Editorial nr. 03

,,Saule, Saule pentru ce mă prigoneşti ?”

Azi, mai mult decât oricând, lumea are nevoie de un nou apostolat creştin. Apostol, în înţelegerea curentă a cuvântului, înseamnă trimis, precum erau solii împăraţilor, însărcinaţi cu diferite misiuni, ce reprezentau persoana împăratului, prin cuvânt şi faptă. Sfinţii Apostoli, ca ucenici ai lui Hristos, au fost soli ai Cuvântului lui Dumnezeu, trimişi să propovăduiască Evanghelia tuturor neamurilor.

Însuşi Iisus Hristos a fost Apostolul lui Dumnezeu Tatăl, de la care a primit ,,toată stăpânirea celor cereşti şi a celor pământeşti”. Fiul, trimis pe pământ pentru a desăvârşi lucrarea iconomiei dumnezeieşti, i-a însărcinat pe ucenicii Săi cu propovăduirea Evangheliei, dându-le toată puterea Sa, stăpânirea duhovnicească şi cheile Împărăţiei Cerurilor.

În anul 31, după sărbătorirea Paştilor, Iisus Hristos a ales 12 apostoli dintre ucenicii Săi, încredinţându-le lor iconomia harului dumnezeiesc şi făcându-i pe ei păzitori ai Împărăţiei Cerurilor. Ei au devenit, după pogorârea Sfântului Duh, propovăduitorii Evangheliei noului har, aşa cum proorocii au fost propovăduitorii Legii Vechi. Oameni săraci, marea majoritate a lor neînvăţaţi, sfinţii apostoli biruiesc înţelepciunea filozofilor, elocvenţa oratorilor, autoritatea împăraţilor, puterea prejudecăţilor, politica, superstiţiile, interesul şi toate patimile omeneşti, toate acestea cu puterea Sfântului şi de viaţă făcătorului Duh care le luminează minţile şi le aprinde inimile spre dragostea de Dumnezeu.

Sfântul Apostol Petru se numea Simon, era de neam iudeu din seminţia lui Simeon, fiu al lui Iona şi frate cu Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat. Cei doi fraţi erau pescari din părţile Galileei, din Betsaida. Oameni drepţi, Petru şi Andrei se supuneau legii evreieşti, aşteptând venirea lui Mesia.

Andrei, dornic de o viaţă curată şi plăcută lui Dumnezeu, ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, auzindu-l pe sfânt că Îl propovăduieşte pe Hristos, pleacă în căutarea acestuia. Convins că cel de care vorbea Sfântul Ioan Botezătorul era Hristos, el se întoarce în Capernaum spre a-i spune fratelui său, Simon Petru, că L-a găsit pe Mesia. De acum înainte, cei doi fraţi îl vor urma pe Iisus Hristos zi şi noapte.

Sfântul Apostol Pavel, care se numea înainte de apostolat Saul, era de neam iudeu din seminţia lui Veniamin, născut în Tarsul Ciliciei, fiind cetăţean roman. El era un om învăţat la şcolile din Ierusalim, bun cunoscător al Legii lui Moise. În vremea propovăduirii Evangheliei de către cei 12 apostoli, Saul era rabin fariseu, numărându-se printre aprigii prigonitori ai creştinilor.

Plecând spre Damasc, pentru a-i prinde şi a-i aduce la Ierusalim pe creştinii de acolo, lui Saul i se arată Hristos, orbindu-i ochii trupeşti şi luminându-i pe cei duhovniceşti. Ajuns în Damasc, el este botezat de Sfântul Apostol Anania. Saul, devenit Pavel prin botez, începe să propovăduiască Evanghelia, el învrednicindu-se a fi unul dintre Apostolii lui Hristos.

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, cei mai slăviţi apostoli ai lui Hristos, întruchipează într-un mod desăvârşit lucrarea mântuitoare a Bisericii. Mărturisirea de credinţă a Sfântului Petru reprezintă piatra de temelie a Bisericii, iar pentru dragostea lui neţărmurită faţă de Hristos şi pentru inima lui curată el s-a învrednicit să primească cheile Împărăţiei Cerurilor. Sfântul Petru înfăţişează chipul lăuntric al Bisericii, cu dragostea arzătoare către Dumnezeu şi lauda neîncetată a Treimii, în timp ce Sfântul Apostol Pavel întruchipează misiunea Bisericii pe pământ, de propovăduire a adevărului dumnezeiesc. Sfântul Pavel, prin întreaga sa viaţă, arată lupta necontenită a Bisericii, neprecupeţirea nici unui efort în apărarea învăţăturilor lui Hristos şi a păstrării acestora neschimbate de-a lungul veacurilor.

Astăzi, vremurile apostolice par, mai mult ca niciodată, a fi actuale, precum şi învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu. Dar cum era lumea în momentul venirii lui Iisus Hristos ? Revelaţia originară a lui Dumnezeu, dată lumii întregi, a fost complet deformată de patimile omeneşti, singurul care a reuşit să o păstreze cu mai multă fidelitate fiind poporul evreu. Cu toate acestea, şi în mijlocul evreilor adevărata credinţă era denaturată de o mulţime de superstiţii şi prejudecăţi, la naşterea lui Iisus Hristos. Sacrificiile aveau loc, ca odinioară în templul din Ierusalim, dar, peste tot, se ridicaseră sinagogi în care rugăciunea şi citirea Scripturii erau adesea întrerupte de lupte aprinse şi înverşunate. Faţă în faţă stăteau două tabere: fariseii şi saducheii. Primii se considerau persoane care respectau în mod rigid religia şi legile ei şi erau apărători ai lui Israel împotriva străinilor, în timp ce saducheii formau o mişcare sofistă care îşi ascundea greşelile în spatele unei interpretări îngăduitoare a textelor Scripturii. Luptele – al căror martor permanent era poporul, adunat în sinagogi – nu puteau decât să dăuneze credinţei, aceasta suferind în mod egal de pe urma formalismului fariseic cât şi a necredinţei saducheilor. Acestea erau pricinile pentru care aşteptatul Mesia, aşa cum îl zugrăviseră proorocii, fusese înlocuit, în imaginaţia israelitenilor, de un cuceritor faimos care avea să facă din poporul evreu stăpânul lumii.

Această aşteptare a stârnit apariţia de hristoşi mincinoşi în Iudeea, care încercau să ridice poporul împotriva stăpânitorilor lor pământeşti, romanii. Totuşi, printre evrei existau şi inimi cinstite şi curate care au putut să-L recunoască pe Iisus Hristos drept Mesia, Fiul lui Dumnezeu.

În restul lumii, dogmele Treimii şi a întrupării Mântuitorului omenirii se modificaseră până la o multiplicare nedefinită de dumnezei şi de întrupări succesive, al căror scop era confirmarea unor noi greşeli. Fiinţele spirituale deveniseră semizei, preoţii diferitelor religii recurgeau adesea la cele mai crude practici pentru a-i abrutiza pe oameni, a întreţine fanatismul şi a hrăni superstiţia. Un fetişism animalic, rituri în care imoralitatea şi ferocitatea se amestecau cu prostia erau trăsăturile tuturor idolatriilor; ele nu erau oferite poporului decât sub acest aspect.

Când Roma a cucerit majoritatea lumii cunoscute în acea vreme, ea s-a arătat respectuoasă cu toate religiile şi i-a reunit pe toţi zeii în Panteonul său. Acest amestec incoerent a reprezentat o lovitură de moarte dată idolatriei, oamenii pierzându-şi credinţa în diferitele zeităţi, dar necredinţa nu a distrus superstiţia, ci a făcut loc celei mai absurde credulităţi. Ca urmare, magia şi vrăjitoria aveau, la Roma, mai mulţi adepţi ca oricând.

Evanghelia a avut mai puţin de luptat cu religiile lumii decât împotriva stării sociale căreia acestea i-au dat naştere. Morala se plecase sub influenţa cultelor feroce şi senzuale, încât actele imorale erau considerate rituri religioase. Bogatul îl domina pe sclav şi avea asupra lui – ca asupra unui animal – drept de viaţă şi de moarte. Nedrept şi crud faţă de sărac, el se umilea în faţa împăratului pe care îl proclama zeu. Umanitatea se pierduse în sclav până într-atât încât nu se mai recunoştea nici unul din drepturile naturii umane; omul, care adesea nu avea decât trăsăturile unei brute, era zeificat. Mizeriile vieţii în familie erau la apogeul lor. Pentru bărbat, femeia nu era decât sclava trecătoare a patimilor josnice, iar copilul care deranja era aruncat în stradă ca un gunoi. Toată viaţa socială se rezuma la sânge şi dezmăţ, infamia curgea prin venele societăţii.

Acestei lumi, stăpânite de satan, a venit Iisus Hristos să-i vestească Împărăţia lui Dumnezeu, acestei lumi feroce şi sângeroase i-a vestit dulceaţa şi dragostea de pace, acestei lumi care se închina, fără credinţă, în faţa tuturor idolilor, I l-a vestit pe Dumnezeul unic, perfecţiunea infinită către care omul trebuie să aspire. Nu pe acest Dumnezeu îl căuta lumea idolatră, în mijlocul tuturor acelor divinităţi pe care Roma le-a legat de carul său triumfal, împreună cu popoarele care le adorau. Totuşi, în faţa acestui Dumnezeu s-a închinat lumea.

În această lume a venit Iisus Hristos pentru a răscumpăra omul din negura păcatului; cei doisprezece Apostoli şi, mai târziu, întreaga Biserică a lui Hristos a luptat împotriva răului şi a formelor sale crude de manifestare, împotriva idolatriei şi a înjosirii omului. Astăzi, în mod neverosimil, toate acestea s-au întors în lume, luând forme mult mai subtile, acoperite fiind de o falsă civilizaţie. Idolatria din vremea apostolatului, multitudinea de credinţe dintre care unele aducând jertfe sângeroase, uneori chiar omeneşti, magia şi vrăjitoria revin într-o societate care se consideră civilizată, susţinându-şi evoluţia pe baza preceptelor creştine. Parcă şi astăzi Roma a adunat în carul său triumfal zeii lumii.

După aproape 2000 de ani de la venirea lui Hristos pe pământ, lumea pare să fi căzut din nou în întunecimea păcatului, dar, de această dată, pe măsura înţelepciunii lumeşti ştie să-şi ascundă putreziciunea, parfumând toate cu vorba dulce şi mieroasă a şarpelui. Totul se petrece astăzi într-un plan mult mai subtil, chiar şi lupta de 2 milenii dintre creştinătate şi lumea supusă lui satan este ascunsă sub o perdea de fum. Creştinismul a fost, dintotdeauna, în conflict deschis cu stările sociale născute din sistemele politice în care elementul rău predomina asupra celui bun, cu patimile naturii umane, iar istoria sa este, în mare parte, istoria faptelor pe care le-a susţinut, a bătăliilor pe care le-a angajat. Şi azi, lupta Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel cu Simon Magul este neverosimil de actuală.

Simon Magul era un mare vrăjitor al timpurilor apostolice care, urând învăţătura cea adevărată, încerca prin orice mijloace să amăgească poporul şi să-l depărteze de calea cea dreaptă. Astfel, el făcea, în faţa oamenilor, năluciri şi arătări care mergeau înaintea şi în urma lui, zicând că sunt sufletele celor morţi care au înviat şi se închinau lui ca unui Dumnezeu. Pe şchiopi îi făcea să umble, înfăptuia multe minuni, însă toate acestea nu erau decât vrăji. Sfântul Apostol Petru a aflat de vrăjitoriile lui Simon, care se autointitula ,,Hristos” şi a început să lupte împotriva vicleniilor acestuia.

Prin felurite vrăji, Simon Magul încerca să discrediteze credinţa creştină, lovind în tainele dumnezeieşti. Astfel, el a spus oamenilor că se va lăsa tăiat şi a treia zi va învia din morţi. Punând în locul lui un berbec, el aproape reuşise să îi înşele cu această vrăjitorie, dar Sfântul Apostol Petru, chemând numele lui Hristos, a arătat oamenilor nălucirea lui Simon. Magul, ambiţionat de această înfrângere suferită, a promis împăratului Nero şi romanilor că se va înălţa la ceruri pe umerii îngerilor săi, el fiind adevăratul Hristos. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, de faţă fiind la această nouă înşelătorie, s-au rugat lui Dumnezeu să lumineze omenirea de întunericul vrăjitoresc al lui Simon. În urma rugăciunilor celor doi sfinţi, Simon cade şi moare a doua zi de necaz şi supărare.

Simon Magul este stindardul luptei idolatrice împotriva adevăratului Dumnezeu, el încercând încontinuu să trivializeze şi să batjocorească învăţăturile creştine şi tainele dumnezeirii. Simon nu precupeţeşte nici un efort în a fi privit ca un zeu de către oameni. Prin vrăjitorii, el convinge pe împăratul Claudiu şi curtea sa să-i ridice statuie în insula Tibrului cu inscripţia: Lui Simon, Zeul sfânt. Mai mult, el pretinde adesea în faţa poporului că el este adevăratul Hristos, fiind în realitate un hristos mincinos. În neputinţa sa în faţa Sfintei Treimi, el se face fur de cele sfinte, căci neputând din cauza mândriei să acceadă la harul dumnezeiesc, el încearcă să-l cumpere din dorinţa de a-l folosi în scopuri mârşave.

Putem spune că Simon simbolizează tot ceea ce există azi mai josnic în lume: Simon Magul s-a întors în lumea modernă, dar sub măşti mult mai abile, iscusite în a înşela. Contemporaneitatea este sufocată de idolatrii stupide, ce slujesc toate patimile omeneşti, chiar şi celor de neînchipuit pentru o minte normală. Întreaga mass-media este saturată de publicitatea făcută diferiţilor magi şi vrăjitori. Toate idolatriile veacurilor şi-au dat mâna în a zăpăci complet omul modern, iar creştinismul este ros din temelii de virusul ereziilor.

Pentru unii dintre noi poate părea desuetă viaţa sfinţilor, ca ruptă dintr-o carte de poveşti, dar privind în profunzime realizăm contemporaneitatea vieţii şi a trăirii lor duhovniceşti. Există un curent actual de opinie care susţine că legile creştine, respectiv dogma şi sfintele canoane care formează cârma Bisericii sunt depăşite, ele aparţinând unui trecut îndepărtat, unui anumit context istoric, nemaifiind viabile în societatea evoluată de astăzi. Cu toate acestea, nimic nu s-a schimbat în 2000 de ani, căci în lume domnesc tot păcatul, răutatea umană şi patimile cele mai înjositoare. În ceea ce priveşte lumea duhovnicească, contextul istoric este acelaşi, având în vedere faptul că Biserica nu este o instituţie pământească, supusă unor legi vremelnice – ea slujeşte unui Adevăr absolut şi, ca atare, este desăvârşită şi infailibilă precum Capul ei, Iisus Hristos. Mai mult decât atât, învăţătura creştină este fără de cusur, ea nu are nevoie de o realiniere la ideologia societăţii moderne, pentru că ea nu cade sub legile omeneşti.

Astăzi, creştinismul are nevoie de un nou apostolat, de oameni cu viaţă curată, închinată Adevărului care să aducă aminte oamenilor învăţătura lui Hristos, adânc îngropată sub înalte păreri de sine, sub dorinţe de slavă deşartă şi, ca un apogeu, de nălucirea că Biserica ar putea avea drept Cap un om.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 3/iunie 1999