Ecumenism nr. 33

Ortodoxia şi religia viitorului

de ieromonah Serafim Rose († 1982)

Strâmtă este uşa şi îngustă calea, care duce în viaţă, şi puţini sunt cei ce o află pre ea. Păziţi-vă de proorocii cei mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar înlăuntru sunt lupi răpitori. Din roadele lor îi veţi cunoaşte … Nu tot cel ce îmi zice mie: Doamne ! Doamne ! va intra întru împărăţia cerurilor, ci, cela ce face voia Tatălui meu, care este în ceruri. Mulţi vor zice mie, în ziua aceea: Doamne ! Doamne ! au nu cu numele tău am proorocit ? Şi cu numele tău draci am scos ? Şi cu numele tău multe minuni am făcut ? Şi atunci voiu mărturisi lor, că niciodată nu v-am ştiut pre voi; depărtaţi-vă de la mine, cei ce lucraţi fărădelegea ! Deci, tot cela ce aude cuvintele mele acestea şi le face pre ele, asemăna-l-voiu pre el bărbatului înţelept, care şi-a zidit casa sa pre piatră

(Matei 7, 14-16; 21-24)

Prefaţă

Introducere
1. ,,Dialogul cu religiile necreştine”
2. Ecumenismul ,,creştin” şi necreştin
3. ,,Noua eră a Sfântului Duh”
4. Cartea de faţă

I. Religiile ,,monoteiste”
Avem acelaşi Dumnezeu cu necreştinii ?

II. Puterea dumnezeilor păgâni
Atacul hinduismului asupra creştinismului
1. Atracţiile hinduismului
2. Un război al dogmei
3. Locuri şi practici hinduse
4. Evanghelizarea Apusului

Prefaţă

Orice erezie are propria ,,spiritualitate”, propria abordare caracteristică a vieţii religioase practice. Astfel, romano-­catolicismul, până recent, a avut o evlavie proprie în mod limpede perceptibilă, legată de ,,inima sacră”, papalitate, purgatoriu şi indulgenţe, revelaţiile feluriţilor ,,mistici”, şi altele asemenea; şi un observator ortodox atent ar putea detecta în astfel de aspecte ale spiritualităţii latine moderne rezultatele practice ale erorilor teologice ale Romei. Protestantismul fundamentalist, de asemenea, are propria abordare a rugăciunii, imnele sale tipice, abordarea sa în ce priveşte ,,renaşterea” spirituală; şi în toate acestea poate fi detectată aplicarea în viaţa religioasă a erorilor sale fundamentale din învăţătura creştină. Cartea de faţă este despre ,,spiritualitatea” ecumenismului, erezia de căpetenie a secolului XX.

Până de curând părea că ecumenismul era ceva atât de artificial, atât de sincretist, încât nu avea o spiritualitate a sa; agenda ,,liturgică” a întrunirilor ecumeniste atât mari, cât şi mici părea a nu fi mai mult decât o slujbă duminicală protestantă elaborată.

Dar însăşi natura ereziei ecumeniste – credinţa că nu există o Biserică a lui Hristos văzută, că este doar acum pe cale să se formeze – este în aşa fel încât aşază sufletul sub influenţa sa către anumite atitudini spirituale care, în timp, vor genera o ,,evlavie” şi o ,,spiritualitate” ecumenistă tipică. În zilele noastre acest lucru pare să se întâmple în sfârşit, deoarece atitudinea ecumenistă de ,,aşteptare” şi ,,căutare” religioasă începe să fie răsplătită de activitatea unui ,,spirit” anume care dă satisfacţie religioasă sufletelor sterpe din pustietatea ecumenistă şi are drept rezultat o ,,evlavie” caracteristică care nu mai este doar protestantă ca ton.

Această carte a început să fie scrisă în 1971 cu o examinare a celei din urmă mode ,,ecumeniste” – începutul unui ,,dialog cu religiile necreştine”. Patru capitole pe această temă au fost publicate în Cuvântul Ortodox (The Orthodox Word) în 1971 şi 1972, prezentând în primul rând evenimentele de la sfârşitul anilor ‘1960 până la începutul anului 1972. Ultimul dintre aceste capitole era o discuţie detaliată despre ,,renaşterea harismatică” care tocmai fusese adoptată de câţiva preoţi ortodocşi din America, şi această mişcare a fost descrisă ca o formă de ,,spiritualitate ecumenistă” cuprinzând experienţe religioase care sunt în mod vădit necreştine.

În special acest din urmă capitol a trezit un mare interes printre credincioşii ortodocşi, şi i-a convins pe unii dintre ei să nu ia parte la mişcarea ,,harismatică”. Alţii, care participaseră deja la întrunirile ,,harismatice”, au părăsit mişcarea şi au adeverit multe din concluziile acestui articol despre ea. De atunci încoace, ,,mişcarea harismatică” din parohiile ,,ortodoxe” din America, judecând după periodicul Logos al părintelui Eusebiu Stephanou, a adoptat cu totul limbajul şi tehnicile renaşterii protestante, şi caracterul său neortodox a devenit limpede pentru orice observator serios. Cu toate acestea, în ciuda mentalităţii protestante a promotorilor săi, ,,renaşterea harismatică” ca mişcare ,,spirituală” este în mod categoric ceva mai mult decât protestantism. Caracterizarea sa în acest articol ca fiind un fel de mediumnitate ,,creştină”, care a fost coroborată de un număr de observatori ai ei, o leagă de noua ,,spiritualitate ecumenistă”din care se naşte o nouă religie necreştină.

În vara anului 1974, una din mânăstirile americane ale Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei a fost vizitată de un tânăr care fusese îndreptat către unii din monahii săi de ,,spiritul” care îl însoţea în mod constant. În timpul scurtei sale vizite, istoria acestui tânăr a ieşit la iveală. El provenea dintr-un mediu protestant conservator pe care el îl găsea sterp din punct de vedere duhovnicesc, şi el se deschisese către experienţele ,,spirituale” ale bunicii sale penticostale: în momentul în care el a atins Biblia pe care ea i-a dat-o, el a primit ,,daruri spirituale” – cel mai notabil, el era însoţit de un ,,spirit” nevăzut care îi dădea instrucţiuni precise despre unde să meargă şi să călătorească; şi el era capabil după placul inimii să hipnotizeze pe alţii şi să-i facă să leviteze (un dar pe care îl folosea în glumă pentru a-şi teroriza cunoscuţii care erau atei). Din când în când, el se îndoia că ,,darurile” sale erau de la Dumnezeu, dar aceste îndoieli erau depăşite când se gândea la faptul că ,,sterpiciunea” sa spirituală dispăruse, că ,,renaşterea spirituală” a sa fusese adusă prin contactul cu Biblia, şi că lui i se părea că duce o viaţă de rugăciune şi ,,spiritualitate” foarte bogată.

După ce s-a familiarizat cu Ortodoxia la această mânăstire, şi mai ales după ce a citit articolul despre ,,renaşterea harismatică”, el a admis că aici a găsit pentru prima oară o explicaţie completă şi limpede a experienţelor sale ,,spirituale”; cel mai probabil, a mărturisit el, ,,spiritul” său era unul rău. Însă, această înţelegere nu a părut a-i atinge inima, şi el a plecat fără să se fi convertit la Ortodoxie. La următoarea sa vizită, doi ani mai târziu, acest tânăr a destăinuit că renunţase la activităţile ,,harismatice” ca fiind prea înspăimântătoare şi era acum mulţumit spiritual practicând meditaţia Zen.

Această legătură strânsă dintre experienţele spirituale ,,creştine” şi cele ,,orientale” este tipică spiritualităţii ,,ecumeniste” din zilele noastre. La această a doua ediţie [a cărţii] au fost adăugate multe cu privire la cultele religioase orientale şi influenţa lor astăzi, ca şi la un fenomen ,,secular” major care contribuie la formarea unei ,,conştiinţe religioase noi” chiar printre oamenii nereligioşi. Este posibil ca nici unul din acestea să nu aibă în sine o importanţă crucială în crearea spirituală a omului contemporan; dar fiecare dintre ele în propriul mod reprezintă străduinţa oamenilor de astăzi de a găsi o nouă cale spirituală, diferită de creştinismul de ieri, şi suma lor la un loc dezvăluie o unitate înspăimântătoare a intenţiei al cărei scop final pare chiar acum să se arate la orizont.

La scurtă vreme după publicarea articolului despre ,,renaşterea harismatică”, publicaţia Cuvântul Ortodox (The Orthodox Word) a primit o scrisoare de la un scriitor bisericesc ortodox rus respectat care este foarte priceput în literatura ortodoxă teologică şi duhovnicească, spunând: ,,Ceea ce aţi descris aici este religia viitorului, religia lui antihrist”. Din ce în ce mai mult, deoarece aceasta [renaşterea harismatică] şi forme asemănătoare de spiritualitate contrafăcută pun stăpânire chiar pe creştinii ortodocşi, ne cutremurăm văzând înşelarea în care pot cădea creştinii nepregătiţi duhov­niceşte. Această carte este o avertizare pentru ei şi pentru toţi cei care încearcă să ducă o viaţă creştină ortodoxă conştientă într-o lume posedată de duhuri necurate. Ea nu este o tratare completă a acestei religii, care nu a dobândit forma sa finală, ci mai curând o explorare preliminară a acelor tendinţe spirituale care s-ar părea într-adevăr că pregătesc calea către o adevărată religie a anti-creştinismului, o religie ,,creştină” în exterior, dar centrată pe o experienţă ,,iniţiatică” păgână.

Fie ca această descriere a activităţii tot mai evidente şi neruşinate a lui satan, prinţul întunericului, printre ,,creştini”, să le inspire adevăraţilor creştini ortodocşi teama de a pierde darul lui Dumnezeu şi să-i întoarcă către izvoarele curate ale vieţii creştine: Sfintele Scripturi şi învăţătura duhovnicească a Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei !

 

Introducere

1. ,,Dialogul cu religiile necreştine”

Epoca noastră este o epocă dezechilibrată din punct de vedere spiritual, când mulţi creştini ortodocşi se găsesc învăluindu-se şi purtându-se de tot vântul învăţăturii, întru amăgitura oamenilor, întru vicleşug spre meşteşugirea înşelăciunii (Efeseni 4, 14). Într-adevăr, par să fi venit vremurile când oamenii învăţătura cea  sănătoasă nu o vor primi; ci după poftele lor îşi vor alege loruşi învăţători, gâdilându-i la urechi; şi de la adevăr auzul îşi vor întoarce, iar la basme se vor pleca (II Timotei 4, 3-4).

Citim consternaţi despre ultimele documente şi declaraţii ale mişcării ecumeniste. La cel mai sofisticat nivel, teologii ortodocşi reprezentând Conferinţa Permanentă a Episcopilor Ortodocşi din America şi alte organisme ortodoxe oficiale conduc ,,dialoguri” erudite cu romano-catolicii şi protestanţii şi emit ,,declaraţii comune” pe astfel de subiecte precum euharistia, spiritualitatea, şi alte asemenea – fără ca măcar să-i informeze pe heterodocşi că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos la care toţi sunt chemaţi, că doar tainele ei sunt dătătoare de har, că spiritualitatea ortodoxă poate fi înţeleasă doar de către cei care o cunosc din experienţă în sânul Bisericii Ortodoxe, că toate aceste ,,dialoguri” şi ,,declaraţii comune” sunt o caricatură academică a adevăratului discurs creştin – un discurs care are drept scop al său mântuirea sufletelor. Într-adevăr, mulţi dintre participanţii ortodocşi la aceste ,,dialoguri” ştiu sau suspectează că în cadrul lor nu este loc pentru mărturia ortodoxă, că însăşi atmosfera ,,liberalismului” ecumenist anulează orice adevăr ar putea fi rostit în cadrul lor; dar ei tac, deoarece ,,duhul vremurilor” de astăzi este adeseori mai puternic decât glasul conştiinţei ortodoxe[1].

La un nivel mai popular, ,,conferinţele” şi ,,discuţiile” ecumeniste  sunt organizate adeseori cu un ,,vorbitor ortodox” sau chiar cu săvârşirea unei ,,liturghii ortodoxe”. Abordarea acestor ,,conferinţe” este adeseori atât de diletantă, şi atitudinea generală la ele este atât de lipsită de seriozitate, încât departe de a promova ,,unitatea” pe care iniţiatorii lor o doresc, ele slujesc de fapt pentru a dovedi existenţa unui abis de netrecut între adevărata Ortodoxie şi perspectiva ,,ecumenistă”[2].

La nivelul acţiunii, activiştii ecumenişti profită de faptul că intelectualii şi teologii sunt şovăielnici şi neînrădăcinaţi în tradiţia ortodoxă, şi întrebuinţează chiar cuvintele lor cu privire la ,,acordul fundamental” asupra punctelor dogmatice şi legate de tainele Bisericii ca o scuză pentru acte ecumeniste bombastice, neexcluzând oferirea sfintei împărtăşanii ereticilor. Şi, la rândul ei, această stare de confuzie dă oportunitatea ideologilor ecumenişti ca la cel mai popular nivel să emită declaraţii goale care reduc chestiunile teologice de bază la o comedie ieftină, ca atunci când patriarhul Athenagora îşi permite să spună: ,,Te întreabă vreodată soţia cât de multă sare ar trebui să pună în mâncare ? Cu siguranţă, nu. Ea are infaibilitatea. Să-l lăsăm pe papă să o aibă şi el, dacă doreşte”[3].

Creştinul ortodox conştient şi informat se poate întreba de asemenea: unde se vor termina toate acestea ? Nu există o limită a trădării, denaturării, desfiinţării din interior a Ortodoxiei ?

Nu s-a observat încă cu multă atenţie unde duc toate acestea, dar în mod logic calea este clară. Ideologia din spatele ecumenismului, care a inspirat astfel de documente şi declaraţii ecumeniste ca cea de mai sus, este o erezie deja bine definită: Biserica lui Hristos nu există, nimeni nu deţine Adevărul, Biserica se construieşte abia acum. Dar nu trebuie să ne gândim prea mult pentru a înţelege că desfiinţarea din interior a Ortodoxiei, a Bisericii lui Hristos, înseamnă totodată desfiinţarea din interior a creştinismului însuşi; că dacă nici o Biserică nu este Biserica lui Hristos, atunci unirea tuturor sectelor nu va fi nici ea Biserica, nu în sensul în care a întemeiat-o Hristos. Şi dacă toate organismele ,,creştine” sunt relative unul faţă de altul, atunci toate laolaltă sunt relative faţă de alte organisme ,,religioase”, şi ecumenismul ,,creştin” poate sfârşi doar într-o religie mondială sincretică.

Acesta este într-adevăr scopul deschis al ideologiei masonice care a inspirat mişcarea ecumenistă, şi această ideologie a pus stăpânire acum într-atât pe cei care participă la mişcarea ecumenistă, încât ,,dialogul” şi eventuala unire cu religiile necreştine au ajuns să fie următorul pas logic pentru creştinismul denaturat de astăzi. Iată câteva din numeroasele exemple recente care ar putea fi date care arată calea către un viitor ,,ecumenist” în afara creştinismului.

 

1. Pe 27 iunie 1965, a fost convocată la San Francisco o ,,Conferinţă a Religiei pentru Pacea Mondială” cu ocazia celei de-a 20-a aniversări a fondării Organizaţiei Naţiunilor Unite în acel oraş. Înaintea a 10.000 spectatori, reprezentanţi ai religiilor hindusă, budistă, islamică, iudaică, protestantă, catolică şi ortodoxă au ţinut discursuri despre întemeierea ,,religioasă” a păcii mondiale, şi au fost cântate imnuri ale tuturor credinţelor de către un cor ,,interconfesional” alcătuit din 2.000 de voci.

2. În declaraţia oficială a celui de-al XIX-lea Congres al Clerului şi Laicatului său (Atena, iulie 1968), Arhiepiscopia Greacă a Americii de Nord şi de Sud a afirmat: „Noi credem că mişcarea ecumenistă, chiar dacă este de origine creştină, trebuie să devină o mişcare a tuturor religiilor care îşi întind mâna una celeilalte”.

3. ,,Templul Înţelegerii S.A.”, o fundaţie americană înfiinţată în 1960 ca un fel de ,,Asociaţie a Religiilor Unite” cu scopul de a ,,construi Templul simbolic în diferite părţi ale lumii” (întocmai în acord cu doctrina francmasoneriei), a ţinut câteva ,,conferinţe la nivel înalt”. La prima dintre ele, [ţinută] în Calcutta în 1968, trapistul[4] latin Thomas Merton[5] (care s-a electrocutat accidental în Bangkok pe drumul de întoarcere de la această conferinţă şi a murit) a declarat: „Noi suntem deja într-o nouă unitate. Ceea ce trebuie să redobândim este unitatea noastră originală”. La cea de-a doua conferinţă, [ţinută] în Geneva în aprilie 1970, 80 reprezentanţi a 10 religii mondiale s-au întâlnit pentru a discuta subiecte ca ,,Proiectul creării unei comunităţi mondiale a religiilor”; secretarul general al Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), dr. Eugene Carson Blake a ţinut un cuvânt chemându-i pe conducătorii tuturor religiilor la unitate; şi pe 2 aprilie, la Catedrala Sfântul Petru, a avut loc o slujbă de rugăciune supraconfesională ,,fără prece­dent”, descrisă de pastorul protestant Babel ca „un foarte mare eveniment în istoria religiilor”, la care ,,fiecare s-a rugat în propria limbă şi potrivit obiceiurilor religiei pe care a reprezentat-o” şi la care ,,credincioşii tuturor religiilor au fost invitaţi să coexiste în cultul aceluiaşi Dumnezeu”, slujba încheindu-se cu ,,Tatăl nostru”[6].

Summitul Templului Înţelegerii de la Calcutta, 22-26 octombrie 1968

Materialul promoţional trimis de ,,Templul Înţelegerii” dezvăluie că delegaţii ortodocşi au fost prezenţi la cea de-a doua conferinţă la nivel înalt din SUA din toamna anului 1971, şi că mitropolitul Emilian al Patriarhiei Constantinopolului este membru al ,,Comitetului Internaţional” al Templului. ,,Conferinţele la nivel înalt” oferă delegaţilor ortodocşi oportunitatea de a lansa discuţii cu scopul de a ,,crea o comunitate mondială a religiilor”, de a ,,grăbi împlinirea visului omenirii de pace şi înţelegere” potrivit filozofiei lui ,,Vivekananda, Ramakrishna, Gandhi, Schweitzer” şi fondatorilor feluritelor religii; şi delegaţii participă de asemenea la slujbe de rugăciune supraconfesionale ,,fără precedent” unde ,,fiecare se roagă potrivit obiceiurilor religiei pe care o reprezintă”. Te poţi doar întreba ce trebuie să fie în sufletul unui creştin ortodox care participă la astfel de conferinţe şi se roagă împreună cu musulmanii, evreii şi păgânii.

4. La începutul anului 1970, CMB a sponsorizat o conferinţă la Ajaltoun, Liban, între hinduşi, budişti, creştini şi musulmani, şi o conferinţă ulterioară a 23 ,,teologi” ai CMB în Zurich, în iunie acelaşi an a declarat necesitatea ,,dialogului” cu religiile necreştine. La întrunirea Comitetului Central al CMB de la Addis Ababa din ianuarie acest an [1979], Mitropolitul Georges Khodre al Beirutului (Biserica Ortodoxă a Antiohiei) i-a şocat chiar pe mulţi delegaţi protestanţi când el nu numai că a chemat la ,,dialog” cu aceste religii, dar a lăsat Biserica lui Hristos în urmă, la depărtare, şi a călcat în picioare 19 veacuri de tradiţie creştină când el i-a chemat pe creştini să ,,cerceteze viaţa în mod autentic spirituală a celor nebotezaţi” şi să-şi îmbogăţească propria trăire cu ,,bogăţiile unei comunităţi religioase universale”[7], deoarece ,,Hristos Însuşi este primit ca lumină când harul îl cercetează pe un brahman, un budist, sau un musulman citind propriile scripturi”[8].

5. La întrunirea sa de la Addis Ababa din ianuarie 1971, Comitetul Central al CMB şi-a dat aprobarea şi sprijinul pentru ţinerea de întruniri pe cât se poate de regulate între reprezentanţii altor religii, precizând că ,,în stadiul prezent poate fi acordată prioritate dialogurilor bilaterale de o natură specifică”. Potrivit cu această directivă, un ,,dialog” creştino-islamic major a fost stabilit pentru mijlocul anului 1972 implicând în jur de 40 reprezentanţi de ambele părţi, inclusiv un număr de delegaţi ortodocşi[9].

6. În februarie 1972, un alt eveniment ecumenist ,,fără precedent” a avut loc la New York când, potrivit Arhiepiscopului Iacov de New York, pentru prima oară în istorie, Biserica Ortodoxă Greacă (Arhiepiscopia Greacă a Americii de Nord şi de Sud) a ţinut un ,,dialog” teologic oficial cu iudeii. În cele două zile de discuţii s-au obţinut rezultate precise, care pot fi socotite simptomatice pentru rezultatele viitoare ale ,,dialogului cu religiile necreştine”: ,,teologii” greci au fost de acord ,,a revizui textele lor liturgice în ce priveşte îmbunătăţirea referirilor la iudei şi iudaism unde sunt considerate a fi negative sau ostile”[10]. Nu devine intenţia ,,dialogului” încă mai evidentă ? – de a ,,reforma” creştinismul ortodox pentru a-l face concordant cu religiile acestei lumi.

Aceste evenimente erau începutul ,,dialogului cu religiile necreştine” la sfârşitul anilor ‘1960 şi începutul anilor ‘1970. De atunci încoace, astfel de evenimente s-au înmulţit, şi discuţiile şi slujbele ,,creştine” (şi chiar ,,ortodoxe”) cu reprezentanţii religiilor necreştine au ajuns să fie acceptate ca parte firească a vieţii contemporane. ,,Dialogul cu religiile necreştine” a devenit parte din moda intelectuală a zilei; el reprezintă faza actuală a ecumenismului în drumul său către un sincretism religios universal. Haideţi să cercetăm acum ,,teologia” şi scopul aces­tui ,,dialog” accelerat şi să vedem în ce fel se deosebeşte de ecumenismul ,,creştin” care a predominat până acum.

 

2. Ecumenismul ,,creştin” şi necreştin

Ecumenismul ,,creştin” poate fi socotit, în cel mai bun caz, că reprezintă o eroare sinceră şi de înţeles din partea protestanţilor şi romano-catolicilor – eroarea de a eşua în a recunoaşte că Biserica lui Hristos văzută există deja, şi că ei sunt în afara ei. Însă, ,,dialogul cu religiile necreştine” este ceva cu totul diferit, reprezentând mai curând o îndepărtare conştientă de acea parte a credinţei şi conştiinţei autentic creştine pe care chiar unii catolici şi protestanţi o păstrează. El este produsul nu al ,,bunelor intenţii” umane simple, ci mai degrabă al unei ,,sugestii” diavoleşti care poate prinde doar pe cei care s-au depărtat deja atât de mult de creştinism încât sunt păgâni de fapt: închinători ai dumnezeului veacului acestuia (II Corinteni 4, 4), satana, şi următori ai oricărei mode intelectuale pe care acest dumnezeu puternic este capabil s-o inspire.

Ecumenismul ,,creştin” se bazează pe un sentiment vag, dar totuşi real al ,,creştinismului comun” care este împărtăşit de mulţi care nu cugetă sau simt prea profund cu privire la Biserică, şi ţinteşte cumva să ,,construiască” o biserică cuprinzând pe toţi aceşti ,,creştini” indiferenţi. Dar care este suportul comun pe care se poate baza ,,dialogul cu necreştinii” ? Care poate fi terenul pe care să se construiască orice fel de unitate, oricât de vagă, între creştini şi cei care nu numai că nu-L cunosc pe Hristos, ci – aşa cum este cazul cu toţi reprezentanţii de astăzi ai religiilor necreştine care sunt în contact cu creştinismul – Îl resping în mod hotărâtor pe Hristos ? Cei care, precum Mitropolitul Georges Khodre al Libanului, conduc avangarda apostaţilor or­todocşi (un nume care este pe deplin justificat când este atribuit celor care ,,cad” în mod radical din întreaga tradiţie creştină ortodoxă), vorbesc despre ,,bogăţiile spirituale” şi ,,viaţa autentic spirituală” a religiilor necreştine; dar doar prin marea siluire a semnificaţiei cuvintelor şi prin desluşirea propriilor fantezii în trăirea altora, el poate spune că păgânii găsesc în scripturile lor ,,har” şi pe ,,Hristos”, sau că ,,orice mucenic pentru adevăr, orice om persecutat pentru ceea ce crede el a fi drept, moare în comuniune cu Hristos”[11]. Cu siguranţă, aceşti oameni (fie că este un budist care îşi dă foc, un comunist care moare pentru ,,cauza” în care crede sincer, sau oricine) nu vor spune niciodată că ei Îl primesc pe ,,Hristos” sau mor pentru El, şi ideea unei mărturisiri sau a primirii inconştiente a lui Hristos este împotriva însăşi naturii creştinismului. Dacă un necreştin răzleţ pretinde că a avut experienţa lui ,,Hristos”, aceasta poate fi doar în modul pe care îl descrie Swami Vivekananda: ,,Noi, hinduşii, nu numai că tolerăm, ci ne unim cu orice religie, rugându-ne în moschee cu musulmanul, închinându-ne înaintea focului zoroastrianului, şi îngenunchind în faţa crucii creştinului” – cu alte cuvinte, doar ca una dintr-un număr de experienţe spirituale deopotrivă valide.

Nu: ,,Hristos”, oricât de redefinit sau reinterpretat [ar fi], nu poate fi numitorul comun al ,,dialogului cu religiile necreştine”, ci în cel mai bun caz poate fi doar adăugat ca un gând ulterior la o unitate care este descoperită în altă parte. Singurul numitor comun posibil între toate religiile este conceptul cu totul vag al ,,spiritualului”, care oferă într-adevăr ,,liberalilor” religioşi oportunitatea aproape nelimitată pentru teologizare nebuloasă.

Cuvântul mitropolitului Georges Khodre la întrunirea Comitetului Central al CMB de la Addis Ababa din ianuarie 1971 poate fi luat ca o încercare experimentală, timpurie de a expune o astfel de teologie ,,spirituală” a ,,dialogului cu religiile necreştine”[12]. Ridicând problema ,,dacă creştinismul este atât de inerent exclusiv faţă de alte religii pe cât s-a declarat în general până acum”, mitropolitul, lăsând la o parte ,,proiecţiile” sale mai degrabă absurde ale lui Hristos în religiile necreştine, marchează un punct esenţial: ,,Sfântul Duh”, conceput ca total independent de Hristos şi Biserica Sa, este cu adevărat numitorul comun al tuturor religiilor lumii. Referindu-se la proorocia: Voiu turna din duhul meu preste tot trupul (Ioil 2, 28), mitropolitul afirmă: „Aceasta trebuie luată ca însemnând o Cincizecime care este universală de la început … Venirea Duhului în lume nu este subor­donată Fiului … Duhul lucrează şi aplică energiile Sale potrivit Propriei iconomii şi noi am putea, din acest punct de vedere, ca locuri unde lucrează insuflarea Sa”. Noi trebuie, crede el, să ,,dezvoltăm o ecleziologie şi o misiologie în care Sfântul Duh să ocupe locul suprem”.

Desigur, toate acestea constituie o erezie care neagă însăşi natura Sfintei Treimi şi care nu are ca scop decât să submineze şi să distrugă întreaga idee şi realitate a Bisericii lui Hristos. Într-adevăr, de ce ar fi întemeiat Hristos o Biserică dacă Sfântul Duh ar acţiona inde­pendent, nu numai de Biserică, ci şi de Hristos Însuşi ? Însă, această erezie este prezentată aici mai degrabă cu titlu de încercare şi cu prudenţă, fără îndoială cu scopul de a testa răspunsul altor ,,teologi” ortodocşi înainte de a acţiona mai categoric.

În orice caz, de fapt, ,,ecleziologia Sfântului Duh” a fost scrisă deja – şi pe deasupra de un gânditor ,,ortodox”, unul din ,,profeţii” recunoscuţi ai mişcării ,,spirituale” din zilele noastre. Prin urmare, haideţi să-i cercetăm ideile pentru a vedea perspectiva pe care o dă el naturii şi scopului mişcării ,,spirituale” mai largi în care ,,dialogul cu religiile necreştine” îşi are locul său.

 

3. ,,Noua eră a Sfântului Duh”

Nicolae Berdiaev (1874-1949) nu ar fi fost considerat nicicând, în orice vremuri normale, a fi un creştin ortodox. El ar putea fi descris cel mai bine ca fiind un filozof umanist gnostic care s-a inspirat mai curând de la sectanţii şi ,,misticii” apuseni decât din izvoare ortodoxe. Că el este numit în unele cercuri ortodoxe chiar până astăzi ,,filozof ortodox” sau chiar ,,teolog” este o reflectare tristă a ignoranţei religioase a vremurilor noastre. Vom cita în continuare din scrierile sale[13].

Privind cu dispreţ la Sfinţii Părinţi, la ,,duhul ascetic monahal al Ortodoxiei istorice”, într-adevăr la acel întreg ,,creştinism conservator care … îndrumă puterile duhovniceşti ale omului doar către căinţă şi mântuire”, Berdiaev a căutat mai degrabă ,,Biserica lăuntrică”, ,,Biserica Sfântului Duh”, ,,viziunea duhovnicească a vieţii care, în secolul al XVIII-lea, şi-a găsit adăpost în lojile masonice”. ,,Biserica – credea el – este încă într-o stare doar potenţială”, este ,,incompletă”; şi el aştepta venirea unei ,,credinţe ecumenice”, o ,,plinătate a credinţei” care va uni nu numai diferitele organisme creştine (deoarece ,,creştinismul ar trebui să fie capabil să existe într-o varietate de forme în Biserica Universală”), ci şi ,,adevărurile parţiale ale tuturor ereziilor” şi ,,întreaga activitate creatoare umanistă a omului modern … ca o experienţă religioasă sfinţită în Duhul”. Se apropie un ,,nou creştinism”, un ,,nou misticism, care va fi mai profund decât religiile şi care ar trebui să le unească”. Fiindcă ,,există o mare frăţie spirituală … căreia îi aparţin nu numai Bisericile Răsăritului şi Apusului, ci şi toţi cei ale căror voinţe sunt îndreptate către Dumnezeu şi dumnezeire, de fapt toţi cei care aspiră către o formă de înălţare spirituală” – cu alte cuvinte, oameni din orice religie, sectă şi ideologie religioasă. El a prezis venirea ,,unei noi şi finale Revelaţii”, ,,noua eră a Sfântului Duh”, reînviind predicţia lui Gioacchino da Fiore, monahul latin din secolul al XII-lea care vedea cele două ere a Tatălui (Vechiul Testament) şi a Fiului (Noul Testament) făcând loc unei finale ,,ere, cea de-a treia, a Sfântului Duh”. Berdiaev scrie: ,,Lumea se îndreaptă către o nouă spiritualitate şi un nou misticism; în ele nu va mai fi nimic din perspectiva ascetică asupra lumii”. ,,Succesul mişcării către unitatea creştină presupune o nouă eră în creştinismul însuşi, o nouă şi profundă spiritualitate, care înseamnă o nouă revărsare a Sfântului Duh”.

Este clar că nu este absolut nimic în comun între aceste fantezii super-ecumeniste şi creştinismul ortodox, pe care Berdiaev îl dispreţuia de fapt. Mai mult, oricine este conştient de climatul religios din vremurile noastre va înţelege că aceste fantezii corespund în realitate unuia din curentele principale ale gândirii religioase contemporane. Berdiaev pare să fi fost într-adevăr un ,,profet”, sau mai curând să fi fost sensibil la un curent de gândire şi simţire religioasă care nu era atât de evident în zilele lui, dar a devenit aproape dominant astăzi. Pretutindeni auzim de o nouă ,,mişcare a Duhului”, şi acum un preot ortodox grec, părintele Eusebiu Stephanou îi invită pe creştinii ortodocşi să se alăture acestei mişcări când scrie despre ,,puternica revărsare a Sfântului Duh în zilele noastre”[14]. Altundeva în aceeaşi publicaţie[15], editorul asociat Ashanin invocă nu numai numele, ci şi însuşi programul lui Berdiaev: ,,Noi recomandăm scrierile lui Nicolae Berdiaev, marele profet spiritual al epocii noastre. Acest geniu spiritual … [este] cel mai mare teolog al creativităţii spirituale … Acum coconul Ortodoxiei a fost spart … Logosul divin al lui Dumnezeu conduce poporul Său către o noua înţelegere a istoriei şi misiunii sale în El. The Logos [este] vestitorul acestei noi ere, al noi stări a Ortodoxiei”.

 

4. Cartea de faţă

Toate acestea constituie fondul cărţii de faţă, care este un studiu al ,,noului” duh religios al vremurilor noastre care stă la baza şi dă inspiraţie ,,dialogului cu religiile necreştine”. Primele trei capitole oferă o abordare generală a religiilor necreştine şi a diferenţei lor radicale de creştinism, atât în ce priveşte teologia, cât şi viaţa spirituală. Primul capitol este un studiu teologic al ,,Dumnezeului” religiilor din Orientul Apropiat cu care ecumeniştii creştini speră să se unească pe baza ,,monoteismului”. Cel de-al doilea capitol se referă la cea mai puternică dintre religiile orien­tale, hinduismul, pe baza unei experienţe personale îndelungi care s-a sfârşit cu convertirea autorului de la hinduism la creştinismul ortodox; el oferă de asemenea o evaluare interesantă a semnificaţiei pe care o are pentru hinduism ,,dialogul” cu creştinismul. Cel de-al treilea capitol este o relatare personală a întâlnirii unui ieromonah ortodox cu un ,,făcător de minuni” oriental – o confruntare directă a unui creştin cu ,,spiritualitatea” necreştină.

Următoarele patru capitole sunt studii specifice ale unor mişcări spirituale semnificative din anii ‘1970. Capitolele patru şi cinci examinează ,,noua conştiinţă religioasă” cu referire specială la mişcările de ,,meditaţie” care susţin acum [că au] mulţi adepţi ,,creştini” (şi tot mai mulţi ,,foşti creştini”). Capitolul şase cercetează implicaţiile spirituale ale unui fenomen aparent nereligios al vremurilor noastre care contribuie la formarea ,,noii conştiinţe religioase” chiar printre oamenii care cred că nu sunt interesaţi deloc de religie. Capitolul şapte discută pe larg cea mai controversată mişcare religioasă printre ,,creştinii” de astăzi – ,,renaşterea harismatică” – şi încearcă să definească natura sa în lumina învăţăturii duhovniceşti ortodoxe.

În concluzie sunt discutate semnificaţia şi scopul ,,noii conştiinţe religioase” în lumina proorociei creştine cu privire la vremurile din urmă. ,,Religia viitorului” către care arată ea [noua conştiinţă religioasă] este expusă şi comparată cu singura religie care este în mod ireconciliabil în conflict cu ea: adevăratul creştinism ortodox. ,,Semnele vremurilor”, pe măsură ce ne apropiem de teribilul deceniu al anilor ‘1980, sunt toate cum nu se poate mai clare; să-i lăsăm pe creştinii ortodocşi şi pe toţi cei care doresc să-şi mântuiască sufletele în veşnicie să ia aminte şi să lucreze !

 

I. Religiile ,,monoteiste”

Avem acelaşi Dumnezeu cu necreştinii ?

„Popoarele evreiesc şi islamice, şi creştinii … aceste trei expresii ale unui monoteism identic, vorbesc cu vocile cele mai autentice şi vechi, şi chiar cele mai cutezătoare şi mai pline de încredere. De ce nu ar fi posibil ca numele aceluiaşi Dumnezeu, în loc să dea naştere opoziţiei ireconciliabile, să conducă mai curând către respect reciproc, înţelegere şi coexistenţă paşnică ? Nu ar trebui ca chemarea aceluiaşi Dumnezeu, aceluiaşi Tată, fără prejudiciu adus discuţiei teologice, să ne conducă mai degrabă într-o zi la a descoperi ceea ce este atât de evident, şi totuşi atât de dificil – că noi suntem cu toţii fiii aceluiaşi Tată, şi că, prin urmare, noi suntem cu toţii fraţi ?”

Papa Paul al Vl-lea, La Croix, 11 august 1970

 

Joi, 2 aprilie 1970, a avut loc o mare manifes­tare religioasă la Geneva. În cadrul celei de-a doua conferinţe a Asociaţiei Religiilor Unite, reprezentanţii a 10 mari religii au fost invitaţi să se reunească în Catedrala Sfântul Petru. Această ,,rugăciune comună” s-a bazat pe următoarea motivaţie: ,,Credincioşii tuturor acestor religii au fost invitaţi să coexiste în cultul aceluiaşi Dumnezeu” ! Haideţi să vedem atunci dacă această afirmaţie este validă în lumina Sfintelor Scripturi.

Pentru a explica mai bine chestiunea, ne vom limita la cele trei religii care s-au succedat istoric în această ordine: iudaismul, creştinismul şi islamismul. Aceste trei religii reclamă, de fapt, o obârşie comună: ca închinători ai Dumnezeului lui Avraam. Astfel este foarte răspândită opinia că de vreme ce noi cu toţii reclamăm că suntem urmaşii lui Avraam (iudeii şi musulmanii după trup, iar creştinii duhovniceşte), noi toţi avem ca Dumnezeu pe Dumnezeul lui Avraam şi toţi trei ne închinăm (fiecare în felul lui, bineînţeles) aceluiaşi Dumnezeu ! Şi acest Dumnezeu constituie, într-un oarecare mod, punctul nostru de unitate şi ,,înţelegere reciprocă”, şi aceasta ne invită la o ,,relaţie frăţească”, precum a subliniat marele rabin dr. Safran, parafrazându-l pe psalmist: Ce este bun sau ce este frumos, fără numai a locui fraţii împreună (Psalmi 132, 1).

Din această perspectivă este evident că Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om, Fiul împreună-veşnic cu Tatăl fără de început, Întruparea Sa, crucea Sa, slăvita Sa Înviere şi cea de-A Doua Venire a Sa înfricoşătoare devin detalii secundare care nu ne pot împiedica să ,,fraternizăm” cu cei care Îl consideră pe El ,,un simplu profet” (potrivit Coranului) sau ,,fiul unei desfrânate” (potrivit anumitor tradiţii talmudice) ! Astfel noi vom pune pe acelaşi nivel pe Iisus din Nazaret şi Mahomed. Nu ştiu ce creştin vrednic de acest nume ar putea accepta acest lucru în conştiinţa sa.

S-ar putea spune că în aceste trei religii, lăsând deoparte trecutul, s-ar putea cădea de acord că Iisus Hristos este o fiinţă extraordinară şi excepţională şi că El a fost trimis de Dumnezeu. Dar pentru noi creştinii, dacă Iisus Hristos nu este Dumnezeu, noi nu-L putem considera pe El un ,,profet” sau un ,,trimis de Dumnezeu”, ci doar un mare impostor fără seamăn, proclamându-Se Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se pe Sine astfel egal cu Dumnezeu ! (Marcu 14, 61, 62). Potrivit acestei soluţii ecumeniste de nivel supra-confesional, Dumnezeul Treimic al creştinilor ar fi acelaşi lucru cu monoteismul iudaismului, al islamismului, al ereticului antic Savelie, al anti-trinitarienilor moderni, şi al anumitor secte iluministe. Nu ar fi Trei Persoane într-o Unică Dumnezeire, ci o singură Persoană, neschimbătoare pentru unii, sau schimbând succesiv ,,măştile” (Tatăl-Fiul-Duhul) pentru alţii ! Şi cu toate acestea s-ar pretinde că acesta era acelaşi Dumnezeu !

Aici unii ar putea propune cu naivitate: ,,Totuşi cele trei religii au un punct comun: toate trei îl mărturisesc pe Dumnezeu Tatăl !” Dar potrivit sfintei credinţe ortodoxe, aceasta este o absurditate. Noi mărturisim întotdeauna: ,,Slavă Sfintei şi Celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoare şi nedespărţitei Treimi”. Cum am putea despărţi pe Tatăl de Fiul când Iisus Hristos afirmă: Eu şi Tatăl una suntem (Ioan 10, 30); şi Sfântul Apostol, Evanghelist şi Teolog Ioan afirmă clar: Tot cel ce tăgăduieşte pre Fiul, nici pre Tatăl nu are (I Ioan 2, 23).

Dar chiar dacă toate cele trei religii îl numesc pe Dumnezeu Tată: al cui Tată este El cu adevărat ? Pentru iudei şi musulmani, El este Tatăl oamenilor în planul creaţiei; pe câtă vreme pentru noi, creştinii, El este Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos spre înfiere[a prin El] (Efeseni 1, 4, 5) în planul mântuirii. Atunci ce asemănare există între paternitatea dum­nezeiască din creştinism şi cea din celelalte religii ?

Alţii ar putea spune: ,,Dar Avraam s-a închinat adevăratului Dumnezeu; şi iudeii prin Isaac şi musulmanii prin Agar sunt descendenţii acestui adevărat închinător al lui Dumnezeu”. Aici va trebui să lămurim câteva lucruri: Avraam nu s-a închinat nicidecum lui Dumnezeu în forma monoteismului unipersonal al celorlalţi, ci în forma Sfintei Treimi. Noi citim în Sfânta Scriptură: Şi s-au arătat Dumnezeu lui Avraam la stejarul lui Mamvri … şi s-a închinat până la pământ (Facerea 18, 1-2). Sub ce formă s-a închinat Avraam lui Dumnezeu ? Sub forma unipersonală, sau sub forma Treimii dumnezeieşti ? Noi, creştinii ortodocşi, cinstim această manifestare din Vechiul Testament a Sfintei Treimei în ziua Cincizecimii, când ne împodobim bisericile cu ramuri reprezentând vechii stejari, şi când cinstim în mijlocul lor icoana celor trei îngeri, exact aşa cum a cinstit-o părintele nostru Avraam !

Descendenţa trupească din Avraam nu ne poate fi de nici un folos dacă nu suntem înnoiţi prin apele botezului în credinţa lui Avraam. Şi credinţa lui Avraam era credinţa în Iisus Hristos, precum a spus Domnul Însuşi: Avraam părintele vostru a fost bucuros ca să vază ziua mea; şi a văzut, şi s-a bucurat (Ioan 8, 56).

Aceasta a fost de asemenea credinţa Proorocului şi Împăratului David, care L-a auzit pe Tatăl ceresc vorbind cu Fiul Cel de o fiinţă cu Sine: Zis-au Domnul Domnului meu (Psalmi 109, 1; Faptele Apostolilor 2, 34).

Aceasta a fost credinţa celor trei tineri în cuptorul cel cu foc când ei au fost salvaţi de Fiul lui Dumnezeu (Daniil 3, 25); şi a Sfântului Prooroc Daniil, care a avut vedenia celor două firi ale lui Iisus Hristos în taina întrupării când Fiul Omului a sosit la Cel vechi de zile (Daniil 7, 13). Iată de ce Domnul, adresându-Se posterităţii (incontestabile după trup) a lui Avraam, a spus: De aţi fi fost fii ai lui Avraam, lucrurile lui Avraam aţi fi făcut (Ioan 8, 39), şi aceste ,,lucruri” sunt ca să credeţi întru care au trimis acela (Ioan 6, 29).

Aşadar, cine sunt urmaşii lui Avraam ? Fiii lui Isaac după trup, sau fiii Agarei egipteanca ? Este Isaac sau Ismail posteritatea lui Avraam ? Ce învaţă Sfânta Scriptură prin gura dumnezeiescului apostol ?

Lui Avraam s-au grăit făgăduinţele şi seminţei lui. Nu zice: şi seminţelor, ca de mulţi; ci ca de unul: şi seminţei tale, care este Hristos (Galateni 3, 16). Iar dacă sunteţi voi ai lui Hristos, iată a lui Avraam sămânţă sunteţi, şi după făgăduinţă moştenitori (Galateni 3, 29). Deci în Iisus Hristos a devenit Avraam tată al multor neamuri (Facerea 17, 5; Romani 4, 17). După asemenea făgăduinţe şi asemenea adeveriri, ce semnificaţie are descendenţa trupească din Avraam ? Potrivit Sfintei Scripturi, Isaac este considerat sămânţa sau posteritatea, dar numai ca chip al lui Iisus Hristos.

Spre deosebire de Ismail (fiul Agarei; Facerea 16, 1 şi urm.), Isaac era născut din ,,slobozirea” minunată a unei mame sterpe, înaintată în vârstă şi contrar legilor naturii, asemănător Mântuitorului nostru, care S-a născut în chip minunat dintr-o fecioară. El a urcat Muntele Moria exact aşa cum Iisus a urcat pe Golgota, purtând pe umerii săi lemnul de jertfă. Un înger l-a izbăvit pe Isaac de moarte, exact aşa cum un înger a prăvălit piatra pentru a ne arăta nouă că mormântul era gol, că Cel Înviat nu mai era acolo. La ceasul rugăciunii, Isaac a întâlnit-o pe Reveca în câmp şi a dus-o în cortul mamei sale Sarra, exact aşa cum Hristos va întâmpina Biserica Sa pe nori pentru a o duce în lăcaşurile cereşti, Noul Ierusalim, patria mult dorită.

Nu ! Noi nu avem nicidecum acelaşi Dumnezeu cu necreştinii ! Condiţia obligatorie pentru a-L cunoaşte pe Tatăl este Fiul: Cel ce m-a văzut pre mine, a văzut pre Tatăl; nimeni nu vine la Tatăl, fără numai prin mine (Ioan 14, 9, 6). Dumnezeul nostru este un Dumnezeu întrupat, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit, şi mâinile noastre au pipăit (I Ioan 1,1). Imaterialul a devenit material pentru mântuirea noastră, precum spune Sfântul Ioan Damaschin, şi El S-a arătat pe Sine ca noi. Dar când S-a arătat El printre evreii şi musulmanii de astăzi, aşa încât noi să putem presupune că ei Îl cunosc pe Dumnezeu ? Dacă ei au o cunoştinţă a lui Dumnezeu în afara lui Iisus Hristos, atunci Hristos S-a întrupat, a murit şi a înviat în zadar !

Nu, ei nu Îl cunosc pe Tatăl. Ei au concepte despre Tatăl; însă fiecare concept despre Dumnezeu este un idol, deoarece un concept este produsul imaginaţiei noastre, o creaţie a unui dumnezeu după chipul şi asemănarea noastră. Pentru noi, creştinii, Dum­nezeu este de neconceput, de neînţeles, de nedescris şi nematerial, precum spune Sfântul Vasilie cel Mare. Pentru mântuirea noastră, El a devenit (în măsura în care noi suntem uniţi cu El) conceput, descris şi material, prin arătarea în Taina Întrupării Fiului Său. A Lui fie slava în vecii vecilor. Amin. Şi iată de ce Sfântul Chiprian al Cartaginei că cine nu are Biserica drept mamă, nu-L are pe Dumnezeu drept Tată !

Fie ca Dumnezeu să ne păzească de apostazie şi de venirea lui antihrist, ale cărei semne preliminare se înmulţesc din zi în zi. Fie ca El să ne păzească de marea ispitire pe care nici măcar cei aleşi nu vor putea s-o îndure fără harul Celui care va scurta acele zile. Şi fie ca El să ne păzească pe noi în ,,turma mică”, ,,rămăşiţa potrivit alegerii harului”, astfel încât noi asemenea lui Avraam să ne putem bucura de lumina feţei Sale, prin rugăciunile Preasfintei Maici a lui Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria, ale tuturor oştilor cereşti, norului de prooroci, mucenici, ierarhi, evanghelişti şi mărturisitori care au fost credincioşi până la moarte, care şi-au vărsat sângele pentru Hristos, care ne-au născut pe noi prin Evanghelia lui Iisus Hristos în apele botezului. Noi suntem fiii lor – slabi, păcătoşi şi nevrednici, fără îndoială; dar nu vom întinde mâinile noastre către un dumnezeu străin ! Amin.

Părintele Vasilie Sakkas

La Foi Transmise, 5 aprilie 1970

 

II. Puterea dumnezeilor păgâni

Atacul hinduismului asupra creştinismului

Toţi dumnezeii păgânilor sunt draci

(Psalmi 95, 5)

Următorul articol provine din experienţa unei femei care, după ce a urmat liceul într-o mânăstire romano-catolică, a practicat hinduismul timp de 20 ani până când în cele din urmă, cu darul lui Dumnezeu, ea s-a convertit la credinţa ortodoxă, găsind sfârşitul căutării ei a adevărului în Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei. Ea locuieşte în prezent pe coasta de vest. Fie ca cuvintele ei să servească pentru a deschide ochii acelor creştini ortodocşi care ar putea fi tentaţi să-i urmeze pe teologii ,,liberali” orbi care îşi fac apariţia acum chiar în Biserica Ortodoxă şi al căror răspuns la atacul neo-păgânismului asupra Bisericii lui Hristos este de a purta un ,,dialog” cu vrăjitorii lui şi de a li se alătura în închinarea la înşişi dumnezeii păgânilor

 

1. Atracţiile hinduismului

Aveam doar 16 ani când două evenimente au schimbat cursul vieţii mele. Veneam la mânăstirea catolică dominicană din San Rafael (California) şi întâlneam creştinismul pentru prima oară. În acelaşi an am întâlnit şi hinduismul în persoana unui călugăr hindus, un swami, care avea să-mi devină în scurt timp guru sau învăţător. A început o bătălie, dar nu aveam să înţeleg acest lucru timp de aproape 20 ani.

La mânăstire am fost învăţată adevărurile fundamentale ale creştinismului. Aici se află tăria celui smerit şi o cursă pentru cel mândru. Sfântul Apostol Iacov a scris cu adevărat: Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (Iacov 4, 6). Şi cât de mândră eram; nu vroiam să accept păcatul originar şi nu vroiam să accept iadul. Şi am avut multe discuţii împotriva lor. O soră cu multă dragoste mi-a dat cheia când a spus: ,,Roagă-te pentru darul credinţei”. Dar deja învăţătura acelui swami pusese stăpânire pe mine, şi socoteam că este înjositor să rog pe cineva, chiar pe Dumnezeu, pentru orice. Dar mult mai târziu, mi-am adus aminte ce a spus ea. După mulţi ani sămânţa credinţei creştine care fusese sădită în mine a ieşit la iveală dintr-o mare nesfârşită de disperare.

Cu timpul, natura cărţilor pe care le aduceam cu mine la şcoală, toate în învelitori închise, a fost descoperită. Cărţi precum Bhagavad Gita, Upanişadele, Vedantasara, Ashtavakra Samhita … În parte, secretul meu era descoperit, dar nu s-a spus nimic mai mult. Fără îndoială, surorile credeau că-mi va trece, aşa cum trec într-adevăr cele mai multe fantezii intelectuale ale tinerelor fete. Dar o maică îndrăzneaţă mi-a spus adevărul. Este un adevăr foarte neplăcut şi unul care arareori este auzit astăzi. Ea mi-a spus că voi merge în iad dacă mor în hinduism după ce am cunoscut adevărul creştinis­mului. Sfântul Apostol Petru o spune astfel: Ori de ce este cineva biruit de aceea s-a şi robit. Că dacă după ce au scăpat de la spurcăciunile lumii prin cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu acelea iarăşi împleticindu-se, se biruiesc, s-au făcut lor cele de pre urmă mai rele decât cele dintâi, pentru că mai bine era lor a nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât după ce o au cunoscut, a se întoarce înapoi de la sfânta poruncă ce li s-au dat lor (II Petru 2, 19-21). Cât am dispreţuit-o pe acea soră pentru bigotismul ei. Dar dacă ea ar trăi astăzi, i-aş mulţumi din toată inima. Ce mi-a spus ea m-a deranjat, aşa cum face adevărul, şi avea să mă conducă în cele din urmă către plinătatea Sfintei Ortodoxii.

Lucrul important pe care l-am dobândit la mânăstire a fost un punct de reper, şi într-o bună zi aveam să-l folosesc pentru a descoperi că hinduismul este o înşelătorie.

Situaţia s-a schimbat atât de mult de când eram la şcoală. Ceea ce era un caz izolat de hinduism s-a transformat într-o epidemie. Acum cineva trebuie să aibă o înţelegere inteligentă a dogmaticii hinduse dacă trebuie să preîntâmpine ca tinerii creştini să comită o sinucidere spirituală când ei întâlnesc religiile orientale.

Atracţia hinduismului are întreg spectrul; există dezmierdări pentru fiecare facultate şi atracţii pentru fiecare slăbiciune, dar îndeosebi pentru mândrie. Şi fiind foarte mândră, chiar la 16 ani, am căzut pradă mai întâi acestora. Păcatul originar, iadul, şi problema durerii mă preocupau. Nu le-am luat niciodată în serios înainte de a veni la mânăstire. Atunci, swami mi-a prezentat o alternativă ,,satisfăcătoare din punct de vedere intelectual” pentru fiecare dogmă creştină inconfortabilă. Iadul era, la urma urmei, doar o stare temporară a sufletului cauzată de propria karmă rea (acţiuni din trecut) în această viaţă sau într-o viaţă anterioară. Şi, desigur, o cauză finită nu putea avea un efect infinit. Păcatul originar era transmutat în mod extraordinar în dumnezeirea originară. Aceasta [dumnezeirea] era dreptul meu din naştere, şi nimic nu putea vreodată să abroge acest sfârşit slăvit. Eu eram dumnezeiască. Eu eram Dumnezeu: ,,Visătorul infinit, care visează visuri finite”.

În ce priveşte problema durerii, filozofia hindusă cunoscută ca Vedanta avea un sistem filozofic cu adevărat elegant care se ocupa de ea. Într-un cuvânt, durerea era maya sau iluzie. Nu avea o existenţă reală – şi mai mult, advaitinul putea pretinde că poate dovedi aceasta !

În altă gamă, hinduismul face apel la însăşi eroarea de a presupune că omul se poate desăvârşi: prin educaţie (în termenii lor, sistemul guru) şi prin ,,evoluţie” (dezvoltarea progresivă constantă a omului din punct de vedere spiritual). Un argument este de asemenea construit din punctul de vedere al relativităţii culturale; aceasta şi-a asumat acum o asemenea respectabilitate încât este un veritabil păcat (pentru cei care nu cred în păcat) a contesta relativitatea de orice fel. Ce ar putea fi mai rezonabil, spun ei, decât ca diferite naţiuni şi popoare să Se închine lui Dumnezeu în mod diferit ? Dumnezeu, la urma urmei, este Dumnezeu, şi varietatea de moduri de închinare contribuie la o ,,îmbogăţire” religioasă generală.

Dar probabil cea mai irezistibilă atracţie este pragmatismul. Întreaga construcţie filozofică a hinduismului se sprijină pe instrucţiunile religioase practice date discipolului de gurul său. Cu aceste practici, discipolul este invitat să verifice filozofia prin propria experienţă. Nimic nu trebuie acceptat pe baza credinţei. Şi contrar noţiunilor populare, nu există nici o taină – doar o cantitate colosală de materiale ezoterice – astfel că pur şi simplu nu este nevoie de credinţă. Ţi se spune: ,,Încearcă, şi vezi dacă merge”. Această abordare pragmatică este ispitirea supremă a minţii occidentale. Pare atât de ,,ştiinţifică”. Dar aproape orice elev cade tocmai într-un soi de eroare pragmatică: adică, dacă practicile funcţionează (şi ele chiar funcţionează), el crede că sistemul este adevărat şi implicit că este bun. Aceasta, desigur, nu rezultă. Tot ceea ce poate fi spus cu adevărat este: dacă ele funcţionează, atunci funcţionează. Dar pierzând din vedere acest fapt, tu poţi înţelege cum o mică experienţă psihică dă bietului elev o foarte mare încredinţare.

Aceasta mă conduce către ultima desfătare pe care o voi menţiona, care este ,,experienţele spirituale”. Acestea sunt psihice şi/sau demonice la origine. Dar care dintre practicanţi are vreun mod de a deosebi înşelarea de adevărata experienţă spirituală ? Ei nu au un punct de reper. Dar nu cred că ceea ce văd, aud, miros şi ating în aceste experienţe sunt rezultatul unei simple aberaţii mintale. Ele nu sunt. Ele sunt ceea ce tradiţia noastră ortodoxă numeşte înşelare diavolească. Acesta este un termen important, deoarece se referă la condiţia exactă a unei persoane care are ,,experienţe spirituale” hinduse. El acoperă întreaga gamă de experienţe spirituale false: de la simpla înşelare şi ademenire la posedarea efectivă. În fiecare caz, ceea ce este contrafăcut este luat de autentic şi efectul total este o creştere accelerată a mândriei. Un sentiment cald, confortabil de importanţă specială se instalează în persoana aflată în înşelare, şi aceasta compensează toate austerităţile şi durerea.

În prima sa epistolă, Sfântul [Apostol şi Evanghelist] Ioan îi avertizează pe primii creştini: Iubiţilor, să nu credeţi pre tot duhul, ci să ispitiţi duhurile de sunt de la Dumnezeu (I Ioan 4, 1).

Sfântul Grigorie Sinaitul avea grijă să-i înveţe pe monahii săi despre pericolele acestor experienţe: ,,Pretutindeni, în preajma începătorilor şi a celor încăpăţânaţi, demonii obişnuiesc să întindă mrejele cugetelor şi închipui­rilor vătămătoare şi le pregătesc gropi pentru căderea lor”. Un monah l-a întrebat: ,,Ce să facă un om când demonul ia chipul unui înger de lumină ?” Sfântul a răspuns: ,,În acest caz, omul are nevoie de o mare putere de discernământ pentru a deosebi între bine şi rău. Deci, în neatenţia voastră, nu fiţi entuziasmaţi prea repede de ceea ce vedeţi, ci fiţi grei (nu uşor de mişcat) şi, cercând cu atenţie totul, primiţi binele şi respingeţi răul. Întotdeauna trebuie să cercetaţi, şi doar după aceea să credeţi. Cunoaşteţi că lucrările harului sunt manifeste, şi demonul, în ciuda transformărilor sale, nu le poate imita: şi anume, blândeţea, bunăvoinţa, smerenia, ura faţă de lume, tăierea patimilor şi poftelor – care sunt urmările harului. Lucrările demonilor sunt: aroganţa, îngâmfarea, intimidarea şi tot ce este rău. Prin astfel de lucrări tu vei fi capabil să discerni dacă lumina care străluceşte în inima ta este de la Dum­nezeu sau de la satana. Frunza de salată seamănă cu cea de muştar, şi oţetul seamănă la culoare cu vinul; dar când le guşti, cerul gurii discerne şi face diferenţa între ele. În acelaşi fel sufletul, dacă are discernământ, poate face deosebirea prin gustul mintal între darurile Sfântului Duh şi fantezii şi înşelări ale satanei”.

Cel mai vulnerabil faţă de înşelarea diavolească este aspirantul prost îndrumat sau mândru. Şi succesul şi durabilitatea hinduismului depinde în foarte mare măsură de acest misticism fals. Cât de atrăgător este a te folosi de tineri, care au fost deja iniţiaţi în aceste tipuri de experienţe. Ultimii câţiva ani au cunoscut înflorirea şi proliferarea swami-urilor. Ei vedeau şansa lor de a dobândi faimă şi bogăţie în această piaţă gata pentru utilizare. Şi au profitat de ea.

 

2. Un război al dogmei

Astăzi creştinismul ia lovituri într-un război care este nevăzut de credincioşi. Şi dacă poate, el va străpunge inima înainte de a-şi declara numele. Duşmanul este hinduismul, şi războiul care se duce este un război al dogmei.

Când au fost înfiinţate Societăţile Vedanta în această ţară (America), la începutul secolului, primele eforturi erau îndreptate către a stabili că nu exista nici o diferenţă reală între hinduism şi creştinism. Nu numai că nu exista un conflict, dar un bun creştin ar fi un creştin mai bun prin studiul şi practica Vedantei; el va înţelege creştinismul real.

În conferinţele timpurii, swami-i încercau să arate că acele idei care păreau caracteristice creştinismului – precum Cuvântul şi crucea – îşi aveau de fapt originea în India. Iar acele idei caracteristice hinduismului – precum reîncarnarea, transmigraţia sufletului şi samadhi (sau transa) – se găseau de asemenea în scriptura creştină, când aceasta era interpretată corect.

Cu acest tip de momeală se prindeau mulţi creştini sinceri, dar rău îndrumaţi. Efortul de început era împotriva a ceea ce ar putea fi numit dogme ,,sectare”, şi pentru o religie aşa-zis ştiinţifică bazată pe un studiu comparativ al tuturor religiilor. Accentul iniţial era întotdeauna pe ideea că nu există nici o diferenţă. Totul este una. Toate diferenţele sunt doar la suprafaţă; ele sunt aparente sau relative, nu reale. Toate acestea sunt limpezi din conferinţele publicate care erau ţinute la începutul anilor ’1900. Astăzi noi suntem într-un mare pericol deoarece acest efort a fost încununat de succes.

Acum, limbajul cotidian are cuvântul ,,dogmă” ca un termen ironic. Dar acest dispreţ nu şi-ar fi putut avea obârşia de la cei care ştiu că ea se referă la cea mai preţioasă moştenire a Bisericii. Cu toate acestea, odată ce conotaţia negativă a fost împământenită, cei timizi, cărora nu le place niciodată să fie asociaţi cu ceea ce este nepopular, au început să vorbească despre ,,dogma rigidă”, ceea ce este redundant, dar vădeşte dezaprobarea. Astfel atitudinea a fost absorbită în mod insidios de criticii ,,cu vederi largi” care sau nu au ştiut că dogma declară ce este creştinismul, sau pur şi simplu nu le-a plăcut ce este creştinismul în sine.

Predispoziţia care s-a născut din aceasta, a multor creştini, de a bate în retragere când se confruntau cu acuzaţia că respectă dogma le-a dat hinduşilor nu puţin ajutor. Şi ajutorul dinlăuntru avea avantaje strategice.

Este incredibil că puţini văd că însăşi puterea care va răsturna dogma creştină nu este nimic altceva decât un sistem opus de dogme. Cele două [religii] nu se pot amesteca sau ,,îmbogăţi” una pe alta deoarece ele sunt cu totul opuse.

Dacă creştinii sunt convinşi să arunce sau – ceea ce este tactic mai ingenios – să altereze dogmele lor pentru a se adapta cererii pentru un creştinism mai la zi sau ,,universal”, ei au pierdut tot, fiindcă ceea ce este preţuit de creştini şi de hinduşi este obţinut direct din dogmele lor. Iar dogmele hinduse sunt o tăgăduire directă a dogmelor creştine. Aceasta ne conduce la o concluzie cutremurătoare: ceea ce creştinii cred că este rău, hinduşii cred că este bine, şi invers: ceea ce hinduşii cred că este rău, creştinii cred că este bine.

Adevărata luptă constă în aceasta: cel mai mare păcat pentru creştin este cea mai mare realizare a binelui pentru hindus. Creştinii au recunoscut întotdeauna că mândria este păcatul fundamental – izvorul tuturor păcatelor. Şi Lucifer este arhetipul când el spune: În cer mă voiu sui, deasupra stelelor cerului voiu pune scaunul meu, şedea-voiu pre muntele cel înalt, preste munţii cei înalţi, care sunt spre miazănoapte. Sui-mă-voiu deasupra norilor, fi-voiu asemenea celui Preaînalt (Isaia 14, 13-14). La un nivel inferior, mândria este cea care transformă virtuţile omului în păcate. Dar pentru hindus în general, şi  pentru advaitin sau vedantan în special, singurul ,,păcat” este a nu crede în tine şi în omenire ca în Dumnezeu Însuşi. În cuvintele lui Swami Vivekananda (care a fost cel mai mare susţinător modern al Vedanta): ,,Voi nu înţelegeţi încă India ! Noi indienii suntem de fapt închinători ai Omului. Dumnezeul nostru este Omul !” Doctrina mukti sau mântuirea constă în aceasta: ,,Omul trebuie să devină dumnezeiesc prin împlinirea dumnezeiescului”.

Din acestea se poate vedea că dogmele hinduismului şi creştinismului stau faţă în faţă, fiecare înfruntând-o pe cealaltă în ce priveşte firea lui Dumnezeu, firea omului şi scopul existenţei umane.

Dar când creştinii acceptă propaganda hindusă potrivit căreia nu se dă nici o bătălie, că diferenţele dintre creştinism şi hinduism sunt doar aparente şi nu sunt reale, atunci ideile hinduse sunt libere să preia sufletele creştinilor, câştigând bătălia fără luptă. Şi rezultatul final al acestei bătălii este cu adevărat şocant; puterea de corupere a hinduismului este imensă. În cazul meu propriu, cu toată educaţia fundamental sănătoasă pe care am primit-o la mânăstire, 20 ani în hinduism m-au dus chiar la porţile iubirii răului. Vedeţi, în India, ,,Dumnezeu” este de asemenea adorat ca Rău, sub forma zeiţei Kali. Dar despre aceasta voi vorbi în secţiunea următoare, despre practicile hinduse.

Acesta este finalul pus deoparte când nu mai există dogma creştină. Spun aceasta din experienţă personală, deoarece eu m-am închinat lui Kali în India şi în această ţară. Şi cu ea, care este satan, nu este de glumit. Dacă renunţi la Dumnezeul cel Viu, tronul nu va rămâne gol.

 

3. Locuri şi practici hinduse

În 1956 am făcut muncă de teren cu vânătorii de capete din Filipine. Mă interesa religia primitivă – mai ales în ceea ce este numit zonă ,,ne-aculturată”[16], unde au fost puţini misionari. Când am sosit la Ifugao (acesta este numele tribului), nu credeam în magia neagră; când am plecat, credeam. Un preot Ifugao (un munbaki) pe nume Talupa a devenit cel mai bun prieten al meu şi informator. Cu timpul am aflat că el era faimos pentru iscusinţa în magia neagră. El m-a dus la baki, care este o ceremonie de magie rituală care avea loc aproape în fiecare noapte în timpul sezonului de recoltare. În jur de 12 preoţi se adunau într-o colibă şi petreceau noaptea invocând zeităţile şi strămoşii, bând vin de orez şi făcând sacrificii celor două figurine mici cunoscute ca bulol. Ele erau spălate în sânge de pui, care era strâns într-un vas şi întrebuinţat pentru a ghici viitorul înainte de a fi folosit pentru figurine. Ei cercetau sângele pentru mărimea şi numărul bulelor din el, timpul de coagulare; de asemenea, culoarea şi configuraţia organelor puiului le dădeau informaţii. În fiecare noapte luam notiţe cu conştiinciozitate. Dar acesta era doar începutul.

Nu voi intra în detaliile magiei Ifugao; ajunge să spun că atunci când am plecat, văzusem o asemenea varietate şi cantitate de întâmplări supranaturale că orice explicaţie ştiinţifică era efectiv imposibilă. Dacă am fost predispusă spre a crede ceva atunci când am sosit, era că magia avea o explicaţie cu totul naturală. De asemenea, permiteţi-mi să spun că nu mă sperii foarte uşor. Dar adevărul este că am părăsit tribul Ifugao deoarece am văzut că ritualurile lor nu numai că aveau efect, dar ele au avut efect asupra mea – cel puţin de două ori.

Spun toate acestea ca ceea ce spun despre practicile şi locurile de închinare hinduse să nu pară incredibil, produsul unei ,,minţi înfierbântate”.

După 11 ani de la episodul Ifugao, am făcut un pelerinaj la Peştera Amarnath din Munţii Himalaya (foto). Tradiţia hindusă o socoteşte cel mai sacru loc de închinare la zeul Shiva, locul unde el se arată închinătorilor lui şi le face daruri. Este o călătorie lungă şi dificilă peste Mahaguna, o trecătoare aflată la 14.000 picioare, şi peste un gheţar; deci exista o grămadă de timp pentru a mă închina lui mintal pe drum, mai ales deoarece băiatul care conducea grupul de ponei nu vorbea engleza, şi eu nu vorbeam hindusa. De data aceasta eram predispusă spre a crede că zeul căruia m-am închinat şi la care am meditat ani în şir mi se va arăta cu bunăvoinţă.

Chipul lui Shiva din peşteră este în sine o curiozitate: un chip de gheaţă format de apa care picură. El creşte şi descreşte odată cu luna. Când este lună plină, chipul natural atinge tavanul peşterii – aproximativ 15 picioare – şi când luna este întunecată nu rămâne aproape nimic din el. Şi astfel creşte şi descreşte în fiecare lună. Din câte ştiu, nimeni nu a explicat acest fenomen. M-am apropiat de peşteră într-un moment prielnic, când chipul crescuse pe deplin. Eram pregătită să mă închin zeului meu cu nuci verzi de cocos, tămâie, bucăţi de textile roşii şi albe, nuci, stafide şi zahăr – toate articolele prescrise potrivit ritualului. Am intrat în peşteră cu lacrimi de devoţiune. Ce s-a întâmplat apoi este greu de descris. Locul era vibrant – exact ca o colibă Ifugao cu baki în toi. Buimăcită să găsesc un loc cu o atmosferă rea inexplicabilă, am ieşit vomitând înainte ca preotul să poată termina să aducă jertfa mea chipului de gheaţă.

Faţada hinduismului s-a fisurat când am intrat în peştera lui Shiva, dar a mai trecut ceva vreme până m-am eliberat. În această perioadă, am căutat ceva care să susţină edificiul care se prăbuşea, dar nu am găsit nimic. Privind retrospectiv, mi se pare că noi ştim adeseori că ceva este efectiv rău, cu mult înainte de a crede cu adevărat. Acest lucru se aplică ,,practicilor spirituale” hinduse tot atât de mult ca aşa-ziselor ,,sfinte locuri”.

Când un elev este iniţiat de guru, i se dă o mantră sanscrită (o formulă magică personală), şi practici religioase specifice. Acestea sunt în întregime ezoterice şi există în tradiţia orală. Nu le vei găsi tipărite şi este foarte puţin probabil să afli ceva despre ele de la un iniţiat, din cauza sancţiunilor aspre care sunt impuse pentru a proteja acest secret. De fapt, guru îl invită pe discipolul său să experimenteze filozofia prin propria experienţă. Ideea este că aceste practici dau rezultate într-adevăr. Elevul poate dobândi puteri sau siddhis. Acestea sunt lucruri precum citirea gândurilor, puterea de a vindeca sau de a distruge, de a produce obiecte, de a prezice viitorul şi aşa mai departe – toată gama scamatoriilor de salon psihice fatale. Însă mult mai periculos ca aceasta, el cade în mod invariabil într-o stare de înşelare diavolească, când ia mirajul drept realitate. El are ,,experienţe duhovniceşti” de o dulceaţă şi pace nemărginite. Are viziuni ale zeităţilor şi ale luminii. (Ne-am putea aminti că Lucifer însuşi se poate arăta ca un înger de lumină.) Prin ’miraj’ nu vreau să spun că el nu trăieşte cu adevărat aceste lucruri; vreau să spun mai degrabă că ele nu sunt de la Dumnezeu. Există, desigur, construcţia filozofică care susţine orice experienţă, astfel că practicile şi filozofia se susţin una pe alta şi sistemul devine foarte solid.

În realitate, hinduismul nu este atât o preocupare intelectuală cât un sistem de practici, şi acestea sunt pur şi simplu magie neagră. Adică, dacă faci gestul x, obţii lucrul y: un contract simplu. Dar termenii [contractului] nu sunt precizaţi şi arareori un elev întreabă de unde provin experienţele sau cine îi dă lui această cinste sub forma puterilor şi experienţelor ,,frumoase”. Este situaţia faustiană clasică, dar ceea ce prac­ticantul nu ştie este că preţul poate fi chiar sufletul său nemuritor.

Există o serie vastă de practici – practici care corespund oricărui temperament. Zeitatea aleasă poate fi cu formă: un zeu sau o zeiţă; sau fără formă: Brahmanul Absolut. Relaţia cu Idealul ales variază de asemenea: poate fi cea a unui copil, mame, tată, prieten, iubit, slujitor sau, în cazul Advaita Vedanta, ,,relaţia” este identitate. În momentul iniţierii, guru îi dă discipolului său o mantra şi aceasta determină calea pe care el o va urma şi practicile pe care le va face. Guru dictează de asemenea cum îşi va duce discipolul viaţa lui de zi cu zi. În Vedanta (sau sistemul monistic), discipolii singuri nu trebuie să se căsătorească; toate puterile lor trebuie să fie îndreptate către succes în practici. Un discipol sincer nici nu mănâncă carne, deoarece carnea toceşte ascuţimea percepţiei. Guru este socotit literalmente Dumnezeu Însuşi – el este Mântuitorul discipolului.

La bază, numeroasele exerciţii ,,spirituale” derivă doar din câteva practici fundamentale. Le voi enumera în fugă.

În primul rând, este idolatrie. Poate fi închinarea la o statuetă sau o imagine, cu jertfe de lumânări, camfor, tămâie, apă şi dulciuri. Zeităţii i se poate face vânt cu un evantai din coadă de iac, poate fi îmbăiată, îmbrăcată şi pusă în pat. Toate acestea sună foarte copilăreşte, dar este prudent să nu subestimăm experienţele psihice pe care le pot scoate la iveală. Idolatria vedantică ia forma închinării la sine – mintal sau extern, cu toată recuzita rituală. O zicală aforistică din India rezumă această închinare la sine: So Ham, So Ham, sau ,,Eu sunt el, eu sunt el”.

Apoi, este Japa, sau repetarea mantrei sanscrite dată discipolului la iniţierea sa. De fapt, este psalmodierea unei formule magice.

Pranayama constă din exerciţii de respiraţie exe­cutate împreună cu Japa. Există alte practici care sunt caracteristice pentru Tantra sau închinarea la Dumnezeu ca Mamă, principiul feminin, putere, energie, principiu al evoluţiei şi acţiunii. Ele sunt cunoscute sub numele de cele 5 M-uri. Ele sunt în mod făţiş rele şi mai curând făcătoare de boală, aşa că nu le voi descrie. Dar ele, de asemenea, şi-au făcut drum către această ţară. Swami Vivekananda prescria acest soi de hinduism împreună cu Vedanta. El spunea: ,,Mă închin Teribilului ! Este o greşeală să susţinem că toţi oamenii caută plăcerea. La fel de mulţi se nasc pentru a căuta durerea. Haideţi să ne închinăm Terorii de dragul Ei. Cât de puţini au îndrăznit să se închine Morţii, sau lui Kali ! Haideţi să ne închinăm Morţii !” Din nou, cuvintele lui Swami despre zeiţa Kali: ,,Sunt unii care sfidează existenţa zeiţei Kali. Însă astăzi ea este acolo, printre oameni. Ei sunt înnebuniţi de teamă, şi soldaţii au fost chemaţi să împartă moartea. Cine poate spune că Dumnezeu nu Se manifestă ca Rău, aşa cum Se manifestă ca Bine ? Dar numai hindusul îndrăzneşte să I Se închine ca Răului”[17].

Marele păcat este că această practică a răului este săvârşită cu convingerea fermă că este bună. Şi mântuirea, care este în zadar căutată prin efortul egoist neobosit în hinduism, poate fi lucrată doar de Dumnezeu prin lepădarea de sine creştină.

 

4. Evanghelizarea Apusului

În 1893, un călugăr hindus necunoscut sosea la Parlamentul Religiilor din Chicago[18]. Era Swami Vivekananda, pe care l-am menţionat deja. El a făcut o impresie uluitoare asupra celor care l-au ascultat, atât prin înfăţişarea sa – purtând turban şi înveşmântat în portocaliu şi purpuriu – cât şi prin ceea ce a spus. El a fost făcut de îndată vedeta înaltei societăţi din Boston şi New-York. Filozofii de la Harvard erau foarte impresionaţi. Şi nu a durat mult până când el a adunat un nucleu puternic de discipoli care l-au susţinut pe el şi visul său grandios: evanghelizarea lumii apusene prin hinduism, şi mai ales prin hinduismul vedantic (monist). Au fost înfiinţate Societăţi Vedanta în marile oraşe ale acestei ţări şi în Europa. Mai importantă era introducerea ideilor vedantice în curentul principal al gândirii academice. Răspândirea era scopul. Prea puţin conta pentru Vivekananda dacă se credea sau nu în hinduism, câtă vreme mesajul Vedantei ajungea pretutindeni. De multe ori el spunea: ,,Bateţi la fiecare uşă. Spuneţi fiecărui om că el este divin”.

Swami Vivekananda la Parlamentul Religiilor, alături de Virchand Gandhi, Hewivitarne Dharmapala

Astăzi părţi ale mesajului său sunt aduse în cărţi broşate pe care le poţi găsi în orice librărie – cărţi de Aldous Huxley, Christopher Isherwood, Somerset Maugham, Teilhard de Chardin, şi chiar Thomas Merton.

Desigur, Thomas Merton constituie o ameninţare aparte pentru creştini, deoarece el se prezintă pe sine ca fiind un monah creştin contemplativ, şi lucrarea sa a afectat deja esenţa romano-catolicismului, monahismul său. Cu puţin timp înainte de moartea sa, părintele Merton a scris o introducere apreciativă la o nouă traducere a scrierii Bhagavad Gita, care este manualul spiritual sau ,,biblia” tuturor hinduşilor, şi una din pietrele de temelie ale monismului sau Advaita Vedanta. Trebuie amintit că Gita se opune aproape oricărei învăţături importante a creştinismului. Cartea sa despre Maeştrii Zen, publicată postum, este de asemenea demnă de menţionat, pentru că întreaga lucrare se bazează pe o eroare perfidă: presupunerea că toate aşa-numitele ,,experienţe mistice” din orice religie sunt adevărate. El ar fi trebuit să ştie mai bine. Avertismentele împotriva acestei afirmaţii sunt vehemente şi limpezi, atât în Sfânta Scriptură cât şi la Sfinţii Părinţi.

Astăzi eu cunosc o mânăstire catolică în California unde călugări sihăstriţi experimentează practici religioase hinduse. Ei erau îndrumaţi de un indian care a devenit preot catolic. Dacă terenul nu ar fi fost pregătit, cred că astfel de lucruri nu s-ar fi putut petrece. Dar, la urma urmei, acesta era scopul venirii lui Vivekananda în Apus: să pregătească terenul.

Mesajul vedantic al lui Vivekananda este destul de simplu. El pare mai mult decât este din cauza capcanelor lui: un jargon sanscrit năucitor şi o structură filozofică foarte complicată. Mesajul este în fond acesta: toate religiile sunt adevărate, dar Vedanta este adevărul ultim. Diferenţele sunt doar o chestiune de ,,niveluri de adevăr”. În cuvintele lui Vivekananda: ,,Omul nu călătoreşte de la eroare către adevăr, ci urcă din adevăr în adevăr, din adevăr care este mai jos în adevăr care este mai sus. Materia de astăzi este spiritul de mâine. Viermele de astăzi este dumnezeul de mâine”. Vedanta se bazează pe aceasta: că omul este Dumnezeu. Deci omul este cel care lucrează propria mântuire. Vivekananda o spune astfel: ,,Cine poate ajuta infinitul ? Chiar mâna care vine către tine din întuneric va trebui să fie propria ta mână”.

Vivekananda era îndeajuns de deştept ca să ştie că Vedanta prezentată corect ar fi prea mult pentru creştini ca s-o urmeze numaidecât. Dar ,,nivelurile de adevăr” asigurau o punte reuşită către ecumenismul perfect – unde nu există nici un conflict deoarece toată lumea are dreptate. În cuvintele lui Swami: ,,Dacă o religie este adevărată, atunci toate celelalte trebuie să fie de asemenea adevărate. Astfel, credinţa hindusă este a ta tot atât de mult ca şi a mea. Noi hinduşii nu numai că tolerăm, dar ne unim cu fiecare religie, rugându-ne în moscheea mahomedanului, închinându-ne focului zoroastrului, şi îngenunchind în faţa crucii creştinului. Noi ştim că toate religiile deopotrivă, de la cel mai primitiv fetişism până la cel mai înalt absolutism, nu sunt decât tot atâtea încercări ale sufletului omenesc de a pricepe şi a realiza Infinitul. Deci noi adunăm toate aceste flori şi, legându-le laolaltă cu corzile iubirii, facem din ele un buchet minunat de adorare”.

Însă, toate religiile erau doar paşi către religia finală, care era Advaita Vedanta. [Vivekananda] avea un dispreţ aparte pentru creştinism, care în cel mai bun caz este un ,,adevăr de jos” – un adevăr dualist. În conversaţiile particulare, el spunea că numai un laş ar întoarce celălalt obraz. Dar indiferent ce spunea despre alte religii, el se întorcea întotdeauna la necesitatea Advaitei Vedanta. ,,Arta, ştiinţa şi religia – spunea el – nu sunt decât trei moduri diferite de a exprima un singur adevăr. Dar pentru a înţelege aceasta noi trebuie să avem teoria Advaitei”.

Atracţia pe care o exercită aceste idei asupra tinere­tului de astăzi este evidentă. Vedanta declară libertatea totală a fiecărui suflet de a fi el însuşi. Ea neagă orice distincţie între sacru şi profan: ele sunt doar modalităţi diferite de exprimare a singurului adevăr. Şi singurul scop al religiei este de a se îngriji de necesităţile temperamentelor diferite: un dumnezeu şi o practică potrivită pentru fiecare. Într-un cuvânt, religia este ,,fă ceea ce-ţi convine”.

Toate acestea pot părea deplasate; dar Vivekananda a făcut o treabă eficientă. Acum vă voi arăta cât de bine a reuşit el să introducă aceste idei hinduse în romano-catolicism, unde succesul său a fost cel mai impresionant.

Swami Vivekananda, septembrie 1893, Chicago

Pe partea stângă, Vivekananda a scris: ,,Infinitule pur şi sfânt – dincolo de gând, dincolo de însuşiri, mă închin ţie”

Swami Vivekananda a venit pentru prima oară în America pentru a reprezenta hinduismul la Parlamentul Religiilor din 1893. În 1968 a fost aniversarea a 75 ani de la acest eveniment, şi la acea vreme s-a ţinut un Simpozion al Religiilor sub auspiciile Societăţii Vivekananda Vedanta din Chicago. Romano-catolicismul era reprezentat de un teolog dominican de la Universitatea De Paul, părintele Robert Campbell. Swami Bhashyananda a deschis întrunirea cu citirea unor mesaje de bune urări din partea a trei oameni foarte importanţi. Cel de-al doilea era de la un cardinal american.

Părintele Campbell a început sesiunea de după amiază cu o prelegere despre conflictul dintre tradiţionalişti şi modernişti în catolicismul con­temporan. El spunea: ,,În propria mea universitate, studiile privind atitudinile studenţilor catolici arată o mare înclinaţie faţă de vederile liberale în ultimii 5 sau 6 ani. Ştiu că marele Swami Vivekananda ar fi el însuşi în favoarea celor mai multe tendinţe în direcţia creştinismului liberal”. Ceea ce părintele Campbell aparent nu ştia era că doctrinele moderniste pe care le-a descris nu erau câtuşi de puţin creştine; ele erau pur şi simplu Vedanta.

Ca să nu existe o chestiune de interpretare greşită, voi cita cuvintele părintelui despre poziţia moderniştilor cu privire la 5 aspecte de credinţă, exact aşa cum au apărut în trei jurnale internaţionale: Prabuddha Bharala, publicat la Calcutta; Vedanta Kesheri, publicat la Madras, şi Vedanta and the West, care apare la Londra.

Despre dogme: ,,Adevărul este o noţiune relativă, aceste doctrine şi dogme (adică, natura lui Dumnezeu, cum ar trebui să trăiască omul, şi viaţa de apoi) nu sunt lucruri imuabile, ele se schimbă, şi ajungem în punctul în care noi negăm unele lucruri pe care le-am afirmat altădată ca adevăruri sacre”.

Despre Dumnezeu: ,,Iisus este dumnezeiesc, adevărat, dar oricare dintre noi poate fi dumnezeiesc. În realitate, în multe puncte, cred că veţi găsi că perspectiva creştină liberală se mişcă în direcţia Orientului în mare parte din filozofia ei – atât în conceptul unui Dumnezeu impersonal, cât şi în conceptul că noi suntem dumnezeieşti cu toţii”.

Despre păcatul originar: ,,Acest concept este foarte jignitor pentru creştinismul liberal, care susţine că omul este perfectibil prin instrucţie şi educaţie corectă”.

Despre lume: ,,Liberalul afirmă că ea poate fi îmbunătăţită şi că noi ar trebui să ne dedicăm construirii unei societăţi mai umane în loc să suspinăm să ajungem în rai”.

Despre alte religii: ,,Grupul liberal spune: ’Nu vă faceţi griji privind lucrurile demodate precum a căuta convertiţi etc, ci haideţi să dezvoltăm relaţii mai bune cu alte religii’”.

Acestea sunt afirmaţiile părintelui Campbell despre catolicii modernişti. Modernistul a fost ademenit asemenea unui copil de oferta generoasă a adevărului mai înalt, filozofia mai profundă şi sublimul mai mare – care se pot dobândi doar subordonându-L pe Hristos cel viu omului modern.

Prin urmare, aici noi vedem succesul spectaculos al hinduis­mului, sau al lui Swami Vivekananda, sau al puterii din spatele lui Vivekananda. S-a făcut o măturare a romano-catolicismului. Câinii săi de pază au luat hoţul drept prieten al stăpânului, şi casa este pustiită sub ochii lor. Hoţul a spus: ,,Haideţi să avem înţelegere interreligioasă”, şi el era pe poartă. Şi modalitatea era atât de simplă. Hindusul creştin (Swamis) trebuia doar să expună filozofia Vedanta utilizând termeni creştini. Dar creştinii hinduşi (catolicii modernişti) trebuiau să extrapoleze religia lor pentru a include hinduismul. Atunci în mod necesar, adevărul a devenit eroare, şi eroarea adevăr. Vai, unii vor trage acum după ei Biserica Ortodoxă în această casă pustiită. Dar fie ca moderniştii să-şi aducă aminte cuvintele lui Isaia: Vai celor ce zic răului că este bun şi bunului că este rău, celor ce pun lumina întuneric şi întunericul lumină, celor ce pun amarul dulce şi dulcele amar. Vai celor înţelepţi întru sine singuri şi înaintea lor ştiuţi (Isaia 5, 20-21).

Episoade apărute în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 145-150/2023

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] A se vedea Diakonia, 1970, nr. 1, p. 72; St. Vladimir’s Theological Quarterly, 1969, nr.4, p. 225; etc.

[2] A se vedea Sobornost, Iarna 1978, p. 494-498 etc.

[3] Hellenic Chronicle, 9 aprilie 1970.

[4] N.tr.: Trapiştii, cunoscuţi în mod oficial ca Ordinul Cistercienilor de Respectare Strictă, sunt un ordin romano-catolic de monahi sihaştri care s-au desprins de cistercieni. Ei îşi trag numele de la Abaţia La Trappe, mânăstirea de origine a mişcării şi ordinului religios. Mişcarea a început cu reformele pe care le-a introdus abatele Armand de Rance în 1664, conducând ulterior la crearea de congregaţii trapiste, şi în cele din urmă la constituirea oficială ca un ordin religios separat în 1892.

[5] Thomas Merton (1915-1968) a fost un monah trapist american, scriitor, teolog, mistic, poet, activist social şi savant în religia comparată. A scris mai mult de 50 cărţi într-o perioadă de 27 ani, cele mai multe pe teme de spiritualitate, dreptate socială şi pacifism, ca şi numeroase eseuri şi recenzii.

Printre scrierile sale cele mai căutate se numără autobiografia sa Muntele cu şapte etaje (1948). Relatarea sa despre călătoria sa spirituală a inspirat numeroşi veterani de război, studenţi şi adolescenţi să exploreze lumea monahală din întreaga Americă. Cartea sa se află pe lista lui National Review a celor mai bune 100 cărţi non-fiction ale secolului.

Merton a devenit un susţinător înfocat al înţelegerii interreligioase, examinând religiile răsăritene prin studiul său de practică mistică. El este cunoscut în mod deosebit pentru că a iniţiat dialogul cu figuri spirituale asiatice de seamă, inclusiv Dalai Lama, scriitorul japonez D.T. Suzuki, călugărul budist thai Buddhadasa şi călugărul vietnamez Thich Nhat Hanh.

[6] La Suisse, 3 aprilie 1970.

[7] Religious News Service.

[8] Christian Century, 10 februarie 1971.

[9] Al Montada, ianuarie-februarie 1972, p. 18.

[10] Religious News Service.

[11] Sobornost, Vara 1971, p. 171.

[12] Textul complet în ibid., p. 166-174.

[13] Aşa cum este citat în J. Gregerson, ,,Nicolae Berdiaev, profetul unei noi ere”, Orthodox Life, Jordanville, N.Y., 1962, nr. 6, unde sunt date referinţe complete.

[14] The Logos, ianuarie 1972.

[15] Martie 1972, p. 8.

[16] N.tr.: Dicţionarul ne spune că aculturaţia este preluarea de către o comunitate a unor elemente de cultură materială şi spirituală sau a întregii culturi a altei comunităţi aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare.

[17] Nota editorului în limba engleză: Puţini, chiar dintre cei mai dornici să intre în ‘dialog’ cu religiile orientale şi să exprime unitatea lor religioasă fundamentală cu ei, au o concepţie explicită despre credinţele şi practicile religioase păgâne de a căror tiranie a eliberat omenirea binecuvântatul şi uşorul jug al lui Hristos. Zeiţa Kali, una dintre cele mai populare zeităţi hinduse, este reprezentată cel mai adesea în mijlocul unei răzmeriţe sângeroase şi a unui măcel, cu cranii şi capete tăiate atârnând la gâtul ei, cu limba scoasă afară din gură în mod grotesc însetând după mai mult sânge; ea este împăcată în templele hinduse cu jertfe de capre sacrificate (Swami Vivekananda justifică aceasta: ,,De ce nu [am adăuga] un pic de sânge pentru a întregi tabloul ?”)

Despre ea, Swami Vivekananda, aşa cum a consemnat ucenica lui ‘Sora Nivedita’, spunea următoarele: ,,Cred că ea mă călăuzeşte în orice lucru mic pe care-l fac, şi face cu mine ce vrea”, şi la fiecare pas el era conştient de prezenţa ei ca şi cum ea era o persoană aflată în cameră cu el. El o invoca: ,,Vino, o Maică, vino ! Căci Teroare este numele tău”; şi idealul său religios era ,,de a deveni una cu Teribilul pe veci”.

Aşa cum încearcă să ne convingă mitropolitul Georges Khodre, acest fapt ar trebui acceptat ca un exemplu de ,,viaţă autentic spirituală a celor nebotezaţi”, parte a ,,bogăţiilor” spirituale pe care noi trebuie să le luăm de la religiile necreştine ? Nu este mai degrabă o dovadă a cuvintelor psalmistului: Toţi dumnezeii păgânilor sunt draci (Psalmi 95, 5) ?

[18] N.tr.: A se vedea articolul Noiembrie-decembrie 2009. Noutăţi pe frontul ecumenist (II) – 3-9 decembrie 2009. Melbourne, Australia. Parlamentul Religiilor Lumii.