Ecumenismul – calea catre pierzare (XXXI)

ECUMENISMUL – CALEA CĂTRE PIERZARE (XXXI)

de Ludmilla Perepiolkina

 

Episodul anterior

 

31. Pereţii despărţitori

Se aude adeseori în cercurile ecumeniste că ,,pereţii care despart Bisericile nu ajung la ceruri”. Aceste cuvinte sunt pe drept contestate de arhiepiscopul Serafim (Sobolev) care spune că ,,aceşti pereţi despărţitori, adică dezbinările dintre Biserica Ortodoxă şi eretici, au început să aibă loc la Sinoadele Ecumenice. Scopul acestor dezbinări a fost apărarea credinţei ortodoxe de a fi distrusă prin amestecarea cu ereziile primejdioase. Aceste dezbinări au avut loc împlinind cuvintele lui Hristos: Au vi se pare că am venit să dau pace pre pământ ? Nu, zic vouă, ci împărţire (Luca 12, 51). Sinoadele Ecumenice, de asemenea, au împlinit cuvintele Domnului nostru grăite către apostolii Săi şi urmaşii lor – episcopii care ocârmuiesc Biserica Ortodoxă: Amin grăiesc vouă: oricâte veţi lega pre pământ, vor fi legate în cer; şi oricâte veţi dezlega pre pământ, vor fi dezlegate în cer (Matei 18, 18). Este limpede că aceste dezbinări ajung la cer. Cum ar fi cu putinţă ca aceste dezbinări să se oprească brusc din a ajunge la Hristos, când ele sunt întemeiate pe cuvintele rostite de Hristos Mântuitorul Însuşi ?!”[1]

Ar trebui să ne amintim întotdeauna că hotărârile dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice care conţin anatema împotriva ereticilor erau luate în acord cu cuvintele apostolilor: Pentru că s-au părut Sfântului Duh şi nouă (Faptele Apostolilor 15, 28). Aceasta înseamnă că hotărârile împotriva ereticilor au provenit nu numai de la Părinţii Bisericii ci şi de la Sfântul Duh Însuşi[2]. Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe şi definiţiile la care au ajuns Sinoadele Ecumenice şi Locale ,,au urmat calea împărătească în acord cu învăţătura dumnezeiască a Sfinţilor noştri Părinţi şi Tradiţia Bisericii, fiind conştienţi că ele erau ale Sfântului Duh care sălăşluieşte în Biserică”[3].

În neruşinarea lor totală, ecumeniştii acuză deschis Biserica Ortodoxă de păcatul dezbinării. Este adevărat că ei nu atribuie acest păcat exclusiv Bisericii Ortodoxe, ci de asemenea tuturor ,,creştinilor”.

Dar Biserica Ortodoxă nu trebuie condamnată pentru căderea ereticilor. Mărturisirea de credinţă şi mucenicia erau asumate de adevăraţii credincioşi care doreau să rămână credincioşi lui Hristos şi Bisericii Sale. Dacă nu ar fi fost această sfântă străduinţă, adevărul Ortodoxiei s-ar fi amestecat cu minciunile eretice, şi aceasta ar fi însemnat dispariţia Bisericii Ortodoxe înseşi. Dar porţile Iadului nu o vor birui pre dânsa [Biserica] (Matei 16, 18) în pofida ferocităţii extreme a duşmanilor ei din vremurile noastre. Creştinii ortodocşi trebuie să se împotrivească minciunilor vătămătoare ale ereziei contemporane a ecumenismului cu adevărul Sfintei noastre Tradiţii. Deoarece Biserica Ortodoxă a păstrat Sfânta Tradiţie neîntreruptă şi neschimbătoare, ea a păstrat întotdeauna şi pretutindeni aceeaşi mărturisire curată a credinţei, aceleaşi reguli religioase, aceleaşi legi fundamentale ale organizării sale, aceeaşi structură ierarhică pe care a primit-o chiar la începutul existenţei sale pe pământ. Aşadar, toate acestea constituie însuşi spiritul neîmpărţit al Ortodoxiei, deplinătatea şi sfinţenia sa.

În ce priveşte indiferenţa percepută faţă de ne-ortodocşi pe care ecumeniştilor le place s-o reproşeze creştinilor ortodocşi, oricine este chiar puţin familiarizat cu Ortodoxia ştie că noi ne rugăm pentru cei în greşeală. Fiecare membru al Bisericii ştie că noi înălţăm rugăciunea noastră către Domnul ,,ca cu lumina dumnezeieştii Sale Înţelepciuni El să poată lumina minţile celor care au fost orbiţi de necredinţă, şi ca prin puterea Sfântului Duh El să poată schimba pe toţi cei care au greşit în cunoaşterea adevărului şi să-i unească cu turma Sa cea aleasă” (din Ritul Ortodoxiei)[4].

Sfânta Biserică Ortodoxă s-a rugat întotdeauna şi va continua să se roage pentru întoarcerea celor care au apucat pe căi greşite: ,,O, Doamne, cu lumina cunoaşterii Tale luminează pe cei care s-au depărtat de credinţa ortodoxă, şi uneşte-i pe ei cu Sfânta Ta, Apostolească şi Sobornicească Biserică” (din pomenirea ataşată la Psaltire)[5].

Cu adevărat mare va fi bucuria pentru păcătoşii care se pocăiesc (potrivit Luca 15, 10), dacă cei care s-au depărtat de Biserica Ortodoxă vor auzi rugăciunile noastre şi se vor întoarce la singura Biserică a mântuirii. Dar atâta vreme cât ei persistă în eroarea lor, şi continuă să caute compromisuri dogmatice, sacramentale şi morale inacceptabile pentru creştinii ortodocşi; atâta vreme cât ei se opun Bisericii şi adevărurilor ei revelate dumnezeieşte şi patristice, este cu neputinţă pentru noi să comunicăm cu ei în rugăciune, amintindu-ne cuvintele Apostolului Pavel: De omul eretic după una şi a doua sfătuire, te fereşte (Tit 3, 10).

Dimpotrivă, în timp ce încalcă canoanele şi se roagă cu ereticii, ecumeniştii inculcă şi hrănesc în creştinii ortodocşi indiferenţa confesională, inovaţiile şi învăţăturile eretice ostile deschis Ortodoxiei.

Este binecunoscut că ecumenismul micşorează cerinţele indispensabile pentru unificarea creştinilor reducându-le exclusiv la o recunoaştere a lui Iisus Hristos ca Dumnezeu. Însă multe secte şi grupuri protestante, ca să nu mai vorbim de alţi eretici, nu recunosc nici măcar dumnezeirea Mântuitorului nostru ! Această defăimare a dogmei creştine la un astfel de minimum umilitor al credinţei este inacceptabilă pentru ortodocşi, deoarece o astfel de ,,credinţă” este sub cea a diavolilor (Iacov 3, 19; Matei 8, 8, 29; Marcu 5, 7).

Probabil cel mai frecvent, ecumeniştilor le place să citeze cuvintele rugăciunii de mare preot a lui Hristos: Ca toţi una să fie; precum tu, Părinte, întru mine, şi eu întru tine, ca şi aceştia întru noi una să fie; ca să crează lumea că tu m-ai trimis. Şi eu slava care mi-ai dat mie, o am dat lor; ca să fie una, precum noi una suntem (Ioan 17, 21-22).

Este foarte semnificativ că atunci când citează cuvintele Mântuitorului: Ca toţi una să fie, ecumeniştii omit în mod invariabil cuvintele anterioare ale rugăciunii care fac limpede că Mântuitorul nu se referă la toţi oamenii din lume, ci doar la toţi cei ce cred cu adevărat în El: Eu pentru aceştia mă rog; nu pentru lume mă rog, ci pentru aceştia care ai dat mie … ca să fie una, precum şi noi (Ioan 17, 9-11). Şi nu numai pentru aceştia mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede prin cuvântul lor întru mine; ca toţi una să fie (Ioan 17, 20-21). Aceste cuvinte ale lui Hristos fac limpede că doar aceia care au adevărata credinţă în El pot alcătui adevărata unitate. Aceste cuvinte nu vorbesc despre o uniune superficială a tuturor învăţăturilor false şi ereziilor, ci despre a fi unit în adevăr.

Ecumeniştii susţin că orice cale poate duce la mântuire. Vorbind despre Hristos, ei Îl definesc doar ca fiind calea, evitând definiţia evanghelică a Domnului ca fiind adevărul şi viaţa (potrivit Ioan 14, 6).

Pericolul ecumenismului constă în faptul că el îşi ascunde viclenia sub masca ,,dragostei” a-tot-împăciuitoare. În orice caz, ,,dragostea” propovăduită de ecumenism este lipsită de adevăr. Sfântul Pavel spune că dragostea se bucură de adevăr (I Corinteni 13, 6). El ne cheamă să grăim adevăraţi fiind întru dragoste (Efeseni 4, 15)[6].

Sfânta Scriptură Îl numeşte pe Dumnezeu Adevărul absolut (Ieremia 10, 10; Ioan 14, 6) şi Dragostea absolută (I Ioan 4, 8). Aceasta înseamnă că Adevărul şi Dragostea sunt în esenţă una. Aşa cum adevărul şi dragostea sunt legate în Dumnezeu, tot aşa ele trebuie să fie legate în oameni. Oricine doreşte să fie mântuit, trebuie să urmeze nu numai calea dragostei, ci şi calea adevărului. Pe de altă parte, o manifestare a ,,dragostei şi bunăvoinţei” faţă de cei rătăciţi este o trădare a adevărului şi, prin urmare, o trădare a dragostei[7].

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] Arhiepiscop Serafim (Sobolev), prelegerea ,,Ar trebui Biserica Ortodoxă Rusă să ia parte la mişcarea ecumenistă ?” în colecţia Actele Conferinţei întâistătătorilor şi reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale …, vol. II, Moscova, 1949, p. 373.

[2] Ibid., p. 374.

[3] Colecţia Schitului rus Sfântul Ilie din Muntele Athos, Învăţătura Bisericii Ortodoxe despre Sfânta Tradiţie şi atitudinea ei faţă de stilul nou (Uchenie Pravoslavnoi Tserkvi o Sviashchennom Predanii i otnoshenie eia k novomu stiliu), publicată de Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, N.Y., USA, 1989, p. 16.

[4] Ritul slujbei de rugăciune ‘La convertirea celor rătăciţi’ care se cântă în timpul Săptămânii Ortodoxiei sau în celelalte ocazii de trebuinţă (Posledovanie molebnago peniia “O obrashchenii zabludshikh” pevaemago v nedeliu Pravoslaviia i vo inykh potrebnykh sluchaiakh), Sankt Petersburg, 1902, p. 8, 16.

[5] Din textul Cărţii de pomenire (Pomiannik), supliment la Psaltire.

[6] A se vedea arhimandrit Serafim Alexiev, arhimandrit Serghie Jazadjiev, De ce un creştin ortodox nu trebuie să fie ecumenist, p. 243.

[7] Ibid.

Din aceeasi categorie...