Opinii pe marginea Sfântului şi Marelui Sinod

 

PARTEA I

Pe parcursul ultimilor 2 ani, Patriarhia Constantinopolului a anunţat în mod repetat că mult-aşteptatul Sfânt şi Mare Sinod va avea loc la praznicul Cincizecimii din acest an, mai precis în iunie 2016. Un subiect extraordinar de fierbinte şi inedit pentru noi, cei ce trăim aceste vremuri.

A curs multă cerneală pe marginea acestui subiect şi am urmărit cu interes presa ortodoxă. Din nefericire, ceea ce s-a scris nu aduce lumină asupra evenimentului, din contră, am zice că vehiculează informaţii lipsite de relevanţă, şi am ajuns să ne întrebăm dacă acest lucru se petrece cu bună ştiinţă sau nu.

Am citit, de exemplu, articolul Viitorul Sinod pan-ortodox: A fi sau a nu fi ?, semnat de Paul Gavriliuk, un eminent profesor de la Departamentul de Teologie al Universităţii Sfântul Toma din St Paul, Minnesota. Autorul fiind de origine ucrainean şi de credinţă ortodoxă, am crezut că vom găsi în ceea ce scrie idei noi, lămuritoare. Dar opiniile lui ne-au intrigat, ca să nu spunem mai mult.

El începe prin a spune că acest Sinod va fi un eveniment de mare însemnătate istorică, reunindu-i pe întâistătătorii tuturor Bisericilor Ortodoxe pentru prima oară din anul 787 încoace. Este vorba de întâistătătorii celor 14 Biserici Ortodoxe locale autocefale. În acest punct se pot naşte nenumărate întrebări: reprezintă ei Biserica Ortodoxă şi pot hotărî în numele Bisericii Ortodoxe Soborniceşti aşa cum o cunoaştem până la începutul secolului XX ? Care este statutul lor şi care este statutul altor conducători ai Bisericilor Ortodoxe din întreaga lume ?

Neîndoios, s-ar putea discuta pe pagini întregi dreptul de a participa la Sinod a multor facţiuni ortodoxe, ca participanţi cu drepturi depline, sau în calitate de acuzaţi de schismă sau alte abateri de la dreapta credinţă, sau poate în calitate de acuzatori. Şi de asemenea se poate dezbate ideea că tocmai în grija unui astfel de Sinod ar trebui să cadă judecarea unor astfel de cauze de schismă precum cele apărute în ultimul secol, şi că acesta ar putea fi un subiect de primă importanţă, mult mai însemnat pentru lumea ortodoxă decât multe din cele luate în discuţie de conferinţele pre-sinodale. Ne putem ridica şi întrebarea de ce nu au fost luate în calcul aceste schisme existente, şi de ce marile Biserici Ortodoxe ale lumii, mai cu seamă patriarhiile istorice, nu au purtat grijă de rezolvarea unor astfel de schisme ? Există oare un dezinteres faţă de aceste schisme, o lipsă de preocupare, sau acestea sunt privite, de pe înaltele scaune patriarhale, ca şi cum nici nu ar exista, interesele şi preocupările îndreptându-se către alte zări ?

Aşadar, se pot examina o mulţime de chestiuni legate doar de Bisericile care au fost invitate să participe la Sinod, dar să ne întoarcem la problema iniţială. Există evident un criteriu potrivit căruia au fost aleşi aceşti 14 întâistătători, şi nu alţi lideri ortodocşi, şi acesta este cel al canonicităţii. Nu ar fi cu totul nepotrivit să ne întrebăm: cine hotărăşte care Biserică este canonică şi care nu ? Care au fost criteriile după care aceste 14 Biserici au fost socotite canonice, şi nu altele care nu sunt luate în consideraţie ? Aici ajungem să discutăm un subiect care este socotit tabu în lumea ortodoxă, sau asemenea unei axiome, care nu necesită a fi probată în vreun fel. Tabu, poate pentru că nimeni nici nu vrea să audă să pună la îndoială, de exemplu, autoritatea Patriarhiei Constantinopolului şi canonicitatea ei ca Biserică sau a acţiunilor întreprinse de întâistătătorii ei. Axiomă, poate pentru că oamenii socotesc ca de la sine înţeles că avem de-a face cu Bisericile Ortodoxe istorice, unele chiar de obârşie apostolică, altele întemeiate în primul mileniu, precum Biserica Rusiei, şi nimeni nu se îndoieşte de dreptul lor de a lua parte la un asemenea Sinod. Dar istoria ne spune altceva.

Istoria ne spune că am putea ridica semnul întrebării în privinţa canonicităţii Patriarhiei Constantinopolului ca Biserică[1] – dacă ar fi să luăm în discuţie numai acţiunile necanonice, dar şi eretice, şi nenumăratele încălcări ale canoanelor şi rânduielilor Bisericii săvârşite şi propovăduite de pe înaltul scaun ecumenic. Şi Biserica Rusiei poate fi contestată cu uşurinţă pe baza istoriei secolului XX, având în vedere serghianismul[2]; nu s-a schimbat nimic în Rusia din 1927 încoace, Patriarhia Moscovei de astăzi este la fel de serghianistă ca în 1927, iar ecumenismul o condamnă atât pe ea, cât şi pe celelalte surori ale ei, cu care se face părtaşă la vânzarea Ortodoxiei.

[Am dat de exemplu în mod întâmplător Patriarhia Constantinopolului şi Biserica Rusiei, ca fiind printre cele mai vizibile Biserici. Altfel, se poate discuta situaţia canonică a oricărei altei Biserici Ortodoxe locale.]

Deci, ne-am putea întreba pe drept: cine sunt aceste 14 Biserici Ortodoxe autocefale şi cu ce drept hotărăsc în numele Bisericii Ortodoxe Soborniceşti ? Ele sunt doar Bisericile oficiale, promovate politic, pe linie masonică; ele nu reprezintă Ortodoxia, ci s-au aşezat precum un porc sălbatic[3] la cârma ei pentru a o distruge. Cum au ajuns să ocupe scaunele la masa dezbaterilor, cu ce şi-au dobândit aceste scaune ? Cu nenumărate compromisuri făcute celor care i-au ajutat să câştige aceste scaune …

Aşadar, criteriul canonicităţii, am putea să spunem, este astăzi un criteriu arbitrar, la fel de samavolnic ca oricare din criteriile cu dublă măsură care se aplică în zilele noastre, doar că acesta se aplică pe tărâm bisericesc, unde nădăjduiam să nu vedem aşa ceva[4] … La fel de samavolnic este regulamentul de funcţionare al Sinodului, care prevede un anumit număr de episcopi din partea fiecărei Biserici, dintre care doar întâistătătorul are drept de vot. Acest regulament a fost contestat pe drept de multe voci din lumea ortodoxă, în primul rând pentru faptul că restricţionează numărul ierarhilor care iau parte la sinod – unde ar fi trebuit să poată merge orice ierarh ortodox şi să-şi spună opinia – ca şi dreptul la vot, adică modalitatea prin care ierarhul îşi face auzit glasul în Biserică. Nu ne mai întrebăm cum au fost aleşi ierarhii reprezentanţi din partea fiecărei Biserici locale, pe ce criterii. Probabil la fel de arbitrare, slujind aceloraşi interese.

Dar să mai zăbovim o clipă asupra regulamentului de funcţionare al Sinodului, care nu se înscrie în istoria Bisericii. Poate că acesta este tot tâlcul, ca el să nu se înscrie în Tradiţia aşa cum o cunoaştem şi să se instaureze reguli noi. În general, regulile noi se instaurează greu, iar în Biserică cu mult mai greu ca în instituţiile lumeşti, dar nu fac asta de 100 ani încoace ierarhii ortodocşi ? Nu cu fiecare nouă întrunire, congres, conferinţă etc ei caută să schimbe încă puţin rânduielile, să facă Ortodoxia tot mai permeabilă pentru lumea heterodoxă ? Nu la fiecare nouă conferinţă pan-ortodoxă se mai produce o ruptură de Tradiţie ?

Şi ortodocşii de astăzi au ajuns să fie atât de sătui de acest fenomen, încât uneori nici nu mai sesizează când ierarhii mai schimbă o iotă din învăţătură … Le este tocită percepţia şi mai cu seamă luarea-aminte prin neîncetata ‘teologhisire’ a virtuţilor ecumeniste cu care le sunt asaltate urechile.

Cineva s-ar putea întreba: dacă criticăm atât de tare acest Sinod, de ce luăm aminte la el ? Ce ne mai interesează ce vor discuta sau ce vor hotărî ierarhii la acest Sinod ? Ei reprezintă Ortodoxia oficială şi orice se va hotărî la acest nivel va avea impact asupra întregii lumi ortodoxe. Dacă în ce priveşte hotărârile de ordin canonic, dogmatic sau orice altceva ce ţine de învăţătura Bisericii, noi, cei de stil vechi, ne-am separat de Biserica oficială, fiindcă am considerat că s-a îndepărtat de la linia Sfinţilor Părinţi şi a denaturat învăţătura ortodoxă, călcând în picioare puzderie de canoane şi rânduieli bisericeşti, la nivel socio-politic, vom fi cu toţii afectaţi prin pârghiile politice[5] ale Ortodoxiei oficiale.

Poate multora dintre noi nu li se par limpezi aceste pârghii, dar ele funcţionează, şi încă prea bine. Amestecul politicului, masoneriei şi ideologiei ecumeniste în bunul mers al Bisericii Ortodoxe a întrecut de multă vreme orice influenţă care ar putea fi cuantificată, controlată, luată în mod separat şi studiată ca fenomen. Ea a ajuns să facă parte din mentalitatea ortodoxă contemporană, iar articole precum cel al lui Paul Gavriliuk vădesc gradul de intoxicare care nu mai vine acum dintr-o influenţă externă, ci se plămădeşte chiar în cugetul Bisericii oficiale.

Revenind la faptul că toţi vom fi afectaţi de funcţionarea acestor pârghii, să luăm de exemplu homosexualitatea. Pârghiile politice legate de implementarea legislaţiei favorabile homosexualităţii sunt cât se poate de evidente; aceleaşi pârghii acţionează şi asupra Bisericii, dar pe alte căi, cea mai vizibilă dintre ele fiind ecumenismul. Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), din care fac parte toate Bisericile Ortodoxe locale, cu excepţia Bulgariei şi Georgiei[6], are în componenţa sa multe Biserici care deja nu mai consideră că homosexualitatea este un păcat, săvârşesc cununii ale cuplurilor de acelaşi gen, şi au pastori şi chiar episcopi homosexuali[7]. Cât va dura până când se va cere Bisericii Ortodoxe să se alinieze unor astfel de tendinţe ? Nu cunoaştem culisele discuţiilor şi presiunilor privind acest subiect, dar documentul ,,Contribuţia Bisericii Ortodoxe la triumful păcii, dreptăţii, libertăţii, fraternităţii şi dragostei între popoare şi la suprimarea discriminărilor rasiale şi de altă natură”[8] ne face să credem că a avut loc prima încercare în această direcţie. Nu s-a reuşit introducerea acestui subiect pe lista temelor care vor fi discutate la acest Sinod, dar pare doar o chestiune de timp până când se va ajunge şi acolo …

Şi problema homosexualităţii este doar un aspect în privinţa căruia toţi vom fi afectaţi.

În articolul său, Paul Gavriliuk ia apoi în discuţie motivele pentru care pregătirea Sinodului a fost ţinută departe de ochiul public, afirmând că trei sunt motivele pentru o asemenea discreţie: 1) conducătorii Bisericilor Ortodoxe au o istorie destul de săracă în ce priveşte relaţiile cu mass-media, cu menţiunea că ,,este important a nu trata Sinodul ca pe un lucru senzaţional, care se poate dovedi a fi o dezamăgire pe termen lung”; 2) în secolul XX, au existat tentative repetate nereuşite de a întruni un asemenea Sinod; dată fiind istoria acestor eşecuri, este rezonabil ca liderii Bisericii Ortodoxe să acţioneze cu o precauţie cuvenită pentru a se cruţa pe ei înşişi de încă o încurcătură publică; 3) patriarhul ecumenic Bartolomeu, care a făcut din Sinod principala sa preocupare în ultimii ani, se exprimă cu o prudenţă extremă când vorbeşte despre propriile speranţe pentru Sinod. Patriarhul Constantinopolului nu doreşte să dea impresia că Sinodul este în principal iniţiativa sa sau să-i provoace în vreun fel pe denigratorii Sinodului.

Este posibil ca, într-adevăr, conducătorii ortodocşi să nu aibă o relaţie dezvoltată cu mass-media, dar nici nu este nevoie de aşa ceva. Ierarhii, în virtutea locului pe care-l ocupă în Biserică, de arhipăstori ai turmei cuvântătoare, ar trebui să fie populari şi deschişi faţă de credincioşi şi să comunice cu uşurinţă cele care sunt de trebuinţă acestora, nu numai în ce priveşte povăţuirea în plan pastoral, ci mai cu seamă cele ce ţin de credinţă. Aşadar, ar fi necesar şi de la sine înţeles un grad de transparenţă al preocupărilor şi iniţiativelor lor; neîndoios, sunt aspecte ale dezbaterilor care pot privi doar pe ierarhi, ca adevăraţi iconomi ai învăţăturii Bisericii, ca teologi de prim rang prin trăirea în sânul Bisericii, dar sunt mult prea multe aspecte pe care ierarhii de astăzi le ţin departe de ochiul public, şi nu am crede că motivele sunt cele de mai sus.

Desigur, nu este de dorit ca un astfel de Sinod să fie tratat ca un lucru senzaţional. Acesta însă este apanajul presei contemporane, de a trivializa până şi evenimente de asemenea importanţă istorică. Apoi, într-adevăr, în secolul XX au existat mai multe tentative de a convoca un astfel de Sinod – dar aceasta ar însemna să luăm în calcul că acest Sinod se vrea Ecumenic, or aici ar fi vorba de cu totul altă discuţie –, dar nu înţelegem nici dezamăgirea, nici încurcătura publică, decât dacă adăugăm la acest eveniment bisericesc o serie de ingrediente … politice. Ce hotărâri se aşteaptă să se ia la acest Sinod, ca în funcţie de ele acesta să fie considerat un Sinod reuşit sau o ,,dezamăgire pe termen lung” ? Ce încurcături publice poate pricinui un Sinod care este o întrunire exclusiv bisericească şi priveşte exclusiv Biserica, decât că sunt în joc mize de altă natură ? Această percepţie aparţine lui Paul Gavriliuk, cele de mai sus reies din felul în care pune problema în articolul său. Dar ca el percep chestiunea mulţi alţii; el este un exponent bine ales, un purtător de cuvânt al opiniilor celor mai larg răspândite printre ortodocşi.

Acestea fiind spuse, putem adăuga un al patrulea motiv la cele trei de mai sus, care, credem noi, le-ar explica de fapt pe toate. Pregătirile pentru această adunare ecleziastică de mare importanţă au fost ţinute departe de ochiul public tocmai din cauza mizelor care se află în spatele ei, mize care nu aparţin câtuşi de puţin domeniilor canonic, dogmatic sau pastoral.

Nu este încă limpede dacă s-a dorit sau nu convocarea unui Sinod Ecumenic. Există posibilitatea ca iniţial aşa să fi stat lucrurile, dar după o cumpănire mai profundă, care a luat în calcul şi opinia publică îngrijorată de perspectiva convocării celui de-al VIII-lea Sinod Ecumenic şi de proorociile legate de acesta, să se fi virat într-o direcţie nouă şi de altfel extrem de convenabilă. Dorinţa de a convoca un Sinod Ecumenic care să rezolve toate problemele ‘arzătoare’ ale Ortodoxiei din ultimul veac şi jumătate – probleme care stau până astăzi în calea unirii cu lumea heterodoxă – s-a transformat într-o dorinţă de a convoca o salbă de Sinoade. Aceste Sinoade ar putea avea loc regulat, asemenea conciliilor catolice sau întrunirilor care au loc o dată la 10 ani în lumea anglicană sau în alte confesiuni heterodoxe, şi ar necesita eventual existenţa unui primat care să le coordoneze lucrările.

Sinoadele nu trebuie să fie neapărat ecumenice, pot fi doar pan-ortodoxe. Noi nu vedem nici o diferenţă între cei doi termeni: pan-ortodox înseamnă ecumenic. Dar Constantinopolul face diferenţă între ei şi această diferenţă ar putea avea un substrat: în opinia sa, un Sinod Ecumenic ar necesita invitarea Bisericii Romei şi, cine ştie, poate şi a confesiunilor protestante, precum cea anglicană, pe când un Sinod pan-ortodox necesită doar prezenţa Bisericilor Ortodoxe locale. Se remarcă încă o dată mutilarea conceptelor cu scopul de a integra lumea heterodoxă în lumea creştină, adică a celor care poartă numele lui Hristos. Lumea heterodoxă nu aparţine de drept lumii creştine, date fiind ereziile sale şi desprinderea de Biserica lui Hristos.

Acestea sunt doar primele linii ale viitoarelor Sinoade, poate pe măsură ce lucrurile vor evolua într-o direcţie sau alta, ele vor căpăta un contur mai clar.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 96/ianuarie-februarie 2016

 

 

PARTEA A II-A

Paul Gavriliuk ia în discuţie şi faptul că întâistătătorii câtorva Biserici Ortodoxe locale ezită încă să participe la viitorul Sinod, iar principala opoziţie vine în prezent din partea Patriarhiei Moscovei. El susţine că Patriarhul Chiril al Moscovei consideră posibilă ideea Sinodului, dar nu înainte ca toate chestiunile procesului sinodal să fie rezolvate spre satisfacţia sa. Cu toate acestea, în practică, Moscova continuă să sporească obstacolele pe calea către Sinod.

Rivalitatea dintre Patriarhia Constantinopolului şi cea a Moscovei se înscrie de acum într-un soi de tradiţie de rău augur. Încă din anii ‘1940, Moscova sovietică a întrezărit avantajele propulsării Bisericii Rusiei pe orbita mondială, jinduind ca ea să devină liderul lumii ortodoxe, asemenea Vaticanului în lumea catolică[9]. Nici visele de preamărire ale Constantinopolului nu au fost mai prejos. Patriarhii ecumenici din secolul XX au construit un concept nou, necunoscut în istoria bisericească, potrivit căruia patriarhul ecumenic este liderul Ortodoxiei din întreaga lume[10]; pentru a justifica un astfel de titlu, ei au încercat crearea unei turme pe măsura titlului şi au ‘teologhisit’ că diaspora aparţine de drept Constantinopolului[11]. De altfel, de-a lungul ultimei jumătăţi de veac, cele două Biserici au profitat pe rând de vicisitudinile care s-au abătut asupra celeilalte pentru a avansa planurile sale de hegemonie, şi nici astăzi nu procedează altfel.

În contextul dat, în care Patriarhia Constantinopolului a anunţat că mult-aşteptatul Sinod va avea loc în luna iunie a acestui an, Patriarhia Moscovei caută noi portiţe pe care să se strecoare şi să se dezică de la a participa la un forum care va fi organizat şi condus de rivala sa. Planul original prevedea întrunirea Sinodului în Biserica Sfânta Irina din Istanbul, unde a avut loc cel de-al II-lea Sinod Ecumenic în anul 381, dar după prăbuşirea avionului militar rus în noiembrie 2015 şi deteriorarea relaţiilor ruso-turce, Moscova şi-a exprimat preocuparea că locul iniţial nu ar mai fi sigur pentru delegaţia rusă.

Fiecare întrunire pan-ortodoxă aduce cu ea, pare-se, îndelungi discuţii cu privire la locul unde va avea loc. Din nefericire, astfel de discuţii sunt animate doar de lupta pentru întâietate în lumea ortodoxă, şi nici cea pe marginea Sinodului nu a făcut excepţie. Întrunirea acestui Sinod în Istanbul ar fi dat Patriarhiei Constantinopolului o aură de atotputernicie, pe când mutarea locului la Geneva ar plasa-o pe un teren neutru, iar dezbaterea ar putea avea loc între egali. După ce au fost vehiculate aceste două locaţii, pe 27 ianuarie, întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe reuniţi la Chambesy au anunţat că Sinodul va avea loc la Academia Ortodoxă din Creta.

Pe lângă disputa veche dintre Constantinopol şi Moscova, Paul Gavriliuk prezintă o seamă de alte probleme care pot împiedica convocarea Sinodului. Să zăbovim o clipă asupra situaţiei Bisericii Ortodoxe din Ucraina care, în opinia autorului, este cea mai însemnată. Pe teritoriul Ucrainei coexistă 3 Biserici Ortodoxe: 1) Biserica Ortodoxă Ucraineană – care ţine de Patriarhia Moscovei şi, făcând parte din structura ei, este considerată canonică de celelalte Biserici Ortodoxe locale; 2) Patriarhia Kievului – care s-a desprins din prima în 1992 şi este condusă de un fost mitropolit al Bisericii Ortodoxe Ruse şi nu este recunoscută de nici o Biserică Ortodoxă; şi 3) Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană – înfiinţată în 1921 şi sprijinită activ de bolşevici împotriva Bisericii Ortodoxe Ruse, şi reactivată după 1990, de asemenea necanonică.

Noi am scris în mai multe rânduri despre problemele existente pe teritoriul Ucrainei[12], dar subiectul este departe de a fi epuizat. Ucraina este astăzi un soi de pepinieră de bisericuţe şi episcopi de toate coloraturile, migrând de pe nou pe vechi şi de pe vechi pe nou în funcţie de oportunităţile existente, care a invadat într-o oarecare măsură şi spaţiul ortodox românesc cu o sumedenie de episcopi şi mici aşezăminte monahale aflate sub tutela unor variate mitropolii cu titluri simandicoase[13].

Dar contextul ucrainean este complicat de jocurile de putere care vizează Ucraina ca stat şi Biserica cu patrimoniul ei. Într-un mod simplificat, s-ar putea spune că pe teritoriul Ucrainei se duce un război surd între Moscova şi Washington, care-i antrenează pe aliaţii lor ecleziastici, Patriarhia Moscovei şi respectiv Patriarhia Constantinopolului. Lucrurile merg atât de departe, încât s-a speculat că Patriarhia Kievului, dornică de a fi recunoscută canonic de Patriarhia Constantinopolului, este dispusă la concesii dintre cele mai inedite. În septembrie 2015, patriarhul ecumenic s-a întâlnit cu ierarhi ai Patriarhiei Kievului, apoi în noiembrie a avut loc o întâlnire mult mai puţin mediatizată între George Soros şi arhiepiscopul Evstratie Zoria, şeful Departamentului de Informaţii şi membru permanent în Sfântul Sinod al Patriarhiei Kievului. Întâlnirea celor doi a fost mijlocită de Patriarhia Constantinopolului, iar subiectul conversaţiei pare să fi fost atitudinea Patriarhiei Kievului faţă de persoanele LGBTI din Ucraina. Iată încă un criteriu care ar putea sta la baza canonicităţii astăzi …

Acest amestec al Patriarhiei Ecumenice în problemele din Ucraina a fost denunţat de Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk în timpul discuţiilor purtate la cea de-a V-a Conferinţă pan-ortodoxă presinodală, care a avut loc în perioada 12-16 octombrie 2015. El şi-a ,,exprimat profunda preocupare a Bisericii Ortodoxe Ruse pentru agitaţiile anti-canonice ale ierarhilor ucraineni din structurile Patriarhiei Constantinopolului din SUA şi Canada, care au mers în Ucraina, în numele Patriarhiei Constantinopolului, … au intrat în legătură cu schismaticii, declarând că Patriarhia Constantinopolului ar fi pe punctul să acorde autocefalie schismaticilor … au primit cu onoruri personalităţi decăzute din rangurile lor bisericeşti şi excomunicate, permiţându-le să săvârşească slujba dumnezeiască în bisericile lor şi s-au rugat cu ele”.

Este uluitor şi nu prea că patriarhul Bartolomeu este interesat de astfel de ,,personalităţi decăzute din rangurile lor bisericeşti şi excomunicate” de Patriarhia Moscovei. Legătura dintre Patriarhia Constantinopolului şi cea a Kievului este un soi de concubinaj de cea mai proastă factură; cu alte cuvinte, eu îţi ofer autocefalia şi, odată cu ea, canonicitatea în lumea ortodoxă, şi tu joci cum îţi cânt eu. Nu importă cât de canonici sunt nici unii, nici alţii, ci cât sunt de bine ‘plasaţi’ în această lume a intereselor politice. Fiindcă aici nu este vorba despre nimic altceva. Interesele adevărate ale Bisericii au apus de mult, cam de un veac …

Dar să revenim la comentariile lui Paul Gavriliuk şi cum vede el această stare de lucruri. În opinia lui, Patriarhia Ecumenică ar putea oferi Bisericii din Ucraina posibilitatea de a ieşi de sub tutela moscovită, dar pierde din vedere ce i s-ar putea cere în schimb. Mai mult, el vede o speranţă acolo unde nu este nimic: ,,Prima mişcare a patriarhului Bartolomeu ar putea fi normalizarea situaţiei canonice a grupurilor ecleziale care în prezent nu sunt în comuniune cu alte Biserici Ortodoxe. Succesul recent al unui efort similar în Biserica Ortodoxă a Ţinuturilor Cehe şi Slovaciei insuflă nădejde că ar putea deveni o realitate în Ucraina”.

Ce s-a întâmplat în Biserica Ortodoxă a Ţinuturilor Cehe şi Slovaciei nu a fost decât o altă bătălie aprigă între Constantinopol şi Moscova pentru putere[14]. În 2013, după ce întâistătătorul Bisericii, Hristofor, Arhiepiscopul Pragăi şi Mitropolitul Ţinuturilor Cehe şi Slovaciei, şi-a anunţat retragerea, a fost ales un nou întâistătător în persoana Arhiepiscopului Rastislav de Presov şi Slovacia. Nemulţumită de alegerea lui, atât în timpul alegerilor, cât şi ulterior, Patriarhia Constantinopolului a ameninţat cu ,,reconsiderarea Tomos-ului de autocefalie al Bisericii” – cu alte cuvinte, cu retragerea canonicităţii. În schimb, Patriarhul Chiril al Moscovei i-a trimis noului întâistătător o scrisoare de felicitare, iar Biserica Ortodoxă Rusă a recunoscut alegerea, în timp ce Patriarhia Constantinopolului, urmată de celelalte Biserici Ortodoxe locale, nu a recunoscut-o. Mai mult, la ceremonia de înscăunare a luat parte o delegaţie a Bisericii Ortodoxe Ruse condusă de Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk, preşedintele Departamentului pentru Relaţii Bisericeşti Externe al Patriarhiei Moscovei.

A urmat actul al doilea, în care mitropolitul Rastislav a făcut o vizită Patriarhului Bartolomeu al Constantinopolului şi lucrurile au intrat pe un făgaş de … pace. O luptă de culise – în care preţul ultim ar fi putut fi canonicitatea Bisericii Ortodoxe a Ţinuturilor Cehe şi Slovaciei – cu un final necunoscut ochiului public, dar pe care l-am putea intui: mitropolitul Rastislav şi-a prezentat omagiile patriarhului Bartolomeu, precum dorea acesta, dar ‘la nevoie’ se va plasa în tabăra Patriarhiei Moscovei.

Iată încă o situaţie lămuritoare în ce priveşte modul şi motivele pentru care se acordă autocefalie şi implicit canonicitate în lumea ortodoxă contemporană … În plus, patriarhul ecumenic nici măcar nu mai ascunde condiţiile în care acordă autocefalia şi primeşte în rândurile Bisericilor onorabile pe cei care râvnesc cu putere aceste titluri şi sunt dispuşi la nenumărate concesii pentru aceasta. Nu am fi departe de adevăr dacă am spune că astăzi nu trebuie să se mai sărute papucul papei, ci al patriarhului Constantinopolului.

Întorcându-ne la situaţia din Ucraina, Paul Gavriliuk afirmă: ,,De îndată ce toate jurisdicţiile ortodoxe de pe teritoriul Ucrainei devin canonice, calea către unitate şi autocefalie poate deveni dreaptă. O asemenea mişcare probabil că va stârni opoziţia feroce a Moscovei, chiar până în punctul de a rupe potenţial comuniunea cu Constantinopolul. În prezent, această chestiune este probabil cea mai însemnată ‘chestiune din spatele chestiunilor’ de la iminentul Sinod pan-ortodox”.

Cine a mai auzit să existe trei Biserici canonice pe acelaşi teritoriu ? De ce nu negociază întâistătătorii şi Sinoadele lor între ele pentru a ajunge la unitate şi a-şi reglementa problemele interne, direct, pe teritoriul lor ? Ce nevoie este de intervenţia patriarhului Bartolomeu, care este fluturată de mass-media până la disperare ? Patriarhul ecumenic este orice altceva decât un emisar al păcii şi înţelegerii; el provoacă discordie oriunde are ocazia pentru a-şi atinge scopurile sale. Nu cumva această idee – care este inexistentă în istoria Bisericii şi este, aşadar, o altă ruptură de Tradiţie[15] – să aibă cu totul alt tâlc decât ne-am putea închipui. Este un joc prin care toţi cei interesaţi de dobândirea canonicităţii şi a unei poziţii de respectabilitate în Ortodoxia oficială sunt ţinuţi în şah de Constantinopol pentru a smulge de la fiecare ceea ce se doreşte. Este un troc murdar pe care-l practică de aproape un secol Patriarhia Ecumenică, care nu are nici o legătură cu Biserica lui Hristos şi rânduielile ei dumnezeieşti; un troc care face de ruşine Ortodoxia oficială.

Eventual, după ce obţine ceea ce doreşte, patriarhul le acordă Tomos-ul de autocefalie şi apoi le zice: descurcaţi-vă între voi, vă împăcaţi sau nu, ce ne priveşte pe noi ce faceţi pe teritoriul vostru ? În plus, consecinţele acordării canonicităţii, de exemplu, Patriarhiei Kievului pot fi mai multe decât am putea lua în calcul. Având în vedere că grupările care se perindă astăzi pe teritoriul României provin în mare parte din Patriarhia Kievului, ele ar putea dobândi o oarecare greutate ‘canonică’ şi, odată cu aceasta, ar putea destabiliza mediul ortodox românesc destul de tradiţional şi ancorat în viaţa sa bisericească.

Dar, până una-alta, într-o încercare de aplanare a tensiunilor dintre Patriarhia Constantinopolului şi cea a Moscovei, şi nădăjduind că va convinge Patriarhia Moscovei să ia parte la Sinod, patriarhul Bartolomeu a fost de acord să nu recunoască Biserica Ortodoxă din Ucraina înainte de Sinod. În ciuda acestei concesii, patriarhul rus nu a luat parte la acesta.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 98/mai-iunie 2016

 

 

PARTEA A III-A

Dar proasta înţelegere a stării actuale de lucruri din Ortodoxie nu se opreşte la situaţia din Ucraina sau Ţinuturile Cehe şi Slovace. Ea se răsfrânge şi asupra istoriei bisericeşti, ceea ce ridică alte semne de întrebare despre cum percep astăzi oamenii Biserica, istoria bisericească şi evenimentele pe care ni le înfăţişează ea, şi chiar poziţia şi rostul Bisericii în lume.

Astfel, Paul Gavriliuk afirmă: ,,Faptul că Sinodul va aduce laolaltă conducători cu o istorie de confruntare reciprocă nu ar trebui să surprindă pe nimeni. Istoria este arareori făcută de oameni cu un caracter paşnic, şi istoria ecleziastică nu reprezintă o excepţie”. Şi ne dă drept exemplu o dispută între Sfântul [Patriarh] Chiril al Alexandriei şi Patriarhul Nestorie al Constantinopolului, care a precipitat întrunirea Sinodului de la Efes în anul 431. Sinodul s-a încheiat prin trimiterea lui Nestorie în surghiun, dar doar 20 ani mai târziu, Sinodul de la Calcedon ,,a răsturnat situaţia scaunelor patriarhale caterisindu-l pe urmaşul Sfântului Chiril, Patriarhul Dioscor al Alexandriei”.

Când citeşti aşa ceva, rămâi mut de uimire ce poate înţelege cineva din istoria bisericească … În primul caz, este vorba de confruntarea dintre Sfântul Chiril al Alexandriei şi Patriarhul Nestorie al Constantinopolului din cauza nestorianismului, erezia care poartă numele patriarhului care a iniţiat-o. Sinodul de la Efes l-a trimis pe drept pe patriarhul Nestorie în surghiun, fiindcă a propovăduit erezia în sânul Bisericii; acolo nu a fost vorba de o confruntare între două scaune patriarhale, cel al Alexandriei şi cel al Constantinopolului, ci de o luptă pentru apărarea dreptei credinţe. Că doar după 20 ani, Sinodul de la Calcedon îl va caterisi pe Patriarhul Dioscor al Alexandriei, urmaşul Sfântului Chiril, nu are nici o legătură cu o răsturnare a situaţiei scaunelor patriarhale, ci din nou cu erezia. Dioscor susţinea monofizismul, o erezie opusă nestorianismului, şi el trebuia alungat din adunarea celor credincioşi dacă nu se pocăia de învăţătura străină pe care o propovăduia.

Iar a spune că istoria este arareori făcută de oameni cu un caracter paşnic, şi istoria bisericească nu reprezintă o excepţie, este o exagerare, o generalizare a unor lucruri care nu pot fi generalizate. Dacă nu ar fi fost mulţi oameni paşnici atât printre conducătorii acestei lumi, cât şi printre ierarhi – şi mai cu seamă printre cei care păstoresc sufletele – am fi ţinut-o numai într-un război, iar Biserica nu ar fi putut spori, ci s-ar fi înecat în potop de lupte pentru scopuri dintre cele mai mărunte.

Dar dacă zăbovim puţin asupra modului în care vede Paul Gavriliuk evenimentele din anii 431-451, se naşte o întrebare în mintea noastră: ce-ar vrea el să sugereze, sau ce crede el despre cele care se petrec astăzi ? Că o confruntare sau o răsturnare a situaţiei scaunelor patriarhale ar fi ceva firesc în istoria Bisericii ? Că ce se întâmplă astăzi între Constantinopol şi Moscova este normal, aşa s-a petrecut întotdeauna în istorie ? Că la un Sinod nu este anormal ca ierarhii să se confrunte violent, iar aceste confruntări să conducă chiar la răsturnări de situaţie în lumea ortodoxă ? Mai rămânea să ne fi spus că s-ar putea isca şi bătaie între ierarhi … ceea ce ne-a fost dat să auzim odinioară din gura unui absolvent al Facultăţii de Teologie, care atât a priceput din întâmplarea cu Sfântul Ierarh Nicolae şi Arie ereticul.

Iată cum îţi poţi îmbolnăvi gândirea studiind istoria bisericească fără să priveşti în profunzime unele aspecte. Se dovedeşte că un istoric bisericesc, pentru a fi imparţial în felul în care redă evenimentele, are nevoie de o oarecare doză de evlavie pentru a le pătrunde, deci de credinţă şi de o atitudine reverenţioasă faţă de spaţiul bisericesc în sine. Altfel, ceea ce va vedea va socoti că este doar o reflectare a vieţii civile, a intrigilor binecunoscute din lumea politică. Şi, într-adevăr, istoricii contemporani dovedesc că nu mai pot surprinde evenimentele bisericeşti, fiindcă au secularizat întrucâtva însăşi istoria bisericească, separând-o de aspectul ei eshatologic, de misiunea pe care o are în lume Biserica – de a ne călăuzi către Împărăţia cerească. Dacă o desparţi de misiunea ei şi o priveşti ca pe o simplă instituţie, evident că vei vedea în acţiunile conducătorilor ei ,,multă intrigă politică”, precum afirmă Paul Gavriliuk. Din nefericire, aceasta se întâmplă şi din cauză că înşişi conducătorii bisericeşti contemporani fac multă intrigă politică, îndepărtându-se de misiunea lor de arhipăstori ai oilor cuvântătoare şi preocupându-se exagerat de mult de cele vremelnice.

Apoi, el ia în discuţie dacă acest Sinod ar putea deveni ecumenic. El comentează faptul că ,,unii conducători ortodocşi conservatori au ajuns în mod pripit şi prematur la concluzia că Patriarhia Ecumenică intenţionează ca ,,Sfântul şi Marele” Sinod să fie Ecumenic în sensul unic atribuit primelor 7 Sinoade Ecumenice” şi poate că nu întâmplător se opreşte asupra declaraţiei întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Ucrainene aparţinând de Patriarhia Moscovei, mitropolitul Onufrie. Dar, precum am scris în episodul I, Patriarhia Ecumenică chiar a vrut ca ,,Sfântul şi Marele” Sinod să fie socotit Ecumenic, ca să poată impune hotărârile sale tuturor Bisericilor Ortodoxe locale, însă după ce a ‘testat’ piaţa, patriarhul Bartolomeu a ‘cârmit’ dinspre un Sinod Ecumenic spre un Sinod pan-ortodox din motivele pe care le-am enumerat acolo.

Şi acum putem spune în mod limpede – fiindcă Sinodul a avut loc deja – că exact aceasta a intenţionat: să impună hotărârile Sinodului întregii lumi ortodoxe, fiindcă hotărârile sale nu au fost trimise Bisericilor locale cu scopul ca acestea să le analizeze, să le aprobe şi să le introducă în rânduiala lor, aşa cum s-a întâmplat mereu în decursul istoriei, ci au fost impuse şi nu s-a permis nici o discuţie pe marginea lor, cei care ar îndrăzni să comenteze sau să critice aceste hotărâri fiind ameninţaţi cu excluderea din Biserică[16].

Poate că nu e cu totul nepotrivit să remarcăm că, de-a lungul veacurilor, o asemenea atitudine au avut în Biserică doar ereticii. Ei au fost cei care au căutat în fel şi chip, pe calea violenţei şi a constrângerilor, prin intermediul nenumăratelor intrigi şi uzitând din plin de puterea politică, să-şi impună învăţăturile străine de Biserică. Iar cei de astăzi, dacă nu sunt eretici, nici departe de a fi nu sunt, atât ca învăţătură, cât şi ca atitudine. Istoria a demonstrat că cele două merg mână în mână: dreapta credinţă cu înţelepciunea, răbdarea şi dreptatea, şi viceversa, acolo unde a domnit minciuna a trebuit întotdeauna să se facă apel la forţă, fiindcă altfel nu şi-a putut croi drum către popor.

De altfel, ce lucrează astăzi patriarhul Bartolomeu şi acoliţii săi în sânul Ortodoxiei oficiale nu este departe de ce-au lucrat ereticii din primele veacuri creştine. Ba chiar am putea spune că istoria se repetă întru totul: aceleaşi manevre de culise, acelaşi apel la puterea politică şi toate pârghiile de care dispune ea, aceeaşi învăţătură murdară şi ură faţă de orice este cu adevărat ortodox.

Revenind la comentariile lui Paul Gavriliuk, să aruncăm o privire asupra declaraţiei mitropolitului Onufrie, pe care autorul o socoteşte ,,cea mai extraordinară”, poate fiindcă a scos cel mai bine în evidenţă dedesubturile convocării Sinodului. În cuvântul său către clerul ortodox din 28 decembrie 2015, mitropolitul Onufrie a afirmat că de vreme ce cele 7 Sinoade Ecumenice reprezintă deplinătatea învăţăturii Bisericii, cel de-al VIII-lea Sinod este nu numai de prisos, ci şi foarte periculos. Ierarhul i-a avertizat pe cei 700 de preoţi prezenţi la eveniment că Sinodul reprezintă o ispită care ar putea conduce la schisme suplimentare.

Gavriliuk continuă: ,,Poziţia mitropolitului Onufrie reflectă perspectiva elitelor monahale fundamentaliste, care resping dezvoltarea dogmei, privesc cu suspiciune implicarea Bisericii în lumea contemporană şi se opun dialogului ecumenist pe temei că primejduieşte ,,puritatea Ortodoxiei”. În general, susţinătorii acestei linii fundamentaliste nu sunt sfioşi în a-şi exprima public opiniile. Din nefericire, conducătorii bisericeşti mai luminaţi ezită adeseori să vorbească împotriva fundamentaliştilor. În această privinţă, patriarhul Bartolomeu şi mitropolitul Ioan Zizioulas sunt excepţii notabile, care se opun cu fermitate fundamentalismului ortodox şi manifestă o deschidere mai mare a conducerii bisericeşti faţă de lume”.

Iată o sumă de afirmaţii asupra cărora merită să ne oprim. Termenul ‘fundamentalist’ este de dată recentă, fiind introdus în mediul creştin în ultimul deceniu. Pentru cei care nu-i cunosc conotaţiile, să notăm că a fi un ,,monah fundamentalist”, sau în general ,,un creştini ortodox fundamentalist”, înseamnă – în traducere liberă – să fii un creştin ortodox devotat Bisericii şi învăţăturilor ei lăsate moştenire nouă de la Mântuitorul Hristos, prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii până în zilele noastre; înseamnă să fii profund ataşat de Tradiţia Bisericii până la cel mai mic amănunt şi să crezi că ea reprezintă gardul care apără turma cuvântătoare de orice ar putea fi primejdios pentru suflet. În fine, fundamentalişti sunt numiţi, în general, ortodocşii care se opun mişcării ecumeniste.

Ţinând cont de modul în care este pusă problema în contextele în care apare acest termen, a spune unui ortodox că este ‘fundamentalist’ este o jignire astăzi. Mai mult, fundamentaliştii sunt socotiţi un soi de adepţi ai teoriei conspiraţiei din sânul Bisericii Ortodoxe; ei văd numai aspectele negative ale hotărârilor pe care le iau conducătorii ortodocşi, văd peste tot numai intrigi, nu vor să ia în calcul rezultatele benefice şi oportunităţile pe care le oferă politica bisericească contemporană, sunt retrograzi, înapoiaţi, şi chiar refuză să se adapteze situaţiei actuale prejudiciind comunitatea creştină din care fac parte. Am putea chiar să spunem că nu sunt creştini, fiindcă manifestă ură faţă de aproapele prin atitudinea pe care o au. Aşadar, ei trebuie marginalizaţi şi trebuie luate măsuri dintre cele mai aspre împotriva lor.

În ultimii ani a curs multă cerneală în încercarea de a-i pune pe fundamentaliştii ortodocşi la stâlpul infamiei şi s-au folosit numeroase metode pentru a-i arunca într-o lumină nefavorabilă, manipulându-se chiar istoria şi Tradiţia bisericească. Astfel, s-a afirmat că dacă nu se iau măsuri împotriva lor, ,,întreaga Biserică Ortodoxă este în pericol de a fi confiscată de” ,,aceşti extremişti”; că, în realitate, şi această perspectivă fundamentalistă este un curent nou în Biserică, fiindcă ,,Ortodoxia nu a fost niciodată ceea ce fundamentaliştii pretind că este”; că este nevoie de ,,un răspuns unit şi răspicat faţă de elementele şi facţiunile extremiste şi subversive – uneori dinlăuntrul cercurilor influenţate de monahi rigizi sau reacţionari”[17] etc.

Principala problemă pe care o ridică actualilor conducători ortodocşi ,,perspectiva elitelor monahale fundamentaliste” este rezistenţa faţă de dezvoltarea dogmei. Ne vom dovedi pe cât de ‘rigizi’ sau ‘reacţionari’ ar trebui să fim şi ne vom întreba: şi prin dezvoltarea dogmei ce s-ar înţelege ? Acceptarea lui filioque şi/sau a existenţei unui soi de primat papal în Biserica Ortodoxă pentru care luptă astăzi din răsputeri Patriarhia Constantinopolului ? Şi, fireşte, acestea ar putea fi doar începutul dezvoltării dogmei, că dacă luăm aminte la teologii de astăzi şi la multitudinea de idei inovatoare pe care le au, ne punem mâinile în cap !

De altfel, Paul Gavriliuk ne spune că astfel de monahi fundamentalişti ,,privesc cu suspiciune implicarea Bisericii în lumea contemporană şi se opun dialogului ecumenist pe temei că primejduieşte ‘puritatea Ortodoxiei’”. Şi nu suntem îndreptăţiţi să privim cu suspiciune ? Şi nu numai cu suspiciune, ci şi cu oroare ! Acest potop de idei inovatoare din lumea ortodoxă contemporană nu este rodul implicării exagerate a Bisericii în politică şi în toate treburile acestei lumi care nu privesc câtuşi de puţin Biserica, ca şi al amestecului nelegiuit cu lumea heterodoxă prin mişcarea ecumenistă ? Această invadare a lumii ortodoxe cu o mentalitate bolnăvicioasă s-a făcut simţită încă de la sfârşitul secolului XIX, când lumea ortodoxă s-a eliberat de sub jugul otoman şi a putut privi mai liberă către restul lumii. Dar, din nefericire, a ignorat comoara pe care o păstrase neatinsă tocmai fiindcă fusese împilată atâtea veacuri de turci, şi prin credinţă şi-a păstrat atât nădejdea creştină, cât şi identitatea naţională, şi şi-a îndreptat privirile către lumea occidentală, visând visuri deşarte de preamărire …

Nu am învăţat chiar nimic de la înaintaşii noştri ? Istoria se perindă prin faţa ochilor noştri degeaba ? Trăim noi înşine nişte vremuri atât de tulburătoare, confuze, şi nu luăm mai bine aminte la ce se petrece în vieţile noastre ? Nu ne punem întrebări, cine şi cum reuşeşte să ne tulbure sufletele cu atâta tărie şi care sunt pârghiile prin care se ajunge la sufletele noastre ? De ce nu ne îngrădim mai tare, de ce nu căutăm nişte stâlpi vânjoşi de care să ne ancorăm, ca să nu pierim în această furtună care s-a dezlănţuit împotriva noastră ? Şi, dacă am deschis ochii şi am reuşit să zărim în viforul care se tot iuţeşte împotriva noastră că Biserica este limanul sigur, nemincinos, care nu ne ruşinează nădejdile, de ce nu ne agăţăm mai cu putere de ea şi de învăţămintele ei mântuitoare ? Şi de ce nu luptăm mai cu putere să o păstrăm nestricată, neîntinată, ca pe o adevărată mireasă a lui Hristos ?

Nu e de mirare că, în această lume nebună, sunt arătaţi cu degetul cei care vor să-şi agonisească o fărâmă de înţelepciune. Scriptura ne-a avertizat că aşa se vor petrece lucrurile. Ei bine, aceste vremuri le trăim noi, fie că vrem, fie că nu vrem. Iar dacă nouă ne-au fost date să le trăim, fiindcă Dumnezeu este drept, milostiv şi atoapurtător de grijă, trebuie să realizăm şi că le putem duce.

Să nu fim sfioşi în a ne exprima public opiniile, precum spune Gavriliuk. Să nu tăcem şi să-i lăsăm numai pe ei să vorbească, ca să umple aerul cu cugetarea lor îmbâcsită până ajunge irespirabil. Chiar dacă noi nu suntem atât de luminaţi ca ei, sau poate i-luminaţi ca ei. Astăzi, aşa se acordă atributele: cei în pas cu vremurile sunt luminaţi fiindcă sunt ecumenişti şi susţin dezvoltarea dogmei, iar cei retrograzi şi neadaptaţi sunt fundamentalişti fiindcă refuză să primească lumina.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 99/iulie-august 2016

 

 

PARTEA A IV-A

Să aruncăm o privire şi asupra ,,deschiderii mai mari a conducerii bisericeşti faţă de lume”. Deschiderea Patriarhiei Ecumenice, şi în general a Ortodoxiei oficiale, faţă de lume este o preocupare veche a patriarhului Bartolomeu. Noi am discutat în mai multe rânduri această idee potrivit căreia Biserica trebuie să fie parte integrantă din această lume, din contemporaneitate, şi să fie în pas cu vremurile[18]; ea nu aparţine câtuşi de puţin cugetului ortodox, ci celor care nu s-au aplecat cu profunzime asupra rostului Bisericii în această lume, sau celor care, eventual, au vrut să facă din Biserică sau să vadă în Biserică altceva decât este ea cu adevărat.

Între Biserică şi lume există un antagonism absolut şi de nedepăşit, dacă socotim Biserica ca ceea ce este ea, şi lumea aşijderea. Biserica, prin definiţie, este acel spaţiu în care omul este chemat să împlinească poruncile dumnezeieşti şi, prin ele, să ajungă la desăvârşire şi să devină cetăţean al Împărăţiei Cerurilor. Pentru a împlini poruncile dumnezeieşti, omul trebuie să se lupte cu sine, să se lepede de omul cel vechi, adică de firea căzută, şi să se îmbrace cu omul cel nou, al cărui prototip este Însuşi Hristos. Orice creştin care se străduieşte să trăiască după poruncile dumnezeieşti ştie că lumea îi este potrivnică, fiindcă ea îl atrage în permanenţă către păcat. Şi aşa este, lumea care înconjoară Biserica este o lume a păcatului, pentru că în ea se manifestă firea căzută a omului şi peste ea domneşte vrăjmaşul mântuirii, stăpânitorul lumii acesteia[19].

Aşadar, Biserica are uşile deschise pentru toţi oamenii pe care-i cheamă să intre în ea pentru a-şi tămădui firea căzută, iar peste ea împărăţeşte Sfântul Duh, Cel care îi arată ei adevărul lucrurilor şi o călăuzeşte pe ea[20]. Aceasta este mărturia Bisericii Ortodoxe înaintea întregii lumi: disponibilitatea ei de a fi deschisă pentru toţi oamenii şi a-L mărturisi pe Hristos, mărturisind adevărata învăţătură a Lui. Ea are o atitudine pasivă firească, care izvorăşte din sorgintea ei dumnezeiască şi din înălţimea misiunii ei pe pământ.

Apartenenţa creştinului la Biserică conduce în mod limpede la un conflict deschis cu lumea. Aceasta nu înseamnă că Biserica Ortodoxă urăşte lumea, nici că se ridică sau luptă împotriva ei. Ea convieţuieşte paşnic cu această lume – convieţuire ce izvorăşte din înţelegerea profundă a firii omeneşti – şi are îngăduinţă faţă de diversitatea de manifestări existente în lume. Ceea ce înseamnă că nici nu polemizează, nici nu caută să convingă pe unul sau pe altul de Adevărul ei, nici măcar cu scopul de a eradica un rău social.

În fapt, unica misiune a Bisericii Ortodoxe – care dezvăluie dimensiunea sa dumnezeiască – este de a fi mărturie a învăţăturii lui Hristos şi a-l chema pe om la desăvârşire. A cere Bisericii să se preocupe de critici la adresa acestei lumi echivalează cu a o considera şi chiar a o transforma într-o instituţie a moralei şi eticii omeneşti, a firii căzute care domneşte în lume[21].

Aceasta este învăţătura pe care am moştenit-o de la Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi despre rostul Bisericii în lume. Patriarhul Bartolomeu nu vede lucrurile nicidecum astfel; el ar vrea să vadă Ortodoxia implicându-se în treburile acestei lumi, având o atitudine critică, erijându-se chiar într-un arbitru al ei în plan moral şi etic. Aşa, neîndoios, şi rolul său – de patriarh ecumenic – ar fi cu totul altul în lume ! De altfel, dacă i se oferă ocazia, el se aşază în rând cu mai marii acestei lumi, de exemplu cu preşedintele Franţei şi Papa Francisc, printre marii luptători şi apărători ai creaţiei[22].

Nu este lipsit de interes să notăm că, prin iniţiativele sale legate de ecologie, patriarhul Bartolomeu a aliniat Patriarhia Constantinopolului la o politică globalistă, înscriind-o practic în lista de organizaţii neguvernamentale care militează pentru instaurarea noii ordini mondiale, din care face parte şi această viziune ecologistă. Şi acesta este doar unul din numeroasele ‘cârlige’ cu care Patriarhia Ecumenică este târâtă în tumultul contemporan din care nu ar trebui să facă parte.

În alt context, creat de opoziţia credincioşilor greci faţă de continuarea dialogului teologic ortodoxo-catolic[23] – context în care patriarhul a emis o scrisoare pastorală care a fost citită în toate lăcaşurile de cult din lume care ţin de Patriarhia Constantinopolului –, el a afirmat: ,,Ortodoxia nu este o comoară de muzeu care trebuie conservată, ci un suflu de viaţă care trebuie transmis omenirii pentru a o însufleţi. (…) Pentru aceasta, Ortodoxia trebuie să fie într-un dialog constant cu lumea. Biserica Ortodoxă nu se teme de dialog, pentru că adevărul nu se teme de dialog. Dimpotrivă, dacă Ortodoxia este închisă în sine şi nu în dialog cu cei din afară, eşuează în misiunea sa şi nu mai este Biserica ‘Sobornicească’ şi ‘Ecumenică’. Dimpotrivă, va deveni un grup introvertit şi necomunicativ, un ‘ghetou’ la marginea istoriei”.

S-ar putea spune că patriarhul nici nu mai ştie despre ce vorbeşte. Ideile pe care le promovează mai cu seamă în ultimii ani sunt atât de străine Ortodoxiei, încât dacă le-am pune în gura lui Olav Fykse Tveit[24], am crede cu siguranţă că el le-a rostit! Astăzi este posibil să întâlnim heterodocşi, care au studiat spiritualitatea răsăriteană, cu un cuget ceva mai înclinat către a înţelege Ortodoxia decât patriarhul ecumenic … Cum s-a ajuns aici ? Însăşi această idee de a împinge Biserica Ortodoxă către lume o protestantizează, iar acest proces are loc deja de un veac … Iată-ne ajunşi aici, la mai bine de 100 ani de la primii paşi către lume, ca să spunem aşa, să asistăm la naşterea în Biserică a unor concepte care nu au nici cea mai mică legătură cu ea, ci îi sunt chiar potrivnice. Intoleranţa şi corectitudinea politică intră astăzi în Biserică pe uşa din faţă, arogându-şi drepturi inimaginabile şi izgonind cugetul ortodox prin impunerea pe cale administrativă şi/sau legislativă a unor reglementări anticreştine[25].

Şi oameni precum Paul Gavriliuk aplaudă luarea unor astfel de măsuri … Este posibil ca deschiderea Patriarhiei Ecumenice faţă de lumea contemporană să depăşească aşteptările mai marilor acestei lumi. Sau nu. Poate că ea urmează un program prestabilit. Din acest program a făcut parte probabil şi alcătuirea unui ,,grup operativ, care lucrează la periferia Fanarului şi a altor centre ecumeniste, care şi-a asumat în mod sistematic iniţiativa de a promova şi a face propagandă oricăror idei inovatoare şi învăţături heterodoxe care intră în lumea teologiei ortodoxe. Acest grup restrâns este principalul purtător şi susţinător al teologiei academice raţionale, intelectuale, a-liturgice, individuale, neconectată la participarea la viaţa tainică a Bisericii, lipsită de Duh şi esenţialmente a-teologică – o teologie a comitetelor şi ‘conferinţelor’ despărţită de trupul ecleziastic, o teologie occidentalizatoare, secularizată, modernizată şi ‘post-patristică’. […] Aceiaşi oameni – episcopi, clerici, universitari, teologi – sunt desemnaţi întotdeauna ca reprezentanţi ai Bisericilor la dialogurile teologice şi conferinţele pan-ortodoxe. Dar, de asemenea, ei sunt invitaţii binecunoscutelor canale media, administratorii paginilor de internet, ‘aplaudacii’ care inundă conferinţele, simpozioanele, forumurile internaţionale şi internetul cu postări, contribuţii şi articole”[26].

Şi în această conjunctură, extrem de bine definită şi coerentă, Paul Gavriliuk vine să ne spună că ,,Patriarhia Ecumenică a organizat o întrunire specială a unui grup select de 30 erudiţi ortodocşi la sediul său din Istanbul, din cartierul Fanar, pe 5 ianuarie 2016. Oaspeţii erudiţi au venit din diverse ţări ale lumii, inclusiv Albania, Australia, Belgia, Franţa, Germania, Marea Britanie, Grecia, Italia, Turcia şi Statele Unite ale Americii şi din diferite instituţii, inclusiv universităţi, seminare, şi organizaţii asociate cu Biserica. După un dineu, patriarhul Bartolomeu s-a adresat pe scurt învăţaţilor, afirmând că ‘dialogul deschis şi onest este calea Bisericii şi a teologiei’ şi prevăzând că Sfântul şi Marele Sinod va fi un vehicul al unui asemenea dialog. Potrivit patriarhului, Sinodul ‘va trata chestiuni interne de unitate şi administraţie a Bisericii, dar şi chestiuni precum relaţiile cu alte Biserici şi credinţe, pentru a prezenta o voce unificată şi o mărturie credibilă pentru viaţa lumii’. După cum vede patriarhul chestiunea, principala sarcină a Sinodului este de a aduce sinodalitatea la nivel mondial înapoi în viaţa Bisericii Ortodoxe şi a activa chestiunea unităţii creştine la o varietate de niveluri”.

Să ne oprim puţin asupra ,,grupului select de 30 erudiţi ortodocşi”. Oricine va căuta pe internet pe aceşti erudiţi ortodocşi va constata că ei sunt membri ai grupului operativ descris mai sus: clerici şi teologi cu studii la universităţile catolice şi protestante, sau cel puţin cu doctorate dobândite la astfel de universităţi, cu cărţi şi articole scrise pe teme care ating într-un mod mai mult sau mai puţin subtil punctele cheie ale noii teologii ‘ortodoxe’ dezvoltate în ultimele decenii pentru a sluji celui mai scump deziderat al ecumenismului: heterodoxizarea Ortodoxiei. Ei pot fi membri de rang înalt ai acestui grup operativ sau doar nişte slugi harnice care trudesc în aria ecumenistă.

Ei nu au constituit un grup oarecare de erudiţi ortodocşi, ci au fost aleşi cu multă atenţie din centre ecumeniste binecunoscute sau chiar din universităţi catolice sau protestante[27]. Aşadar, nu putem vorbi despre un dialog deschis, ci despre un dialog preconceput, între persoane care împărtăşesc aceleaşi idei şi, prin urmare, nu există o dezbatere reală. Dar chestiunile care urmau să fie tratate la această întrunire suscită un interes mult mai mare decât persoanele invitate la discuţie.

Patriarhul Bartolomeu începe prin a spune că Sinodul va trata chestiuni ,,pentru a prezenta o voce unificată şi o mărturie credibilă pentru viaţa lumii”. Acesta este unul din sloganurile de frunte ale participării ortodoxe la mişcarea ecumenistă. Ideea a fost ca ortodocşii să fie adunaţi într-o voce unificată pentru a putea cădea de acord cu unirea cu heterodocşii, fiindcă aceştia din urmă au observat că nu reuşesc nimic tratând cu fiecare Biserică Ortodoxă în parte. Un astfel de Sinod, la care Ortodoxia să grăiască cu o voce unificată, îl aşteaptă protestanţii încă din anii ‘1920 ! O voce unificată care să le dea legitimitate, o voce unificată care întârzie de aproape un veac să le spună că fac parte din Biserica lui Hristos. La această ,,voce unificată” a fost adăugată ,,mărturia credibilă”, ca urmare a acuzelor interminabile la adresa dezbinării lumii creştine, incapabile să mărturisească în mod credibil credinţa în Hristos.

Astfel de tehnici de manipulare dau roade mai cu seamă printre cei care nu cunosc istoria sau care sunt prea dornici să fie acceptaţi de această lume. Fireşte, orice creştin autentic ar vrea să vadă Ortodoxia grăind cu o gură şi o inimă, şi lumea creştină unindu-se în sânul Bisericii lui Hristos. Pentru aceste nobile năzuinţe ne şi rugăm zi de zi. Dar trebuie să fim realişti – şi o credinţă autentică în Hristos îl ancorează pe creştin în realitate, îl face să înţeleagă mersul lucrurilor în această lume, îl face îngăduitor faţă de ceea ce este în jur şi totodată prevăzător faţă de ceea ce l-ar putea vătăma – şi să înţelegem că este lungă calea către conglăsuire. Şi pe ea nu se păşeşte prin constrângere, ci din convingere.

Asupra căror puncte este constrânsă Ortodoxia oficială să cadă de acord ? Patriarhul Bartolomeu consideră că ,,principala sarcină a Sinodului este de a aduce sinodalitatea la nivel mondial înapoi în viaţa Bisericii Ortodoxe şi a activa chestiunea unităţii creştine la o varietate de niveluri”. Aici avem de-a face cu două probleme deosebit de spinoase, în jurul cărora s-a croit în ultimele decenii o nouă teologie ‘ortodoxă’, cu scopul de a aduce Ortodoxia mai aproape de heterodoxie.

Modul în care se discută astăzi problemele Ortodoxiei îi este străin Ortodoxiei; el aparţine mai degrabă dreptului civil sau, ca să ne exprimăm altfel, dreptul canonic contemporan şi-a depăşit cu mult hotarele şi scopul. El a fost alcătuit pentru a sluji unui ţel: a-i da Bisericii un hotar în care ea se mişcă legiuit; iar acest hotar este străjuit de zidurile de apărare ale dogmelor, rânduielilor şi canoanelor sale. ,,Sinoadele Ecumenice nu şi-au propus să caute noi metode de compromis pentru a uni adevărul cu erezia, ci s-au străduit doar să întărească adevărul revelat de Dumnezeu şi ajuns până la ele prin tradiţie. În felul acesta, ele au formulat exact şi desăvârşit credinţa de totdeauna a Bisericii lui Hristos, păzind credinţa ortodoxă prin ziduri de apărare contra falselor învăţături ce se abăteau asupra ei. Aceste formule ale credinţei, denumite dogme, reprezintă învăţătura lui Hristos şi a Apostolilor, având o putere obligatorie pentru toţi creştinii ortodocşi. Canoanele care reglementează evlavia şi disciplina bisericească au de asemenea putere obligatorie fiind inspirate din bogatul tezaur al Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii şi reflectând poruncile apostolice. Tocmai datorită zidului de apărare înălţat de Biserică, credinţa ortodoxă a ajuns până la noi întreagă, neîntinată şi nevătămată”[28].

Acesta este scopul dreptului canonic, iar hotarele sale sunt apărate de asemenea de o cugetare în duhul Sfinţilor Părinţi. Dar dreptul canonic contemporan, cel intens fluturat de ortodocşii ecumenişti în frunte cu patriarhul Bartolomeu, este uns cu o sumedenie de condimente lumeşti, separat de duhul în care a fost aplicat veacuri de-a rândul şi folosit într-un mod atât de neadecvat, încât se întoarce în realitate împotriva Bisericii ! Discutând concret ,,sinodalitatea la nivel mondial”, trebuie remarcat că nu Sinodul conduce Biserica, precum se încearcă a se implementa – şi chiar este consemnat într-unul din documentele Sinodului din Creta[29] –, nici Biserica nu poate fi identificată cu trupul său administrativ, adică cu episcopii săi. Această idee vehiculată de ortodocşii ecumenişti este o construcţie forţată, născocită de minţile ortodoxe de astăzi, prinse în judecăţi mireneşti şi în căutare de soluţii avocăţeşti, fiindcă nu mai pricep ce este Biserica.

Dar aici nu este vorba doar de faptul că aşa-zişii teologi ortodocşi de astăzi nu mai pricep ce este Biserica, ei nici nu mai vor să priceapă ! A trecut un secol de când au înţeles că pentru a introduce ceva nou în Ortodoxie au nevoie de hotărâri la nivel sinodal sau, ca să ne exprimăm mai exact, la nivel ecumenic. De aici s-a născut stringenţa convocării unui Sinod Ecumenic[30] şi ulterior, din nenumăratele eşecuri ale ecumeniştilor de a aduce Ortodoxia la un numitor comun cu heterodoxia, a ţâşnit ca dintr-o rană putredă, împroşcând cu un puroi urât mirositor, impunerea unor concepte menite să acorde putere legislativă unui grup restrâns de ierarhi, sau chiar unuia singur.

Astfel, s-a ieşit din hotarele adevărate ale dreptului canonic şi s-a intrat în hotarele unui drept civil, şi nici măcar a unuia aplicat în mod democratic, ci autoritar. Dacă ne întoarcem la ,,principala sarcină a Sinodului este de a aduce sinodalitatea la nivel mondial înapoi în viaţa Bisericii Ortodoxe”, care vorbeşte de fapt despre conceptul de sobornicitate sau ecumenicitate, şi încercăm să pătrundem sensul acestor cuvinte, am putea spune că ceea ce se urmăreşte este învestirea cu putere absolută asupra lumii ortodoxe a unui Sinod – care ar putea fi sinodul pan-ortodox al întâistătătorilor ortodocşi, precum a fost în Creta[31] – care să se întrunească regulat şi să ia hotărâri pe care să le impună, prin braţul forţei, tuturor ortodocşilor. De ce ? Simplu ! Fiindcă Ortodoxia – şi când spunem Ortodoxie ne referim la întreaga Biserică: ierarhi, clerici, credincioşi – este refractară în a primi ceva nou, veacul care a trecut de la primele iniţiative ecumeniste încoace o dovedeşte cu vârf şi îndesat. Şi ierarhii ecumenişti încearcă să scoată din tradiţie, aşa cum o cunoaştem, ultimul element care confirmă credinţa Bisericii: mulţimea credincioşilor.

Şi iarăşi remarcăm că modul de abordare a problemelor Ortodoxiei aparţine mai degrabă dreptului civil. Fiindcă hotărârile unui Sinod Ecumenic nu devin obligatorii de la sine, ci întâi Biserica îşi spune cuvântul. Primeşte sau nu ce s-a hotărât ? Aceste decizii luate la nivel ecumenic nu sunt asemenea unor legi civile care se votează, se aprobă şi intră în vigoare de la o anume dată; aici avem de-a face cu turma cuvântătoare a Păstorului Hristos, ea are ultimul cuvânt ! Dar în ultimul secol, cu sumedenia de congrese şi conferinţe tâlhăreşti – la care s-a promovat acea ,,teologie a comitetelor şi ‘conferinţelor’ despărţită de trupul ecleziastic, o teologie occidentalizatoare, secularizată, modernizată şi ‘post-patristică’” şi unde au fost prezenţi ,,‘aplaudacii’ care inundă conferinţele, simpozioanele, forumurile internaţionale şi internetul cu postări, contribuţii şi articole” –, până şi clerul ortodox a fost împiedicat să-şi spună opinia[32], alegându-se de fiecare dată pe sprânceană oamenii care au participat la astfel de întruniri.

Asistăm la cea mai mârşavă încercare de a lua Bisericii dreptul de a-şi apăra credinţa.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 101/noiembrie-decembrie 2016

Partenie Filipescu

 

---

[1] Sfântul Ierarh Ioan Maximovici († 1966) lua în discuţie decăderea Patriarhiei Constantinopolului încă în anul 1938. La cele scrise de el la acea vreme, în raportul său către cel de-al doilea Sinod a toată diaspora al Bisericii Ruse, se pot adăuga multe pagini grozave, pline de hule, erezii şi acţiuni anti-ortodoxe. Pentru mai multe informaţii, a se vedea rubrica Patriarhia Constantinopolului si ecumenismul. Al VIII-lea Sinod Ecumenic. Istorie contemporană.

[2] A se vedea Raport către Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, de protoiereu Lev Lebedev.

[3] Înainte de a ajunge la cârma împărăţiei creştine, Leon Armeanul, luptătorul împotriva sfintelor icoane, şi odată cu el ierarhi pe măsura cugetării lui, în Biserica Sfintei Mare Mucenice Teodora, fiind din întâmplare uşile deschise, un porc sălbatic mare şi înfricoşat a intrat în sfântul altar şi s-a culcat pe scaunul de sus. Văzând aceasta, slujitorii bisericii au încercat să-l scoată, dar nu puteau, fiind sălbatic, căci repezindu-se îi fugărea pe toţi care vroiau să-l scoată din altar. Apoi aducându-se drugi mari, l-au bătut multă vreme până la sânge şi, obosindu-l cu mare greutate, l-au putut scoate. Despre acest lucru înştiinţându-se fericitul Simeon, fratele Sfântului Gheorghe, a zis: ,,Să mă credeţi, fiilor, că porcul acela prevesteşte pe cel ce are să fie episcop aici cu voia lui Dumnezeu, care va avea obicei şi viaţă porcească”. Din viaţa Sfântului Ierarh Gheorghe Mărturisitorul, mitropolitul Mitiliniei (7 aprilie).

[4] Să vedem în ce mod s-a aplicat criteriul aşa-zisei canonicităţi în cazul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora (Russian Orthodox Church outside of Russia, ROCOR), cine şi cum i-a acordat canonicitatea în lumea ortodoxă de astăzi, şi mai ales în ce condiţii.

În 1975, părintele Serafim Rose († 1982) scria că, după cel de-al III-lea Sobor a toată diaspora din 1971, mitropolitul Filaret a scris jurisdicţiilor din Paris şi America – care se desprinseseră la acea vreme de Biserica din diaspora – în speranţa unei eventuale restaurări a unităţii ROCOR. Răspunsul de la Paris a fost rece, fiindcă, citându-l pe episcopul Alexandru din această jurisdicţie, ,,înţelegerea noastră a însăşi temeliile ordinii bisericeşti, adică, învăţătura ortodoxă despre Biserică (ecleziologie) este diferită de a voastră”. Această jurisdicţie luptă în primul rând pentru ,,recunoaşterea” de către alte jurisdicţii, şi prin urmare nu are nici un interes în unirea cu o Biserică care este acum în mare parte ,,nerecunoscută” datorită epistolelor sale explicite împotriva ereziei ecumenismului (The Orthodox Word, ianuarie-februarie 1975, p. 3).

Aşadar, la acea vreme, ROCOR era considerată necanonică. Mai precis, de la Revoluţia din octombrie 1917 şi până în mai 2007, când s-a unit cu Patriarhia Moscovei, ROCOR a fost considerată o structură bisericească schismatică, necanonică, chiar sectară, şi acest lucru s-a datorat în cea mai mare parte opoziţiei sale faţă de ecumenism şi serghianism. Începând din mai 2007, ea a ’intrat’ în lumea Bisericilor Ortodoxe canonice, oficiale, şi a fost integrată treptat în organizaţiile şi comisiile ecumeniste la toate nivelurile.

Pentru mai multe amănunte privind modul în care era privită ROCOR înainte de unirea sa cu Patriarhia Moscovei, a se vedea serialul MAREA TRĂDARE. Ademenirea Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora către Patriarhia Moscovei.

[5] Am putea spune că astăzi şi canonicitatea ‘curge’ prin pârghii politice.

[6] Deşi nu fac parte din CMB, clericii lor liturghisesc cu clericii Bisericilor Ortodoxe locale care fac parte din CMB, ceea ce e … cam totuna.

[7] A se vedea Ianuarie-februarie 2015. Consiliul Mondial al Bisericilor promovează agenda minorităţilor sexuale şi serialul nostru Homosexualitatea a ajuns la porţile Bisericii Ortodoxe. Serialul cuprinde o trecere în revistă a confesiunilor heterodoxe, membre ale CMB, care permit hirotonia homosexualilor ca diaconi, pastori, episcopi, binecuvântează parteneriatele civile homosexuale, oficiază căsătorii homosexuale.

[8] A se vedea Ianuarie-februarie 2015. Comisia inter-ortodoxă specială pentru pregătirea Sinodului din 2016 ia în discuţie drepturile minorităţilor … sexuale şi Noutăţi pe frontul Marelui Sinod al Ortodoxiei din 2016.

[9] A se vedea Încercările de peste un veac de convocare a unui Sinod Ecumenic, menit a aduce reforma în Biserica Ortodoxă (IV). Vom relua pe larg această pagină de istorie contemporană într-un serial nou, intitulat Către un al VIII-lea Sinod Ecumenic ?

[10] Am luat în discuţie, pe scurt, acest concept în partea a IV-a din serialul Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului. A se vedea, de asemenea, discuţiile pe marginea existenţei unui primat papal în Ortodoxie: «Ortodoxia este pregătită să accepte ideea unui primat universal şi, conform canoanelor Bisericii primare, Episcopul Romei este ,,primus”» a declarat, în aprilie 2007, Mitropolitul Ioan al Pergamului, Ianuarie-februarie 2014. Ştiri bisericeşti (I). Chestiunea primatului în Biserica Ortodoxă – poziţii actuale ce duc către erezie.

Pentru poziţia actuală a patriarhului ecumenic Bartolomeu şi interesele care-l animă, a se vedea Este Patriarhia Ecumenică ,,ţinta unei campanii diabolice” ? Este ea victima unei campanii de dezinformare, pusă la cale de forţele anti-ecumeniste, care-i ştirbeşte prestigiul şi recunoaşterea internaţională ?

[11] A se vedea Aspecte mai puţin cunoscute ale domniilor câtorva patriarhi ai Constantinopolului din anii 1910-1930. O biografie a Patriarhului Meletie al IV-lea al Constantinopolului (1921-1923).

[12] A se vedea, în ordine cronologică,

» Martie 2008. Ştiri din lumea ortodoxă – Lavra Peşterilor din Kiev a fost trecută în proprietatea statului

» Iulie 2008. Ştiri – Confruntare la nivel înalt în lumea ortodoxă

» Martie-aprilie 2015. Evenimente ecumeniste – Ortodoxia în Ucraina

» Septembrie-octombrie 2015. Evenimente ecumeniste – Cea de-a V-a Conferinţă pan-ortodoxă presinodală

» Homosexualitatea a ajuns la porţile Bisericii Ortodoxe, partea a III-a. Ucraina

[13] Să amintim aici doar personajele cele mai de vază, care au apărut şi în mass-media românească şi cititorul este cât de cât familiarizat cu ele: Ioan Preoteasa care a înfiinţat în 2003 Asociaţia Creştinilor Ortodocşi Tradiţionali Liberi (a se vedea Iunie 2007. Ştiri – Ioan Preoteasa face valuri în societatea românească prin acţiunile anti-ortodoxe săvârşite); Veniamin Ilie, care afirmă că îşi are hirotonia din spaţiul ucrainean, de la o ramură a Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, condusă de Damaschin Balabanov; Gherasim Bratu care a înfiinţat în 2012 Asociaţia Mitropolia Autonomă Creştin-Ortodoxă după Vechiul Calendar Episcop Gherasim şi a adunat sub aripa sa o sumă de preoţi caterisiţi din Biserica Ortodoxă Română; Mihail Vasilache, un preot răspopit din Biserica Ortodoxă Română, care şi-a construit o biserică în curtea casei şi a fost hirotonit episcop în Ucraina; şi el a adunat în jurul lui un număr de preoţi caterisiţi, ca şi el.

[14] A se vedea articolul Ianuarie-februarie 2014. Ştiri bisericeşti (I) – Animozităţi jurisdicţionale.

[15] La începutul Sinodului, Arhiepiscopul Anastasie al Albaniei a spus că acesta este un Sinod special, care nu seamănă cu Sinoadele anterioare. Acest lucru frapează încă o dată şi nu face decât să ne încredinţeze că se încearcă o ruptură de Tradiţie. Cu alte cuvinte, să terminăm odată cu Tradiţia, să terminăm odată cu Sfinţii Părinţi, fiindcă ne tot împiedicăm de ei şi nu putem avansa pe calea către heterodoxizarea Ortodoxiei. Astăzi facem rânduieli noi, care să ne înlesnească drumul către ceea ce tânjim de aproape un veac …

[16] Articolul 22 din documentul Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine stipulează: ,,Biserica Ortodoxă consideră că toate eforturile de a rupe unitatea Bisericii, întreprinse de indivizi sau grupuri, sub pretextul menţinerii sau apărând chipurile adevărata Ortodoxie, sunt demne de a fi condamnate. Aşa cum s-a demonstrat în întreaga viaţă a Bisericii Ortodoxe, păstrarea adevăratei credinţe ortodoxe este garantată doar de sistemul sinodal, care a reprezentat întotdeauna cea mai mare autoritate în Biserică în materie de credinţă şi hotărâri canonice (Canonul 6 de la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic) [din documentul original, de pe site-ul sinodului www.orthodoxcouncil.org].

Pe baza acestui articol, Bisericile Ortodoxe locale au început o prigoană împotriva oricăror credincioşi din sânul lor – mai cu seamă clerici şi monahi – care au îndrăznit să ridice obiecţii cu privire la hotărârile Sinodului din Creta.

[17] A se vedea articolele Ianuarie-februarie 2015. Evenimente ecumeniste – Ortodocşii tradiţionalişti sunt acuzaţi de fundamentalism şi Noutăţi pe frontul Marelui Sinod al Ortodoxiei din 2016.

De altfel, în secolul XX, Patriarhia Constantinopolului a ‘instituit’ o nouă tradiţie care constă din a-i prigoni pe toţi cei care se opun direcţiei în care se doreşte a se conduce Ortodoxia oficială – tradiţie care se pecetluieşte astăzi cu articolul 22 citat mai sus. Din această tradiţie fac parte valurile de persecuţii pe care le-a cunoscut Muntele Athos în acest secol: 1924 – încetarea pomenirii patriarhului ecumenic din cauza schimbării calendarului, 1965 – încetarea pomenirii patriarhului Athenagora ca urmare a atitudinii lui vădit eretice, 1993 – Muntele Athos ripostează faţă de semnarea Acordului de la Balamand, protest care va fi redus la tăcere de patriarhul Bartolomeu, ca să enumerăm doar câteva din ele (a se vedea Muntele Athos, grădina Maicii Domnului, va fi transformat in ‘muzeu al monahismului rasaritean’ sau statiune turistica ? şi noul serial, în derulare pe site, Prigonirea monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia Constantinopolului). Astăzi, monahilor athoniţi le este teamă şi vorbesc de expulzare. Cum ar spune turcul, halal păstorire duhovnicească !

[18] A se vedea şi articolul Arhiepiscopului Averchie de Jordanville, Ar trebui să fie Biserica ,,în pas cu vremurile” ?

[19] Potrivit Ioan 12, 31; 14, 30; 16, 11.

[20] Potrivit Ioan 16, 13.

[21] Mai multe despre acest subiect în articolul Iulie 2007. ,,Membri ai Bisericii – cetăţeni ai lumii” sau cum amestecul creştinilor cu cele ale acestei lumi îi face să înceteze a mai fi mădulare ale adevăratei Biserici a lui Hristos.

[22] A se vedea elogiul interminabil pe care-l face patriarhul Bartolomeu domniei sale în Este Patriarhia Ecumenică ,,ţinta unei campanii diabolice” ? Este ea victima unei campanii de dezinformare, pusă la cale de forţele anti-ecumeniste, care-i ştirbeşte prestigiul şi recunoaşterea internaţională ?. Mai multe despre rolul jucat de patriarhul Bartolomeu în ‘salvarea creaţiei’ şi conexiunile inedite dintre ecologie şi ecumenism în Enciclica papală Laudato Si. Papa propovăduieşte ,,schimbarea inimilor” şi ,,convertirea ecologică”.

[23] A se vedea Ianuarie-februarie 2010. Ştiri ortodoxe – ,,Dacă ortodoxia nu este în dialog cu cei dinafară, (…) va deveni un ‘ghetou’ la marginea istoriei”, perorează Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului.

[24] Secretarul general al Consiliului Mondial al Bisericilor, pastor luteran.

[25] Am vorbit în episodul anterior despre faptul că cei care îndrăznesc să comenteze, să critice sau să se opună hotărârilor Sinodului din Creta sunt ameninţaţi cu excluderea din Biserică. De altfel, cel puţin în România, această măsură s-a şi pus în practică în cazul unor clerici care au îndrăznit să se ridice împotriva încălcărilor dogmatice şi canonice ale acestui Sinod. Acesta este un exemplu concret de intoleranţă şi corectitudine politică care sunt impuse pe cale legislativă şi administrativă în Ortodoxia oficială.

[26] 14 noiembrie 2016, ,,‘Sinodul’ din Creta: cronica unei abateri premeditate” (The ‘Council’ of Crete: The Chronicle of a Premeditated Deviation), un articol scris de arhimandritul Atanasie Anastasiou, proigumenul Mânăstirii Marea Meteora.

[27] Este notabil faptul că la Editura Doxologia putem întâlni scrieri ale acestor teologi contemporani şi de asemenea ale altora care împărtăşesc idei similare. Astfel, putem găsi Pătimirea Dumnezeului nepătimitor. Dialecticile gândirii patristice, de Paul Gavriliuk, care constituie teza sa de doctorat pe care a susţinut-o în 2001 la Universitatea Metodistă Sudică din Dallas, Texas; George Florovsky şi renaşterea religioasă rusă, de acelaşi autor; Pocăinţa în Antichitatea târzie. Asceza la părinţii răsăriteni şi organizarea vieţii creştine – teza de doctorat al lui Alexis Torrance, alt membru al grupului de experţi invitaţi la Fanar în ianuarie 2016, care a avut-o drept conducător de doctorat pe pastoriţa anglicană dr. Jane Baun, conferenţiar universitar în Istoria Bisericii Răsăritene la Facultatea de Teologie a Universităţii Oxford; Ascetism şi antropologie la Sfântul Irineu de Lyon şi Clement Alexandrinul, de John Behr, profesor de patristică şi decan al Seminarului Teologic Ortodox Sfântul Vladimir, New York, cunoscut pentru vederile sale ecumeniste (a se vedea Mai-iunie 2015. Evenimente ecumeniste – Seminarul ortodox Sfântul Vladimir lansează o serie de cărţi monofizite) etc.

[28] Ortodoxia şi ecumenismul. De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist, de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev, Principiul 4. Ecumenismul nu recunoaşte zidul despărţitor cu care Biserica Ortodoxă s-a îngrădit de comunităţile eretice.

[29] ,,Aşa cum s-a demonstrat în întreaga viaţă a Bisericii Ortodoxe, păstrarea adevăratei credinţe ortodoxe este garantată doar de sistemul sinodal, care a reprezentat întotdeauna cea mai mare autoritate în Biserică în materie de credinţă şi hotărâri canonice (Canonul 6 de la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic) [Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine, articolul 22, din documentul original, de pe site-ul sinodului www.orthodoxcouncil.org].

[30] A se vedea serialul nostru Încercările de peste un veac de convocare a unui Sinod Ecumenic, menit a aduce reforma în Biserica Ortodoxă.

[31] 19 decembrie 2016, ,,Intervenţia şi textul [Mitropolitului Ierotei de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie] la Sinodul arhieresc al Bisericii Greciei (noiembrie 2016) cu privire la Sinodul din Creta” (Intervention and Text in the Hierarchy of the Church of Greece (November 2016) regarding the Cretan Council).

[32] Dacă luăm în discuţie numai câţi episcopi au avut drept de vot la Sinodul din Creta, cifrele arată astfel:

–        Biserici participante: 10 din cele 14 Biserici Ortodoxe locale (71%)

–        Reprezentarea creştinilor ortodocşi: circa 30%

–        Episcopi ortodocşi participanţi: 162 din 350 invitaţi (46%)

–        Reprezentarea episcopilor ortodocşi: 162 dintr-un total de 850 (19%)

–        Numărul total de episcopi care au votat: 10 din cei 162 de episcopi prezenţi (6%), sau 10 din cei 850 episcopi din Biserica Ortodoxă oficială (1,1%)