Editorial nr. 15
,,De vor tăcea aceştia, pietrele vor striga”
(Luca 19, 40)
PARTEA I
În cei 80 de ani care au trecut de la schimbarea calendarului bisericesc, s-au scris destul de multe articole pe această temă, în încercarea de a se schiţa o perspectivă asupra fenomenului. În general, noi nu am luat poziţie faţă de diversele scrieri împotriva noastră şi am lăsat pe fiecare să spună ce a crezut de cuviinţă, considerând că ne-am prezentat cine suntem în seriale precum ,,Cine suntem noi, Biserica Ortodoxă Română de Răsărit ?” şi în altele, care au avut ca subiect reforma calendarului şi poziţia noastră ecleziologică faţă de aceasta.
Din când în când, am luat totuşi atitudine, prin articole precum ,,Când lupii urlă la lună …”, în principal pentru a nu se crede că suntem lipsiţi de argumente, prea neînvăţaţi, retrograzi sau cum mai suntem categorisiţi pe internet sau chiar prin articolele unor cotidiene româneşti de tiraj şi ale unor reviste cu o oarecare reputaţie.
Având în vedere că scrierea ,,Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul” a arhimandritului Epifanie Theodoropoulos este prima carte care apare în România şi are ca subiect schimbarea calendarului Bisericii, credem că se cuvine să ne prezentăm punctul de vedere faţă de cele expuse de autor.
,,Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul” a apărut la Editura Evanghelismos, Bucureşti 2006, în colecţia ,,Mărgăritare ale Ortodoxiei” şi este împărţită în două secţiuni: una referitoare la ecumenism, cealaltă referitoare la stilism, fiind alcătuită din articolele şi epistolele scrise de autor pe marginea acestor două subiecte, între anii 1954-1980.
Dintru bun început, este de remarcat faptul că epistolele sale referitoare la problema schimbării calendarului sunt scrise la adresa unei aripi radicale a ortodocşilor de stil vechi din Grecia, ale căror vederi ecleziologice nu le împărtăşim şi cu care nu avem nici un fel de relaţii. Prin urmare, o parte din perspectiva schiţată de autor nu corespunde defel situaţiei existente în România, argumentaţia sa fiind specifică Greciei.
În plus, ar fi de notat faptul că această carte este tradusă şi publicată la o editură de carte ortodoxă, în România, unde, până în prezent, nu s-a scris nici o carte care să trateze reforma calendarului. Astfel, militanţii BOR, neavând curajul de a intra în polemică cu noi – îndrăznim să spunem[1] – au publicat o carte din lumea ortodoxă greacă, traducând pur şi simplu termenul ,,mateit”[2] prin ,,stilist” şi încercând să-şi găsească o temelie serioasă în pledoaria autorului.
Persoane şi chiar periodice ortodoxe nu au întârziat să profite de apariţia acestei cărţi pentru a ne încondeia. De pildă, revista ,,Credinţa Ortodoxă”, în articolul ,,Monstrul cu numele Ecumenism”, din 5 aprilie 2007, comentează apariţia cărţii în spaţiul românesc. Articolul în speţă, scris fără a se verifica informaţia avută la dispoziţie, reproduce diferite acuzaţii la adresa noastră. Credem că ar fi fost mai înţelept din partea autoarei să se abţină de la unele comentarii, precum: ,,Iată până unde poate merge aroganţa şi făţărnicia unor oameni care grăiesc blasfemii, aduc argumente lipsite de temei canonic sau scripturistic, aducându-ne aminte de mândria luciferică”, ,,Falsificând dogmele, stiliştii îşi mistifică propria credinţă”, ,,fraţii noştri pierduţi în pustiul demonic al ereziilor” etc. Iar atitudinea care se cuvenea să o aibă faţă de noi, ortodocşii de stil vechi, este alta, pentru a da dovadă de o oarecare ţinută creştinească …
Cele de mai sus sunt doar o probă a naivităţii de care dau dovadă mulţi creştini din zilele noastre. Este firesc însă ca omul de rând să creadă cele scrise de un om al Bisericii şi să-şi întemeieze modul de a gândi pe cuvintele lui; este păstorul lui, cel rânduit de Dumnezeu pentru a-i păzi paşii. Dar ele sunt, de asemenea, şi o mărturie a manipulării oamenilor de către clericii Bisericii oficiale, de vreme ce realitatea este alta decât cea expusă de părintele Epifanie Theodoropoulos. Vom demonstra aceasta în cele ce urmează.
Părintele Epifanie Theodoropoulos propovăduieşte o nouă ecleziologie, menită să explice şi să tolereze abaterile canonice necesare relaţiei existente între Biserica Ortodoxă şi mişcarea ecumenistă
În articolele şi epistolele sale, pentru a-şi construi o poziţie faţă de cele două fenomene: ecumenismul şi stilismul, arhimandritul Epifanie Theodoropoulos îşi prezintă indirect vederile ecleziologice destul de moderniste. În această primă parte, vom încerca să schiţăm o imagine de ansamblu asupra opiniilor sale, ca şi modul ambiguu în care interpretează canoanele şi istoria Bisericii Ortodoxe, urmând ca în partea a doua, pentru claritate, să prezentăm opiniile noastre cu privire la acuzele care ne sunt aduse şi să ne argumentăm poziţia.
Primul lucru care trebuie observat în cele scrise de părintele Epifanie este acela că în măsura în care se opune participării Bisericii Ortodoxe la mişcarea ecumenistă, în aceeaşi măsură caută să justifice istoric şi canonic acţiunile ierarhilor ortodocşi ecumenişti. Astfel, în prima parte a cărţii dedicată ecumenismului, el critică cu vehemenţă acţiunile şi declaraţiile Patriarhului Athenagora al Constantinopolului, neezitând să afirme că ecumenismul este o erezie, cea mai mare erezie a tuturor timpurilor.
Cu toate acestea, el propovăduieşte ca întreaga turmă dreptcredincioasă să rabde acţiunile necanonice ale ierarhilor săi, până când aceştia vor reveni la cugetul ortodox. El scrie patriarhului Athenagora, în 1958: ,,Paharul răbdării unei părţi deloc mici a credincioşilor mireni şi a preoţilor evlavioşi e gata să se verse. Îngăduinţa faţă de atâtea şi atâtea cedări şi compromisuri se epuizează din zi în zi”. Apoi, în 1969: ,,Adevărata plinătate a Bisericii, nu cea care crede de formă, abia vă mai îndură (…) răbdând până la o vreme. Dacă veţi mai înainta, dacă veţi merge spre unire, atunci veţi vedea ce poziţie va lua Biserica Greciei faţă de prea fericirea voastră”.
Însă, de atunci, din 1969, au trecut aproape 40 de ani, iar lucrurile au mers în aceeaşi direcţie. În vremea lui era patriarh Athenagora, astăzi este patriarh Bartolomeu, care este urmaşul său fidel, mai înainte de aceştia a fost Meletie Metaxakis, iniţiatorul acestui curent modernist de mare anvergură. Aşadar, mai înainte de contemporanii autorului, au fost cei care l-au ,,răbdat” pe Meletie Metaxakis şi mârşăviile făcute de el în sânul Bisericii; după el, sunt cei care-l ,,rabdă” pe actualul patriarh al Constantinopolului, Bartolomeu I, şi nimic nu dă de înţeles – şi nici nu a dat vreodată, în aceşti 80 de ani care s-au scurs de la schimbarea calendarului – că lucrurile vor merge în altă direcţie.
Ce roade a avut această răbdare ? Oare nu cumva din cauza răbdării şi tăcerii lor, ierarhii ortodocşi au încălcat, în cei 80 de ani de participare la mişcarea ecumenistă, un întreg convoi de canoane ale Bisericii ? Să enumerăm doar câteva din cele înfăptuite: rugăciunea în comun cu ereticii şi cu alţii de alte religii, slujirea pe acelaşi altar cu heterodocşii, recunoaşterea tainelor heterodoxe, modificarea învăţăturii ortodoxe despre Biserică, pentru a nu mai pomeni încălcarea a nenumărate canoane, prin hotărâri ale sinoadelor Bisericilor locale ! Şi ce a fost această răbdare decât o încuviinţare tacită a tot ceea ce s-a lucrat în acest răstimp în sânul Bisericii Ortodoxe ecumeniste ?
Autorul are o poziţie echivocă cu privire la dialogul teologic ecumenist, ca şi la alte probleme induse în sânul Bisericii Ortodoxe de mişcarea ecumenistă
În articolul ,,Dialogul început şi primejdiile rezultate din el” scris în 1980, el afirmă: ,,Suntem pentru dialogul cu papistaşii ? Şi da şi nu ! Da, dacă urmează să se discute sub condiţiile de mai sus. Şi de mii de ori nu, dacă prin dialog înţelegem căutarea adevărului, adică pornim de la premiza că nimeni nu deţine adevărul absolut şi întreg. (…) Noi, ortodocşii, nu căutăm adevărul; el nu este un obiect de cercetare: pur şi simplu se oferă. Şi se oferă deoarece există. Şi există deoarece s-a transmis prin Predanie şi se păstrează”. Apoi, câteva pagini mai încolo, el scrie: ,,Să suspendăm dialogul (…) ? Nu, dacă este vorba să se desfăşoare într-un mod ireproşabil dogmatic şi canonic”.
Aşadar, deşi părintele Epifanie afirmă că este împotriva dialogului teologic dintre ortodocşi şi heterodocşi, el susţine şi faptul că este posibil ca acest dialog ,,să se desfăşoare într-un mod ireproşabil dogmatic şi canonic”. Ne întrebăm următoarele: dialogul dintre două părţi are evident un scop. Ce scop ar putea avea dialogul dintre ortodocşi şi heterodocşi ? Unirea ? Părintele Epifanie afirmă despre aceasta: ,,Cum este cu putinţă să existe chiar şi o slabă nădejde de unire, atunci când protestantismul nu reuşeşte propria sa unire, fiind secţionat în nu mai puţin de 200 de confesiuni ? (…) Dacă vom vedea vreodată protestantismul unit în cuget şi constituit într-o singură confesiune, atunci va avea o îndreptăţire toată lucrarea noastră îndreptată spre unire. (…) Aşadar, prea sfinţiţilor părinţi, nu există nici un motiv să participăm” (n.n.: la mişcarea ecumenistă). Deci nu poate fi vorba de unire.
Atunci, scopul dialogului este îndreptarea heterodocşilor către adevăr ? Dar de ce este nevoie de dialog ? Dialogul presupune, precum recunoaşte şi autorul, o discuţie între cele două părţi, în care fiecare o ascultă pe cealaltă. Pentru îndreptare este nevoie de cateheză, de cunoaşterea învăţăturii ortodoxe. Însă, heterodocşii cunosc de secole învăţătura ortodoxă, o studiază într-amănunt şi cunosc dreptul canonic ortodox precum nişte avocaţi de carieră. Ei învaţă în seminarii despre Sfinţii Părinţi ai Răsăritului şi le studiază scrierile, în încercarea de a se folosi de legitimitatea Ortodoxiei, pentru a avea ei înşişi legitimitate. Prin urmare, nici de cateheză nu este nevoie.
În fine, despre ce ,,mod ireproşabil dogmatic şi canonic” vorbeşte părintele Epifanie, de vreme ce canoanele Bisericii Ortodoxe interzic cu desăvârşire dialogul cu heterodocşii ? Dar aceasta nu este singura ajustare a canoanelor Bisericii pe care o sesizăm la autor.
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 35/mai-iunie 2007
PARTEA A II-A
În ce priveşte problema calendarului, arhimandritul Epifanie se învârte într-un ,,ciclu sufocant de antinomii şi contradicţii”
În articolele sale, care au ca subiect stilismul, autorul încearcă să demonstreze, şi chiar afirmă, că stiliştii se învârt într-un ,,ciclu sufocant de antinomii şi contradicţii”. În realitate, îndrăznim să afirmăm, la rându-ne, că el se învârte în acest ciclu sufocant, străduindu-se în permanenţă să împace Tradiţia ortodoxă cu noul curent modernist şi să justifice acţiunile patriarhilor Constantinopolului, de la Meletie Metaxakis încoace.
Felul în care pune problema schimbării calendarului în Biserică vădeşte o multitudine de contradicţii în idei, măsluiri ale istoriei Bisericii şi răstălmăciri ale dreptului canonic – toate menite a ascunde faptul că aşa-zisa îndreptare a calendarului a reprezentat primul pas către Apus, calul troian al ecumenismului în sânul Bisericii Ortodoxe. El neagă, ca de altfel toţi clericii Bisericii oficiale, fie a Greciei, fie a României, sau de aiurea, că există o legătură, chiar şi indirectă, între cele două fenomene: ecumenismul şi reforma calendarului.
Urmând a dovedi mai jos că arhimandritul Epifanie Theodoropoulos se contrazice singur, măsluieşte istoria Bisericii Ortodoxe din ultimul secol pentru a-şi construi o pledoarie cât de cât coerentă, răstălmăceşte canoanele şi prezintă eronat diverse aspecte existente în Tradiţie, vom spune câteva cuvinte despre contradicţia fundamentală dintre termenii ,,Biserica Ortodoxă de Stil Nou”[3] şi ,,anti-ecumenism”.
Autorul ne acuză, în mai multe rânduri, că nu păstrăm comuniunea cu celelalte Biserici Ortodoxe locale, în vreme ce alte Biserici de Stil Vechi, precum Biserica Ortodoxă Rusă şi cea a Serbiei, se află în comuniune cu Bisericile Ortodoxe de Stil Nou. Potrivit celor scrise de el, în lume ar exista mai multe tipuri de Biserici Ortodoxe: Biserici Ortodoxe de Stil Nou ecumeniste în mod oficial, dar care au în sânul lor mişcări anti-ecumeniste puternice, Biserici Ortodoxe de Stil Vechi ecumeniste, care se află în comuniune cu primele şi care, eventual, au, de asemenea, în sânul lor mişcări anti-ecumeniste, şi Biserici Ortodoxe de Stil Vechi anti-ecumeniste, care nu se află în comuniune cu nimeni din afara lor.
Credem că este o capcană diabolică această clasificare a Bisericilor, o nadă fenomenală pentru a-i ţine pe mulţi dintre ortodocşi într-o comuniune mai mult sau mai puţin forţată cu Bisericile Ortodoxe oficiale, de dragul cantităţii, sub imperiul cantităţii. Istoria a înregistrat însă altfel această scindare cu adevărat diavolească pe care a produs-o schimbarea calendarului, iar urmările ei, care nu au încetat să se facă simţite nici acum, după 80 de ani, ne îndreptăţesc să o numim astfel.
În primul rând, este de menţionat faptul că încă din anul 1902, s-a făcut simţit curentul modernist în Biserica Ortodoxă, în speţă în sânul Patriarhiei Constantinopolului, prin bine-cunoscuta enciclică, care propovăduia apropierea de Biserica Creştină Apuseană, recte Biserica Catolică. Ulterior, în 1920 ,,a fost trimis pentru prima dată de Patriarhia ecumenică, în calitate de reprezentant al ei, Mitropolitul Ghermano al Seleuciei, la congresul întrunit la Battenberg, care a fost ales şi membru al ,,Comisiei Centrale” al Consiliului” (n.r.: Mondial al Bisericilor), notează chiar arhimandritul Epifanie. În 1920, lumea ortodoxă este asaltată de enciclica în care patriarhul Constantinopolului de atunci îi numeşte pe heterodocşi ,,împreună-moştenitori ai harului lui Dumnezeu”.
În 1923, la Congresul pan-ortodox de la Constantinopol, necanonic în organizarea, autoritatea şi instituirea sa[4], se hotărăşte reforma calendarului Bisericii, care, deşi a fost instituită invocându-se precizia astronomică, a avut ca scop apropierea de Biserica Creştină Apuseană, urmând ca sărbătorirea praznicelor de către ortodocşi împreună cu heterodocşii să conducă treptat la unire. Acesta a fost, de fapt, adevăratul motiv al schimbării calendarului Bisericii, de-a lungul secolelor catolicii încercând, în mai multe rânduri, să convingă Biserica Ortodoxă a Răsăritului să accepte calendarul gregorian. Istoria Bisericii Ortodoxe atestă această afirmaţie, prin actele sale sinodale.
Aşadar, reforma calendarului Bisericii, departe de a fi necesară, ci mai degrabă ,,neghioabă şi nefolositoare” precum spune însuşi arhimandritul Epifanie, a fost o mişcare strategică extrem de dibace a duşmanilor Ortodoxiei, care au reuşit să se strecoare în sânul Bisericii până pe scaunul Patriarhiei Ecumenice. Iar când urâciunea pustiirii a ajuns până în Sfânta Sfintelor a produs această scindare diabolică, smulgând bucăţi din trupul Bisericii Pravoslavnice şi conducând la profanări şi dărâmări de biserici, întemniţări, torturări şi ucideri ale celor care s-au împotrivit, masacre, prigoniri vreme de decenii ale clericilor ortodocşi de stil vechi etc.
De-a lungul deceniilor care s-au scurs de la schimbarea calendarului, noi, ortodocşii de stil vechi, am afirmat adeseori că aceasta a avut ca scop apropierea de Apus şi face parte dintr-o strategie extrem de vicleană a ecumenismului. În tot acest timp, cei din Biserica Ortodoxă oficială au râs pe seama opiniilor noastre, ne-au încondeiat ca fiind retrograzi, bătuţi în cap, şi nu pricepem că este vorba despre o îndreptare a calendarului din motive astronomice etc. Însă astăzi, cei 80 de ani dovedesc cu prisosinţă că cei care s-au opus schimbării calendarului în anii 1920 au avut dreptate să creadă că aceasta a fost doar vârful de lance al ecumenismului înfipt în trupul Ortodoxiei.
Prin urmare, cei care au acceptat această reformă a calendarului, au fost nevoiţi ca, din cauza ei, să modifice încetul cu încetul diverse rânduieli din Tradiţia ortodoxă. Cartea părintelui Epifanie Theodoropoulos este o mărturie excelentă în acest sens.
Cum se contrazice singur autorul, măsluieşte istoria Bisericii Ortodoxe din ultimul secol şi răstălmăceşte canoanele, pentru a-şi construi o pledoarie cât de cât coerentă împotriva noastră
Vom da câteva exemple care arată ambiguitatea la care a ajuns autorul, pentru a împăca reforma calendarului şi consecinţele sale cu Tradiţia Bisericii Ortodoxe. În fapt, el a ajuns, într-adevăr, să dezvolte o nouă ecleziologie ortodoxă, menită să explice diferitele abateri de la rânduielile bisericeşti care s-au strecurat pe uşa deschisă de reforma calendarului, în 1923.
Astfel, în articolul ,,Dialogul început şi primejdiile rezultate din el”, el scrie: ,,Numai o singură minune se va săvârşi cu siguranţă matematică: în ciuda oricărei greşeli, în ciuda oricărei alunecări, în ciuda oricărei neatenţii şi a oricărei acţiuni nechibzuite, chiar în ciuda oricărei prostii şi în ciuda trădării, Ortodoxia va supravieţui, pentru că Cel care a proorocit indestructibilitatea ei este Hristos, iar Hristos nu se înşeală şi nu spune minciuni !” Aceasta este o mistificare ordinară a învăţăturii Bisericii, prin care el încearcă să îndreptăţească orice acţiune necugetată şi să acopere orice mârşăvie comisă ! Însă el uită să precizeze că Hristos, când a făgăduit că Biserica nu va fi biruită de porţile iadului, vorbea despre adevărata Biserică a Sa, care păstrează neprihănită învăţătura Lui ! Căci altfel, orice Biserică creştină îşi poate găsi legitimitatea şi tăria în aceste cuvinte ale lui Hristos !!! Acesta este un exemplu tipic de vorbire ecumenistă cu dublu sens.
Apoi, în articolul ,,Scrisoare deschisă către fraţii care ţin calendarul vechi”, el spune: ,,Schisma, iubiţi fraţi, nu este creată de eventualele abateri de la linia exactă a sfintelor canoane, ci de întreruperea împărtăşirii şi legăturii cu celelalte Biserici Ortodoxe şi afurisirea de către ele. Dacă încălcările canoanelor creează automat schisma, atunci … ,,cine este nepătat de murdărie ?” Oare dumneavoastră, fraţilor, n-aţi călcat niciodată vreun canon ?” Iată cum părintele Epifanie aplică măsuri diferite în situaţii similare: când vine vorba de Biserica din care face parte, scrie: ,,În ciuda oricărei greşeli … Ortodoxia va supravieţui”, afirmând, cu alte cuvinte, că Biserica din care face parte este Biserica Ortodoxă Sobornicească şi orice vor face ierarhii ei, ea va supravieţui. Când vine însă vorba de noi, spune: ,,Cine este nepătat de murdărie ? Oare (…) n-aţi călcat niciodată vreun canon ?”
Ar mai fi de subliniat un aspect: una este greşeala individuală, încălcarea de către o persoană, cleric sau mirean, a unui canon, alta este greşeala unui sinod care ia decizii în numele Bisericii şi are responsabilitatea păstoririi credincioşilor. Fireşte, ca oameni greşim adesea, însă hotărârile sinodale se judecă după alte principii.
Întorcându-ne la cele spuse mai sus de părintele Epifanie, remarcăm o altă anomalie: ,,Schisma, iubiţi fraţi, nu este creată de eventualele abateri de la linia exactă a sfintelor canoane, ci de întreruperea împărtăşirii şi legăturii cu celelalte Biserici Ortodoxe şi afurisirea de către ele”. Cine a mai auzit aşa ceva ? Afirmând acestea, el continuă să îndreptăţească abaterile de la canoanele Bisericii săvârşite de ierarhii ortodocşi ecumenişti şi, în acelaşi timp, încearcă să arunce în spinarea noastră vina pentru ruperea comuniunii, ca şi faptul că, prin ruperea comuniunii, ne-am atras afurisirea celorlalte Biserici Ortodoxe.
Însă, Tradiţia Bisericii consemnează faptul că o schismă se produce în urma unor disensiuni care apar în sânul Bisericii, pe marginea învăţăturii; cele două părţi se confruntă pe tărâmul dogmatic şi canonic şi, dacă nu ajung la un consens, se produce o ruptură între ele. Aşadar, schisma este provocată de abaterile canonice şi/sau dogmatice, iar întreruperea comuniunii dintre cele două părţi este consecinţa schismei.
În urma Congresului pan-ortodox de la Constantinopol din 1923, în sânul Bisericii Ortodoxe s-a născut o disensiune destul de serioasă: o parte a considerat că reforma calendarului nu aduce atingere învăţăturii ortodoxe, cealaltă parte a susţinut că această inovaţie este o intruziune în rânduielile bisericeşti, ,,neghioabă şi nefolositoare”, menită doar a provoca tulburare. Cele două părţi nu au ajuns la un consens, pentru că cei care s-au împotrivit schimbării calendarului nici măcar nu au avut dreptul la replică, aceasta fiind impusă în Biserica Ortodoxă a Greciei, ca şi în cea a României. Şi astfel s-a născut o ruptură între cele două părţi, care s-a soldat cu întreruperea comuniunii.
Faptul că ortodocşii de stil vechi şi-au atras afurisirea celorlalte Biserici Ortodoxe este o altă dovadă de dublă măsură şi răstălmăcire a canoanelor Bisericii. În articolul ,,Pomenirea patriarhului Athenagora”, răspunzând părintelui Nicodim, care i-a cerut sfatul în această privinţă, autorul scrie: ,,Iubite părinte Nicodime, probabil că îmi veţi obiecta: Canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol nu vorbeşte oare despre încetarea pomenirii episcopului care propovăduieşte în public o învăţătură eretică ? (…) Canonul este facultativ, nu obligatoriu. El nu pretinde de la clerici ca să înceteze pomenirea episcopului ce învaţă lucruri eretice înainte de condamnarea acestuia, ci dă două alternative. Dacă un cleric, spune canonul, se va rupe de un astfel de episcop „înainte de hotărârea sinodală”, nu face nici o greşeală pentru care să fie supus pedepsei, ci mai degrabă este vrednic de laudă. Dacă însă un oarecare alt cleric nu face aceasta, adică, fără să îmbrăţişeze învăţăturile episcopului, continuă să-l pomenească, aşteptând „hotărârea sinodală” şi osândirea lui, unul ca acesta nu cade sub osânda canonului”.
Aşadar, părintele Epifanie cunoaşte canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol şi cunoaşte, de asemenea, tâlcuirea lui. Prin urmare, ştie că noi, ortodocşii de stil vechi, care ne-am dezis de hotărârile Congresului pan-ortodox de la Constantinopol din 1923 şi l-am considerat un sinod pur şi simplu tâlhăresc, nu ne aflăm în culpă ! Şi dacă lucrurile stau astfel, nu au fost din nou răstălmăcite canoanele bisericeşti şi pe nedrept am fost afurisiţi şi clericii noştri au fost aiurea caterisiţi şi excluşi din monahism ?
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 36/iulie-august 2007
PARTEA A III-A
Făcând abuz de canoanele Bisericii şi de influenţa pe care o are ca slujitor al sfântului altar, autorul încearcă să impună omului de rând o imagine distorsionată a noastră, a ortodocşilor de stil vechi, şi să ne priveze de drepturile pe care le avem, ca păstrători ai Tradiţiei ortodoxe
În continuarea tâlcuirii la canonul 15, el scrie: ,,Fie că rânduieşte obligativitate, fie numai dă un drept, sigur este că acest canon nicăieri nu spune că cel care a încetat să-l pomenească pe episcopul său, să se lipească de primul episcop pe care îl va afla. Cu atât mai mult nu spune să se lipească de episcopii împotriva cărora se ridică pline de asprime sfintele canoane. Clericul care nu pomeneşte pe episcopul său trebuie să se oprească aici şi să nu pomenească pe altul, ci să aştepte cu conştiinţă liniştită judecata sinodului. Acesta şi numai acesta este înţelesul corect al canonului”.
Aceasta este viziunea proprie şi de altfel destul de absurdă a arhimandritului Epifanie. Lăsăm deoparte judecăţile de valoare, de genul ,,episcopii împotriva cărora se ridică pline de asprime sfintele canoane” – care devin interpretabile din pricina faptului că autorul nu este consecvent în aplicarea canoanelor Bisericii – şi remarcăm că el este absurd în cerinţa sa ca persoana care intră sub incidenţa acestui canon să nu pomenească un alt episcop, ,,ci să aştepte cu conştiinţă liniştită judecata sinodului”. Un sinod care să judece disensiunea apărută se poate întruni într-un an de zile, în 10 ani sau poate chiar 100 de ani, şi în tot acest timp este nevoie de păstorirea episcopală, fără de care Biserica nu poate subzista. El impune practic celor care intră sub incidenţa acestui canon, în speţă nouă, ortodocşilor de stil vechi, să nu acceptăm să intrăm sub omoforul altor episcopi !!!
Pe lângă faptul că ne interzice să intrăm sub omoforul altor episcopi decât cei ai Bisericii oficiale, părintele Epifanie ne acuză, în repetate rânduri, că purtăm vina pentru schismă, care a fost provocată ,,de întreruperea împărtăşirii şi legăturii cu celelalte Biserici Ortodoxe”. Iar într-alt loc scrie: ,,Dacă ar fi ţinut calendarul vechi şi nu ar fi rupt împărtăşirea cu Biserica Greciei, ar fi fost într-o desăvârşită rânduială canonică”, şi în altă parte, mai pe larg:
,,Trebuie să vă restabiliţi legăturile canonice cu ea (n.n.: recte, cu Biserica Greciei), ca astfel să vă aflaţi cât se poate de repede în împărtăşire canonică cu Biserica Ortodoxă de pretutindeni. Dar poate ne veţi întreba: „Ne cereţi aşadar, să părăsim calendarul vechi şi să-l urmăm pe cel nou ?” Nu, fraţilor, nu cerem aceasta. (…) Aşadar, nu cerem să părăsiţi calendarul vechi, ci cerem şi recomandăm, sau mai degrabă rugăm şi implorăm, mişcaţi de adâncă durere de suflet pentru despărţirea Bisericii, să primiţi pomenirea episcopilor Bisericii Greciei. Şi atunci: va fi unită canonic Biserica Greciei, existând deosebire numai în data prăznuirii sărbătorilor (în timp ce astăzi există şi deosebire în data prăznuirii sărbătorilor, şi despărţire canonică). Va fi unită canonic întreaga Biserică Ortodoxă, din moment ce gruparea celor ce ţin calendarul vechi, care astăzi este independentă, se va încadra în Biserica Greciei şi prin ea în Biserica de pretutindeni. Veţi fi consideraţi mădulare canonice şi întru totul egale în drepturi ale Bisericii”.
Potrivit celor de mai sus, singura dorinţă a celor din Biserica oficială este ca noi, ortodocşii de stil vechi anti-ecumenişti[5], să intrăm în comuniune cu ei, iar această comuniune ne va da legitimitate, fiind consideraţi ,,mădulare canonice şi întru totul egale în drepturi ale Bisericii” ! Aceste aserţiuni reliefează adevărul cu privire la starea de fapt: prin urmare, nu este vorba despre reforma calendarului, suntem primiţi în comuniune chiar păstrând calendarul vechi, deci toată disensiunea dintre noi rezidă în comuniunea cu ortodocşii care fac parte din mişcarea ecumenistă !
Acest lucru se poate remarca şi din faptul că autorul oscilează, în scrierile sale, între a ne acuza că ne erijăm în super-Biserică şi a ne arunca în faţă că alte Biserici Ortodoxe de Stil Vechi din lume se află deja în comuniune cu ei şi a ne chema – ,,mai degrabă rugăm şi implorăm” – la a intra în comuniune cu ei. El scrie: ,,Nu uitaţi că Bisericile care păstrează calendarul vechi au legături canonice nu cu dumneavoastră, ci cu Biserica Greciei, care ţine calendarul nou”. Fireşte, părintele Epifanie uită să precizeze cum au intrat în comuniune cu ei celelalte Biserici Ortodoxe de Stil Vechi, cum au fost ele constrânse, în blocul comunist, puternic animat de ,,înfrăţirea dintre popoare”, să se alinieze vederilor ecumeniste.
Mai mult, el reiterează faptul că au fost Biserici Ortodoxe locale care au tăcut şi au trecut cu vederea faptul că Biserica Greciei a primit schimbarea calendarului. El scrie: ,,Această despărţire calendaristică ar fi putut pricinui şi despărtire canonică a Bisericii Ortodoxe Soborniceşti. Deoarece toate Bisericile Ortodoxe care au rămas cu calendarul vechi ar fi putut, dacă ar fi vrut, să întrerupă orice împărtăşire cu Biserica Greciei şi să o declare schismatică pentru schimbarea îndrăzneaţă făcută în mod unilateral. Dar aceasta nu s-a întâmplat. Celelalte Biserici au tăcut văzând ceea ce s-a săvârşit şi au continuat împărtăşirea cu Biserica Greciei”. Aceasta este o minciună sfruntată şi suntem muţi de uimire că are neruşinarea de a nega istoria Bisericii ! Iar acesta este doar unul din cazurile în care el măsluieşte, pur şi simplu, istoria Bisericii Ortodoxe din ultimul secol, pentru a-şi construi pledoaria împotriva noastră.
Părintele Epifanie nu se opreşte aici nici cu acuzele absurde, nici cu cuvintele grele la adresa noastră
În articolul ,,Tratat epistolar (continuare)”, el ne acuză că îi primim la slujbele noastre pe cei care ţin noul calendar: ,,Mergi (…) la câteva sihăstrii ale stiliştilor, mai ales în Licourisi din Attica şi vei vedea autobuze întregi din care coboară creştini ce ţin calendarul nou, pentru a participa acolo la sfânta liturghie. (…) Cei care ţin calendarul nou sunt bine primiţi în biserică şi la rugăciune. Cunosc chiar câteva cazuri de preoţi stilişti care primesc fără condiţii la taina spovedaniei şi chiar a sfintei împărtăşanii[6]. (…) Aşadar, de vreme ce aceia care cugetă asemenea ţie se roagă şi se împărtăşesc cu noi, care ne rugăm şi ne împărtăşim cu patriarhul, te împărtăşeşti şi tu indirect cu patriarhul. Deci, ce ai câştigat ? Astfel nu numai că nu ai evitat împărtăşirea indirectă cu ecumeniştii, ci ai trecut şi la împărtăşirea DIRECTă cu persoane care propovăduiesc o altă erezie”.
Din cuvintele de mai sus ale autorului reiese faptul că nu-i putem primi la slujbele noastre pe cei care ţin calendarul nou sau, altfel spus, el ne interzice să primim în bisericile noastre pe oricine este de altă credinţă cu noi. Câteva pagini mai încolo, părintele Epifanie spune explicit acest lucru: ,,Dacă ar fi vrut să fie consecvenţi (n.n.: el ne acuză de lipsă de consecvenţă că-i primim în bisericile noastre pe cei care ţin calendarul nou), ar fi trebuit să nu primească nici un membru al Bisericii Greciei în bisericile lor mai înainte ca acesta să declare că pleacă din Biserica Greciei şi merge la ei să se pocăiască” !
Adică, noi să închidem bisericile noastre pentru oricine din afara comunităţii noastre, sau, eventual, să rânduim portari care să-i ancheteze pe cei dornici să vină la biserică dacă vor sau nu să declare că pleacă din Biserica Ortodoxă oficială ! Cine a mai auzit asemenea gogomănii ? Cine a mai auzit vreodată ca Biserica lui Hristos să-şi închidă porţile pentru oricine ar dori să intre în ea, indiferent de religie ? Chiar de-ar fi musulman, evreu sau budist, cu atât mai mult pentru un creştin ! Când s-a auzit vreodată, în istoria Bisericii Ortodoxe – până la apariţia mişcării ecumeniste, care interzice indirect, prin însăşi existenţa sa, misionarismul ortodox ! – să se închidă uşa bisericii ? Cuvintele părintelui Epifanie vădesc, însă, o ură organică faţă de noi, care este cu totul de neînţeles pentru un preot şi monah care are un cuget cu adevărat ortodox …
În ce priveşte taina spovedaniei, cine a mai auzit ca un preot să refuze pe cineva care doreşte să se mărturisească la el ? Că doar aceşti oameni care vin să se mărturisească la preoţii noştri o fac de bunăvoie, este dorinţa lor, nimeni nu ar putea să le impună acest lucru. Aceste afirmaţii ale autorului ridică o altă întrebare: dacă am fi procedat, fie şi întâmplător sau ocazional, precum spune el – să închidem bisericile noastre sau preoţii noştri să refuze să spovedească pe cineva care ţine calendarul nou – nu ne-ar fi acuzat că nu suntem ortodocşi, nu respectăm Tradiţia Bisericii şi altele ?
Apoi, părintele afirmă că, primind în bisericile noastre credincioşi care ţin calendarul nou, ne rugăm (n.n.: că de împărtăşit nici nu poate fi vorba, a se vedea nota 6) cu patriarhul Constantinopolului şi, deci, indirect cu ecumeniştii. Dar cei care vin în bisericile noastre sunt nişte simpli mireni, nu sunt clerici, ei participă, într-adevăr, la slujbele noastre, dar acest lucru nu înseamnă că ne împărtăşim noi de ideile lor, ci mai degrabă că ei sunt cei care se împărtăşesc de credinţa noastră ![7] Iar acest fapt a fost dintotdeauna în rânduiala Bisericii Ortodoxe şi se numeşte, pentru cei care nu cunosc sau nu sunt familiarizaţi cu Tradiţia Bisericii, CATEHISM !
Oricine poate lua parte la slujbele Bisericii Ortodoxe, indiferent de religia pe care o are; aşa ia cunoştinţă de credinţa creştină, o aprofundează, îi cunoaşte rânduielile şi, dacă este atras de Ortodoxie, continuă să vină la biserică, cere să se spovedească la un preot al Bisericii şi, în final, se converteşte la Ortodoxie. Este firesc ca noi, la rându-ne, să primim în bisericile noastre pe oricine doreşte să vină; apoi, fiind ortodocşi şi păstrători ai Tradiţiei ortodoxe, suntem întru totul îndrituiţi să facem catehism acestor oameni care vin să cunoască Ortodoxia şi să-i primim în sânul Bisericii noastre, dacă aceasta voiesc.
În finalul citatului pe care-l comentăm, autorul ne face … eretici: ,,Astfel nu numai că nu ai evitat împărtăşirea indirectă cu ecumeniştii, ci ai trecut şi la împărtăşirea DIRECTă cu persoane care propovăduiesc o altă erezie”.
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 37/septembrie-octombrie 2007
PARTEA A IV-A
Deşi la începutul cărţii sale, şi apoi în repetate rânduri, îi numeşte pe stilişti ,,fraţi iubiţi” şi le spune că îi priveşte ,,cu simpatie şi cu dragoste”, părintele Epifanie îi face ,,eretici”, ,,proşti”, ,,miopi duhovniceşte”, ,,mici la suflet” etc
În acelaşi articol, ,,Tratat epistolar (continuare)”, menit să lămurească pe un oarecare părinte Nicodim din Muntele Athos de greşelile stiliştilor[8], părintele scrie: ,,Aşadar, părinte Nicodim, toţi cei care, înfricoşaţi de ecumenism, au trecut la stilişti nu au făcut altceva decât să fugă de o erezie şi să cadă în alta. (…) Transformă nenorociţii în dogme de credinţă, în condiţii de mântuire, elemente … calendaristice”[9].
Într-alt loc, face presupuneri lipsite de temei şi, în fapt, ne calomniază: ,,Să nu-ţi închipui vreodată că stiliştii se vor mai supune cu toţii Bisericii. Cei mai mulţi dintre clericii stilişti doresc libertate nelimitată şi niciodată nu vor consimţi să-şi pună grumazul în jug. Vor afla o mie şi una de ,,argumente” ca să-şi justifice stăruinţa lor în răzvrătire (vor spune, de pildă, că episcopii sunt masoni şi altele ca acestea). Cunosc bine mulţi clerici ai stiliştilor …”.
Apoi, autorul găseşte de cuviinţă să spună despre noi şi altele: ,,Părerile contrare sunt prostii stiliste”, stiliştii suferă de ,,miopie duhovnicească”, ,,micime de suflet” şi au un ,,mod negustoresc” de a socoti rânduielile bisericeşti; ei stăruie în ,,odioasa numărătoare”, ,,socoteala negustorească”, în ,,acrivia bolnăvicioasă”; iar în ce priveşte disputa cu privire la postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, spune: ,,Mă mir, mai ales, cum stiliştii, cu felul de a gândi pe care îl au, nu … dau anatemei şi pe toţi patriarhii, pe toţi episcopii, pe toţi clericii, pe toate sinoadele, pe toate Bisericile, pe toţi sfinţii, pe toţi credincioşii din veacul al VII-lea şi până acum. (…) Pentru că până atunci, adică până în veacul al VII-lea, postul Sfinţilor Apostoli nu ţinea cât ţine în ziua de astăzi, ci mult mai mult. (…) Nu-l vor excepta de la afurisanie, se înţelege, nici pe Sfântul Anastasie, (…) între cei afurisiţi va fi, neîndoielnic, şi Sfântul Teodor Studitul, (…), Sfântul Apostol Filip, nu este şi acesta vrednic de … afurisanie ? Cu atât mai mult este vrednic de afurisanie Teodor Valsamon, patriarhul Antiohiei (veacul al XII-lea)”. Aşa vorbeşte un om al Bisericii ? Din rândurile lui se citeşte doar batjocura, răutatea şi chiar necuviinţa !!!
În fine, cea mai curioasă acuzaţie – care, de altfel, s-a întrezărit în citatele de până acum – pe care ne-o aduce este următoarea: ,,Dacă cineva care merge la stilişti se întoarce şi se roagă iarăşi cu cei ce se împărtăşesc cu patriarhul, de ce să nu rămână în Biserica Greciei, suportând, din iconomie, atât pe patriarh, cât şi pe cei ce cugetă asemenea cu el ? Astfel va suporta, din iconomie, o erezie: ecumenismul. Dacă însă va merge la stilişti va suporta două. Adică ecumenismul (de vreme ce stiliştii se roagă cu cei ce ţin calendarul nou, care au împărtăşire cu patriarhul ecumenic) şi stilismul grecesc, care propovăduieşte erezia potrivit căreia calendarul este condiţie de mântuire”.
Ambele părţi ale acuzaţiei – prima, că, practic, primindu-i pe cei care ţin calendarul nou în bisericile noastre, ne facem părtaşi la ecumenism, şi a doua, că propovăduim erezia potrivit căreia calendarul este condiţie de mântuire – le-am discutat mai sus. Însă combinaţia dintre cele două şi ansamblul în care sunt prezentate, trebuie să recunoaştem, este probabil cea mai mare prostie spusă de părintele Epifanie din toate cele existente în cartea sa. Cu alte cuvinte, el zice: dacă rămâi cu cei care ţin calendarul nou, suporţi doar o erezie: ecumenismul; dacă rămâi cu cei care ţin calendarul vechi, suporţi două erezii: ecumenismul şi stilismul; aşadar, ortodoxule, alege ce este mai uşor de suportat dintre cele două variante. Nu avem cunoştinţă ca în istoria Bisericii Ortodoxe să fi existat un singur Părinte al Bisericii care să fi susţinut ideea de a suporta părtăşia cu vreo erezie, fie şi de dragul unităţii Bisericii !
În fine, pentru a suplini lipsa de argumente, autorul nu ezită să folosească tehnici de intimidare[10]
Iată ce tehnici de intimidare foloseşte acest om al Bisericii, într-un alt răspuns către părintele Nicodim din Muntele Athos: ,,Înainte de a vă gândi pe ce episcop să pomeniţi, trebuie ca în conştiinţa sfinţiilor voastre fiecare să răspundeţi la întrebarea: ,,Cred că întreaga Biserică Ortodoxă Universală a fost înghiţită de înşelare şi numai eu şi câţiva puţini am rămas păstrând adevărul ?” Am răspunde noi acestui mod diabolic de a pune problema, aiurea, dinadins, spre intimidare şi înspăimântare: noi n-am judecat nimic şi pe nimeni, doar ne-am delimitat de orice inovaţie în Biserică, atunci când nu am acceptat hotărârile aşa-zisului congres pan-ortodox de la Constantinopol, din 1923, care a decis, printre altele, schimbarea calendarului. Şi am făcut aceasta, indiferent cât din Biserică a fost cuprins de curentul inovator ecumenist; nu se poate pune problema cantităţii când vine vorba de curăţia credinţei ortodoxe, nicicând în istorie nu s-a procedat astfel.
Însă, el continuă în aceeaşi notă: ,,Sunt mai mulţi ai voştri ? Nu ! Sunt mai înţelepţi ? Nu ! Sunt mai duhovniceşti ? Nu ! Sunt mai sfinţi ? Nu ! Atunci de ce ?” Vom răspunde tot noi: poate că, într-adevăr, nu suntem mai mulţi, nici mai înţelepţi, nici mai duhovniceşti, nici mai sfinţi, atunci de ce ? Pentru că ne-am străduit din răsputeri să nu ne depărtăm, în cugetul nostru, de cugetul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi nădăjduim că i-am luat pe ei drept pavăză a mărturisirii noastre de credinţă. Atât şi nimic mai mult ajunge.
Ce-am fi spus dacă am fi trăit în vremea ereziei monotelismului ? Sau a nestorianismului ? Ce-am fi gândit ? Era sau nu o erezie ? Cât de tulburată a fost Biserica de-a lungul veacurilor de tot felul de furtuni care, probabil, n-au fost prea pe înţelesul contemporanilor lor ! Dar Dumnezeu a lăsat luminători în fiecare veac, oameni cu adevărat înţelepţiţi de Duhul Sfânt, care să scoată la lumină biata turmă a lui Hristos. Şi aşa cum odinioară s-a ridicat un Sfânt Atanasie cel Mare, un Sfânt Maxim Mărturisitorul sau un Sfânt Grigorie Palama, pentru a apăra dreapta credinţă de furtuna ereziilor, credem că şi în acest veac a lăsat Dumnezeu ca luminători sfinţi precum Sfântul Ierarh Glicherie Mărturisitorul sau Sfântul Ierarh Serafim Sobolev, făcătorul de minuni, care au înţeles primejdia care ameninţa Ortodoxia şi s-au opus introducerii inovaţiilor în sânul Bisericii.
Poate, dacă am fi trăit în acele vremuri tulburi de la începutul secolului al XX-lea, n-am fi priceput mai nimic din derularea evenimentelor. Dar noi trăim astăzi, după 80 de ani de la schimbarea calendarului, şi astăzi, lucrurile sunt clare, pentru că se văd roadele …
Epilog
Recent, am descoperit, într-o carte apărută de curând, ,,Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ’30”, la Editura Polirom, Iaşi, 2007, că şi în Rusia s-a încercat schimbarea calendarului Bisericii. Deşi aveam cunoştinţă de această încercare a autorităţilor comuniste, până în prezent nu am avut dovezi. Iată dovada în textul de mai jos:
,,Confruntării directe dintre puterea bolşevică şi Biserică i se adaugă o nouă ameninţare, cea a unei sciziuni interne. Mai exact, este vorba de o adevărată revoluţie ecleziastică sprijinită de puterea sovietică, având ca principali promotori un grup de preoţi de orientare promarxistă, grup ce propunea reformarea din temelii a întregii Biserici Ruse. Ei sunt cei care vor da naştere unei ramuri disidente în ortodoxia rusă, numită Biserica vie sau Biserica Reînnoită. (…)
Puterea de la Moscova sesizează cu rapiditate oportunitatea destabilizării interne a Bisericii Ortodoxe Ruse, susţinând prompt, de o manieră oportunistă, revendicările ,,Bisericii Reînnoite”. Rezultatul imediat se materializează într-o dezvoltare rapidă a structurilor administrative ale Bisericii Reînnoite. Preotul Alexandru Vedenski, iniţiatorul mişcării, originar din Petrograd, accede chiar la rangul de mitropolit.
Numai că reformele prea radicale ale acestei Biserici se vor lovi în curând de opoziţia credincioşilor, cei care mai îndrăzneau să-şi asume public apartenenţa religioasă. Căsătoria episcopilor, introducerea calendarului gregorian în anul liturgic sau înlocuirea limbii slavone ca limbă de cult constituiau tot atâtea încercări greu de acceptat de tradiţia ortodoxă rusă, reticentă de-a lungul istoriei în faţa tentativelor de schimbare brutală.
Sau, după cum scrie preotul român Corneliu Grumăzescu, ce s-a dovedit de-a lungul perioadei interbelice un atent observator al situaţiei religioase din URSS, ,,această Biserică roşie este născută moartă, pentru că fraternizează cu duşmanii încarnaţi ai oricărei idei religioase. Canonizând pe Lenin, ea a isprăvit prin a se judeca şi condamna singură”.”
Aşadar, istoria Bisericii Ortodoxe în secolul al XX-lea este departe de a fi limpede, chiar şi pentru cunoscătorii istoriei Bisericii şi pentru cei care au făcut eforturi deosebite pentru a scoate la iveală anumite aspecte inedite. Iar istoria schimbării calendarului este învăluită în ceaţă, din multe motive. În România, informaţia cu privire la evenimentele ulterioare introducerii noului calendar în Biserica oficială în 1925 este, de multă vreme, cenzurată; revistele contemporane fenomenului lipsesc, în mare parte, din bibliotecile publice, iar cărţile scrise pro şi contra ,,stilismului”, de asemenea.
Prin urmare, se poate vorbi cu uşurinţă pe tema ,,stilismului” şi se pot lansa nenumărate ipoteze, idei şi chiar acuze la adresa celor care s-au opus schimbării calendarului. Iar dacă cei care vorbesc sunt persoane cu o anumită poziţie socială, oameni ai Bisericii sau mireni aparţinând elitelor societăţii, stigmatizarea noastră este garantată.
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 38/noiembrie-decembrie 2007
Iosif Mocanu
[1] De obicei, editurile româneşti de carte ortodoxă cer binecuvântarea ierarhilor ortodocşi pentru scrierile pe care le tipăresc; pentru această carte, nimeni nu pare să fi vrut să-şi dea binecuvântarea.
[2] Mateiţii alcătuiesc aripa radicală a ortodocşilor de stil vechi din Grecia, urmând ecleziologia Episcopului Matei de Vresthene.
[3] Pentru concizia frazei, vom folosi expresia ,,Biserica Ortodoxă de Stil Nou” sau ,,Biserica Ortodoxă oficială”, pentru a desemna acea parte a Bisericii Ortodoxe care a primit schimbarea calendarului.
[4] A se vedea ,,Despre noi” din cadrul site-ului nostru, unde există o prezentare succintă a Congresului pan-ortodox de la Constantinopol din 1923.
[5] Este de precizat faptul că Bisericile Ortodoxe de Stil Vechi care au acceptat să intre în mişcarea ecumenistă se află deja în comuniune cu Bisericile Ortodoxe de Stil Nou. Însă, precum afirmă Înalt Prea Sfinţitul Hrisostom de Etna, în prefaţa cărţii ieromonahului Casian, ,,O examinare ştiinţifică a calendarului Bisericii Ortodoxe” (a se vedea pe site-ul nostru, partea I a acestei cărţi): ,,Părintele Casian situează corect ,,stilul vechi” şi ,,stilul nou” în contextul lor filozofic mai larg, ca manifestări ale unei confruntări epopeice între două ecleziologii ce se exclud reciproc, adică între tradiţionalism şi ecumenism (sau, pentru a fi mai expliciţi, ecumenism politic). Pentru că, deşi unele Biserici Ortodoxe sunt ,,de stil vechi” într-un sens restrâns, tehnic – precum este Patriarhia Moscovei – ele sunt, totuşi, pe deplin ,,de stil nou” într-un sens mai larg, teologic”.
[6] Şi în România sunt bineveniţi credincioşii Bisericii Ortodoxe oficiale în bisericile ortodoxe de stil vechi. De asemenea, preoţii noştri primesc la spovedanie pe cei care doresc să se mărturisească la ei, însă nu dau sfânta împărtăşanie.
[7] Ce-am mai crede dacă am descoperi că, în biserică, în timpul sfintei liturghii, se află un musulman sau un evreu ? Ce-am face ? I-am spune acelui om să părăsească biserica, pentru că altfel ne rugăm împreună cu el şi ne facem părtaşi credinţei lui, sau ne-am bucura că L-a găsit pe Hristos ?
Prin argumentele sale, părintele Epifanie se vădeşte a fi un personagiu caragialesc de pe meleagurile greceşti.
[8] Este de remarcat faptul că istoria ortodocşilor de stil vechi din Grecia este extrem de controversată. Pentru concizie, vom puncta doar câteva idei principale. Primii care s-au opus schimbării calendarului Bisericii au fost monahii din Muntele Athos. Pentru râvna lor de a păstra neîntinată Tradiţia Bisericii, au fost numiţi zeloţi. Ulterior, în 1935, trei episcopi aparţinând Bisericii Ortodoxe a Greciei au hotărât să se întoarcă la vechiul calendar al Bisericii şi au fondat Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din Grecia.
Însă, între ei au apărut neînţelegeri cu privire la felul în care trebuie priviţi cei care au acceptat noul calendar şi s-au despărţit în două fracţiuni principale: cei care l-au urmat pe episcopul Matei de Vresthene (1861-1950) – mateiţii, care au constituit aripa radicală a ortodocşilor de stil vechi din Grecia, negând chiar existenţa harului în Biserica oficială, şi cei care l-au urmat pe Mitropolitul Hrisostom de Florina (1871-1955) – floriniţii, care au constituit aripa moderată a ortodocşilor de stil vechi din Grecia.
Mai departe au apărut alte şi alte neînţelegeri între ei, care nu mai importă pentru noi, ortodocşii de stil vechi din România, care am aderat la o poziţie moderată faţă de Biserica Ortodoxă oficială.
Pagina a 2-a a traducerii în limba română a cărţii arhimandritului Epifanie Theodoropoulos, unde se poate vedea titlul cărţii în original
Coperta cărţii în original, unde se poate citi titlul adevărat al cărţii, ,,Cele două extreme: ecumenismul şi zelotismul”
Monahii din Muntele Athos care s-au opus schimbării calendarului, zeloţii, au adoptat, în mare parte, ecleziologia mateită sau, cel puţin, o atitudine asemănătoare mateiţilor. Motiv pentru care, deşi originalul în limba greacă al cărţii ,,Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul” face referire la zelotism, nu la mateiţi, noi am afirmat că s-a tradus termenul ,,mateit” prin ,,stilist”, indicând, de fapt, ecleziologia la care au aderat zeloţii, şi cu care noi nu avem nici o părtăşie.
Prin urmare, apariţia acestei cărţi în România, unde Biserica Ortodoxă de Stil Vechi nu împărtăşeşte vederile ecleziologice ale zeloţilor/mateiţilor a fost forţată. În plus, aceasta a fost o nouă dovadă de lipsă de fair-play faţă de ortodocşii români de stil vechi, de vreme ce traducătorii au considerat de cuviinţă să pună semnul egal între zeloţi/mateiţi şi stilişti în general.
[9] Se merită precizat, pentru cei care nu cunosc opiniile noastre, ale ortodocşilor de stil vechi din România, că noi nu susţinem că este dogmă de credinţă şi, deci, condiţie de mântuire, urmarea unui calendar bisericesc sau a altuia. Dar se merită amintit faptul că schimbarea calendarului Bisericii constituie o încălcare a Tradiţiei ortodoxe.
[10] Având în vedere multitudinea şi gama destul de variată a ,,argumentelor” aduse împotriva ortodocşilor de stil vechi, l-am alătura pe părintele Epifanie Theodoropoulos al grecilor părintelui nostru autohton, Ilie Cleopa, care, asemenea lui, ne-a adus o groază de acuzaţii nefondate şi a spus o mulţime de MINCIUNI la adresa noastră !
Şi subliniem încă o dată că cele spuse de părintele Ilie Cleopa sunt minciuni, de vreme ce nu a probat cele susţinute de el, ci a fost crezut pe cuvânt. Şi el, ca şi autorul de faţă, nu a ezitat să folosească diverse tehnici de intimidare a adversarului, care sunt departe de a fi ceva compatibil cu postura de ortodox, ca să nu mai vorbim de aceea de preot şi monah.