,,La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate printr-însul s-au făcut şi fără de Dânsul nimic nu s-a făcut ce s-a făcut. Întru Dânsul viaţă era, şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina întru întuneric luminează, şi întunericul pre dânsa nu o a cuprins. Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească de Lumină, ca toţi să crează prin el. Nu era acela Lumina, ci ca să mărturisească de Lumină. Era Lumina cea adevărată, care luminează pre tot omul ce vine în lume. În lume era, şi lumea printr-însul s-a făcut, şi lumea pre Dânsul nu L-a cunoscut. Întru ale Sale au venit, şi ai Săi pre Dânsul nu L-au primit. Iar câţi L-au primit pe Dânsul, le-au dat lor stăpânire ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, celor ce cred întru numele Lui. Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. Şi Cuvântul trup S-au făcut şi S-au sălăşluit întru noi, (şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia născut din Tatăl), plin de dar şi de adevăr. Ioan mărturisea pentru Dânsul şi striga grăind: Acesta era pentru care am zis: Cel ce după mine vine, mai înainte de mine S-au făcut, că mai întâi de mine au fost. Şi din plinirea Lui noi toţi am luat şi dar pentru dar. Că legea prin Moisi s-a dat, iar darul şi adevărul prin Iisus Hristos s-au făcut” (Ioan I, 1-17).

Iubiţi fii duhovniceşti,

Este din nou timpul să ne exprimăm bucuria din suflete la marea sărbătoare a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos ! Primul gând care ne animă este acela care conţine mulţumirea pe care trebuie s-o înălţăm către Cel ce a biruit moartea, aducând la bun sfârşit lucrarea de răscumpărare a sufletelor noastre, dar şi mulţumirea pe care trebuie s-o aducem că am fost învredniciţi să ne bucurăm încă o dată de darurile nespuse ce izvorăsc din Mormântul pecetluit.

De fiecare dată mesajul pascal pe care vi l-am adresat a conţinut gânduri şi mesaje ce aveau ca unic izvor de inspiraţie evenimentele ce s-au petrecut atunci, la Învierea Domnului, desfăşurarea lor şi, mai ales repercusiunile luminoase pe care le-au avut acestea asupra istoriei ulterioare a omenirii, unice în felul lor. De această dată m-am gândit că ar fi bine să ne referim la pasajul din Evanghelia de la Sfântul Ioan care se citeşte la Liturghia din această noapte sfântă. Uneori, influenţaţi de sentimentele de bucurie, dragoste şi împăcare care radiază la acest mare Praznic, s-ar putea fie să nu luăm aminte la cuvintele ce se rostesc din amvon, fie să nu le înţelegem valoarea teologică. Aparent, ele n-au nici o legătură cu sărbătoarea Învierii şi se referă foarte vag la ceea ce noi am aştepta să auzim. Dar, nu întâmplător s-a rânduit de către Sfinţii Părinţi, citirea acestui paragraf şi să încercăm acum să ne lămurim de ce.

Prin cuprinsul său profund, Evanghelia din Duminica Paştilor, deosebindu-se de celelalte, pentru a fi înţeleasă, trebuie tratată altfel faţă de alte Evanghelii. Ca să-i putem pătrunde înţelesul, e necesar să aflăm mai întâi ce a îndemnat pe Evanghelist să scrie ceea ce a scris şi cum a scris. Învăţăturile creştinilor despre Hristos Mântuitorul, printre care şi adevărurile despre Înviere, spre sfârşitul veacului întâi creştinesc, ajunseseră să fie primite şi răstălmăcite de două feluri de oameni învăţaţi: unii evrei şi alţii păgâni. Aceşti filozofi, abătându-se de la adevăr, răspândeau fiecare în felul său, învăţături cu totul greşite despre fiinţa lui Iisus Hristos. Unii evrei, numiţi mai târziu ebioniţi, învăţau că Iisus Hristos a fost cu adevărat Mesia, dar numai ca om, şi numai ca prooroc a fost insuflat de Dumnezeu într-o măsură mai mare decât alţi prooroci. Pentru aceşti învăţaţi, cât şi pentru adepţii lor, învierea lui Mesia era o sminteală, un scandal, căci un muritor nu putea să se ridice singur din morţi.

Ceilalţi filozofi, păgânii, numiţi mai târziu gnostici, învăţau că Hristos a fost o fiinţă, iar Iisus o altă fiinţă, că Hristos-Cuvântul a fost o fiinţă dumnezeiască, un fel de înger pe care Dumnezeu l-a trimis asupra lui Iisus cu ocazia Botezului în Iordan, că de la această dată Hristos-Cuvântul, făcându-se stăpân peste fiinţa şi voinţa lui Iisus, l-a condus pe acesta din loc în loc, prin graiul Lui a vorbit, prin El a făcut minuni şi L-a făcut să se certe cu fruntaşii evreilor care răstignindu-L, L-au omorât. Pe Cruce fiind Iisus, Cuvântul L-a părăsit şi S-a înălţat iarăşi în sferele cereşti, de unde Se pogorâse. Pentru aceşti eretici, moartea lui Hristos era o imposibilitate, iar învierea lui Iisus o nebunie. Astfel, unii dintre învăţaţii acelei vremi susţineau că Hristos a fost numai om; alţii, că a fost numai un duh, un spirit dumnezeiesc. Unii îi tăgăduiau omenirea, alţii îi negau dumnezeirea. Învăţaţii cu autoritate îşi câştigau aderenţi, chiar şi printre creştini. Astfel, creştinismul era ameninţat să se desfacă în două secte. Primejdia trebuia însă înlăturată. Aceasta se putea face numai printr-o autoritate mai mare, care trebuia să fie doar un apostol, unul care-l cunoscuse personal pe Iisus Hristos. Dintre apostoli, mai era în viaţă doar Ioan. El şi-a împlinit chemarea, scriind Evanghelia care-i poartă numele. Din noianul de învăţături şi fapte ale lui Iisus, Evanghelistul alege şi descrie pe cele care corespund scopului ce-l urmăreşte: de a arăta că Iisus Hristos a fost Om desăvârşit şi Dumnezeu desăvârşit.

Iubiţi credincioşi,

Când Evanghelistul ne vorbeşte despre Cuvântul, el nu ne vorbeşte despre o fiinţă necunoscută, ci despre Iisus Hristos, care poartă acest nume cunoscut tuturor. Iisus Hristos este prin urmare, subiectul despre care Evanghelistul ne vorbeşte, numindu-L Cuvântul. Această numire este justificată de toată Sfânta Scriptură. Încă din cartea Facerii, facem cunoştinţă cu Dumnezeu Creatorul, care a zis şi s-a făcut, deci dacă a zis, înseamnă că a folosit cuvântul. Dumnezeu ni se descoperă pentru prima dată prin cuvântare, iar cuvântul este forma revelaţiei divine şi de câte ori S-a arătat Dumnezeu, de atâtea ori a grăit (Evrei 1, 1). Cum din mai multe legi, date de Dumnezeu, Sfânta Scriptură a format noţiunea de lege, tot astfel din mai multe cuvinte ale lui Dumnezeu, prin care El S-a descoperit, Biblia a format noţiunea Cuvântul lui Dumnezeu, sau mai simplu Cuvântul, care încă din Vechiul Testament (Psalmi 32, 6; Înţelepciunea lui Solomon 8, 5) se găseşte personificat, ipostaziat. Acest ipostas este Hristos. Prin urmare, Hristos Se numeşte Cuvântul, deoarece el îl reprezintă, ba chiar este complexul tuturor cuvintelor lui Dumnezeu, adică descoperirea sau revelaţia lui Dumnezeu, căci nu numai prin El, ci în El S-a arătat Dumnezeu oamenilor. El este întreg conţinutul Sfintei Scripturi (Ioan 5, 39).

Ce ne spune Evanghelistul despre Cuvântul ? El face trei mărturisiri despre El, ca un fel de răspuns la trei întrebări: când era ? unde era ? ce era ? – astfel: întru început era, la Dumnezeu era, Dumnezeu era. În contrast cu arătarea Sa în timp, ca om între oameni, Sfântul Ioan mărturiseşte aici trei aspecte esenţiale: eternitatea Cuvântului, comuniunea Lui cu Dumnezeu şi dumnezeirea Lui, sau altfel spus că era întru început, era la Dumnezeu şi era Dumnezeu. Dacă în ce priveşte primul aspect, care ne trimite la începutul lucrării lui Dumnezeu, înţelegem foarte clar şi uşor că atunci când Dumnezeu a început să zidească lumea, Cuvântul era, deci exista din veac fără început, al doilea aspect trebuie înţeles prin faptul că expresia era la Dumnezeu, se poate tâlcui şi prin cuvintele era una cu Dumnezeu, în conglăsuire şi armonie. Deci, dacă acest Cuvânt care îşi avea fiinţa din veşnicie era şi în unire cu Dumnezeu, imediat putem deduce că într-adevăr acesta, Cuvântul, era Dumnezeu Însuşi.

Avem acum toate premisele de a înţelege, de a crede şi de a primi pe deplin, toată lumina duhovnicească ce izbucneşte la Învierea Domnului. De ce nu cred oamenii că Hristos a înviat, dacă El este Dumnezeu, prin care toate s-au făcut şi fără de Dânsul nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut ? Adică unui Dumnezeu căruia toate Îi sunt cu putinţă, de ce nu I-ar fi stat în putere să învieze şi să biruiască astfel moartea şi Iadul ? Am intitulat pastorala din acest an, Iisus Hristos, Viaţa şi Lumina oamenilor, fiindcă aceste cuvinte cuprinse în Evanghelia ce se va citi în această dimineaţă, sunt cu adevărat esenţa marelui Praznic de astăzi, căci de la revelaţia creatoare a Cuvântului, Evanghelistul trece şi ne descrie, în termeni tot aşa de mult cuprinzători, revelaţia mântuitoare: Întru Dânsul era viaţă, şi viaţa era lumina oamenilor. Viaţa şi lumina sunt luate cu înţeles şi cu referire la mântuire. Conţinutul cuvântului descoperit era viaţă, era tot ce singur merită numele de viaţă. Acest cuvânt, această viaţă despre care vorbesc Scripturile, era lumina duhovnicească şi morală a oamenilor. Aşa cum viaţa nu poate exista fără lumină, tot aşa mântuirea nu este posibilă fără Hristos. El este lumina care s-a personificat, făcându-se om, pentru a face posibilă viaţa întru Dumnezeu, singura care duce la mântuire. În această calitate, Dumnezeu a luminat întunericul care n-a cuprins-o, înţelegând în sens intelectual aici, răutatea şi ignoranţa oamenilor. Despre lumină şi despre viaţă, se spune că era, cu înţeles de infinit: a fost din toate timpurile, luminând şi dând viaţă. Apoi, despre lumină se vorbeşte în prezent, cu înţeles de continuitate, căci Lumina lui Hristos, care luminează tuturor, nu are început şi nici sfârşit. Este vorba deci de luminarea din trecut şi din prezent care însă n-a fost primită de întuneric. Evanghelistul se tânguieşte astfel de faptul că oamenii în răutatea lor au respins Lumina personificată.

Iubiţi fii întru Hristos,

La citirea Evangheliei din această luminată şi sfântă zi, nădăjduiesc că Dumnezeu, care este Lumină ne va lumina spre înţelegere, sufletele, minţile şi inimile, pentru a fi cuprinşi de Lumina Învierii şi implicit de toate darurile şi binefacerile duhovniceşti ale ei, toate aduse nouă de Preamilostivul Dumnezeu pentru a noastră mântuire. Să credem din adâncul fiinţei noastre că Cel ce a înviat este Dumnezeu adevărat şi, dacă El a înviat şi noi vom învia, dar nu spre judecată ci spre moştenirea Împărăţiei veşnice, iar toată mărturisirea noastră prin care primim Lumina, să fie cuprinsă în cel mai frumos salut care se aude astăzi în întreaga lume ortodoxă:

Hristos a înviat !

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 29 (1/2004)