Editorial nr. 51

Patriarhul Athenagora al Constantinopolului

şi relaţiile sale cu Lumea Nouă

I. Arhiepiscopul Athenagora al Americii către proto-CIA: ,,Instrucţiunile voastre vor fi executate cu exactitate”
II. Îndepărtarea patriarhului Maxim al V-lea potrivit dosarelor CIA (I)
III. Îndepărtarea patriarhului Maxim al V-lea potrivit dosarelor CIA (II)
IV. Declaraţiile patriarhului Athenagora de loialitate faţă de America
V. Memorandumul secret al Departamentului de Stat despre patriarhul ecumenic, 1950
VI. Un apostol al Evangheliei Americii pentru Ortodoxie ...
VII. Guvernul american şi alegerea patriarhului Athenagora
VIII. Cum a devenit Departamentul de Stat al SUA interesat de Ortodoxie
IX. Imixtiunea turcă în alegerea patriarhului ecumenic în 1972
X. Tulburare în Istanbul: anii de început ai patriarhului Athenagora
XI. Patriarhul Athenagora, CIA și Departamentul de Stat

De multă vreme nu mai este un secret că alegerea patriarhului Athenagora ca patriarh ecumenic a fost aranjată, sau cel puţin facilitată de guvernul Statelor Unite ale Americii. Însă este greu de scris despre acest lucru ca istoric deoarece dovezile decisive pentru acest fel de lucruri tind să fie ţinute secrete. Uneori, totuşi, câte ceva mai iese la iveală. Recent frunzăream documente vechi ale bazei de date ale CIA care au fost declasificate potrivit Actului de Libertate a Informaţiei (Freedom of Information Act, FOIA). Un dosar conţine o mulţime de documente de la agenţia predecesoare a CIA, OSS, toate concentrate asupra Greciei în timpul celui de-al doilea război mondial. Îngropate în cele aproape 300 de pagini ale acelui document sunt câteva elemente referitoare la patriarhul Athenagora, care la acea vreme era arhiepiscop al Arhiepiscopiei Greceşti a Americii de Nord şi Sud.

Într-o notă de însoţire OSS datată 26 martie 1942, un agent de informaţii numit Ulius L. Amoss scria următoarele unui agent OSS coleg numit David Burns:

,,Arhiepiscopul a fost extrem de mulţumit că s-a întâlnit şi a luat masa cu tine. El mi-a spus că toate facilităţile organizaţiei sale sunt la dispoziţia noastră. El s-a exprimat în aceste cuvinte:

‘Am 3 episcopi, 300 preoţi şi o organizaţie mare şi vastă. Toţi cei aflaţi sub autoritatea mea sunt sub autoritatea voastră. Le poţi cere orice serviciu ai nevoie. Nu vor fi puse nici un fel de întrebări şi instrucţiunile tale vor fi executate în mod fidel. Te rog spune dlui. Burns din partea mea că aşa stau lucrurile’”[1].

Preşedintele Truman şi arhiepiscopul Athenagora, 1947

O lună mai târziu, pe 25 aprilie, arhiepiscopul grec în vârstă de 56 ani a încercat să se înroleze în Armata SUA. El a fost refuzat.

La câteva săptămâni după aceasta, pe 14 mai, Ulias Amoss, acelaşi agent de informaţii, care scrisese nota din 26 martie, i-a scris o scrisoare lui Athenagora, mulţumindu-i pentru colaborarea actuală a Arhiepiscopiei Greceşti, spunând, printre altele: ,,Grija cu care episcopii şi preoţii dvs. au colaborat a impresionat pe toţi şi ştirea că, poate, nu mai puţin de 100.000 nume ne vor fi redate este uluitor”. În aceeaşi zi, William J. Donovan însuşi – conducătorul OSS – îi scria de asemenea lui Athenagora: ,,Rapoartele şi descrierile tineretului greco-american de vârsta înrolării începute atât de binevoitor de voi vin într-o cantitate extraordinară. Grija cu care prea sfinţia voastră a coordonat acest serviciu important este de mare interes pentru forţele noastre armate şi eu doresc să-mi exprim profunda apreciere pentru ajutorul vostru loial şi patriotic”.

Se pare că apoi Donovan a plecat din oraş, astfel că răspunsul lui Athenagora este datat 16 iulie. Iată textul complet al scrisorii arhiepiscopului:

 

Dragul meu domn Donovan,

Am primit scrisoarea voastră cordială din 15 mai, dar aflând că între timp aţi plecat, am aşteptat până v-aţi întors ca să vă scriu.

Vă urez bun-venit şi vă mulţumesc din adâncul inimii mele pentru scrisoarea voastră şi conţinutul ei. Vă sunt foarte recunoscător deoarece cred că nu fac multe pentru SUA, faţă de care sunt profund îndatorat.

Cu toate acestea, sunt pregătit să mă supun oricărei îndatoriri şi să fac orice sacrificiu posibil pentru ţara noastră iubită, care luptă pentru libertate şi dreptate universală şi pentru Ziua Nouă care va să vină.

Am fost la Washington în urmă cu câteva zile şi aş fi venit să vă văd dacă nu aş fi fost chemat înapoi în New York. Vă asigur însă că, cu prima ocazie pe care o voi avea, voi veni la Washington să vă întâlnesc personal, şi să-mi exprim sincera admiraţie faţă de dvs.

Al dvs. sincer,

Arhiepiscop Athenagora

 

William J. Donovan, conducătorul OSS, agenţia predecesoare a CIA

Este destul de uluitor că aceste documente sunt publice, deoarece ele reprezintă începuturile relaţiei destul de bine cunoscute dar prea puţin documentate dintre arhiepiscopul Athenagora şi oficialii securităţii americane. În 1942, Athenagora s-a dovedit un aliat de nădejde al guvernului american, şi în timp ce patriotismul său din timpul războiului nu este în mod necesar neobişnuit, limbajul său este aproape şocant de puternic: ,,Nu vor fi puse nici un fel de întrebări şi instrucţiunile tale vor fi executate în mod fidel”.

În anii care au urmat, arhiepiscopul Athenagora a rămas o resursă preţioasă pentru securitatea americană. Un raport OSS alcătuit cândva după 31 decembrie 1944 îl enumeră pe Athenagora printre contactele sale cheie. Acest raport OSS comentează: ,,Departamentul de Stat şi alte agenţii guvernamentale pot cu greutate să cultive contacte de acest fel în mod liber fără a pune o pecete oficială pe indivizii în chestiune şi a invita la critică taberele ostile politic. Cu toate acestea, a fost posibil ca Ramura pentru Naţionalităţi Străine (a OSS) să discute intim şi pe cât de des era nevoie cu asemenea oameni”. Pe lista acelor ,,oameni” se află nu numai numele arhiepiscopului Athenagora, ci şi cel al episcopului albanez Fan Noli şi al episcopului sârb Dionisie Milivojevich.

Relaţia dintre Athenagora şi guvernul american s-a dovedit avantajoasă reciproc. Când Athenagora a fost ales patriarh ecumenic la sfârşitul anului 1948, el a zburat la Istanbul cu avionul prezidenţial al preşedintelui Truman (care se numea în mod bizar ,,Vaca sfântă”). Din noua sa poziţie în Fanar, Athenagora a slujit ca o contragreutate pro-americană pentru Patriarhia Moscovei pro-sovietică. Dar aceasta este o istorie pentru altă zi.

Sursa: https://orthodoxhistory.org, 2 decembrie 2019, Greek Archbishop to proto-CIA: ,,Your directions will be executed faithfully”

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 124/ianuarie-februarie 2020

 

 

II. Îndepărtarea patriarhului Maxim al V-lea potrivit dosarelor CIA (I)

Cel de-al doilea război mondial s-a încheiat în 1945 şi, imediat după aceea, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică au început manevrele pentru dominaţie în lumea postbelică. Sovieticii au atras pe cât de multe ţări cu putinţă pe orbita lor; între timp, Statele Unite a adoptat Doctrina Truman, o politică externă bazată pe încercarea de a opri răspândirea comunismului în întreaga lume. Ortodoxia a devenit unul din numeroasele fronturi alternative în Războiul Rece: deoarece sovieticii încercau să utilizeze Patriarhia Moscovei pentru a determina celelalte Biserici Ortodoxe să susţină comunismul, Statele Unite sprijinea Patriarhia Ecumenică ca o contragreutate pro-occidentală.

Înscăunat la începutul anului 1946, noul patriarh ecumenic, Maxim al V-lea s-a dovedit a fi, din câteva motive, prea slab pentru a sluji drept conducător eficient al Bisericii Constantinopolului în acest moment critic. Astăzi el este o notă de subsol de cele mai multe ori uitată în istorie, fiind remarcat cel mai adesea doar pentru faptul că a fost predecesorul puternicului patriarh deosebit de devotat Americii care i-a urmat, marelui Athenagora. În mod excepţional, potrivit Actului de Libertate a Informaţiei (Freedom of Information Act, FOIA), CIA a dat publicităţii un mare număr de documente care ne ajută să aflăm istoria domniei patriarhului Maxim al V-lea – o istorie care, fără aceste documente, ne-ar fi în mare măsură inaccesibilă.

În acest articol, vom utiliza aceste documente ale CIA şi alte surse contemporane pentru a spune această istorie. Aceasta este o pagină interesantă de istorie bisericească, care arată cât de îndeaproape urmărea CIA evenimentele din lumea ortodoxă. Acestea sunt doar documentele CIA care au fost declasificate potrivit FOIA şi este posibil să existe alte documente care nu au fost date publicităţii. Chiar în aceste condiţii, aceste surse ne ajută să reconstruim un episod critic al Ortodoxiei moderne.

Patriarhul ecumenic Maxim al V-lea

* * *

Pe 20 februarie 1946, Mitropolitul Maxim de Calcedon era ales în mod unanim patriarh ecumenic, cu numele de Maxim al V-lea. El fusese puterea din spatele scaunului ecumenic în timpul domniei de 10 ani a răposatului patriarh Veniamin şi, la doar 48 ani, Maxim părea că avea o lungă domnie înaintea lui ca ,,cel dintâi dintre egali” în lumea ortodoxă.

Însă el a avut o domnie mai degrabă scurtă. Maxim a demisionat după 2 ani şi 8 luni, pe 18 octombrie 1948.

Primele semne de tulburare au apărut în toamna anului 1946. Un raport al CIA din 22 noiembrie nota: ,,O sursă în contact apropiat cu patriarhul relatează că Maxim suferă de un atac nervos acut şi are simptome grave de nebunie”. Pe 16 decembrie, potrivit CIA, ,,medicii au informat Fanarul că boala patriarhului Maxim necesita tratament într-un sanatoriu din Elveţia, şi că au fost făcute aranjamente pentru plecarea lui imediată în acea ţară”.

Maxim a încercat să demisioneze din funcţia de patriarh, dar guvernul grec a refuzat să accepte demisia sa, deoarece o nouă alegere de patriarh ar fi însemnat ca grecii să găsească un limbaj comun cu turcii cu privire la un candidat.

Cândva înainte de Naşterea Domnului din 1946, CIA a primit informaţii că situaţia lui Maxim rămânea gravă. ,,Se relatează că patriarhul Maxim continuă să sufere de atacuri repetate de depresie nervoasă şi insomnie, cu toate că există perioade după aceste atacuri în decursul cărora el este cât se poate de normal. Sursa, care l-a vizitat pe Maxim la reşedinţa sa de vară din Heybeliada [Chalki], unde el este îngrijit de medicul său personal, a afirmat că Maxim era optimist că îşi va reveni îndeajuns încât să poată sluji de Naşterea Domnului la Fanar, şi de asemenea să rămână în Fanar până după data de 1 ianuarie a acelui an”. (Această relatare a apărut într-un raport CIA datat 16 ianuarie 1947.)

Mass-media greacă a adus la cunoştinţa publicului boala mintală a patriarhului pe 29 decembrie 1946. A doua zi, Fanarul a negat totul cu declaraţia: ,,Prea fericirea sa este sănătos şi nu va pleca în Elveţia”.

Pe 3 ianuarie 1947, vestea a ajuns în Statele Unite ale Americii. Chicago Tribune relata despre o comisie specială de experţi în sănătate mintală care îl examinase pe patriarh şi stabilise că el ,,suferea de o tulburare nervoasă”. Comisia relata că ,,inteligenţa patriarhului Maxim este normală” şi că el îşi va reveni probabil cu tratament. Chicago Tribune continua:

,,La scurt timp după alegerea sa s-a zvonit că el umbla printr-o încăpere din patriarhie şi striga: ’Ştiu acum că aceasta nu este viaţă pentru un om tânăr’. Sursele spuneau că încă de atunci conducătorul unuia dintre cele mai puternice scaune ale religiei suferea de ceea ce era descris de asociaţii săi ca ’fobie de restricţie’. Greaua povară a funcţiei era direct legată de aceasta, îndeosebi acum când patriarhul se confruntă cu mişcări ale clericilor ortodocşi ruşi de a-şi extinde sfera de influenţă”.

Chicago Tribune încheia citând sursele care sugerau că arhiepiscopul Athenagora, întâistătătorul Arhiepiscopiei Greceşti a Americii de Nord şi Sud ,,ar putea fi un candidat”.

Pe 16 ianuarie, CIA relata: ,,Se ia în considerare în mod serios depunerea patriarhului, dar adepţii lui sunt şovăielnici în a face un astfel de pas până când nu li se spune de către medici că boala lui Maxim este incurabilă”. Între timp, a izbucnit un scandal fără legătură cu această situaţie: se pare că în 1940, 4 avocaţi greci angajaţi de patriarhie au furat bani pe care un binefăcător bogat îi lăsase moştenire în testamentul său patriarhiei. Cu toate că răposatul patriarh Veniamin conducea Patriarhia Ecumenică în 1940, toată lumea ştia că pe atunci mitropolitul Maxim era adevărata putere din spatele tronului. CIA remarca: ,,Deoarece patriarhul Maxim răspundea întru totul de patriarhie în 1940 când răposatul patriarh Veniamin era bolnav, anumite elemente din Fanar vor ca Maxim să-şi asume o parte din responsabilitate pentru acest scandal”.

Bineînţeles, guvernul sovietic a luat cunoştinţă de situaţia din Istanbul. Dintr-un raport din 14 februarie al CIA: ,,Ziarele turceşti … au publicat un zvon cum că consulul general sovietic a pus ambasada rusă de vară din Buyukdere la dispoziţia patriarhului. Oficialii din Fanar insistă însă că nu există nici un temei pentru acest zvon şi sunt de părere că cele două ziare în chestiune doresc în mod evident să creeze dificultăţi patriarhiei dând impresia unei colaborări apropiate cu sovieticii”.

Cu câteva zile înainte de acest raport al CIA, arhiepiscopul Athenagora era în Washington, dăruindu-i preşedintelui Truman o bucată din Sfânta Cruce. Acest eveniment a avut loc când a fost făcută faimoasa fotografie cu Athenagora sărutându-l pe Truman pe cap. (Se pare că acest eveniment a fost aranjat cu câteva săptămâni mai înainte, când preşedintele Truman a avut o întâlnire neoficială cu Athenagora pe 28 ianuarie.)

Pe 12 martie, preşedintele Truman s-a adresat Congresului şi a rostit clar în mod oficial, pentru prima oară, ceea ce devenise cunoscut ca Doctrina Truman: ,,Politica Statelor Unite ale Americii de a sprijini popoarele libere care se opun tentativei de subjugare de către minorităţile înarmate sau prin presiuni din afară”. Acesta este un fapt extrem de bine cunoscut, dar se uită adeseori că motivul imediat al discursului lui Truman erau ştirile că britanicii vor înceta să ofere ajutor guvernului grec, care era implicat într-un război civil împotriva Partidului Comunist Grec. Britanicii ajutaseră şi Turcia şi, în discursul său, Truman a cerut de asemenea Congresului să ofere ajutor turcilor. Una peste alta, Truman a cerut Congresului să aprobe 400 milioane dolari ca ajutor pentru guvernele grec şi turc şi să autorizeze trimiterea personalului şi echipamentului militar american în regiune.

Pe 20 martie, CIA relata despre posibilitatea guvernului turc de a înfiinţa o comisie medicală care să stabilească dacă Maxim ar putea continua să fie patriarh. ,,În prezent, guvernul turc doreşte ca Fanarul să fie în grija unui om puternic, care ar putea să-i facă faţă patriarhului Alexie şi politicilor religioase ale Rusiei”. Acelaşi raport al CIA comenta că o delegaţie a Patriarhiei Moscovei, care încercase să viziteze Istanbulul timp de aproape un an de zile, nu reuşise să obţină vize de la autorităţile turce şi vizita acum Damasc, Ierusalim, Alexandria şi Cairo.

Trei zile mai târziu, alt raport al CIA descria încercările interne de a-l îndepărta pe Maxim, venind dinlăuntrul comunităţii greceşti din Turcia. Facţiunea anti-Maxim avusese duşmanii ei ,,încă din timpul când [Maxim] era mitropolit de Calcedon”. Guvernul grec lua în considerare chestiunea şi CIA se aştepta ca Sfântul Sinod al Patriarhiei să aleagă un nou patriarh după Sfintele Paşti.

Între timp, pe 8 aprilie, Patriarhul Alexie al Moscovei a trimis invitaţii oficiale conducătorilor Bisericilor Ortodoxe pentru a lua parte la o conferinţă pre-sinodală, care spera el că va pregăti scena pentru un ,,Sinod Ecumenic” la Moscova în 1948[2].

Sfintele Paşti au venit şi au trecut fără nici o alegere patriarhală. Pe 9 mai, New York Times relata că patriarhul Maxim avea o ,,cădere nervoasă acută” şi arhiepiscopul Athenagora era numit candidatul principal pentru a-i succede la tron. Interesul oficialilor din serviciile de spionaj americane faţă de chestiune nu a trecut neobservat de Times: ,,Nu a fost exprimată susţinerea oficială a arhiepiscopului Athenagora de către americani cu toate că serviciile de spionaj militare urmăresc cursa”. Times adăuga: ,,Turcii îl numesc pe arhiepiscop ambasadorul neoficial al Turciei în Statele Unite ale Americii, atât de cordiale sunt relaţiile sale cu guvernul turc … Guvernul grec este favorabil arhiepiscopului Athenagora, dar este şovăitor că un emisar atât de eficient trebuie să părăsească Statele Unite şi contribuabilii săi bogaţi la cauzele greceşti”.

Nouă zile mai târziu, pe 18 mai, Chicago Tribune răspândea o ştire spunând că Maxim ,,renunţă la scaunul său”, plecând într-o călătorie pe mare către Grecia. Speculaţia publică era că el nu avea să se mai întoarcă niciodată în Fanar.

Pe 21 mai, CIA relata că Maxim călătorea către Atena pentru a se consulta cu specialişti. ,,Dacă el este găsit a fi incurabil, se crede că demisia sa din funcţia de patriarh va fi acceptată”. Dar puţin mai târziu, pe 3 iulie, CIA pare să se fi corectat, spunând că adevăratul motiv al vizitei lui Maxim în Grecia nu erau problemele de sănătate ci ,,pentru a consulta în privinţa a trei chestiuni majore”:

a) Dacă Maxim ar trebui să demisioneze în favoarea unei personalităţi mai puternice;

b) Dacă el ar trebui să demisioneze, ce candidat ar fi favorabil Atenei; şi

c) Cum poate face faţă Fanarul prestigiului crescând al Patriarhului Alexie al Moscovei.

Raportul CIA explica de ce patriarhul trebuia să meargă la Atena pentru a discuta aceste chestiuni: ,,Fanarul din Istanbul este dominat financiar de guvernul grec”.

În acelaşi raport, CIA nota că arhiepiscopul Athenagora ,,fusese făcut recent cetăţean de onoare al oraşului Ankara de către turci. Acest privilegiu nu a fost făcut încă public”. (Cetăţenia turcă era o condiţie necesară pentru ca Athenagora să fie ales patriarh ecumenic.)

În timp ce Maxim era în Grecia, locum tenens al Patriarhiei Ecumenice a trimis o scrisoare către conducătorii Bisericilor autocefale din lume, declarând că Biserica Constantinopolului nu va participa la întrunirea pre-sinodală propusă de Moscova, şi că doar patriarhul ecumenic avea dreptul de a convoca un sinod sau o conferinţă pre-sinodală. Conducătorii Bisericilor Alexandriei, Ierusalimului, Ciprului şi Greciei au fost de acord, iar mass-media greacă a denunţat Patriarhia Moscovei ca fiind doar o unealtă a guvernului sovietic. Respins de ierarhii greci, patriarhul Alexie şi-a schimbat abordarea către sfârşitul anului, spunând că el vroia acum doar să găzduiască ,,o conferinţă a ierarhilor întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe”[3].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 126/mai-iunie 2020

 

 

III. Îndepărtarea patriarhului Maxim al V-lea potrivit dosarelor CIA (II)

În mod neverosimil, nu am găsit nici un fel de documentaţie despre Patriarhia Ecumenică în dosarele CIA timp de mai mult de un an de zile, din iulie 1947 până în august 1948. Având în vedere cât de îndeaproape urmărea CIA pe patriarhul Maxim şi Patriarhia Ecumenică până în acel moment, pare neplauzibil ca ei să nu fie emis nici un raport de-a lungul anului. Mai probabil, aceste rapoarte există, dar din diverse raţiuni ele nu au fost declasificate.

Pe 28 ianuarie 1948, jurnalul Veacul Creştin (Christian Century) a publicat o notă mai degrabă remarcabilă sub titlul ,,Arhiepiscop american pentru Istanbul ?”. Articolul explică, în parte:

,,Nu se mai ştie nimic despre înrăutăţirea sănătăţii [patriarhului Maxim] consemnată, deplasările sale între Grecia şi Turcia, şi aproape nimic legat de sfârşitul domniei sale ca patriarh. Dar acum se pare că el a ieşit din scenă sau este pe punctul de a ieşi. Şi se relatează de la Istanbul că succesorul său va fi probabil Arhiepiscopul Athenagora de New York !

… Există însă anumite lucruri despre situaţia din Orientul Apropiat pe care noi le cunoaştem. Noi ştim că conducerea ortodoxă de acolo este amestecată în mod inextricabil cu lupta politică pentru controlul Mării Mediterane de est şi Balcanilor. Noi ştim că patriarhia din Istanbul este un punct cheie în această luptă. Şi noi ştim că este cert că faptului de a pune un arhiepiscop de New York în acel scaun i se va da o interpretare politică în toată acea parte de lume.

La această cunoaştere noi trebuie să adăugăm suspiciunea noastră că Departamentul de Stat din Washington ştie probabil mai multe despre această propunere de alegere decât oricare din centrele bisericeşti din această ţară. Dacă acest lucru ar fi adevărat – şi ar fi nevoie de mai mult decât o dezminţire formală pentru a linişti temerile noastre – atunci trebuie spus că guvernul Statelor Unite este implicat într-o afacere care va genera o groază de dureri de cap înainte să ne ieşim [din ea]”.

Împotriva tuturor probabilităţilor, Maxim s-a menţinut în patriarhie încă mult timp, cea mai mare parte a anului 1948. A fost un an important în istoria ortodoxă dintr-o sumedenie de motive, inclusiv o întrunire pan-ortodoxă majoră în iulie la Moscova pentru a comemora 500 ani de autocefalie rusă. Aceasta era departe de ,,Sinodul Ecumenic” pe care Moscova năzuise iniţial să-l găzduiască, dar era totuşi un eveniment istoric, şi includea un reprezentant din partea Patriarhiei Ecumenice – Mitropolitul Ghermano de Thyateira şi Marea Britanie.

În mod remarcabil, Constantinopolul a trimis un reprezentant la Moscova în pofida obiecţiilor propriului patriarh ecumenic, Maxim. CIA relata pe 10 august: ,,Maxim, patriarhul ecumenic al Fanarului, s-a opus acceptării invitaţiei lui Alexie, patriarhul Moscovei … Însă, Sfântul Sinod din Fanar a trecut peste Maxim şi a hotărât să accepte invitaţia”. Pentru a evita complicaţia obţinerii de vize de ieşire de la guvernul turc, Sfântul Sinod a trimis un episcop care avea reşedinţa în afara Turciei. Întreaga epopee a evenimentului de la Moscova din 1948 este o istorie care necesită propria sa relatare. Pentru scopurile noastre de aici, lucrul frapant este că în timp ce Maxim era patriarh ecumenic cu numele, el pare să fi fost în esenţă deposedat de orice autoritate reală[4].

Chiar a doua zi, pe 11 august, CIA a emis alt raport. În mod bizar, ei se refereau la Maxim, în vârstă de 50 ani, ca la un ,,om în vârstă” şi ,,bătrân”:

,,Manevrele prelungite pentru a-l înlocui pe bătrânul Maxim ca patriarh ecumenic al Bisericii Ortodoxe Greceşti par [sic] în sfârşit că au succes. Vreme de mai mult de un an de zile, un număr mare de mitropoliţi din Sfântul Sinod au încercat să-l scoată cu forţa pe Maxim din patriarhie … Mitropoliţii anti-Maxim au trimis scrisori frecvente guvernului grec pe această temă şi au cerut în mod repetat convocarea Sinodului în plen pentru a forţa demisia sa. De fiecare dată ei făceau planuri în ce-l priveşte pe Maxim, însă bătrânul reacţiona violent, şi de două ori a trebuit convins să nu dizolve chiar Sinodul. În trecut, Maxim a fost ajutat de ambasadorul grec în Turcia, care într-un rând i-a mustrat pe conspiratori şi i-a sfătuit să ceară iertare patriarhului. Acum pare că nici măcar ambasadorul grec nu mai speră să se amâne demisia patriarhului, şi se aşteaptă ca în următoarele câteva zile [patriarhul] să se supună.

Cel mai verosimil învingător în alegerile patriarhale care vor urma la 2-3 săptămâni după demisia lui Maxim rămâne Athenagora, mitropolitul Americii de Nord şi Sud. Guvernul grec l-a avut în vedere multă vreme pe Athenagora ca cel mai oportun succesor al lui Maxim, şi în ultima săptămână guvernul turc a indicat că nu are obiecţii faţă de el. Ambele guverne simt că Maxim este incapabil să facă faţă eforturilor sovietice recente de a utiliza Biserica ca pe un instrument politic. Cu sprijinul puternic al acestor două guverne, Athenagora este încredinţat efectiv că va obţine scaunul patriarhal. Însă rămâne o dificultate practică faptul că patriarhul trebuie să fie cetăţean turc. Turcia este şovăitoare în a-i conferi cetăţenia lui Athenagora până când nu sunt încheiate aranjamentele preliminare pentru alegerea sa”.

Am putea fi uluiţi de necesitatea ca Athenagora să fie cetăţean turc, în august 1948, fiindcă în raportul anterior din iulie 1947 se relata că el fusese făcut cetăţean de onoare al Ankarei. Dar acea cetăţenie din 1947 pare să fi fost pur ,,onorifică” şi limitată la Ankara însăşi. El nu era încă cetăţean al Republicii Turcia. Însă iniţial Athenagora fusese cetăţean turc, înainte de venirea sa în Statele Unite ale Americii. Dar odată cu venirea sa în America, el a renunţat la cetăţenia turcă şi a devenit cetăţean american naturalizat. În acel moment, SUA nu permitea cetăţenie dublă. Nu se ştie când anume Athenagora a redevenit cetăţean turc, deşi se pare că s-a întâmplat cândva la sfârşitul lui 1948 sau începutul lui 1949, în legătură cu alegerea şi înscăunarea sa ca patriarh ecumenic.

În cele din urmă, pe 18 octombrie 1948, patriarhul Maxim al V-lea a demisionat. Pe 1 noiembrie, Athenagora a fost ales în mod oficial patriarh ecumenic.

Pe 3 noiembrie, Veacul Creştin (Christian Century) scria despre alegere:

,,Nu ştim ce rol a jucat SUA în manevrele diplomatice de mare presiune care s-au desfăşurat în spatele scenei timp de mai mult de 2 ani pentru a-l scoate pe Maxim [din scaun] şi a pune un patriarh care ar fi mai acceptabil pentru Grecia şi Turcia … Dacă guvernul american, în fundalul obscur, s-a implicat în maşinaţiunile subtile ale politicii ecleziastice levantine, va veni ziua când va regreta acea complicaţie”.

Pe 10 noiembrie, CIA a emis un soi de post-mortem privind alegerea, remarcând că ,,încercările sovietice de a utiliza Biserica Ortodoxă Greacă ca mijloc de persuasiune şi propagandă a primit fără îndoială o amânare odată cu alegerea lui Athenagora”. În timp ce Maxim a făcut tot ce-a putut pentru a se opune Moscovei, ,,el a fost atât de bolnav în ultimii 2 ani încât a fost uneori cu totul incapabil … Alexie va face probabil noi încercări de a-şi câştiga prieteni şi de a influenţa patriarhii din Orientul Apropiat, mergând până la denunţările sovietice ale lui Athenagora (care a devenit cetăţean american în timpul lungii sale şederi în New York) ca fiind o unealtă a SUA. Cu toate acestea, se poate aştepta ca mai vigurosul Athenagora să fie mult mai eficient decât predecesorul său suferind în a impune conducerea Patriarhiei Ecumenice asupra lumii ortodoxe greceşti”.

Patriarhul ales Athenagora urcă la bordul avionului preşedintelui Truman, ,,Vaca sacră”, în drum spre înscăunarea sa la Istanbul. Această fotografie este din New York Times, 24 ianuarie 1949

* * *

Pe 1 decembrie, după alegerea lui Athenagora dar înainte de sosirea sa şi înscăunarea la Istanbul, fostul patriarh Maxim i-a trimis o scrisoare sfâşietoare lui Athenagora, cerând compasiunea, înţelegerea şi ajutorul noului patriarh. Scrisoarea, publicată de Paul Manolis într-un articol în 2006, este, potrivit cuvintelor lui Manolis, ,,mai curând patetică şi jalnică”. Maxim a dictat scrisoarea unui prieten, scriind la sfârşit cu propria-i mână că ,,starea mea nervoasă şi epuizarea peste măsură nu mi-au permis să scriu în timp ce stau jos”. Maxim îi spune lui Athenagora că el trăieşte ,,singur, complet singur”, şi că a fost ,,abandonat” de toţi. Cu ajutorul guvernului grec, el călătoreşte în Elveţia pentru sănătatea sa. De fapt, el a rămas în Elveţia pentru restul vieţii sale.

Preşedintele Truman şi patriarhul ales Athenagora au avut o întrevedere pe 16 decembrie. Probabil la această întrevedere Truman i-a oferit lui Athenagora să zboare la Istanbul la bordul avionului prezidenţial. Pe 23 ianuarie 1949, Athenagora s-a urcat în avionul lui Truman, numit în mod bizar ,,Vaca sacră”. Acest gest a avut intenţia clară de a trimite un mesaj politic, precum explică dr. Alexandros Kyrou: ,,Gestul extraordinar al lui Truman nu era o funcţie a sentimentalismului sau respectului său faţă de Athenagora, care ambele, întâmplător, erau autentice. Ci aceasta era o acţiune chibzuită luată de un preşedinte care-i vedea pe Athenagora şi Patriarhia Ecumenică ca pe nişte parteneri influenţi şi cruciali în promovarea intereselor şi valorilor umanitare internaţionale ale SUA în lupta mondială împotriva comunismului. Manifestarea bunăvoinţei prezidenţiale, fără precedent, a lui Truman nu era doar o expresie personală a prieteniei reciproce şi a consideraţiei faţă de Athenagora, ci o indicaţie clară din partea Washington-ului a preţuirii şi sprijinului pentru Patriarhie, un mesaj diplomatic puternic pe care Truman a căutat să-l trimită atât la Ankara, cât şi la Moscova”.

Patriarhul Athenagora, în vârstă de 62 ani la înscăunarea sa (şi cu 11 ani mai în vârstă decât predecesorul său Maxim), a petrecut 23 ani extraordinari pe tron şi a fost una din figurile cele mai semnificative (şi controversate) din punct de vedere istoric ale Ortodoxiei moderne. Şi precum relatează Paul Manolis, Athenagora a continuat să corespondeze cu Maxim, chiar l-a vizitat în Elveţia şi i-a cerut sfatul în chestiuni importante. Pe câtă vreme Maxim era cu siguranţă o victimă a maşinaţiunilor politice, se pare de asemenea că el a fost cu adevărat suferind şi nu într-o stare de sănătate îndeajuns de bună pentru a continua să fie patriarh. El a murit în ianuarie 1972, şi Athenagora a slujit înmormântarea sa.

* * *

O nouă zi a răsărit pentru Patriarhia Ecumenică şi pentru Ortodoxia mondială. Cu Athenagora pe tron, SUA avea în sfârşit un lider de încredere, stabil care ar putea-o ajuta în lupta împotriva comunismului. Printre tot felul de dovezi pentru aceasta, a se vedea raportul CIA din 1951 în care Athenagora era citat ca asigurându-i pe americani că patriarhul Antiohiei nu se va ,,rătăci de turmă”.

Patriarhul Athenagora era o figură la fel de complicată pe cât era de importantă. El era faimos şi infam, în egală măsură, pentru încercările lui de apropiere de Biserica Romano-Catolică, culminând cu faimoasa sa întâlnire cu papa din 1964 când ei ,,au ridicat anatemele” reciproce în mod simbolic. El a trecut prin furtuna brutală a pogromului din Istanbul din 1955 (cunoscută ca ,,Evenimentele din septembrie”), în care revoltele anti-greceşti au condus la plecarea în masă a celei mai mari părţi a populaţiei greceşti rămase în Istanbul. El s-a războit cu Moscova pentru autocefalia Bisericii Ortodoxe din America, argumentând că autocefalia nu poate fi acordată unilateral ci trebuie să aibă consimţământul tuturor Bisericilor Ortodoxe. Şi el a repornit procesul planificării mult-aşteptatului Sfânt şi Mare Sinod, organizând o serie de conferinţe pan-ortodoxe care au ajutat la dezgheţarea relaţiilor dintre ţările ortodoxe de pe orbita sovietică şi cele din afara ei. Bun sau rău, el a fost una din figurile cele mai semnificative din punct de vedere istoric ale Ortodoxiei secolului XX.

Sursa: https://orthodoxhistory.org, 11 decembrie 2019, Ousting the Ecumenical Patriarch: the removal of Maximos V according to CIA records

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 127/iulie-august 2020

 

 

IV. Declaraţiile patriarhului Athenagora de loialitate faţă de America

Am intrat recent în posesia primului pachet de documente ale Departamentului de Stat al SUA referitoare la Biserica Ortodoxă, şi mai ales la Patriarhia Ecumenică, de la începutul anilor ’1950. Acest articol reprezintă o mostră din aceste documente.

Patriarhul ecumenic Athenagora este una dintre cele mai importante personalităţi din istoria ortodoxă modernă. După 17 ani de cârmuire a Arhiepiscopiei Greceşti a Americii de Nord şi Sud, el a fost ales patriarh ecumenic în 1948, exact când Războiul Rece era în desfăşurare. Când vorbim despre Athenagora şi guvernul american, contextul este important în mod esenţial, deoarece, în timp ce unele declaraţii ale lui Athenagora sunt alarmante indiferent de context, nu putem uita că aceasta era epoca Războiului Rece timpuriu. Mulţi oameni – inclusiv patriarhul – vedeau aceasta ca pe un război între bine şi rău. Şi în ochii patriarhului Athenagora şi a milioane de alte persoane, Statele Unite erau agentul evident a tot ceea ce era bun, împotriva ameninţării existenţiale a comunismului sovietic.

Patriarhul ecumenic Athenagora

În vremea sa ca arhiepiscop în Statele Unite ale Americii, Athenagora a ajuns să-i cunoască atât pe preşedintele Roosevelt, cât şi pe Truman, şi precum am văzut într-un articol anterior, el era dornic să-i ajute pe oficialii serviciilor de spionaj în timpul celui de-al doilea război mondial.

După alegerea lui ca patriarh, ca o dovadă foarte publică de susţinere, preşedintele Truman l-a trimis la Istanbul pe patriarhul proaspăt ales la bordul avionului prezidenţial (a ceea ce astăzi este cunoscut ca Air Force One). În timp ce Stalin considera Patriarhia Moscovei o unealtă pentru scopurile geopolitice sovietice, America avea propriul patriarh ortodox la Constantinopol. Astfel, Ortodoxia devenea subiectul – sau, mai bine spus, victima – unuia dintre numeroasele războaie indirecte dintre SUA şi Sovietele din această perioadă.

Nimic din toate acestea nu este o noutate. Nou este că acum noi am declasificat documente ale Departamentului de Stat care atestă natura exactă a relaţiei dintre SUA şi patriarhul Athenagora. Documentele îl prezintă pe patriarh ca fiind înclinat şi dornic să colaboreze cu guvernul american. Departe de a fi o marionetă, el pare să se fi socotit un partener cheie în războiul Americii împotriva comunismului.

Iată, în cele de mai jos, câteva informaţii despre relaţia dintre patriarhul Athenagora şi Departamentul de Stat, aşa cum este prezentată de Departamentul de Stat în propriile documente din 1950-1951.

* * *

8 februarie 1950

Memorandum de la viceconsulul James Gustin către consulul general din Istanbul privind o conversaţie dintre patriarh, consulul Merrill şi eu însumi pe 1 februarie 1950

,, … Athenagora a părut foarte bucuros să-l întâlnească pe dl. Merrill, şi a spus că eu aş putea duce mesajul înapoi în America că el, patriarhul, lucra în mod statornic pentru cauza Americii. El a afirmat că Statele Unite sunt speranţa lumii, şi el va fi întotdeauna foarte mândru de oportunitatea pe care a avut-o să-l cunoască pe preşedintele Roosevelt personal din vremea numirii sale ca guvernator al statului New York până la moartea sa, şi apoi să-l cunoască pe preşedintele Truman personal. El şi-a exprimat de asemenea aprecierea pentru colaborarea strânsă pe care a avut-o în trecut cu Departamentul de Stat. El a amintit şi marea amabilitate care i-a fost arătată la Ottawa când a călătorit acolo pentru a renunţa la cetăţenia americană, şi cât de profund l-a mişcat bunătatea personală a ambasadorului”.

[Notă: Athenagora a trebuit să renunţe la cetăţenia americană pentru a deveni cetăţean turc la alegerea sa ca patriarh ecumenic. El a făcut aceasta deoarece Statele Unite ale Americii nu permiteau, la acea vreme, cetăţenia dublă, şi patriarhului ecumenic i s-a cerut să fie cetăţean al Republicii Turce.]

 

26 mai 1950

Memorandum despre conversaţia dintre patriarh şi consulul general LeVerne Baldwin pe 1 februarie 1950

,, … El [Athenagora] a subliniat americanismul său, credinţa în politica bunului vecin, în metodele democratice, şi în curajul şi sinceritatea Americii, pe care el s-a străduit să le împlinească în politicile sale ca patriarh. El s-a interesat dacă noi, guvernul american, am simţit că el era pe calea cea dreaptă în apropierea de guvernul turc şi în conducerea patriarhiei …

… Patriarhul Athenagora a afirmat că el va fi fericit să-l ţină la curent pe consulul general Lewis prin canalele actuale ale unor astfel de comunicaţii deoarece el ar putea primi [informaţii] care crede că ar putea fi de interes pentru noi; i-am mulţumit pentru acţiunile sale din trecut în această privinţă.

 

22 septembrie 1950

Memorandum al consulului general Frederick Merrill despre un interviu cu patriarhul ecumenic

… Athenagora a vorbit de asemenea câtăva vreme despre situaţia Bisericii Ortodoxe din Orientul Mijlociu. Cel mai slab loc dintre toate, a spus el, era Alexandria şi singura soluţie care rămânea era ca patriarhul să fie detronat. Cu toate că Hristofor era un om în vârstă, el era încă viguros şi extrem de periculos, prin aceea că el era în mod categoric influenţat de agenţi comunişti şi plănuia o călătorie în Statele Unite ale Americii, via Canada, unde [în Canada] el era în contact cu un agent comunist. El a sugerat din nou că guvernele grec şi american ar trebui să intervină direct alături de el, Athenagora, pentru a-i da scuza necesară pentru a îndrepta situaţia din Alexandria. Athenagora foloseşte orice oportunitate pentru a vorbi despre această problemă particulară, care pare să-l îngrijoreze considerabil.

 

4 aprilie 1951

Memorandum de la F.T. Merrill către consulul general privind o conversaţie cu Î.P.S. Patriarhul Ecumenic Athenagora

… Athenagora părea să fie mult mai optimist privind feluritele sale planuri de a atrage Bisericile Ortodoxe din zona Orientului Apropiat mai aproape de Fanar în Istanbul, şi ,,America”, precum a adăugat el. Ca de obicei, el a vorbit câtăva vreme despre convingerea sa că Statele Unite ale Americii trebuie să rămână în Orientul Apropiat câteva secole pentru a-şi împlini misiunea care i-a fost dată de Dumnezeu de a da libertate, prosperitate şi fericire tuturor popoarelor etc …

… Alt plan, pe care spunea că l-a rumegat în mintea sa, era de a avea Muntele Athos aşezat sub ,,binecuvântarea culturală” a Institutului Bizantin din Washington. El nu părea că ştie cum să facă aceasta. Este în mod evident dorinţa sa de a atrage sprijin financiar pentru mânăstiri şi de a deschide larg uşa arhivelor lor, bibliotecii etc pentru Institutul Bizantin şi alţi învăţaţi americani.

Sursa: https://orthodoxhistory.org, 29 ianuarie 2020, Patriarch Athenagoras’ Declarations of Loyalty to America

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 128/septembrie-octombrie 2020

 

 

V. Memorandumul secret al Departamentului de Stat despre patriarhul ecumenic, 1950

Ceea ce urmează este o transcriere completă a unui memorandum secret din 22 septembrie 1950, acum declasificat, scris de Frederick Merrill, consulul american în Istanbul, descriind o întrevedere pe care a avut-o cu patriarhul ecumenic Athenagora.

* * *

1. Patriarhul ecumenic mi-a spus ieri că el a terminat acum răspunsul său către scrisoarea cu ‘apelul pentru pace’ a patriarhului Moscovei din martie trecut (potrivit raportului 224 din Istanbul, 21 aprilie). Athenagora a spus că răspunsul va fi ‘satisfăcător’ şi va include o interpretare a termenului ‘pace’ care înseamnă ceva cu totul diferit de versiunea lui Alexie. După ce mi-am exprimat interesul, el a spus că îmi va trimite o copie de îndată ce ar putea fi tradus.

Athenagora a adăugat că, cu toate acestea, el era în relaţii personale bune cu Alexie, fiindcă politica sa permanentă era de a nu da motiv pentru o ruptură între Istanbul şi Moscova, deoarece avea convingerea că prelaţii ruşi erau în esenţă împotriva regimului comunist. El a spus că spera să dezvolte treptat influenţa sa personală asupra tuturor patriarhilor şi episcopilor Bisericii Ortodoxe, şi în acest fel să ajute cruciada împotriva comunismului dusă acum de toate Bisericile creştine.

Patriarhul ecumenic Athenagora

Athenagora a menţionat că a primit o scrisoare de la nou-alesul patriarh al Iugoslaviei şi că i-a răspuns într-o corespondenţă deschisă în termeni cordiali, ceea ce spera că va duce la o relaţie personală mai apropiată între el şi Vichentie. El a spus că legăturile sale cu Biserica din Ungaria erau dificile, dar că era în termeni buni cu patriarhul de la Bucureşti şi avea un mijloc de comunicaţie cu el.

2. Athenagora a vorbit de asemenea câtăva vreme despre situaţia Bisericii Ortodoxe din Orientul Mijlociu. Cel mai slab loc dintre toate, a spus el, era Alexandria şi singura soluţie care rămânea era ca patriarhul să fie detronat. Cu toate că Hristofor era un om în vârstă, el era încă viguros şi extrem de periculos, prin aceea că el era în mod categoric influenţat de agenţi comunişti şi plănuia o călătorie în Statele Unite ale Americii, via Canada, unde [în Canada] el era în contact cu un agent comunist. El a sugerat din nou că guvernele grec şi american ar trebui să intervină direct alături de el, Athenagora, pentru a-i da scuza necesară pentru a îndrepta situaţia din Alexandria. Athenagora foloseşte orice oportunitate pentru a vorbi despre această problemă particulară, care pare să-l îngrijoreze considerabil (potrivit raportului nr. 76 din Istanbul, 18 februarie 1950).

Misiunea către patriarhul Antiohiei la Damasc prevăzută în raportul Ambasadei de la Atena nr. 189 din 1 august, care este menită să compenseze vizita mitropolitului de Leningrad de acum o lună şi ceva, este aşteptată să plece în viitorul apropiat. Athenagora a spus că îl cunoştea pe episcopul Grigorie personal şi că el era un individ mai degrabă decent, dar bineînţeles că el nu a avut de ales decât să facă un compromis cu Kremlinul. El a spus că aproape terminase un raport al activităţilor delegaţiei ruse în Siria şi ne va da o copie. Patriarhul părea să aibă un interes considerabil în această misiune şi va trimite neîndoios mai repede atât darurile, cât şi instrucţiunile către Patriarhia Antiohiei.

3. Aceste vederi ale patriarhului din Istanbul, exprimate în mai multe rânduri anterior către oficialii americani, sunt binecunoscute Departamentului şi par să urmeze principiile politicii generale descrise în memorandumul dlui Michael Melas, ataşat raportului nr. 29 din Istanbul, din 14 ianuarie 1950. Cu toate acestea, el poate face acum un efort sporit de a exercita influenţa sa ca autoritate spirituală de care depind toate celelalte Biserici Ortodoxe. Dacă este adevărat, aceasta ar putea fi o reflecţie a convingerii sale că el s-a instalat acum satisfăcător cu noul guvern turc, ca şi o indicaţie că influenţele descrise în raportul nr. 189 al Ambasadei de la Atena sunt deja funcţionale.

Sursa: https://orthodoxhistory.org, 12 februarie 2020, Secret 1950 State Dept Memo on Ecumenical Patriarch

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 129/noiembrie-decembrie 2020

 

 

VI. Un apostol al Evangheliei Americii pentru Ortodoxie …

În două dintre rapoartele obţinute de la Departamentul de Stat, din 1953 şi 1957, patriarhul Athenagora şi-a exprimat loialitatea faţă de Statele Unite chiar mai puternic ca înainte, până în punctul în care, în ambele ocazii, consulii americani au găsit cuvintele lui Athenagora a fi remarcabile.

* * *

Într-un raport datat 10 aprilie 1953, noul consul american la Istanbul, Robert Macatee, scria acestea cu privire la prima sa întâlnire cu patriarhul Athenagora:

,,Cu ocazia primei mele vizite oficiale la patriarhul ecumenic Athenagora pe 1 aprilie, patriarhul a consacrat mare parte din timpul său pentru a-şi exprima dragostea şi admiraţia pentru Statele Unite şi pentru toate lucrurile pe care le reprezintă ţara noastră. El a mers atât de departe încât a afirmat că piatra de temelie a politicii pe care şi-a stabilit-o ca patriarh era de a promova idealurile americane. Expresiile sale de admiraţie pentru Statele Unite erau uneori atât de nestăpânite încât deveneau aproape stânjenitoare. Nu am putut să nu-mi dau seama că dacă, ca cetăţean turc, sentimentele sale sunt exprimate aşa de liber ne-americanilor, el va fi etichetat drept un soi de pro-american profesionist, că influenţa sa în Turcia şi printre ortodocşi va fi în consecinţă diminuată, şi că unora vor considera că declaraţiile sale sunt doar repetiţia propagandei americane. Înţeleg că în unele sectoare eforturile sale au fost ignorate deja din acest motiv şi că Departamentul este conştient de aceasta. Prin urmare, aş fi înclinat să recomand ca noi să facem ce putem pentru a încuraja o notă de subtilitate în exprimările sentimentelor sale pro-americane foarte de înţeles, şi ca relaţiile noastre viitoare cu el să fie conduse cu o asemenea discreţie încât să evităm să fie prea strâns asociat cu noi”.

Patriarhul ecumenic Athenagora

* * *

Câţiva ani mai târziu, alt consul american, Robert Miner, a consemnat o întâlnire cu patriarhul Athenagora care a avut loc la Fanar pe 11 octombrie 1957. Pe plicul scrisorii raportului său, consulul general Miner scria: ,,Probabil cea mai notabilă observaţie a fost reiterarea puternic exprimată a patriarhului că el şi scaunul său erau întotdeauna la dispoziţia Departamentului de Stat pentru a promova în orice mod posibil obiectivele politicii externe ale Statelor Unite”.

Iată secţiunea raportului la care se referă Miner:

,,I-am făcut o vizită scurtă patriarhului Athenagora, la cererea mea, pentru a-l înştiinţa că plecam în Statele Unite şi voi duce orice mesaj dorea el către Departamentul de Stat. El a răspuns repetând că el şi scaunul său erau întotdeauna la dispoziţia Departamentului de Stat pentru a promova în orice mod posibil obiectivele politicii externe ale guvernului american. El a extins această remarcă spunând că el va lua asupra sa personal orice misiune sau raport pe care oricare din clericii săi de oriunde le-ar putea săvârşi, care ar facilita obiectivele americane. Cu toate că a făcut remarci similare în trecut, el a fost mai emfatic şi specific cu această ocazie”.

* * *

Pe câtă vreme consulii erau uluiţi de loialitatea patriarhului Athenagora faţă de guvernul american, Athenagora însuşi era doar consecvent. În 1942, el spusese OSS (predecesorul CIA): ,,Toţi cei aflaţi sub autoritatea mea sunt sub autoritatea voastră. Le poţi cere orice serviciu ai nevoie. Nu vor fi puse nici un fel de întrebări şi instrucţiunile tale vor fi executate în mod fidel”. Iar într-o scrisoare separată către şeful OSS din acelaşi an: ,,Cu toate acestea, sunt pregătit să mă supun oricărei îndatoriri şi să fac orice sacrificiu posibil pentru ţara noastră iubită, care luptă pentru libertate şi dreptate universală şi pentru Ziua Nouă care va să vină”.

Din toate aceste documente, patriarhul Athenagora dă impresia unui adevărat credincios în America, a unui om care a crezut profund într-un destin rânduit dumnezeieşte, aproape mesianic pentru Statele Unite – pentru a folosi propria exprimare a patriarhului din 1951: ,,Misiunea care i-a fost dată de Dumnezeu de a da libertate, prosperitate şi fericire tuturor popoarelor”.

Patriarhul Athenagora nu ar trebui tratat ca un fel de marionetă a SUA, ca fiind doar alt lider mondial aflat sub drapelul Americii pe un front indirect în Războiul Rece. Loialitatea lui faţă de Statele Unite era autentică, născută nu dintr-o dependenţă de SUA, ci dintr-o credinţă profundă în America şi o dragoste puternică pentru America. Dacă au existat arhipăstori minunaţi precum Sfântul Inochentie de Alaska şi alţii care au fost apostolii Evangheliei Ortodoxiei în America, patriarhul Athenagora a fost tot atât de mult un apostol al Evangheliei Americii pentru Ortodoxie …

Sursa: https://orthodoxhistory.org, 14 februarie 2020, ,,Athenagoras: The Apostle of America to Orthodoxy”

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 131/ianuarie-februarie 2021

 

 

VII. Guvernul american şi alegerea patriarhului Athenagora

La mijlocul secolului XX, fraţii Skouras – Charles, Spyros şi George – erau printre cei mai puternici oameni în industria filmului de succes. Charles era preşedinte al Fox West Coast şi finanţa construcţia Catedralei ortodoxe greceşti Sfânta Sofia din Los Angeles, folosindu-i pe prietenii săi vedete de cinema ca modele pentru icoane. George era şeful sălilor de cinema United Artists (acum Cinematografele Regal) şi lucra de asemenea ca agent OSS (precursorul CIA). Dar cel mai influent dintre toţi era Spyros: pe coperta din spate a memoriilor sale (publicate în 2013) este descris ca ,,cel mai influent imigrant grec din istoria americană şi unul din cetăţenii remarcabili ai Americii în perioada Războiului Rece”. Spyros a fost atât preşedintele Twentieth Century Fox timp de mai mult de 20 ani, cât şi preşedintele Prudential Lines, una din cele mai mari companii de navigaţie din ţară.

În 1948, în zorii Războiului Rece, patriarhul ecumenic Maxim al V-lea a fost izgonit din scaun şi înlocuit cu patriarhul Athenagora, care fusese anterior arhiepiscop al Americii de Nord şi de Sud (a se vedea episoadele anterioare). Există lacune bătătoare la ochi în documentele declasificate ale CIA, perioade critice în care nu există documente disponibile public. Având în vedere cât de îndeaproape urmărea CIA Patriarhia Ecumenică, pare puţin probabil ca aceste documente să nu existe; mai curând, ele rămân pur şi simplu clasificate.

Spyros Skouras

Recent, am intrat în posesia câtorva documente declasificate – 3 scrisori de la Spyros Skouras către vice-preşedintele de atunci Spyro Agnew şi preşedintele Richard Nixon, scrise în 1969. În aceste scrisori, Skouras oferă o relatare la prima mână a evenimentelor din preajma alegerii şi înscăunării patriarhului Athenagora care avusese loc cu 20 ani mai înainte, şi el cere, la îndrumarea lui Athenagora, încă o dată intervenţia americană în alegerea succesorului lui Athenagora.

În 1948, Spyros Skouras avea 55 ani şi luase cârma Twentieth Century Fox cu un an mai înainte. Iată cum a descris el interacţiunile sale cu secretarul de stat George Marshall, în scrisoarea sa din 28 mai 1969 către Agnew:

,,Precum v-am spus, regretatul general George Marshall, pe când era secretar de stat, m-a sunat şi mi-a cerut să-i spun opinia mea despre Arhiepiscopul Athenagora al Americii de Nord şi Sud pe atunci, acum patriarh al Constantinopolului. Generalul Marshall vroia să-l recomande pe arhiepiscop pentru a fi luat în considerare de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Greceşti din Istanbul pentru poziţia de patriarh al Constantinopolului.

La acea vreme, atât generalului Marshall, cât şi preşedintelui de atunci, Harry S. Truman, le era teamă că ar putea fi ales în această funcţie însemnată de patriarh al Constantinopolului al Bisericii Ortodoxe Greceşti un om care nu ar fi conştient de importanţa politicilor americane în străinătate, în special în Rusia comunistă şi statele sale satelit care sunt toate cel puţin 90% ortodoxe greceşti.

Erau, şi sunt, peste 300 milioane credincioşi ortodocşi greci în lume şi acesta era prin urmare un considerent important. Atât preşedintele Truman, cât şi generalul Marshall credeau că omul care era ales pentru funcţia de patriarh nu trebuia să fie doar un mare lider spiritual, care se bucura de stima şi afecţiunea tuturor supuşilor săi spirituali, ci unul care era de asemenea orientat către America în gândirea sa.

În afară de aceasta, el trebuia de asemenea să fie aprobat de guvernul turc şi să fie cetăţean turc înainte de a fi ales de Sfântul Sinod. Aceasta era potrivit termenilor Tratatului de la Lausanne, întocmit între Turcia şi Grecia în 1922.

Fireşte, eu l-am recomandat foarte mult pe înalt prea sfinţia sa, pe atunci arhiepiscop”.

Apoi Skouras continuă descriind mai în detaliu relaţia sa cu Athenagora şi opinia sa înaltă despre arhiepiscop. Apoi el spune:

,,În consecinţă, generalul Marshall, în calitatea sa de secretar de stat, nu a ezitat să-l susţină pe arhiepiscop şi datorită îndeosebi eforturilor şi influenţei sale, Sfântul Sinod a decis să-l aleagă pe arhiepiscopul Athenagora ca patriarh şi guvernul turc a fost de acord cu alegerea sa”.

Skouras înfăţişează apoi ce s-a întâmplat mai departe: călătoria lui Athenagora către Istanbul la bordul avionului particular al preşedintelui Truman, cu Skouras ca unul dintre pasagerii aleşi:

,,În 1949, preşedintele Truman a trimis avionul său privat – Vaca Sacră – să-l ducă pe arhiepiscop la Istanbul pentru înscăunarea sa şi un mic grup de greci şi americani de obârşie greacă, grup din care am avut cinstea să fac parte, l-a însoţit”.

* * *

Skouras încheie scrisoarea sa cerând o întrevedere cu preşedintele Nixon. El scrie: ,,Î.P.S. [Athenagora] este foarte preocupat de sănătatea sa şi de chestiunea succesorului său, şi cred cu putere că în acest moment chestiunea este de asemenea de foarte mare interes pentru Statele Unite, exact aşa cum era când dl. Truman era preşedinte şi George Marshall, ca secretar de stat, a realizat importanţa persoanei care este aleasă pentru a ocupa funcţia de patriarh al Constantinopolului”.

Skouras se pregătea să călătorească la Istanbul pentru a se întâlni cu guvernul turc şi spera să-l întâlnească pe Nixon înainte de această călătorie, şi pe 4 iunie 1969 (la aproximativ o săptămână după scrisoarea către Agnew), Skouras i-a scris lui Nixon însuşi pentru a-i cere o întrevedere, pe care el nu era capabil să o obţină. La întoarcerea sa din Turcia, Skouras i-a scris din nou lui Nixon (25 septembrie 1969). În ambele cazuri, el a reiterat istoria lui Truman, Marshall şi alegerea lui Athenagora. În scrisoarea din 25 septembrie, el a intrat în mai multe detalii despre obiectivele lui Athenagora în ce-l priveşte pe Nixon:

,,Deoarece am acţionat ca intermediar între înalt prea sfinţia sa şi generalul Marshall, patriarhul mi-a trimis un mesaj, în urmă cu 6 luni, prin unul din episcopii săi, care a cerut să-mi fie dat personal.

Când l-am văzut pe înalt prea sfinţia sa în vizita mea recentă la Istanbul, în mod firesc i-am explicat că nu am putut să vă văd până acum, din cauza programului dvs. extrem de încărcat cu atât de multe chestiuni vitale. El a înţeles şi şi-a exprimat speranţa că voi putea să vă văd curând. […]

Înalt prea sfinţia sa are 84 ani şi în timp ce sănătatea sa este bună, el nu mai este atât de puternic pe cât obişnuia să fie. El este preocupat în mod firesc de problema succesorului său şi crede că situaţia de astăzi este la fel de critică ca cea de acum 20 ani când generalul Marshall l-a ales într-un mod atât de înţelept ca să devină patriarh, şi aceasta a garantat interesul şi atenţia noastră.

Sper sincer, domnule preşedinte, că veţi putea să-mi acordaţi timp curând când pot veni să vă văd să discutăm această chestiune importantă şi să vă dau mesajul încredinţat mie de înalt prea sfinţia sa.

* * *

Aici sunt două istorisiri: cea din 1948 şi cea din 1969. În 1948, administraţia Truman socotea Patriarhia Ecumenică un partener strategic cheie, şi în mare parte datorită Statelor Unite Athenagora, un pro-american devotat, a ocupat tronul Constantinopolului. El s-a dovedit a fi un aliat de nădejde al Statelor Unite în deceniile care au urmat. Precum explica el unui reporter de la Washington Post în 1965, ,,eu am fost corespondentul religios al doctrinei Truman”.

În 1969, patriarhul Athenagora, acum bătrân, se gândea la succesiunea sa, şi s-a întors către vechiul său prieten Skouras pentru a media între Fanar şi guvernul american. Administraţia Nixon era evident mult mai puţin interesată de Patriarhia Ecumenică decât administraţia Truman. Pe baza jurnalelor zilnice prezidenţiale aflate la dosar în Biblioteca Nixon, noi putem stabili că Nixon şi Skouras s-au aflat în aceeaşi încăpere de mai multe ori în lunile care au urmat – Skouras era un afacerist îndeajuns de mare pentru a intra pe lista de invitaţi la bancheturile exclusive de la Casa Albă. Dar în acele jurnale zilnice nu există nici un fel de notă despre o întrevedere particulară a lui Skouras cu Nixon privind Patriarhia Ecumenică. Skouras a murit în 1971, şi în anul următor a răposat patriarhul Athenagora însuşi.

Cei mai mulţi s-au aşteptat ca Athenagora să fie urmat în scaun de Mitropolitul Meliton al Calcedonului sau Arhiepiscopul Iacov al Americii de Nord şi de Sud, dar guvernul turc a tăiat ambele nume de pe lista candidaţilor, şi în final a fost ales patriarh manieratul Dimitrie.

Sursa: https://orthodoxhistory.org, 8 februarie 2021, ,,The U.S. Government & the Election of Athenagoras”

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 133/mai-iunie 2021

 

 

VIII. Cum a devenit Departamentul de Stat al SUA interesat de Ortodoxie

Recent, secretarul de stat al SUA Mike Pompeo a vizitat Patriarhia Ecumenică. După întâlnire, Pompeo a scris pe Tweeter că Patriarhia Ecumenică este un ,,partener cheie” al Statelor Unite ale Americii. Acesta nu-i un secret; relaţiile apropiate dintre guvernul american şi Patriarhia Ecumenică sunt binecunoscute de decenii, chiar de la începutul Războiului Rece. Dar aşa cum dezvăluie documentele Departamentului de Stat, interesul guvernului american faţă de Ortodoxie, şi în special faţă de Patriarhia Ecumenică, sunt încă mai vechi în realitate, cel puţin din 1940, înainte ca Statele Unite ale Americii să intre în cel de-al doilea război mondial.

Pe 15 martie 1940, preşedintele Franklin Roosevelt a scris o scrisoare către Departamentul său de Stat, sugerând ideea de a stabili contacte cu o figură influentă din lumea islamică, cu scopul de a promova ,,pacea mondială”. Secretarul de stat adjunct Adolf Berle – membru al faimosului ’Brain Trust’ al lui Roosevelt – a răspuns câteva zile mai târziu cu o sugestie: maiestatea sa Ibn Saud, regele Arabiei Saudite. Astăzi, Arabia Saudită este un aliat îndelungat al Statelor Unite, dar în 1940 relaţia americano-saudită era încă în faşă. Singurul lucru care strica treaba era Turcia, precum nota Berle: ,,Singurul pericol constă în posibilele repercusiuni politice în Turcia”. El a plănuit o întrevedere cu ambasadorul turc.

Preşedintele Franklin D. Roosevelt

Apoi, pe 26 martie, Berle a trimis încă un memorandum către preşedinte, de această dată concentrându-se pe Biserica Ortodoxă:

,,A fost trimisă către noi o scrisoare de la Asociaţia Tineretului Elen (Hellenic Youth Association) cerându-vă să numiţi un reprezentant pentru a discuta cu Biserica Ortodoxă Greacă în materie de pace. Scrisoarea nu este importantă, deoarece grupurile ortodoxe greceşti de aici au puţină influenţă.

Dar scrisoarea sugerează o linie care ar putea fi demnă de luat în considerare. Biserica Ortodoxă Greacă are foarte multă influenţă în Orientul Apropiat, Balcani şi coasta răsăriteană mediteraneană; şi un rest de influenţă în sudul Rusiei. Nu există un conducător recunoscut, patriarhii având jurisdicţie separată în regiuni diferite [adică, Istanbul, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim]; dar cel mai mare în rang recunoscut este patriarhul din Istanbul. El ar putea probabil convoca sau consulta cu ceilalţi patriarhi.

Aceasta ar putea fi o linie demnă de urmat. Cu siguranţă, contactul cu Vaticanul, plus contactul cu regele Italiei a schimbat din punct de vedere material întreaga situaţie diplomatică din Italia. În măsura în care se poate imagina, combinaţia contactului cu Turcia, cu Ibn-Saud şi mahomedanii, şi cu Biserica Ortodoxă Greacă ar putea influenţa material Orientul Apropiat. Din câte îmi dau seama, această situaţie depinde acum în întregime de atitudinea Turciei; este, în realitate, singurul obstacol solid care împiedică prăbuşirea structurii mediteraneene răsăritene. Rapoartele de astăzi arată că ruşii nu au abandonat dorinţa lor de a se deplasa spre sud către Dardanele[5].

Asemenea mişcării către mahomedani, aceasta se cuvine să fie pregătită puţin în prealabil prin consultaţie cu ambasadorul turc de aici”.

Secretarul de stat adjunct Adolf Berle

Lui Roosevelt i-a plăcut ideea şi i-a răspuns lui Berle a doua zi.

,,Am memorandumul dvs. cu privire la discuţiile neoficiale cu Biserica Ortodoxă Greacă şi doresc ca dvs. să discutaţi chestiunea cu secretarul, ţinând seama de următoarele idei: spre deosebire de Biserica Romano-Catolică, Biserica Ortodoxă Greacă nu este cu totul centralizată sub un singur conducător, chiar dacă patriarhul din Istanbul este recunoscut ca cel mai mare în rang. Din câte înţeleg eu, ceilalţi patriarhi controlează, în mod efectiv, propriile jurisdicţii.

În consecinţă, aş dori ca dvs. să luaţi în considerare următoarea posibilitate: să-l numiţi pe Lincoln MacVeagh într-o misiune specială pentru a-l vizita pe patriarhul din Istanbul şi poate de asemenea pe ceilalţi trei patriarhi, pentru a discuta cu ei pe subiectul general al păcii, cu toate că Myron Taylor a discutat la Roma.

Totodată, noi am putea trimite alt mesager pentru a îndeplini aceeaşi misiune în lumea mahomedană, discutând (cu aprobarea deplină a preşedintelui Turciei, desigur) cu liderul mahomedan din Turcia şi probabil cu liderii din Arabia Saudită. După o examinare a acestora ar fi oportun a extinde o astfel de vizită în Egipt, Irak şi Iran – toate ţări independente”.

Câteva săptămâni mai târziu, Berle s-a întâlnit cu ambasadorul turc, întrevedere pe care a rezumat-o într-un raport datat 5 aprilie. Principala sa preocupare era lumea islamică; ortodocşii erau în mod evident de importanţă secundară. Ambasadorul turc avea diferite îngrijorări privind ideea unui trimis islamic, în mare parte deoarece ar putea fi în conflict cu ideologia seculară a Turciei. Despre ortodocşi, Berle nota: ,,Trimiterea posibilă [sic] a unui reprezentant către conducătorii Bisericii Ortodoxe Greceşti a fost atinsă, dar numai succint. În mod limpede, guvernul turc ar avea cam aceeaşi atitudine faţă de un asemenea reprezentant ca faţă de o mişcare către a stabili contacte cu biserica mahomedană”.

Münir Ertegün, ambasadorul turc în Statele Unite ale Americii

A doua zi, pe 6 aprilie, Berle i-a scris direct lui Roosevelt. ,,Această chestiune a fost discutată cu ambasadorul turc. El a subliniat sensibilitatea extremă a chestiunii în Turcia, din cauza politicii turce de a reduce importanţa politică a bisericii mahomedane. Însă, el credea că guvernul său ar reflecta asupra chestiunii cu înţelegere, având în vedere scopul; şi a sugerat ca noi să ne interesăm la Ankara”. Berle a recomandat ca Roosevelt să scrie o scrisoare personală preşedintelui Turciei pe această temă.

Următorul document pe care-l avem privind acest subiect este un raport din 24 aprilie de la Wallace Murray, şeful Diviziei Afacerilor din Orientul Apropiat. Ambasadorul turc l-a vizitat pe Murray şi l-a informat că întreaga propunere americană punea Turcia într-o situaţie incomodă, ţinând cont de faptul că ea ,,eliminase cu grijă liderii religioşi de la orice participare în treburile politice”. Ar fi mai bine, a spus ambasadorul, dacă Statele Unite ar renunţa la întreaga idee. Incidental, ortodocşii nu au fost menţionaţi deloc în această discuţie – accentul, în schimb, a fost pe islamism.

În cele din urmă, pe 4 mai, Murray a avut altă întrevedere cu ambasadorul turc. ,,Ambasadorul a spus că el dorea din nou să lămurească, şi credea că el a subliniat suficient în timpul conversaţiilor anterioare, că în cazul în care se realiza o astfel de propunere Turcia s-ar afla într-o situaţie stânjenitoare, indiferent dacă ea ar fi abordată sau ignorată”. Raportul lui Murray despre întrevederea din 4 mai 1940 este urmat de această notă în paranteză: ,,[Planul pentru consultarea cu liderii credinţelor ortodoxă răsăriteană şi mahomedană a fost abandonat]”.

* * *

Cinci luni mai târziu, pe 28 octombrie 1940, a început invazia italiană a Greciei. Aceasta este faimoasa ,,Όχι Day”, sărbătorită în fiecare an de grecii din întreaga lume. În aprilie 1941, forţele naziste invadau Grecia pentru a-i ajuta pe aliaţii lor italieni, şi a început ocupaţia nazistă a Greciei. În martie următor, arhiepiscopul Athenagora, pe atunci conducătorul Arhiepiscopiei Greceşti a Americii de Nord şi de Sud, a început lucrarea sa de ajutorare a agenţilor secreţi americani. Relaţia dintre Athenagora şi guvernul american s-a dezvoltat, ajungând la apogeul său când Athenagora a fost ales patriarh ecumenic în 1948 şi a zburat la Istanbul cu un avion împrumutat lui de preşedintele Truman. Legăturile dintre Statele Unite şi Patriarhia Ecumenică vor deveni încă mai puternice în timpul Războiului Rece.

Dacă vrem să identificăm un punct de pornire când Statele Unite au recunoscut pentru prima oară valoarea strategică potenţială a Patriarhiei Ecumenice şi a Ortodoxiei în general, s-ar putea considera că aceste documente din 1940 indică primii paşi. În timp ce planul de a se coordona cu liderii ortodocşi a fost abandonat aparent în mai 1940, la sfârşitul deceniului [adică, în 1948] Statele Unite ale Americii era profund implicată în treburile ortodoxe.

Sursa: https://orthodoxhistory.org, 18 noiembrie 2020, ,,How the State Dept. Got Interested in Orthodoxy”

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 134/iulie-august 2021

 

 

IX. Imixtiunea turcă în alegerea patriarhului ecumenic în 1972

Athenagora Spyrou a fost ales patriarh ecumenic în 1948 datorită în mare parte influenţei guvernului american, în special a secretarului de stat George Marshall. La acea vreme, Marshall l-a consultat pe puternicul om de afaceri greco-american Spyros Skouras, iar Skouras l-a recomandat pe Athenagora, care era atunci arhiepiscop al Americii de Nord şi Sud. Athenagora era deja binecunoscut guvernului american, colaborând cu agenţiile de spionaj americane încă de la începutul anilor ‘1940. Potrivit lui Skouras, ,,generalul Marshall, în calitatea sa de secretar de stat, nu a ezitat să-l susţină pe arhiepiscop şi datorită îndeosebi eforturilor şi influenţei sale, Sfântul Sinod a decis să-l aleagă pe arhiepiscopul Athenagora ca patriarh şi guvernul turc a fost de acord cu alegerea sa”.

Două decenii mai târziu, Athenagora, care era trecut de 80 ani şi ştia că sfârşitul său era aproape, a încercat să aranjeze succesiunea sa. Încă o dată, el l-a antrenat pe Spyros Skouras, care a încercat să influenţeze administraţia Nixon pentru a interveni, exact aşa cum făcuse anterior administraţia Truman. Dar situaţia geopolitică s-a schimbat în deceniile care au survenit, şi Nixon nici măcar nu i-a acordat o audienţă lui Skouras pentru a discuta chestiunea.

Athenagora nu era singura persoană care se gândea la succesiunea pe scaunul ecumenic. Potrivit unui raport guvernamental britanic din aprilie 1970, ,,guvernul turc făcea presiuni asupra patriarhiei pe tema succesiunii. [Ministrul de externe grec] Pipinelis spunea că turcii s-au exprimat deja că Iacov, arhiepiscop de America de Nord şi Sud, ar fi inacceptabil, măcar şi numai pentru faptul că ‘dosarul personal’ al lui nu era impecabil; el a fost lipsit de cetăţenia sa turcă deoarece s-a sustras de la serviciul militar şi a făcut un număr de declaraţii ostile faţă de guvernul turc”. Raportul britanic specula că ,,turcii ar putea insista pe alegerea unui om fără nici o valoare” şi manifesta nelinişti cu privire la cel mai rău scenariu – al expulzării Patriarhiei din Istanbul.

Patriarhul Athenagora şi arhiepiscopul Iacov

Luna următoare, pe 25 mai 1970, Prefectura de Istanbul emitea o directivă privind alegerea viitoriilor patriarhi ecumenici. Potrivit acestor reglementări, Sfântul Sinod al Constantinopolului va întocmi o listă de candidaţi într-o anumită perioadă de timp, şi această listă va fi supusă spre examinare guvernatorului Istanbulului. Apoi guvernatorul va îndepărta orice nume socotite inacceptabile pentru autorităţile turce şi va înapoia lista revizuită Sfântului Sinod. Sinodul va alege un patriarh dintre candidaţii aprobaţi în prealabil. (Potrivit mărturiei secretarului de stat american John Kerry, ,,decretul susţine de asemenea că dacă un patriarh nu poate fi ales într-un interval de 8 zile, guvernatorul Istanbulului poate numi un patriarh – deşi acest aspect al decretului nu a fost testat niciodată”.)

Un raport guvernamental britanic cita poziţia turcă oficială, exprimată de un oficial al Ministerului de Externe al Turciei cu puţin timp înainte de decretul oficial din 25 mai, care informa pe britanici: ,,În ce priveşte alegerea unui nou patriarh, aceasta va fi condusă de membrii Sinodului. Lor li s-a cerut să supună spre examinare prefectului Istanbulului o listă cu nu mai puţin de 3 candidaţi şi prefectul ar putea şterge anumite nume de pe acea listă. O dată ce el şi-a exercitat acest drept, autorităţile turce nu vor face probleme alegerii şi oricăror ceremonii ulterioare cu condiţia ca acestea să nu fie la o scară ca a Vaticanului”.

Un raport al Departamentului de stat american din iunie 1971 despre Grecia atingea chestiunea succesiunii patriarhale din perspectiva relaţiilor greco-turce tensionate: ,,Atena nu a elaborat după câte se pare un modus vivendi cu Ankara pentru a asigura o succesiune netulburată a lui Athenagora, în vârstă de 86 ani, patriarhul ecumenic rezident în Istanbul, în cazul morţii sau demisiei sale. Prestigiul Greciei este legat în mod intim de patriarhie, şi autorităţile turce deţin un veto virtual asupra alegerii succesiunii. Dacă controversa va însoţi prima succesiune patriarhală în mai mult de 23 ani, relaţiile dintre cele două guverne s-ar putea înrăutăţi serios, chiar până în punctul de a primejdui rezidenţa continuă a celor 20.000 cetăţeni greci în Istanbul”. (De fapt, în 1964, cetăţenii greci şi cei cu naţionalitate dublă au fost izgoniţi din Turcia. Deci, în 1971, toţi ortodocşii greci din Turcia erau cetăţeni turci.)

La 2 luni după acest raport, Spyros Skouras a murit, eşuând în misiunea sa de a colabora cu guvernul american privind succesiunea pe scaunul Patriarhiei Ecumenice. În aceeaşi lună în care Skouras a murit – august 1971 -, guvernul turc a închis în mod forţat şcoala teologică ortodoxă greacă din Halki, care a rămas un punct dureros până astăzi.

În februarie 1972, autorităţile turce emiteau o reglementare suplimentară: un notar public trebuie să fie martor la alegere. În martie, Ambasada Americană din Ankara raporta că Turcia părea să se aştepte ca Mitropolitul Meliton al Calcedonului să devină următorul patriarh. (Aceasta observaţie era notată într-o telegramă trimisă de ambasadorul american în Grecia, Henry Tasca, către Departamentul de Stat.) Apoi, pe 7 iulie 1972, patriarhul Athenagora a murit.

* * *

În ziua în care Athenagora a murit, 7 iulie 1972, vice-preşedintele american Spiro Agnew (el însuşi un greco-american, cu toate că nu creştin ortodox) era în Houston, Texas, unde Arhiepiscopia Greacă a Americii de Nord şi Sud îşi ţinea Congresul său clerico-laic. În acea dimineaţă, Agnew s-a întâlnit cu arhiepiscopul Iacov, conducătorul Arhiepiscopiei Greceşti. Iacov dorea foarte mult să devină următorul patriarh ecumenic, dar el era certat cu guvernul turc şi din punct de vedere tehnic ineligibil deoarece nu era cetăţean turc. Iacov l-a rugat pe Agnew să asiste la înmormântarea lui Athenagora la Istanbul, dar Agnew a refuzat, speculând în schimb că poate preşedintele Nixon l-ar putea numi pe Iacov însuşi să conducă o delegaţie ecumenică la înmormântare.

După ce a vorbit cu Iacov, Agnew l-a sunat pe secretarul de stat Henry Kissinger. Noi avem o transcriere a acelei convorbiri telefonice, care a fost declasificată. Kissinger a fost numaidecât speriat de ideea de a-l numi pe Iacov să reprezinte Statele Unite la înmormântare, spunând: ,,Trebuie să fiu sigur că acesta nu ia parte la succesiune”. Agnew a presat puţin, subliniind valoarea votului grec: ,,Arhiepiscopia Americii de Nord şi Sud este pe terenul nostru de joc – noi avem un sprijin uriaş în această comunitate mare”. El a avertizat împotriva ,,a fi prea atent faţă de episcopii turci care nu sunt de nici un folos pentru noi oricum”, concentrându-se în schimb pe a obţine ,,un bloc foarte mare de alegători”. Kissinger s-a opus: ,,Puţin îmi pasă de episcopii turci. Îmi pasă de guvernul turc”. Dar el a promis să examineze ideea. În următoarele câteva zile, oficialii americani au avut numeroase conversaţii despre aceasta cu diplomaţii turci.

Două zile mai târziu, un oficial turc a sunat la Biroul pentru Afaceri cu Orientul Apropiat al Departamentului de Stat, respingând cu fermitate posibilitatea intrării arhiepiscopului Iacov în Turcia. Potrivit unei telegrame a Departamentului de Stat, în ziua următoare ,,însărcinatul turc Yegen a sunat acasă la directorul NEA/TUR Dillon pentru a-i spune că el a primit instrucţiuni din Ankara pentru a spune guvernului american că decizia de a reintra arhiepiscopul Iacov [în Turcia] a fost examinată la cel mai înalt nivel al guvernului Turciei; că lui Iacov nu i se va permite să intre în Turcia; că Iacov era un fost cetăţean turc care îşi pierduse cetăţenia şi care lucrase împotriva celor mai bune interese ale Turciei; că prezenţa sa în Turcia în perioada delicată ulterioară morţii patriarhului era considerată deosebit de indezirabilă. Yegen a adăugat că ‘în opinia noastră’ Iacov vroia să dobândească intrarea [în Turcia] pentru a milita pentru succesiunea la scaunul patriarhal, care era o chestiune ‘foarte sensibilă’ în Turcia”.

Cam în acelaşi timp, vice-preşedintele Agnew a vorbit din nou la telefon cu secretarul Kissinger. Kissinger i-a transmis în esenţă acelaşi mesaj pe care-l avea telegrama Departamentului de Stat: ,,Am verificat această chestiune de jur-împrejur … Informaţia noastră este că aceasta a fost examinată la cel mai înalt nivel în Turcia şi că ei sunt absolut categorici cu privire la ea. Motivul este că un patriarh grec în Istanbul nu este doar o personalitate religioasă şi că, în mod evident în măsura în care înţeleg, ei nu-l vor pe Iacov [sic] ca patriarh al lor”.

Mitropolitul Meliton al Calcedonului, cu Papa Paul al VI-lea în 1975

Pe 12 iulie, Iacov i-a trimis o telegramă lui George H.W. Bush, viitorul preşedinte care fusese recent ambasador la ONU. Iacov i-a cerut lui Bush să facă o ,,formulare personală imediată de protest la ONU ca reacţie la interferenţa fără precedent a guvernului turc în alegerea patriarhului ecumenic pe baza cererii lor ca următorul patriarh să fie aprobat de ei şi ca alegerile să fie finalizate în 72 ore”.

A doua zi, pe 13 iulie, Harold Saunders, un oficial cheie din Consiliul de Securitate Naţională, i-a trimis un memorandum lui Kissinger. Saunders a fost direct la subiect: ,,Oportunitatea neimplicării noastre continue pare limpede”. Apoi Saunders s-a lansat într-o dezbatere a înţelegerilor dintre guvernul turc şi Patriarhia Ecumenică. După ce a descris procesul prin care guvernatorul de Istanbul trebuie să aprobe în prealabil candidaţii, Saunders a spus: ,,Acest proces are loc de la înmormântarea lui Athenagora de marţi [încoace]. Noi înţelegem că Sfântul Sinod a supus examinării o listă (care-l include pe Meliton [al Calcedonului], candidatul compromis) guvernatorului de Istanbul după ce turcii au insistat ca ei s-o facă în 72 ore. Presa turcă spune că turcii, după ce publică lista, pot cere ca alegerea să aibă loc în următoarele 72 ore. În fine, guvernul turc a indicat în mod public că dacă procedurile alegerii nu sunt urmate va trebui să numească un nou patriarh deşi s-a spus ambasadei noastre din Ankara că [guvernul] doreşte să evite aceasta”.

Această întreagă situaţie l-a înfuriat pe arhiepiscopul Iacov, care a găsit că acest nivel de imixtiune a turcilor este neruşinat. Saunders a observat: ,,Iacov probabil vrea mai mult timp pentru a face lobby pentru sprijin şi turcii vor ca afacerea să se încheie repede astfel încât să nu devină politizată. În orice caz, Iacov pare să nu aibă dreptate când zice că implicarea guvernului turc este ‘fără precedent’. Ei au fost implicaţi în practică – ei par să fi asigurat alegerea lui Athenagora în 1948 presând alţi candidaţi să se dea la o parte. Problema astăzi este că ei îl blochează pe Iacov”. Şi 1948 nu era singurul exemplu de imixtiune a turcilor în alegerile din Patriarhia Ecumenică. În perioada tumultuoasă dintre anii 1917-1925, guvernul turc s-a amestecat considerabil în treburile interne ale Patriarhiei Ecumenice. Şi desigur ar putea fi citate multe exemple din perioada otomană, în care autorităţile otomane îi îndepărtau în mod curent pe patriarhii ecumenici şi se opuneau candidaţilor.

Ambasada Americană din Ankara i-a spus lui Saunders că turcii au promis să nu fie ,,severi în publicarea listei candidaţilor”. Aceasta se va dovedi a fi o minciună: în cele din urmă, nu numai că guvernul turc a votat contra arhiepiscopului Iacov, dar ei nu l-au aprobat nici pe celălalt concurent cu cei mai mari sorţi de izbândă, Mitropolitul Meliton al Calcedonului. Potrivit unei relatări de mai târziu a actualului patriarh ecumenic, Bartolomeu, în alegerea din 1972, în realitate, turcii au votat contra nu mai puţin de patru candidaţi. (Enciclopedia lumii elene merge încă mai departe, susţinând că au fost eliminaţi 5 candidaţi.) Despre Meliton, Associated Press va scrie că ,,guvernul turc, căutând să ţină patriarhia sub controlul ei, a scos de pe lista candidaţilor acceptabili numele mitropolitului Meliton. Meliton, un progresist făţiş, a fost considerat favoritul pentru alegere”.

Memorandumul lui Saunders către Kissinger se încheie cu o concluzie mai degrabă disperată: ,,Adevărul este că turcii au hărţuit patriarhia de ani de zile, pe jumătate vrând s-o determine să plece. Având în vedere dorinţa ortodocşilor de a rămâne în Istanbul, grecii cel puţin par să se fi resemnat să trăiască cu situaţia. Sunt puţine şanse ca noi s-o putem schimba”.

* * *

Patriarhul ecumenic Dimitrie

Alegerea următorului patriarh ecumenic a avut loc în Fanar, Istanbul, pe 16 iulie. Cu concurenţii cu cei mai mari sorţi de izbândă Meliton şi Iacov, împreună cu cel puţin încă doi, fără nici o şansă de a câştiga, ultimii trei candidaţi erau Mitropoliţii Dimitrie de Imbros şi Tenedos, Nicolae de Anneon şi Gavriil de Colonia. Associated Press relata: ,,Toţi trei erau sprijiniţi de facţiunea lui Meliton, căreia îi aparţin 8 din 15 mitropoliţi”. Sfântul Sinod alcătuit din 15 membri a votat prin vot secret, punând foiţe de hârtie într-o urnă de argint care stătea înaintea tronului patriarhal. Dimitrie a câştigat 12 din cele 15 voturi, şi Meliton – ca mitropolit al Calcedonului, omul care prezida alegerea – a anunţat rezultatul şi a strigat Axios ! Axios !”

Dimitrie era un candidat cu adevărat cu puţini susţinători, un profesor şi păstor umil şi până acum obscur. Relatând alegerea, Associated Press scria: ,,Sursele au spus că Dimitrie va fi călăuzit în cele mai multe chestiuni de Meliton, care este un susţinător puternic al unităţii ortodoxe. Dimitrie este în esenţă un cleric cu puţină experienţă în chestiuni de stat, au spus ei”.

Patriarhul Dimitrie a rămas pe tron timp de aproape două decenii, până la moartea sa în 1991. Alegerea succesorului său, patriarhul Bartolomeu a decurs mult mai lin, cu guvernatorul de Istanbul neeliminând nici un candidat.

Sursa: https://orthodoxhistory.org, 5 octombrie 2021, Turkish Interference in the 1972 Ecumenical Patriarchate Election

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 140/mai-iunie 2022

 

 

X. Tulburare în Istanbul: anii de început ai patriarhului Athenagora

Patriarhul ecumenic Athenagora a fost ales la sfârşitul anului 1948, datorită nu în mică parte intervenţiei guvernului Statelor Unite ale Americii, în acord cu guvernele Turciei şi Greciei. Athenagora a zburat către Istanbul în ianuarie 1949 la bordul unui avion furnizat de preşedintele SUA, Harry Truman. Născut în Grecia, cu experienţă ierarhică în Corfu şi America, Athenagora era un străin la Fanar. El avea de asemenea o reputaţie pentru curmarea tradiţiei. Revenind la zilele sale în Corfu, el tulburase apele în Biserica Greciei introducând în uz muzica cu orgă în bisericile insulei. Punându-l pe Athenagora cel colţuros în fruntea Fanarului de şcoală veche era ca şi cum s-ar amesteca uleiul cu apa.

Arhiepiscopul Athenagora îi acordă preşedintelui Truman Ordinul Sfântului Mormânt, incluzând o bucată din Sfânta Cruce, 10 februarie 1947

* * *

În februarie 1950, Athenagora era în scaun de peste un an de zile. În acea perioadă, el a avut interacţiuni frecvente cu reprezentanţii guvernului american. Vice-consulul american la Istanbul, James Gustin, era pe punctul de a se întoarce în SUA, şi în săptămânile dinaintea plecării sale, el a avut trei întâlniri la Patriarhia Ecumenică: una cu marele logotet Ghiokas şi două cu patriarhul însuşi. Pe 18 februarie, Gustin a trimis un pachet de rapoarte secrete despre cele 3 conversaţii către Departamentul de Stat al SUA. Aceste rapoarte au fost declasificate de atunci prin Actul de Libertate a Informaţiei.

Prima dintre cele trei întâlniri a fost pe 1 februarie 1950, între vice-consulul Gustin şi patriarhul Athenagora. La sosire, Gustin – însoţit de noul consul american, Merrill – a fost întâmpinat de patriarhul întotdeauna entuziast, care a declarat că el ,,lucra cu statornicie pentru cauza Americii. El a afirmat că Statele Unite sunt speranţa lumii […] El şi-a exprimat de asemenea aprecierea pentru colaborarea strânsă pe care el a avut-o în trecut cu Departamentul de Stat”. Cu toate că aceasta se presupunea că este o întrunire de rămas bun pentru vice-consulul Gustin, Athenagora i-a cerut să vină din nou peste câteva zile, deoarece vroia ca Gustin să ducă o scrisoare de la patriarh către guvernul american. Gustin a promis că se va întoarce.

* * *

În cea de-a doua, pe 3 februarie, Gustin s-a întâlnit cu marele logotet Ghiokas. Marele logotet era omul de bază din Fanar care cunoştea toate culisele, şi aprecierile lui despre Patriarhie în general şi despre Athenagora în special reprezintă o perspectivă rară asupra a ceea ce ar fi în mod normal o lume foarte închisă. Gustin a petrecut 3 ore şi jumătate cu marele logotet, şi ei au vorbit despre tot felul de subiecte – statutul comunităţii ortodoxe greceşti în Turcia, ameninţarea comunismului, alegerea unui nou mitropolit de Derkon, cazul fostului patriarh ecumenic Maxim înlăturat.

Elefantul din încăpere era profunda lipsă de popularitate a lui Athenagora înăuntrul Fanarului. Marele logotet Ghiokas îl caracteriza pe patriarh ca fiind ,,non-conformist”. Vice-consulul Gustin scria la începutul rezumatului său despre întrunire: ,,Dl. Ghiokas s-a folosit de prilej pentru a reitera marea sa îngrijorare privind politicile patriarhului actual, declarată mie mai înainte într-o conversaţie din august anul trecut, dar care am simţit la acea vreme că era atât de dăunătoare intereselor americane fundamentale care au inspirat alegerea lui Athenagora, încât nu am înţeles cum ar putea fi pregătit un raport politic în acel moment particular”.

Marele logotet a implorat în mod repetat Statele Unite să intervină şi ,,să-l călăuzească pe Athenagora către linii mai conservatoare”. Aceasta era în interesele americane, a spus logotetul, deoarece Patriarhia Moscovei susţinută de sovietici se folosea de reputaţia lui Athenagora de ,,non-conformist” pentru a influenţa celelalte patriarhii vechi (Alexandria, Antiohia şi Ierusalim) ca titlul de patriarh ecumenic să fie transferat de la Constantinopol la Alexandria[6].

Câteva din subiectele abordate de logotet în ce-l priveşte pe Athenagora erau foarte locale, ceea ce nu înseamnă că ele erau neînsemnate. El era preocupat de noile taxe impuse comunităţii ortodoxe greceşti de către guvernul turc şi de recenta confiscare de către turci a unei biserici bizantine. Athenagora a recunoscut aceste probleme, dar nu vroia să ia nici o măsură directă el însuşi, deoarece se temea că aceasta va afecta relaţia sa cu autorităţile turce. Potrivit logotetului, ,,comunitatea greacă este conştientă de această atitudine conciliatoare şi nu o aprobă”.

Cu câteva zile înainte de întâlnirea lui Gustin cu marele logotet, a murit mitropolitul de Derkon. Acesta este un scaun de mare importanţă în Patriarhie, şi a apărut numaidecât o dispută privind succesorul său. Comunitatea greacă prefera un candidat (mitropolitul de Bursa), în timp ce mitropolitul de Imbros şi Tenedos făcea lobby pentru transferul său la Derkon, nădăjduind să scape de scaunul său, unde el nu era bineplăcut turmei sale. Guvernul grec s-a opus acestei idei, cerând cu insistenţă mai degrabă o regrupare a câtorva scaune din Patriarhie şi Noile Ţinuturi (teritoriul canonic al Constantinopolului care, din vremea războaielor balcanice, este parte din Grecia). Potrivit vice-consulului american, ,,arhiepiscopul de Imbros şi Tenedos păstrează relaţii bune cu Athenagora şi cu guvernul turc în speranţa că el îşi va asigura o poziţie personală bună pentru o viitoare alegere patriarhală. Guvernul grec îl consideră un trădător, iar locuitorii celor două insule sunt iritaţi de prezenţa lui acolo”.

Apoi marele logotet a trecut la critici mai generale ale patriarhului Athenagora. Vice-consulul Gustin scria: ,,Deoarece Ghiokas simte că s-au făcut mari sacrificii pentru a-l aduce pe Athenagora la Istanbul, toate părţile interesate trebuie să facă acum mari sacrificii ca să-l menţină aici. El crede că Athenagora a pierdut 80% din sprijinul său, dar ar fi un dezastru dacă el ar fi depus. El simte că interesele întregii lumi creştine cer ca acest om să stea aici cel puţin câţiva ani şi ca el să fie călăuzit pentru a elimina persoanele care sunt în apropierea sa şi care sunt motivate doar de dorinţe personale; de asemenea ca lui Athenagora să i se ceară de urgenţă să se conformeze străvechilor obiceiuri ale poziţiei pe care o ocupă. Ghiokas crede că această situaţie a devenit atât de urgentă prin dovezi repetate de conduită imatură, nebisericească şi extrem de controversată din partea lui Athenagora când apare în public, încât a ajuns în punctul în care interesul general al Greciei, Turciei şi aliaţilor apuseni necesită un sfat din partea SUA către Athenagora, prin astfel de canale ca cele pe care le are, ca el să devină mai ‘conformist’”. Marele logotet vroia să stăpânească comportamentul lui Athenagora, dar să nu-i restrângă totuşi puterea. Dimpotrivă, el sugera ca guvernele american, grec şi turc să-l ajute pe Athenagora să ,,tragă în mod activ pe patriarhii Alexandriei, Ierusalimului şi Antiohiei mai aproape de el prin orice mijloace cu putinţă”.

Care erau acţiunile ,,imature, nebisericeşti şi extrem de controversate” ale lui Athenagora în ochii marelui logotet ? Două dintre plângerile sale erau ,,perspectiva unui cor de fete în Fanar (o chestiune care este cu totul în afara jurisdicţiei lui Athenagora ca mitropolit de Constantinopol şi o problemă care nici măcar nu este în autoritatea sa ca patriarh s-o schimbe atât de lesne) sau chestiunea mutării scaunului Sfântului Ioan Gură de Aur, care este discutată în prezent de Athenagora”. Probabil mai şocant era un incident care a avut loc în timpul unei liturghii: Athenagora ,,a chemat copii mici la scaunul său într-o biserică locală exact în momentul în care preotul slujitor săvârşea taina şi restul bisericii era cufundat în contemplaţie – cu Athenagora rostind rugăciunea specială a patriarhului prin afirmaţii către copiii mici care se adunaseră în jurul lui”. Marele logotet a fost atât de dezgustat încât a plecat de la slujbă. Vice-consulul american a comentat: ,,Există o reacţie publică extrem de slabă acum, şi comunitatea sa bisericească îl numeşte pe el [Athenagora] ‘actor’”.

Toate acestea au fost profund stânjenitoare şi dureroase pentru marele logotet. ,,Dl. Ghiokas a afirmat că era o chestiune de mare mâhnire personală că el era silit să încredinţeze aceste chestiuni unui oficial al guvernului american în speranţa că guvernul american va putea să-i sugereze lui Athenagora să ocârmuiască după rânduielile străvechi ale Bisericii. Dl. Ghiokas a afirmat că găseşte că este cu neputinţă a mai colabora cu Athenagora deoarece el nu respectă poziţia tradiţională a marelui logotet ca cel care dă sfat patriarhului în cea mai mare taină. Un astfel de sfat a fost repetat uneori membrilor Sfântului Sinod. Ghiokas simte că lucrurile au ajuns în punctul în care el trebuie să-şi mărturisească totala sa incapacitate de a lucra cu Athenagora şi trebuie să-şi depună demisia. El afirmă că patriarhul este întotdeauna foarte prietenos cu el, îl îmbrăţişează, îi mulţumeşte pentru sfatul său, şi apoi de obicei face contrarul, totodată nepăstrând cu titlu confidenţial problemele pe care el i le-a încredinţat”.

Patriarhul ecumenic Athenagora

* * *

Cinci zile mai târziu, pe 8 februarie, vice-consulul Gustin a avut ultima sa întâlnire cu Athenagora. Patriarhul i-a cerut lui Gustin să ia câteva notiţe pentru a i le transmite lui George McGhee, asistentul secretarului de stat pentru Afaceri în Orientul Apropiat, Asia de Sud şi Africa. Conţinutul notiţelor lui Gustin este următorul:

 

(1) Athenagora i-a spus lui Gustin că Patriarhia Ecumenică este ,,tare” împotriva comunismului şi nu are nevoie de ajutor financiar. El a cerut guvernului american să-i furnizeze două maşini linotip (una pentru limba greacă şi una pentru limba engleză) astfel încât el să poată publica periodice.

(2) Patriarhul ecumenic ,,a exprimat o îngrijorare serioasă în ce-l priveşte pe patriarhul Alexandriei, afirmând că Hristofor[7] este făţiş în favoarea comunismului rus, şi că el are contacte cu Biserica Rusă şi guvernul rus”. Raportul lui Gustin continuă: ,,Athenagora a declarat apoi că el doreşte să-l îndepărteze pe Hristofor din poziţia sa, cu condiţia ca guvernul grec să doreacă să-l elimine” [subliniat în original].

Gustin scrie: ,,M-am interesat de mijloacele pe care înalt prea sfinţia sa le avea în vedere pentru a realiza această îndepărtare, şi el a spus că Hristofor cheltuia foarte mulţi bani pentru a impresiona anumiţi oameni, că comunitatea sa ortodoxă din Alexandria este una foarte importantă, şi că Hristofor personal a întreprins paşi legali printr-un tribunal musulman din Alexandria pentru a-i deposeda pe unii din comunitatea ortodoxă de proprietatea lor. El a afirmat că o astfel de acţiune în tribunal era cu totul în afara activităţilor permise unui patriarh, şi că existau, pe lângă acestea, multe alte motive pentru care el ar putea fi îndepărtat. Am tras concluzia, cu toate că nu a fost afirmat astfel, că înalt prea sfinţia sa prefera ca Departamentul [de Stat al SUA] să abordeze guvernul grec pentru a întreba dacă doreşte îndepărtarea lui Hristofor”.

(3) Apoi Athenagora a exprimat îngrijorări cu privire la Patriarhul Alexandru al Antiohiei, ,,care pare a fi sub influenţă rusă, datorită în mod foarte firesc faptului că el primise educaţia sa în Rusia. Athenagora a afirmat că ar fi foarte lesne pentru el să-l influenţeze pe Alexandru deoarece acesta din urmă are probleme financiare (nu foarte mari), şi un mic sprijin financiar l-ar aduce cu totul sub controlul lui Athenagora. Patriarhul l-a descris pe Alexandru ca pe un om în vârstă slab. Antiohia are de asemenea nevoie de ajutor financiar pentru a întemeia o şcoală de instruire pentru preoţi, şi pentru a înfiinţa o editură”.

(4) ,,Patriarhul a spus că arhiepiscopul Finlandei are mare nevoie de ajutor financiar, şi că deoarece a descoperit că acest arhiepiscop este un om bun şi foarte ascultător faţă de el, este foarte nerăbdător ca ajutorul financiar solicitat să-i fie dat. Patriarhul a adăugat că un astfel de ajutor nu trebuie să fie mare, şi el credea că 5.000 sau 10.000 de dolari vor fi suficienţi”. În banii de astăzi, aceasta ar corespunde la aproximativ 60.000 până la 120.000 dolari.

(5) Athenagora era foarte pozitiv faţă de guvernul turc, declarând că propriile sale relaţii cu turcii sunt ,,foarte bune”. Spre deosebire de imaginea mai sumbră zugrăvită de marele logotet cu cinci zile mai devreme, Athenagora ,,a subliniat libertatea totală de care se bucura minoritatea greacă în Turcia”[8].

(6) ,,Patriarhul a afirmat că arhiepiscopul Atenei este foarte puternic împotriva comunismului”.

(7) ,,Apoi Athenagora a continuat să spună că arhiepiscopul Ciprului [Macarie] este independent, că Athenagora nu se amestecă în chestiunile lui politice (fără îndoială referindu-se la recentul plebiscit inspirat de Biserică), dar că el ştie că conducătorul Bisericii Ciprului este puternic împotriva comunismului”.

(8) Vorbind despre patriarhul Ierusalimului, Athenagora a spus că el avea ,,o sănătate foarte precară, dar [era] un opozant foarte puternic al comunismului. Înalt prea sfinţia sa a indicat că el nu este îngrijorat în ce-l priveşte pe patriarhul Ierusalimului, că deşi el este slab fizic, este foarte puternic mintal, şi există un foarte bun Locum Tenens cu el”.

 

La finalul raportului său, Gustin notează: ,,La un moment dat în comentariile patriarhului, el s-a oprit pentru a spune că avea multe dificultăţi în a-i face pe unii dintre propriii săi oameni (indicând printr-un gest pereţii biroului său) să vadă lucrurile în felul său. El a afirmat că ,,ei nu ştiu că lucrurile s-au schimbat şi cum se fac lucrurile în aceste zile’. El a ridicat din umeri pentru a indica sentimentul său personal că totul se va sfârşi bine în propria organizaţie”. Gustin tocmai auzise cealaltă variantă a chestiunii de la marele logotet, şi era curios să audă mai multe de la Athenagora, dar el ,,nu a simţit că este oportun să dezvolte acel punct”.

Deoarece cei doi şi-au spus rămas bun, Athenagora l-a întrebat pe Gustin dacă consulul general american LaVerne Baldwin va veni de asemenea să-l viziteze la Fanar. Gustin scrie: ,,Am afirmat că nu credeam că o convocare specială a dlui. Baldwin era cu adevărat necesară (gândind de asemenea că două vizite într-o succesiune rapidă a oficialilor americani ar putea stârni prea multe comentarii locale)”.

LaVerne Baldwin, consulul general american la Istanbul în 1950, împreună cu soţia şi câinele său

* * *

Gustin a prezentat raportul său Departamentului de Stat, şi câteva luni mai târziu, pe 26 aprilie, asistentul secretarului McGhee i-a dat evaluarea sa consulului general Baldwin din Istanbul. ,,Sunt înclinat să privesc critica aşa-zisului comportament neortodox al lui Athenagora ca fiind în mare măsură o reflecţie a politicii Fanarului – scria McGhee -, şi în orice caz ca pe o problemă care promite să se rezolve fără nici o interferenţă din partea noastră”.

De asemenea, McGhee nu era interesat să vadă guvernul american amestecându-se direct în politica bisericească inter-ortodoxă. El a spus: ,,Cred de asemenea că guvernul grec este competent pentru a lua o decizie cu privire la Patriarhul Hristofor al Alexandriei fără sfatul nostru şi că noi ar trebui, în general, să evităm amestecul în chestiunea numirii şi personalităţilor ortodoxe excepţie făcând unde poate fi necesar a combate eforturile sovietice direct, evidente şi serioase de penetrare a Bisericii”. Astfel spus, McGhee era în favoarea oferirii de ,,ajutor financiar limitat Bisericii acolo unde este nevoie în mod autentic şi este de natură să fie eficient”, inclusiv a-i da lui Athenagora maşinile linotip pe care le cerea, şi a oferi ajutorul financiar modest pe care patriarhul îl solicita pentru celelalte Biserici.

* * *

La o lună după scrisoarea lui McGhee către consulul general Baldwin, consulul general însuşi a trecut pe la Athenagora la Fanar pentru a-şi lua rămas bun înainte de întoarcerea sa în America. El scrie despre patriarh: ,,El a subliniat americanismul său, credinţa în politica de bună vecinătate, în metodele democratice, şi în curajul şi sinceritatea Americii, pe care el s-a străduit să le îndeplinească în politica sa ca patriarh. El a întrebat dacă noi ca guvern american credeam că el era pe drumul bun în abordarea guvernului turc şi în comportamentul său în Patriarhie”. Având în vedere plângerile marelui logotet, Baldwin ,,a răspuns că în timp ce numeroase critici mărunte au ajuns la urechile mele provenind de la conservatori nedornici să admită schimbarea, eu însumi am văzut rezultatele energiei patriarhului, robusteţea morală, şi convingerile democratice în atitudinea propriilor oameni”. Athenagora a răspuns ,,că el nu şi-a propus să-şi schimbe ‘politica americană’ indiferent de [orice] critică ar putea ajunge la el de tipul descris, şi el are energia de a răzbate prin aceste linii”.

Dornic de a fi de folos Statelor Unite, ,,patriarhul Athenagora a afirmat că el va fi bucuros să-l informeze pe consulul general Lewis prin canalele actuale de astfel de informaţii pe care el le-ar putea primi şi care credea că ar putea fi de interes pentru noi; i-am mulţumit pentru acţiunile sale trecute în această privinţă”.

* * *

Au trecut încă două luni, şi pe 27 iulie, noul consul general american, Charles Lewis, a trimis alt raport secret către Departamentul de Stat – acesta cu subiectul ,,Neînţelegere în sânul Patriarhiei”.

Memorandumul începe cu propoziţia: ,,Neînţelegeri cronice în sânul Patriarhiei au ieşit recent la suprafaţă ca urmare a diferiţilor paşi întreprinşi de Athenagora pentru a se descotorosi de opoziţia împotriva lui”. Raportul descrie lupta prelungită privind ocuparea scaunului vacant de Derkon: nepopularul Mitropolit Iacov de Imbros şi Tenedos vroia poziţia şi era sprijinit de patriarh, în timp ce mare parte din Sfântul Sinod se opunea. Athenagora se gândea să-l înlocuiască pe formidabilul episcop Meliton ca mare vicar al Patriarhiei cu noul său aliat mitropolitul Iacov.

Alt adversar cheie al lui Athenagora era Hrisostom, conducătorul Seminarului Teologic din Halki. Athenagora încerca să-l izgonească pe Hrisostom din această poziţie, trimiţându-l pe el ca mitropolit în Noile Ţinuturi din Grecia. Consulul general american scrie: ,,Mitropolitul Hrisostom a refuzat acum să se supună deciziei lui Athenagora de a-l îndepărta şi s-a revoltat deschis împotriva deciziei, ameninţând s-o ducă înaintea Sfântului Sinod […] Însă, cea mai mare parte a comunităţii ortodoxe este critică la adresa mitropolitului Hrisostom, care a deţinut funcţia timp de aproape 20 ani, pentru că refuză să accepte porunca patriarhului”. Din partea sa, patriarhul intenţiona să antreneze guvernul turc pentru a-l ajuta să-l îndepărteze pe Hrisostom, dacă este necesar.

Cu guvernul turc, Athenagora a suferit un eşec, deoarece el a susţinut deschis partidul politic care în final a pierdut în recentele alegeri din Turcia. Astfel el a muncit foarte mult pentru a intra în graţiile noului guvern. Consulul general Lewis explică: ,,Deşi comunitatea ortodoxă înţelege acum necesitatea intenţiei patriarhului de a colabora pe deplin cu guvernul, mai ales de la plecarea Partidului Poporului de la putere, şi îl susţine în controversa sa cu mitropolitul Hrisostom, există încă opoziţie faţă de multe din reformele patriarhului care par contrare tradiţiei statornicite”.

* * *

În timp ce nu cunosc rezultatul precis al tuturor acestor mici drame, în final, Athenagora pare să-şi fi găsit calea. Pe 28 noiembrie, consulul general Lewis a trimis un raport succint către Departamentul de Stat, informându-l că episcopul Meliton a fost scos din poziţia sa de mare vicar şi a fost făcut mitropolit de Imbros şi Tenedos. Înlocuitorul său era aliatul lui Athenagora, Mitropolitul Iacov de Derkon, care el însuşi fusese mitropolit de Imbros şi Tenedos doar cu câteva luni mai devreme. (În anii care au urmat, Iacov de Derkon va deveni părintele duhovnicesc şi mentorul lui Iacov Coucouzis, viitorul arhiepiscop grec al Americii de Nord şi Sud.)

Desigur, Athenagora a rămas patriarh ecumenic pentru încă două decenii, până la moartea sa în 1972.

Sursa: https://orthodoxhistory.org, 24 ianuarie 2022, Trouble in Istanbul: The Early Years of Patriarch Athenagoras

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 141/iulie-august 2022

 

 

XI. Patriarhul Athenagora, CIA și Departamentul de Stat

Unul din cele mai importante lucruri care se pot spune despre patriarhul Athenagora este că el iubea în mod absolut America: avea mitul Americii, ceea ce reprezenta în viziunea sa America. El credea într-un destin aproape mesianic, rânduit dumnezeieşte, al Statelor Unite ale Americii. În 1951, când era deja patriarh ecumenic, a avut o întrevedere cu consulul SUA la Istanbul. Iată cum a descris consulul ce a spus Athenagora: ,,Ca de obicei, el a vorbit câtăva vreme despre convingerea sa că Statele Unite ale Americii trebuie să rămână în Orientul Apropiat câteva secole pentru a-şi împlini misiunea care i-a fost dată de Dumnezeu de a da libertate, prosperitate şi fericire tuturor popoarelor etc”[9].

În martie 1942, pe atunci arhiepiscopul Athenagora [al Americii de Nord şi Sud] s-a întâlnit cu un agent OSS (care a fost precursorul CIA). El i-a spus agentului: ,,Am 3 episcopi, 300 preoţi şi o organizaţie mare şi vastă. Toţi cei aflaţi sub autoritatea mea sunt sub autoritatea voastră. Le poţi cere orice serviciu ai nevoie. Nu vor fi puse nici un fel de întrebări şi instrucţiunile tale vor fi executate în mod fidel”[10]. Era profund preocupat de faptul că Aliații ar trebui să fie învingători.

O lună mai târziu, arhiepiscopul Athenagora – care avea 56 de ani – a încercat să se înroleze în armata SUA. El a fost refuzat, dar a continuat să lucreze îndeaproape cu OSS. Una dintre sarcinile sale a fost de a identifica greco-americani eligibili pentru a servi în armată. La ordinele lui Athenagora, episcopii și preoții Arhiepiscopiei Grecești au strâns cam 100.000 de nume în scurt timp, ceea ce a uimit OSS. Acest lucru a atras atenția lui William Donovan, șeful OSS, care a început comunicații directe cu arhiepiscopul. În mai 1942, Athenagora îi scria lui Donovan: ,,Cred că nu fac multe pentru SUA, faţă de care sunt profund îndatorat. Cu toate acestea, sunt pregătit să mă supun oricărei îndatoriri şi să fac orice sacrificiu posibil pentru ţara noastră iubită, care luptă pentru libertate şi dreptate universală şi pentru Ziua Nouă care va să vină”[11].

În 1943, patriarhul Athenagora a anunțat planuri pentru un seminar în limba engleză. Motivația principală din spatele acestui seminar era mai mult politică decât pastorală, și avea ca scop formarea preoților pentru a sluji în Europa, nu în SUA. Iată cum descria planul Athenagora însuşi: „Când preoții formați la seminar se întorc în țările lor, ei vor ajuta mai departe la bunăvoinţa şi înţelegerea dintre Biserica din America și Biserica Ortodoxă din Europa. Vorbind în general, americanii interesați de problemele postbelice nu realizează că Bisericile Ortodoxe din Rusia, Grecia, Siria și alte țări vor avea o mare influență în eforturile de reabilitare după război. Scopul nostru nu este doar să-i instruim pe viitorii preoți în precepte democratice, ci să-i convingem că democrația reală constă în mult mai mult decât o simplă slujire din buze”.

În final, ideea de seminar nu s-a concretizat niciodată, dar ea arată modalitatea în care Athenagora se folosea de rolul său de arhiepiscop în beneficiul idealurilor politice americane.

Când cel de-al doilea război mondial a făcut loc Războiului Rece, scaunul ecumenic a trecut în alte mâini: bătrânul patriarh Veniamin a murit, şi mâna sa dreaptă, Maxim de Calcedon, a fost ales patriarh. Maxim a fost socotit de mulţi omul nepotrivit la momentul nepotrivit: el a fost văzut ca fiind prea slab pentru a face faţă unei Patriarhii a Moscovei susținute de sovietici în ascensiune, și se spunea pretutindeni că era instabil mintal. Între timp, legătura arhiepiscopului Athenagora cu America devenea tot mai strânsă. Pe 28 ianuarie 1947, Athenagora a avut o întâlnire neoficială, privată, cu președintele Harry Truman și câțiva oficiali greci însemnaţi. Trei săptămâni mai târziu, Athenagora i-a dat lui Truman o bucată din Sfânta Cruce, ocazie cu care a fost făcută o fotografie care a făcut înconjurul lumii, cu Athenagora sărutând capul lui Truman.

La o lună după aceea, Truman s-a adresat Congresului SUA și a articulat în mod oficial, pentru prima dată, ceea ce a devenit cunoscut ca doctrina Truman: „Politica Statelor Unite ale Americii de a sprijini popoarele libere care se opun tentativelor de subjugare de către minorități armate sau prin presiuni externe”. Acesta este un fapt destul de binecunoscut, dar ceea ce se uită adeseori este că motivul imediat al discursului lui Truman era ştirea că britanicii vor înceta să ofere ajutor guvernului grec, care era implicat într-un război civil împotriva Partidului Comunist Grec. Britanicii ajutaseră și Turcia, şi în discursul său, Truman cerea de asemenea Congresului SUA să ofere ajutor turcilor. În total, Truman cerea Congresului să aprobe un ajutor de 400 milioane de dolari pentru guvernele grec și turc, și să autorizeze trimiterea de personal și echipament militar american în regiune. Aşadar, doctrina Truman era concepută la origine în contextul Greciei şi Turciei.

Apoi, în mai, la scurtă vreme după enunțarea doctrinei Truman, New York Times relata că patriarhul Maxim avea o „cădere nervoasă acută”, şi arhiepiscopul Athenagora era numit principalul candidat pentru a-i succeda. Interesul serviciilor de informaţii americane cu privire la această chestiune nu a trecut neobservat de Times, care scria: ,,Nu a fost exprimată susţinerea oficială a arhiepiscopului Athenagora de către americani cu toate că serviciile de spionaj militare urmăresc cursa”. Times adăuga: ,,Turcii îl numesc pe arhiepiscop ambasadorul neoficial al Turciei în Statele Unite ale Americii, atât de cordiale sunt relaţiile sale cu guvernul turc … Guvernul grec este favorabil arhiepiscopului Athenagora, dar este şovăitor că un emisar atât de eficient trebuie să părăsească Statele Unite şi contribuabilii săi bogaţi la cauzele greceşti”[12].

Deci, Athenagora era soluția perfectă pentru problema patriarhală: el era favorizat de Statele Unite ale Americii, Turcia și Grecia. Patriarhul Maxim a demisionat în cele din urmă în octombrie 1948, după un mandat extrem de dificil de 32 luni ca patriarh. Generalul George Marshall, secretarul de stat al SUA, a făcut lobby personal ca Athenagora să devină următorul patriarh ecumenic. Puternicul om de afaceri greco-american Spyros Skouras, pe care Marshall l-a consultat în timpul acestui proces, scria: ,,Generalul Marshall, în calitatea sa de secretar de stat, nu a ezitat să-l susţină pe arhiepiscop şi datorită îndeosebi eforturilor şi influenţei sale, Sfântul Sinod a decis să-l aleagă pe arhiepiscopul Athenagora ca patriarh şi guvernul turc a fost de acord cu alegerea sa”[13].

După alegerea sa, dar înainte de a părăsi Statele Unite, Athenagora s-a întâlnit cu președintele Truman. Probabil la această întâlnire Truman s-a oferit să-l lase pe Athenagora să zboare la Istanbul cu un avion pus la dispoziție de guvernul SUA. Se spunea pretutindeni că acesta era de fapt avionul prezidențial, care avea numele bizar ,,Vaca sfântă”. S-a mai spus că avionul era doar un avion militar american, şi nu cel prezidențial. În orice caz, mesajul era limpede: Athenagora și America erau aliniate.

Această alianță strategică a fost clădită în decursul anilor în care Athenagora a fost arhiepiscop al Americii de Nord și de Sud. Dar pentru Athenagora, cel puțin, relația era mult mai mult decât strategică. Dragostea sa pentru America era profundă, chiar pasională. În 1953, consulul SUA la Istanbul scria despre o vizită cu Athenagora: ,,Patriarhul a consacrat mare parte din timpul său pentru a-şi exprima dragostea şi admiraţia pentru Statele Unite şi pentru toate lucrurile pe care le reprezintă ţara noastră. El a mers atât de departe încât a afirmat că piatra de temelie a politicii pe care şi-a stabilit-o ca patriarh era de a promova idealurile americane. Expresiile sale de admiraţie pentru Statele Unite erau uneori atât de nestăpânite încât deveneau aproape stânjenitoare”[14].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 149/septembrie-octombrie 2023

 

[1] Sună extrem de asemănător cu afirmaţiile făcute de mitropolitul Serghie în Declaraţia de loialitate faţă de guvernul sovietic din iulie 1927: ,,bucuriile şi reuşitele ei [ale Uniunii Sovietice] să fie bucuriile şi reuşitele noastre, iar eşecurile ei eşecurile noastre”. Conducătorul Bisericii, arhipăstorul, urmaşul lui Hristos, pune el însuşi Biserica şi turma cuvântătoare la dispoziţia autorităţilor lumeşti care nici măcar nu sunt creştine, ci urmăresc cu totul alte interese, în general contrare celor creştine.

[2] Despre această pagină de istorie contemporană, a se vedea Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova, 8-18 iulie 1948 şi mai ales editorialul Către un al VIII-lea Sinod Ecumenic.

[3] Idem nota 1.

[4] A se vedea, de asemenea, relatările vremii în care numele patriarhului Maxim nu apare deloc, ci un locum tenens, mitropolitul Dorotei (Către un al VIII-lea Sinod Ecumenic, subtitlul Conducătorii ortodocşi greci boicotează conferinţa pre-sinodală).

[5] Pentru preocupările dintotdeauna ale ruşilor privind strâmtorile Bosfor şi Dardanele, a se vedea serialul Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX. Bătălia pentru Constantinopol.

[6] N.tr.: Pentru politica pe care o ducea Patriarhia Moscovei în acea vreme, a se vedea Către un al VIII-lea Sinod Ecumenic [Culisele Conferinţei pan-ortodoxe de la Moscova din 1948].

[7] N.tr.: A se vedea nota anterioară pentru politica pe care o ducea în aceeaşi perioadă Patriarhia Moscovei cu privire la cele trei patriarhii istorice şi cealaltă parte a lumii ortodoxe.

[8] N.tr.: Cinci ani mai târziu a avut loc Pogromul Turciei din 6-7 septembrie 1955. Rolul Marii Britanii, răspunsul Statelor Unite ale Americii şi lecţii pentru astăzi.

[9] A se vedea episodul IV. Declaraţiile patriarhului Athenagora de loialitate faţă de America.

[10] A se vedea episodul I. Arhiepiscopul Athenagora al Americii către proto-CIA: ,,Instrucţiunile voastre vor fi executate cu exactitate”.

[11] Idem.

[12] A se vedea episodul II. Îndepărtarea patriarhului Maxim al V-lea potrivit dosarelor CIA (I).

[13] A se vedea episodul VII. Guvernul american şi alegerea patriarhului Athenagora.

[14] A se vedea episodul VI. Un apostol al Evangheliei Americii pentru Ortodoxie ….