelici, pun toate aceste dovezi laolaltă şi vin cu concluzia că fenomenele OZN sunt în mod firesc şi precis de origine demonică[79]. Investigatorul creştin ortodox cu greu poate ajunge la o concluzie diferită. Poate că unele sau multe dintre aceste experienţe sunt rezultatul farselor sau halucinaţiilor; dar este pur şi simplu imposibil a respinge miile de rapoarte despre OZN-uri în acest fel. Un mare număr de medium-uri moderne şi fenomenele lor spiritiste sunt de asemenea frauduloase; dar spiritismul mediumnic în sine, când este autentic, produce în mod incontestabil fenomene ,,paranormale” reale sub acţiunilor demonilor. Fenomenele OZN, având aceeaşi sursă, nu sunt mai puţin adevărate.

Istoriile de caz ale oamenilor care au venit în contact cu OZN-uri dezvăluie caracteristici standard care însoţesc implicarea demonilor de pe tărâmul ocult. De exemplu, un ofiţer de poliţie din California de sud a început să vadă OZN-uri în iunie 1966, şi după aceea le vedea frecvent, aproape întotdeauna noaptea. După o ,,aterizare”, el şi soţia sa au văzut urme distincte ale OZN-ului pe pământ. ,,În timpul acestor săptămâni de apariţii chinuitoare, am devenit complet obsedat de OZN-uri, convins că ceva măreţ avea să se întâmple. Am abandonat citirea zilnică din Biblie şi i-am întors spatele lui Dumnezeu deoarece am început să citesc orice carte despre OZN-uri care mi-ar fi putut cădea în mână … Multe nopţi am vegheat în zadar, încercând să comunic mintal cu ceea ce credeam pe atunci că erau fiinţe extraterestre, aproape rugându-mă ca ele să apară şi să stabilească un fel de contact cu mine”. În cele din urmă, el a a avut o întâlnire de gradul III cu o ,,navă” de circa 24 metri în diametru, cu lumini rotitoare albe, roşii şi verzi. Ea a decolat şi l-a lăsat încă aşteptând să se petreacă ceva ,,măreţ” – dar nu s-a întâmplat nimic niciodată, OZN-urile au încetat să apară, şi în frustrarea sa el s-a întors către alcool, depresie şi gânduri de sinucidere, până când convertirea sa la Hristos a pus capăt acestei perioade din viaţa sa.

Persoanele care au avut contact în realitate cu fiinţele din OZN-uri au experienţe mult mai rele; uneori fiinţele le ,,posedă” literalmente şi încearcă să le ucidă atunci când se împotrivesc[80].

Astfel de cazuri ne reamintesc efectiv că, lăsând cu totul deoparte semnificaţia fenomenelor OZN ca un întreg, fiecare întâlnire de gradul III cu OZN-urile are scopul specific de a înşela individul care este contactat şi de a-l conduce, dacă nu spre ,,contacte” ulterioare şi răspândirea ,,mesajului” OZN-urilor, atunci cel puţin către confuzie şi dezorientare spirituală personală.

Cel mai dificil aspect al fenomenelor OZN pentru majoritatea cercetătorilor – şi anume, amestecul bizar al caracteristicilor fizice şi psihice în ele – nu este câtuşi de puţin enigmatic pentru cititorii de scrieri duhovniceşti ortodoxe, mai ales vieţile sfinţilor. Demonii au de asemenea ,,trupuri fizice”, cu toate că ,,materia” din ele este de o asemenea subtilitate încât nu poate fi percepută de oameni decât dacă ,,uşile percepţiei” lor spirituale sunt deschise, fie cu voia lui Dumnezeu (aşa cum este cazul oamenilor sfinţi), fie împotriva ei (aşa cum este cazul vrăjitorilor şi medium-urilor)[81].

Literatura ortodoxă oferă multe exemple de manifestări demonice care se potrivesc perfect cu tiparul fenomenelor OZN: apariţii ale unor fiinţe şi obiecte ,,solide” (fie demonii înşişi sau creaţiile lor iluzioniste) care se ,,materializează” şi ,,dematerializează” brusc, întotdeauna cu scopul de a îngrozi şi tulbura oamenii şi a-i conduce în cele din urmă la pierzanie. Vieţile Sfântului Antonie cel Mare din secolul al IV-lea şi Sfântului Chiprian, mai înainte vrăjitor, din secolul al III-lea sunt pline de astfel de incidente.

Viaţa Sfântului Martin de Tours († 397) [scrisă] de ucenicul său, Sulpicius Severus, conţine un exemplu interesant de acţiune demonică legată de o manifestare ,,fizică” bizară care se aseamănă mult cu întâlnirile de gradul III cu OZN-urile de astăzi. Un tânăr pe nume Anatolie s-a făcut monah în apropiere de mânăstirea Sfântului Martin, dar din falsă smerenie el a devenit victima înşelăciunii diavoleşti. El îşi închipuia că stătea de vorbă cu ,,îngeri”, şi pentru a-i încredinţa pe alţii de sfinţenia lui, aceşti ,,îngeri” i-au făgăduit că-i vor da o ,,mantie strălucitoare din cer” ca semn al ,,puterii lui Dumnezeu” care sălăşluia în el.

Într-o noapte, pe la miezul nopţii, s-a făcut un zgomot înfricoşător de paşi ce parcă jucau şi un murmur ca de multe voci în schit, şi chilia lui Anatolie s-a umplut de lumină. Apoi s-a aşternut tăcerea, şi cel înşelat a ieşit din chilia sa cu veşmântul ,,ceresc”. A fost adusă o lumânare şi toţi au cercetat cu atenţie veşmântul. Era extrem de fin, de o lucire neasemuită, şi de un roşu strălucitor, dar era cu neputinţă a spune din ce anume era făcut. Însă la vedere şi la pipăit părea a fi un veşmânt şi nimic mai mult.

A doua zi de dimineaţă, părintele duhovnicesc al lui Anatolie l-a luat de mână pentru a-l duce la Sfântul Martin ca să descopere dacă întâmplarea nu era cumva o înşelăciune diavolească. De frică, cel înşelat a refuzat să meargă, şi atunci când a fost silit să meargă împotriva voinţei sale, veşmântul dispăru în mâinile celor care trăgeau de el.

Autorul relatării (care fie a fost el însuşi martor la întâmplare, fie a aflat-o de la cei de faţă) conchide că ,,diavolul nu şi-ar fi putut ţine înşelăciunile sale sau nu ar fi putut ascunde natura lor dacă ele ar fi fost aduse înaintea Sfântului Martin”. ,,El putea atât de deplin a-l vedea pe diavol, încât îl recunoştea pe el sub orice chip [s-ar fi arătat], fie că-şi păstra firea proprie, fie că se schimba în oricare dintre variatele forme ale ’răutăţii duhovniceşti’” – inclusiv în chipul zeilor păgâni şi în chipul lui Hristos Însuşi, cu veşminte împărăteşti şi coroană şi învăluit în lumină roşie strălucitoare”[82].

Este limpede că manifestările ,,farfuriilor zburătoare” de astăzi se încadrează perfect în ,,tehnologia” demonilor; într-adevăr, nimic altceva nu le poate explica la fel de bine. Diversele înşelăciuni diavoleşti din literatura ortodoxă au fost adaptate la mitologia spaţiului cosmic, nimic mai mult; Anatolie cel amintit mai sus ar fi cunoscut astăzi pur şi simplu ca o ,,persoană de contact”. Şi scopul obiectului ,,neidentificat” din astfel de relatări este clar: de a-i copleşi pe martori cu un sentiment de ,,misterios” şi de a produce ,,dovada” existenţei unor ,,fiinţe inteligente superioare” (,,îngeri”, dacă victima crede în ei, sau ,,vizitatori din spaţiu” pentru oamenii moderni), şi prin aceasta de a câştiga încrederea pentru mesajul pe care ei doresc să-l comunice. Vom examina acest mesaj mai jos.

O ,,răpire” demonică foarte asemănătoare cu ,,răpirile” OZN este descrisă în viaţa Sfântului Nil de Sora, întemeietorul vieţii sihăstreşti în Rusia secolului XV. La ceva vreme după moartea sfântului vieţuia în mânăstirea sa un preot cu fiul său. Odată, pe când băiatul era plecat cu o treabă, ,,brusc a venit la el un om bizar care a pus mâna pe el şi l-a dus, ca şi cum ar fi fost purtat de vânt, într-o pădure de nepătruns, ducându-l într-o încăpere largă în sălaşul său şi aşezându-l în mijlocul acestei încăperi, în faţa ferestrei”. Când preotul şi monahii s-au rugat Sfântului Nil să-i ajute să găsească copilul pierdut, sfântul ,,a venit în ajutorul băiatului şi a stat în faţa încăperii în care se afla băiaul, şi când a lovit tocul ferestrei cu toiagul său clădirea s-a zguduit şi toate duhurile necurate au căzut la pământ”. Sfântul i-a poruncit diavolului să ducă băiatul înapoi de unde îl luase, şi apoi s-a făcut nevăzut. Apoi, după oarecare urlete printre demoni, ,,acelaşi om bizar a apucat băiatul şi l-a dus la schit ca vântul … şi aşezându-l pe o căpiţă de fân, s-a făcut nevăzut”. Când l-au găsit călugării, ,,băiatul le-a spus tot ce se întâmplase cu el, ce văzuse şi ce auzise. Şi din acea vreme băiatul a devenit foarte smerit, ca şi cum ar fi fost buimăcit. De teamă, preotul a părăsit schitul împreună cu fiul său”[83].

Într-o ,,răpire” demonică asemănătoare din Rusia secolului XIX, un tânăr, după ce mama sa l-a blestemat, a devenit timp de 12 ani robul unui diavol întruchipat într-un ,,bunic” şi putea să se facă nevăzut printre oameni pentru a-l ajuta pe diavol să semene confuzie printre ei[84].

Demonii luptă cu omul în multe feluri în timpul vieţii sale

Frescă din biserica Mânăstirii Rila, Bulgaria

Astfel de întâmplări adevărate de activitate demonică erau comune în secolele anterioare. Este un semn al crizei spirituale de astăzi că oamenii moderni, cu toată ,,luminarea” şi ,,înţelepciunea” lor mândră, devin încă o dată conştienţi de astfel de experienţe, dar nu mai au cadrul creştin în care să le explice. Cercetătorii contemporani ai fenomenelor OZN, căutând o explicaţie a fenomenelor care au devenit prea evidente pentru a mai fi ignorate, s-au alăturat cercetătorilor din domeniul psihologiei de astăzi într-o încercare de a formula o ,,teorie unificată” care să cuprindă atât fenomenele psihice, cât şi fizice. Dar astfel de cercetători doar continuă abordarea oamenilor moderni ,,luminaţi” şi se încred în observaţiile lor ştiinţifice pentru a da răspunsuri pe un tărâm spiritual care nu poate fi abordat defel în mod ,,obiectiv”, ci doar prin credinţă.

Lumea fizică este neutră din punct de vedere moral şi poate fi cunoscută relativ uşor de un observator obiectiv; dar tărâmul spiritual nevăzut cuprinde fiinţe atât bune, cât şi rele, şi observatorul ,,obiectiv” nu are mijloace de a discerne între ele decât dacă primeşte revelaţia pe care Dumnezeul cel nevăzut a făcut-o cu privire la ele omului.

Astfel, cercetătorii de astăzi ai fenomenelor OZN aşază inspiraţia dumnezeiască a Scripturii pe acelaşi nivel cu scrierile automat inspirate demonic ale spiritismului, şi ei nu fac deosebire între acţiunile îngerilor şi cele ale demonilor. Ei ştiu acum (după o lungă perioadă în care prejudecăţile materialiste au domnit printre oamenii de ştiinţă) că există un tărâm ne-fizic care este real, şi ei văd efectele lui în fenomenele OZN; dar atâta vreme cât ei abordează acest tărâm în mod ,,ştiinţific”, ei vor fi exact la fel de uşor înşelaţi de puterile nevăzute pe cât sunt cele mai naive ,,persoane de contact”. Când ei încearcă să determine cine sau ce se află în spatele fenomenelor OZN, şi care ar putea fi scopul fenomenelor, ei sunt siliţi să se dedea la cele mai nebuneşti speculaţii. Dr. Vallee însuşi mărturiseşte că este nedumerit dacă sursa manifestărilor OZN ar putea fi un ,,mecanism autonom” neutru din punct de vedere moral, o ,,adunare solemnă a oamenilor înţelepţi” binevoitoare (aşa cum ar vrea să ne facă să credem mitul ,,extraterestru”), sau ,,o monstruozitate supra-omenească teribilă a cărei simplă contemplare l-ar face pe om să înnebunească”, adică, activitatea demonilor[85].

O evaluare justă a experienţelor OZN poate fi făcută doar pe baza revelaţiei şi experienţei creştine, şi este accesibilă doar credinciosului creştin smerit care crede în aceste izvoare. Fără îndoială, nu îi este dat omului să ,,explice” în întregime lumea nevăzută a îngerilor şi demonilor; dar ni s-a dat suficientă cunoaştere creştină pentru a şti cum acţionează aceste fiinţe în lumea noastră şi cum ar trebui să reacţionăm la acţiunile lor, mai ales cum să scăpăm din cursele demonilor.

Cercetătorii fenomenelor OZN au ajuns la concluzia că fenomenele pe care le-au studiat sunt în esenţă identice cu fenomenele care erau numite în mod obişnuit ,,demonice”; dar numai creştinul – creştinul ortodox, care este luminat de înţelegerea patristică a Scripturii şi de experienţa de 2.000 ani a întâlnirilor sfinţilor cu fiinţe nevăzute – este capabil să cunoască semnificaţia profundă a acestei concluzii.

Episoade apărute în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 145-150/2023, 152-157/2024 şi 159-164/2025

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

[1] A se vedea Diakonia, 1970, nr. 1, p. 72; St. Vladimir’s Theological Quarterly, 1969, nr.4, p. 225; etc.

[2] A se vedea Sobornost, Iarna 1978, p. 494-498 etc.

[3] Hellenic Chronicle, 9 aprilie 1970.

[4] N.tr.: Trapiştii, cunoscuţi în mod oficial ca Ordinul Cistercienilor de Respectare Strictă, sunt un ordin romano-catolic de monahi sihaştri care s-au desprins de cistercieni. Ei îşi trag numele de la Abaţia La Trappe, mânăstirea de origine a mişcării şi ordinului religios. Mişcarea a început cu reformele pe care le-a introdus abatele Armand de Rance în 1664, conducând ulterior la crearea de congregaţii trapiste, şi în cele din urmă la constituirea oficială ca un ordin religios separat în 1892.

[5] Thomas Merton (1915-1968) a fost un monah trapist american, scriitor, teolog, mistic, poet, activist social şi savant în religia comparată. A scris mai mult de 50 cărţi într-o perioadă de 27 ani, cele mai multe pe teme de spiritualitate, dreptate socială şi pacifism, ca şi numeroase eseuri şi recenzii.

Printre scrierile sale cele mai căutate se numără autobiografia sa Muntele cu şapte etaje (1948). Relatarea sa despre călătoria sa spirituală a inspirat numeroşi veterani de război, studenţi şi adolescenţi să exploreze lumea monahală din întreaga Americă. Cartea sa se află pe lista lui National Review a celor mai bune 100 cărţi non-fiction ale secolului.

Merton a devenit un susţinător înfocat al înţelegerii interreligioase, examinând religiile răsăritene prin studiul său de practică mistică. El este cunoscut în mod deosebit pentru că a iniţiat dialogul cu figuri spirituale asiatice de seamă, inclusiv Dalai Lama, scriitorul japonez D.T. Suzuki, călugărul budist thai Buddhadasa şi călugărul vietnamez Thich Nhat Hanh.

[6] La Suisse, 3 aprilie 1970.

[7] Religious News Service.

[8] Christian Century, 10 februarie 1971.

[9] Al Montada, ianuarie-februarie 1972, p. 18.

[10] Religious News Service.

[11] Sobornost, Vara 1971, p. 171.

[12] Textul complet în ibid., p. 166-174.

[13] Aşa cum este citat în J. Gregerson, ,,Nicolae Berdiaev, profetul unei noi ere”, Orthodox Life, Jordanville, N.Y., 1962, nr. 6, unde sunt date referinţe complete.

[14] The Logos, ianuarie 1972.

[15] Martie 1972, p. 8.

[16] N.tr.: Dicţionarul ne spune că aculturaţia este preluarea de către o comunitate a unor elemente de cultură materială şi spirituală sau a întregii culturi a altei comunităţi aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare.

[17] Nota editorului în limba engleză: Puţini, chiar dintre cei mai dornici să intre în ‘dialog’ cu religiile orientale şi să exprime unitatea lor religioasă fundamentală cu ei, au o concepţie explicită despre credinţele şi practicile religioase păgâne de a căror tiranie a eliberat omenirea binecuvântatul şi uşorul jug al lui Hristos. Zeiţa Kali, una dintre cele mai populare zeităţi hinduse, este reprezentată cel mai adesea în mijlocul unei răzmeriţe sângeroase şi a unui măcel, cu cranii şi capete tăiate atârnând la gâtul ei, cu limba scoasă afară din gură în mod grotesc însetând după mai mult sânge; ea este împăcată în templele hinduse cu jertfe de capre sacrificate (Swami Vivekananda justifică aceasta: ,,De ce nu [am adăuga] un pic de sânge pentru a întregi tabloul ?”)

Despre ea, Swami Vivekananda, aşa cum a consemnat ucenica lui ‘Sora Nivedita’, spunea următoarele: ,,Cred că ea mă călăuzeşte în orice lucru mic pe care-l fac, şi face cu mine ce vrea”, şi la fiecare pas el era conştient de prezenţa ei ca şi cum ea era o persoană aflată în cameră cu el. El o invoca: ,,Vino, o Maică, vino ! Căci Teroare este numele tău”; şi idealul său religios era ,,de a deveni una cu Teribilul pe veci”.

Aşa cum încearcă să ne convingă mitropolitul Georges Khodre, acest fapt ar trebui acceptat ca un exemplu de ,,viaţă autentic spirituală a celor nebotezaţi”, parte a ,,bogăţiilor” spirituale pe care noi trebuie să le luăm de la religiile necreştine ? Nu este mai degrabă o dovadă a cuvintelor psalmistului: Toţi dumnezeii păgânilor sunt draci (Psalmi 95, 5) ?

[18] N.tr.: A se vedea articolul Noiembrie-decembrie 2009. Noutăţi pe frontul ecumenist (II) – 3-9 decembrie 2009. Melbourne, Australia. Parlamentul Religiilor Lumii.

[19] Text în limba rusă în Orthodox Life, 1956, nr. 1.

[20] J.M. Dechanet, Christian Yoga, Harper & Row, N.Y., 1972, prima traducere în engleză a apărut în 1960.

[21] Toate citatele din această secţiune sunt din Jhan Robbins şi David Fisher, Linişte fără pastile (Totul despre meditaţia transcendentală), Peter H. Wyden, Inc., N.Y., 1972.

[22] A se vedea revista Time, 8 august 1977, p. 75.

[23] A se vedea III. ’Minunea’ unui fachir şi rugăciunea lui Iisus.

[24] A se vedea Meditaţia transcendentală în faţa instanţei: textul complet al opiniei Curţii Federale în cazul Malnak vs. Maharishi Mahesh Yogi; Proiectul pentru Falsuri Spirituale, P.O. Box 4308, Berkeley, Ca., 94704.

[25] Charles Glock şi Robert Bellah, Noua conştiinţă religioasă, Editura Universităţii din California, Berkeley, 1976, p. 31-32

[26] Noua conştiinţă religioasă, p. 54.

[27] Robert Greenfield, Supermarketul spiritual, Saturday Review Press, New York, 1975, p. 43.

[28] Supermarketul spiritual, p. 80, 94.

[29] Noua conştiinţă religioasă, p. 8-18.

[30] Jurnalul Mânăstirii Shasta, ianuarie-februarie 1978, p. 6.

[31] Jurnalul Mânăstirii Shasta, ianuarie-februarie 1978, p. 54.

[32] U.S. News and World Report, 16 februarie 1976, p. 40.

[33] A se vedea expunerea episcopului Ignatie Briancianinov a învăţăturii ortodoxe despre perceperea spirituală şi senzorială a duhurilor şi deschiderea ,,porţilor percepţiei” omului, în The Orthodox Word, nr. 82, 1978.

[34] A se vedea Jiyu Kennett, Cum să creşti o floare de lotus, Mânăstirea Shasta, 1977 – descrierea unui maestru Zen a viziunilor sale din pragul morţii.

[35] Sheila Ostrander şi Lynn Schroeder, Descoperiri psihice din spatele Cortinei de Fier, Bantam Books, 1977, p. 98-99. A se vedea articolele în limba rusă ale dr. Viaceslav Zaiţev, ,,Vizitatori din spaţiul cosmic”, Sputnik, ianuarie 1967, şi ,,Temple şi nave spaţiale”, Sputnik, ianuarie 1968.

[36] A se vedea magazinul Time, 24 aprilie 1978. N.tr.: A se vedea şi:

Mai 2008. Ştiri – Catolicii s-au făcut fraţi cu extratereştrii

Noiembrie-decembrie 2009. Vaticanul în căutarea extratereştrilor

August 2015. ,,Cred … şi că există extratereştri în afara sistemului solar”

[37] N.tr.: Astăzi, toate acestea sună a transumanism. A se vedea Transumanismul: sfârșitul evoluției, apoteoza omului trupesc, și pregătirea și calea către antihrist.

[38] Robert Scholes şi Eric S. Rabkin, Science fiction: istorie, ştiinţă, viziune, Oxford University Press, 1977, p. 175.

[39] Scholes şi Rabkin, p. 183.

[40] G. V. Grebens, Teoria science fiction-ului sovietic a lui Ivan Efremov, Vantage Press, New York, 1978, p. 108, 110.

[41] Grebens, p. 109-110.

[42] OZN-uri în spaţiu: Anatomia unui fenomen, Ballantine Books, N. Y., 1977 (publicată pentru prima oară de Henry Regnery Company, 1965), numărul paginii aşa cum este indicat în paranteze în textul de mai sus.

[43] Edward Ruppelt, Raport asupra obiectelor zburătoare neidentificate, Ace Books, New York, 1956, p. 80, 83.

[44] J. Allen Hynek, Experienţa OZN: O investigare ştiinţifică, Ballantine Books, New York, 1977, p. 215, 219.

[45] ,,Ce sunt OZN-urile ?”, Smena, 7 aprilie 1967. A se vedea şi articolul său ,,Obiecte zburătoare neidentificate”, Soviet Life, februarie 1968; Ostrander şi Schroeder, Descoperiri psihice din spatele Cortinei de Fier, p. 94-103.

[46] Felix Ziegel, Despre posibilul schimb de informaţii cu civilizaţiile extraterestre, articol prezentat la Institutul de Inginerie al Sindicatelor din Moscova, 13 martie 1967; Descoperiri psihice, p. 96.

[47] Philip J. Klass, Explicarea OZN-urilor, Random House, New York, 1974, p. 360.

[48] Experienţa OZN, p. 14.

[49] Experienţa OZN, p. 10-11.

[50] Raportul lui Hynek asupra OZN-urilor, Dell Publishing Co., New York, 1977, capitolele 4-9; Experienţa OZN, capitolele 5-10.

[51] Experienţa OZN, p. 92.

[52] Raportul lui Hynek asupra OZN-urilor, p. 145.

[53] Experienţa OZN, p. 114-124.

[54] Raportul lui Hynek asupra OZN-urilor, p. 30.

[55] J. Allen Hynek şi Jacques Vallee, La graniţa realităţii: un raport avansat despre obiectele zburătoare neidentificate, Henry Regnery Co., Chicago, 1975, p. 289-290

[56] Experienţa OZN, p. 158.

[57] Experienţa OZN, p. 161.

[58] La graniţa realităţii, p. 129-141.

[59] OZN-uri în spaţiu, p. 187-191; Experienţa OZN, p. 172-177.

[60] Experienţa OZN, p. 31.

[61] Experienţa OZN, p. 178-184.

[62] Un inginer din Franţa a văzut ceva asemănător când a fost ,,răpit” timp de 18 zile.

[63] Jacques Vallee, Colegiul invizibil, E. P. Dutton Inc., New York, 1975, p. 57-59.

[64] Ibid., p. 17, 21.

[65] John A. Keel, OZN-urile: Operaţiunea Calul Troian, G. P. Putnam’s Sons, New York, 1970, p. 303.

[66] Colegiul invizibil, p. 29.

[67] La graniţa realităţii, p. 259.

[68] Colegiul invizibil, p. 202, sublinierea în original.

[69] OZN-urile: Operaţiunea Calul Troian, p. 38-41.

[70] Colegiul invizibil, p. 28.

[71] Jacques Vallee, Paşaport pentru Magonia, Henry Regnery Co., Chicago, 1969, p. 150-151.

[72] Colegiul invizibil, p. 196.

[73] Paşaport pentru Magonia, p. 23-25. Una dintre clătite a fost chiar analizată de Laboratorul pentru Alimente şi Medicamente al Departamentului de Sănătate, Educaţie şi Asistenţă Socială al SUA, şi s-a descoperit că este ,,de origine terestră”.

[74] Colegiul invizibil, p. 115.

[75] N.tr.: Koan-urile sunt ghicitori sau întrebări paradoxale folosite în meditaţie pentru a pune sub semnul întrebării gândirea logică şi a aprofunda conştientizarea spirituală. Având originea în budismul Zen, ele îi ajută pe practicanţi să se confrunte cu ambiguitatea, să renunțe la gândirea binară și să exploreze descoperirea sinelui dincolo de gândirea convențională.

[76] Raport OZN Canadian, vara 1977.

[77] OZN-urile: Operaţiunea Calul Troian, p. 46, 299.

[78] Lynn G. Catoe, OZN-urile şi subiecte înrudite: O bibliografie adnotată; U.S. Government Printing Office, Washington, D. C., 1969.

[79] Clifford Wilson şi John Weldon, Întâlnirile extraterestre: O explicaţie mai bună, Master Books, San Diego, 1978; Spiritual Counterfeits Project Journal, Berkeley, California, august 1977, ,,OZN-urile: devine adevărată literatura ştiinţifico-fantastică ?”

[80] Întâlnirile extraterestre: O explicaţie mai bună, p. 298-305.

[81] Învăţătura ortodoxă despre demoni şi îngeri, manifestările lor şi perceperea lor de către oameni, aşa cum a fost rezumată de marele părinte ortodox al secolului XIX, Episcopul Ignatie Briancianinov, este expusă în cartea Sufletul după moarte, St. Herman Brotherhood, Platina, California. 1979.

[82] F.R. Hoare tr., Părinţii apuseni, Harper Torchbacks, New York, 1965, p. 36-41.

[83] Tebaida Nordului, St. Herman of Alaska Brotherhood, 1975, p. 91-92.

[84] Sfântul Nil, Puterea lui Dumnezeu şi slăbiciunea omului (în limba rusă), St. Sergius’ Lavra, 1908; St. Herman Brotherhood, 1976, p. 279-298.

[85] Colegiul invizibil, p. 206.

Ecumenism nr. 33

You may also like...

[PDF] Calendar ortodox stil vechi 2026

ALMANAH

Carti in site

Pagina cititorului

Cautare in site

Chestiunea Calendarului:

Eutanasie. Donare de organe

Creştinism şi islamism

Homosexualitatea în lume

Scrierile păstorilor ortodocşi din diaspora rusă

Patriarhia Constantinopolului si ecumenismul. Al VIII-lea Sinod Ecumenic. Istorie contemporană

Supraveghere. Cipuri. Biometrie

Manifestări păgâne

’Binefacerile’ alimentaţiei şi medicinei moderne

Conspiraţie împotriva copilăriei

Teme duhovnicesti actuale

Ecumenism nr. 33

You may also like...

Dogma sau doctrina nr. 37

Scriptura NT nr. 14

Editorial nr. 55

[PDF] Calendar ortodox stil vechi 2026

ALMANAH

Carti in site

Pagina cititorului

Cautare in site

Chestiunea Calendarului:

Eutanasie. Donare de organe

Creştinism şi islamism

Homosexualitatea în lume

Scrierile păstorilor ortodocşi din diaspora rusă

Patriarhia Constantinopolului si ecumenismul. Al VIII-lea Sinod Ecumenic. Istorie contemporană

Supraveghere. Cipuri. Biometrie

Manifestări păgâne

’Binefacerile’ alimentaţiei şi medicinei moderne

Conspiraţie împotriva copilăriei

Teme duhovnicesti actuale