Editorial nr. 58

Cea mai lungă schismă din Ortodoxia modernă: autocefalia bulgară şi etnofiletismul

de Matthew Namee, Orthodox History

A se vedea
Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârsitul secolului XIX. Bătălia pentru Constantinopol, rolul Rusiei în schisma bulgară
Activităţile ecumeniste ale Bisericii Ortodoxe Bulgare: considerente, motivaţii, consecinţe

CE SE ÎNTÂMPLA ÎN BISERICĂ ÎN URMĂ CU UN VEAC
Amânarea ridicării schismei bulgare
Schisma bulgară – iată un subiect despre care am fi vrut să scriem pe larg, având în vedere importanţa ei ca fenomen în sânul Bisericii Ortodoxe în secolul XIX, dar pe care, dintr-o lipsă de timp cronică, ne vedem nevoiţi să-l tratăm pe ici, pe colo. Abordat în parte în serialul Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX. Bătălia pentru Constantinopol, unde discutăm rolul Rusiei în schisma bulgară, încercăm să completăm imaginea de ansamblu cu un articol plin de informaţie.

Patriarhul Miron şi Biserica Bulgară

 

PARTEA I

În 1767, Imperiul Otoman a suprimat Patriarhia de Ohrid şi a subordonat poporul bulgar ortodox al ei Patriarhiei Ecumenice. De la începutul anilor ‘1830, supuşii bulgari ortodocşi ai imperiului au început să se agite pentru restaurarea propriei Biserici. În 1838, sultanul Mahmud al II-lea a vizitat provinciile bulgare ale imperiului şi oamenii i-au cerut episcopi vorbitori de limba bulgară. În acelaşi an, mitropolitul de Târnovo vorbitor de limba greacă a murit, şi poporul a cerut cu insistenţă ca unul de-ai lor, părintele Neofit Bojveli, să-i succeadă în scaun. Patriarhia Ecumenică a respins această propunere şi a impus un alt vorbitor de limba greacă; Bojveli a răspuns mutându-se la Constantinopol şi ţinând cuvântări bulgarilor din oraş, cerând crearea unei parohii bulgare în capitala însăşi.

Părintele Neofit Bojveli

În 1841, Bojveli a fost arestat în Constantinopol şi exilat la Muntele Athos. Motivul pentru această pedepsire a fost refuzul lui Bojveli de a accepta numirea unui episcop de etnie greacă pentru scaunul din Târnovo – un scaun pentru care Bojveli însuşi fusese nominalizat de bulgarii localnici, doar pentru a fi respins de Constantinopol.

În 1848, Patriarhia Ecumenică a fost de acord în cele din urmă cu construirea unei biserici şi şcoli bulgare în Constantinopol. Ea a fost sfinţită în anul următor şi, pentru moment, a rămas subordonată patriarhului ecumenic.

În 1851, Patriarhia Ecumenică, confruntându-se cu o cerere crescândă din partea poporului bulgar de episcopi din propria naţiune, a hotărât ca în schimb să numească un sârb, pe Ştefan Kovacevici, ca episcop pentru bulgari. Aceasta nu i-a mulţumit nici pe bulgari, nici pe greci, şi Ştefan a fost îndepărtat în ultimă instanţă din scaunul său.

Doi ani mai târziu, a izbucnit războiul din Crimeea. Mii de bulgari, alături de greci, sârbi şi români care trăiau în Imperiul Otoman, s-au înrolat ca voluntari pentru a lupta de partea Rusiei, formând propria legiune ortodoxă. Când conflictul s-a dezlănţuit, Rusia a îndepărtat ambasada sa din Constantinopol, şi Patriarhia Ecumenică a fost supusă influenţei crescânde a Imperiului Britanic. Când s-a sfârşit războiul şi ruşii şi-au reluat relaţiile diplomatice cu otomanii, relaţia lor cu Patriarhia Ecumenică se răcise. De acum încolo, Rusia nu va mai susţine ierarhia greacă[1], folosind în schimb capitalul său diplomatic spre folosul laicatului patriarhiei. Aceasta va ajunge să includă o simpatie faţă de dorinţa bulgarilor pentru propria Biserică[2]. În 1857, Biserica Rusă l-a numit pe Sfântul Teofan Zăvorâtul – pe atunci un ieromonah şi nu încă un zăvorât – să slujească ca reprezentant al Bisericii Ruse în Constantinopol. Sfântul Teofan a simpatizat cu cauza bulgară, susţinând că ar trebui să li se permită [bulgarilor] să aibă propria ierarhie şi cler şi slujbă în slavonă mai degrabă decât în greacă.

Una din consecinţele războiului din Crimeea a fost că sultanul a emis un firman cunoscut ca Hatt-i Humayun, care avea un număr de implicaţii pentru minorităţile religioase din imperiu. Firmanul conducea la înfiinţarea ,,Adunării Naţionale”, un sinod mixt de episcopi, clerici şi laici pentru Patriarhia Ecumenică. Adunarea Naţională s-a întrunit pentru prima oară în 1858, şi includea 4 delegaţi bulgari, care au cerut cu insistenţă alegerea mitropoliţilor de către mirenii bulgari. În timp ce aceasta a fost refuzată, Patriarhia Ecumenică a fost de acord în cele din urmă să numească un episcop de etnie bulgară, Ilarion Mihailovski, mitropolit titular de Makariopolis, care a fost una din personalităţile de primă importanţă în mişcarea pentru autocefalia bulgară. În anul următor, patriarhia a binecuvântat utilizarea slavonei, mai curând decât greaca, în unele biserici bulgare.

Mitropolitul Ilarion de Makariopolis

Aceasta nu a fost de ajuns. În februarie 1860, delegaţii bulgari la Adunarea Naţională au cerut restaurarea patriarhiilor de Târnovo şi Ohrid. Patriarhia Ecumenică a ignorat aceste cereri. De Sfintele Paşti, Mitropolitul bulgar Ilarion de Makariopolis nu l-a pomenit pe patriarhul ecumenic în timpul sfintei liturghii. În schimb, el l-a pomenit pe sultan şi pe ,,toţi episcopii metropolitani ortodocşi”. În consecinţă, patriarhia l-a exilat pe Ilarion în Muntele Athos, împreună cu episcopii care l-au susţinut. În aceeaşi lună, aşezământul slav din Koprulu l-a expulzat pe noul lor mitropolit grec din eparhie. În mai, 30 parohii bulgare diferite au omis numele patriarhului ecumenic de la pomenire la sfânta liturghie.

Conflictul dintre ortodocşii bulgari şi Patriarhia Ecumenică doar s-a intensificat în lunile care au urmat, deoarece mişcarea apărea în mijlocul mirenilor, care se împotriveau domniei Fanarului. În unele oraşe, cărţile liturgice greceşti erau distruse în proteste. Patriarhul ecumenic Chiril al VII-lea a pierdut controlul situaţiei şi a fost silit să demisioneze în iulie. Apoi în septembrie, 33 bresle bulgare din întreg imperiul au înaintat o petiţie către sultan, declarând că ei nu-l vor mai recunoaşte pe patriarhul ecumenic drept conducătorul lor. În octombrie, Ioachim al II-lea era ales patriarh ecumenic de către nou-instituita adunare mixtă a patriarhiei. Acest fapt a provocat mai multă nemulţumire printre bulgari, care nu erau reprezentaţi în mod proporţional printre alegători.

Câteva luni mai târziu, în februarie 1861, sultanul, încercând să reprime disidenţa printre supuşii săi bulgari, a emis un decret cerând ca Patriarhia Ecumenică să numească mitropoliţi vorbitori de limba bulgară în eparhiile cu populaţie bulgară considerabilă.

O cerere nu este totuna cu o poruncă, şi nu a rezolvat nimic. În 1862, guvernul otoman a încercat din nou să găsească o soluţie la conflictul dintre populaţia bulgară şi ierarhia greacă. Sultanul a numit o comisie mixtă, care a propus două soluţii: 1. Biserica Bulgară va numi episcopi pentru fiecare zonă în care bulgarii îi depăşeau numeric pe greci, sau 2. Biserica Bulgară va avea dreptul de a avea un mitropolit în fiecare provincie, şi un episcop în fiecare eparhie, cu o populaţie bulgară considerabilă (chiar dacă un episcop grec era de asemenea prezent). Ambele soluţii au fost respinse de conducerea bisericească greacă.

Timp de câţiva ani, situaţia bulgară a fost îndeajuns de liniştită, dar era doar o chestiune de timp până la următoarea criză. Aceasta a apărut în 1865, când patriarhul ecumenic Sofronie a încercat să instaleze episcopi greci în eparhii pline de populaţie bulgară. Bulgarii au respins complet pe aceşti episcopi, în unele cazuri mergând atât de departe încât să atace fizic clădirile bisericeşti. Până în 1866 toţi aceşti episcopi greci au fost expulzaţi din regiunile bulgare, şi ruptura greco-bulgară doar s-a adâncit.

În 1867, patriarhul ecumenic Grigorie al VI-lea s-a întors pe scaun după o absenţă lungă de decenii. El era în termeni buni cu ruşii şi a lucrat împreună cu ambasadorul rus din Constantinopol pentru a ajunge la o soluţie pentru criza bulgară. Planul lor era de a crea o Biserică Bulgară autonomă cu 11 eparhii, dar în mod hotărâtor, acesta nu a inclus eparhiile din Macedonia şi Tracia care aveau un amestec de greci şi bulgari. În parte din cauza acestei omisiuni, bulgarii au respins propunerea.

Chiar înaintea de Naşterea Domnului din 1868, trei episcopi bulgari care trăiau în Constantinopol au scris patriarhului ecumenic pentru a-l înştiinţa că, de acum încolo, ei nu-l vor mai pomeni la slujbele dumnezeieşti, deoarece nu-i recunoşteau autoritatea. Patriarhia Ecumenică i-a depus pe cei trei episcopi şi a constrâns guvernul otoman să-i exileze din oraş şi să închidă biserica bulgară din Constantinopol.

Anul următor, patriarhul Grigorie a propus un Sinod Ecumenic pentru a rezolva chestiunea bulgară. Bisericile Greciei, României şi Serbiei au susţinut propunerea, dar Biserica Rusiei a fost împotriva ei deoarece se temea că rezultatul ar putea fi schisma. Potrivit ruşilor, mai bine să menţină status-quo-ul incomod decât să rişte o rupere a comuniunii.

* * *

Patriarhul ecumenic Grigorie al VI-lea

În februarie 1870, criza bulgară a intrat într-o etapă nouă, când sultanul otoman Abdulaziz a emis un firman, creând Exarhatul Bulgar, o biserică nouă condusă de un întâistătător (cu titlul de ,,exarh”) şi propriul Sfânt Sinod. Pe de o parte, exarhatul avea caracterul unei Biserici autonome: Constantinopolul va da Bisericii sfântul mir, exarhul îl va pomeni pe patriarhul ecumenic la slujbele dumnezeieşti, şi problemele dificile trebuiau supuse spre examinare Patriarhiei Ecumenice. Pe de altă parte, exarhatul era autocefal din punct de vedere funcţional: în timp ce patriarhul ecumenic trebuia înştiinţat despre alegerea unui nou exarh, consimţământul lui nu era cerut, şi firmanul poruncea ca rânduielile exarhatului în mod specific ,,să excludă interferenţa, directă sau indirectă, a patriarhului în treburile exarhatului şi în mod special în alegerea episcopilor şi exarhului”.

Cea mai inovatoare şi problematică dispoziţie a firmanului din punct de vedere ecleziologic era articolul 10, care, după ce enumera provinciile care vor alcătui exarhatul, adăuga următoarele: ,,Dacă toţi, sau nu mai puţin de 2/3 din locuitorii de credinţă ortodoxă din alte locuri decât cele menţionate mai sus doresc să fie supuşi exarhatului în treburile lor duhovniceşti, şi dacă acest fapt este stabilit cu limpezime, li se va permite să facă precum doresc; dar o astfel de permisiune trebuie să fie acordată doar la cerere, sau cu asentimentul întregii populaţii sau a cel puţin 2/3 din aceasta”. Aşadar, potrivit acestei prevederi, credincioşii ortodocşi dintr-o eparhie dată ar putea vota în esenţă să se mute dintr-o jurisdicţie în alta, fără acordul ierarhiei sau al restului clerului. Şi având în vedere tenta naţionalistă a întregii chestiuni bulgare, aceasta echivala cu o definire a teritoriului pe baza etnicităţii: dacă un număr suficient de mare de bulgari trăiau într-o eparhie a Constantinopolului, acea eparhie putea fi luată de la Constantinopol şi dată exarhatului. Aceasta este ceea ce a devenit cunoscut ca filetism – distincţia neamurilor sau etniilor în Biserica Ortodoxă.

Patriarhul Grigorie a protestat într-o scrisoare datată 24 martie (stil vechi) şi a cerut permisiunea de a convoca un Sinod Ecumenic. Guvernul otoman a ignorat protestul, astfel că Grigorie a încercat apoi să demisioneze. Poarta a respins aceasta: ei [turcii] erau mulţumiţi cu modul în care Grigorie îşi îndeplinea îndatoririle de patriarh şi nu au acceptat demisia lui. Atunci mirenii ortodocşi greci din Constantinopol au început să protesteze pe străzi, strigând: ,,Trăiască secta noastră ! Noi nu permitem bulgarizarea copiilor noştri, noi nu-i lăsăm pe slavi să ne mănânce !”

În mai, patriarhul Grigorie a avut o întâlnire încordată cu reprezentanţii nou-formatului exarhat bulgar care a inclus acest schimb [de replici]:

 

Patriarhul Grigorie: ,,Care popor ?”

Delegaţii bulgari: ,,Acei creştini ortodocşi care alcătuiesc un întreg popor în Turcia europeană; ei sunt numiţi ‘poporul bulgar’.

Patriarhul: ,,Nu recunosc poporul bulgar, nici pe mitropoliţii lui, nici pe delegaţii lui. V-am primit nu ca delegaţi, ci ca petiţionari particulari. Nu consider că problema este de nerezolvat, dar nu recunosc firmanul [sic]. Guvernul nu poate soluţiona o chestiune ecleziastică. Fiindcă cele două părţi ale noastre nu au putut cădea de acord, mi-a rămas soluţionarea problemei de către un ‘arbitru’ terţ, Sinodul Ecumenic”.

Delegaţii bulgari: ,,Noi, ca creştini ortodocşi, vom saluta cu bucurie un arbitru terţ care va fi imparţial, sfânt, şi insuflat de Sfântul Duh. Lucrul corect de făcut, văzând că noi nu ne putem înţelege, va fi să ne chemaţi şi să ne îngăduiţi să alegem un arbitru terţ împreună …”

[Apoi delegaţii au atacat Sinodul Ecumenic, susţinând că nu va fi imparţial. În ceea ce a urmat ei cereau iertarea patriarhului.]

Patriarhul: ,,Nu vă pot ierta; trebuie să înapoiez această încredere sacră aşa cum am primit-o”.

Delegaţii bulgari: ,,Luaţi aminte ! Acesta este răspunsul înalt prea sfinţiei voastre pentru o naţiune de 6 milioane ? Cuvintele noastre sunt cuvintele lor”.

Patriarhul: ,,Nu pot”.

Delegaţii bulgari: ,,Să nu credeţi că, cu atitudinea înalt prea sfinţiei voastre, veţi sili poporul bulgar să schimbe cursul a ceea ce a început deja. Poporul ştie că este ortodox, şi el nu-şi va părăsi niciodată credinţa ortodoxă. Dar el nu mai vrea să fie subjugat de patriarhie”.

Patriarhul: [tăcere]

Conducătorul delegaţiei bulgare: ,,Ridicaţi-vă, haideţi să mergem. Noi nu vom mai avea relaţii cu înalt prea sfinţia voastră”.

 

Sfântul Sinod al Constantinopolului a scris guvernului otoman, solicitând permisiunea de a ţine un Sinod Ecumenic. De data aceasta otomanii au fost de acord, şi în noiembrie, patriarhul Grigorie a trimis marelui vizir o scrisoare scurtă schiţând planul său pentru sinod, asigurându-l pe marele vizir că sinodul se va concentra în întregime pe chestiunea bulgară şi nu va aborda nici un subiect secular care putea interesa guvernul otoman.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 145/ianuarie-februarie 2023

 

 

PARTEA A II-A

În primele luni ale anului 1872, pregătirile pentru sinod erau în curs, dar bulgarii nu aşteptau tocmai pasiv să fie condamnaţi. Patriarhul Grigorie a devenit tot mai izolat; dispreţuit de bulgari, el a pierdut sprijinul Rusiei şi a pierdut încrederea turcilor. Pe 4 aprilie, ambasada rusă l-a înştiinţat pe Grigorie că Sfântul Sinod al Rusiei nu va participa la sinod. Aceasta, se pare, a fost limita pentru patriarhul ecumenic asediat, care deplângea: ,,Poarta va birui … Tot ceea ce îmi rămâne mie, umilul păstor, este să mă retrag în viaţa privată. Voi regreta toată viaţa mea că Rusia a lăsat să-i scape această oportunitate de a ridica prestigiul Marii Biserici şi a Ortodoxiei în Răsărit”. La scurtă vreme după aceasta, Grigorie a anunţat intenţia sa de a demisiona, şi în iunie, el a trimis o scrisoare de demisie formală către Poartă. De această dată, ei au acceptat-o.

Patriarhul ecumenic Antim al VI-lea

În septembrie, Antim al VI-lea a fost ales pentru a treia oară patriarh ecumenic. Antim avea sprijinul ambasadorului rus, şi el a întins de îndată mâna conducătorilor exarhatului bulgar pentru a încerca să soluţioneze criza. Antim a insistat că prevederea inovatoare din articolul 10 a firmanului privind exarhatul trebuia schimbată – Biserica Bulgară trebuia să posede hotare fixe, fără posibilitatea unei expansiuni teritoriale definită etnic. Antim a cerut de asemenea cu insistenţă ca exarhul bulgar să fie confirmat de patriarhul ecumenic, care va organiza exarhatul ca o biserică autonomă sub Constantinopol. În sfârşit, Antim vroia ca fiecare familie bulgară să plătească taxe către patriarhie. Nu mai este nevoie să spunem că conducătorii bulgari au respins toate aceste cereri.

* * *

De praznicul Botezului Domnului din 1872, trei dintre episcopii exarhatului bulgar au sfidat Patriarhia Ecumenică şi au slujit sfânta liturghie în parohia bulgară din Constantinopol, o încălcare clară a jurisdicţiei patriarhului ecumenic. Acest act – slujirea unei liturghii provocatoare, neautorizate în capitală – devenise un soi de act de rebeliune, asemenea unei semnături, al conducerii bisericeşti bulgare.

Sfântul Sinod al Constantinopolului a răspuns declarând exarhatul bulgar vinovat de erezia filetismului, ,,distincţia, disputele, conflictul, geloziile şi dezbinările dintre neamuri în Biserica lui Hristos”. Deja, aceste conflicte deveniseră o problemă foarte reală pentru Ortodoxie în Imperiul Otoman, cu credincioşi din numeroase eparhii votând pentru a se muta de la Patriarhia Ecumenică la exarhatul bulgar în primii ani ai existenţei exarhatului.

În februarie, primul sinod mixt al exarhatului bulgar l-a ales pe Ilarion de Loftcha ca întâistătător al lor. Dar Ilarion era un om în vârstă, nepotrivit realmente pentru a fi întâistătător al unei biserici noi şi foarte controversate, şi el a demisionat 5 zile mai târziu. Sinodul mixt nu trimisese încă nici numele lui Ilarion către sultan pentru confirmare, şi el s-a întrunit din nou şi l-a ales pe Mitropolitul Antim de Vidin ca exarh. Poarta a confirmat alegerea lui Antim, şi el a fost înscăunat ca exarh în aprilie, după care el a avut o audienţă la sultan. Noul exarh Antim a încercat să se întâlnească cu patriarhul ecumenic de 3 ori, şi de fiecare dată el a fost refuzat; patriarhul nu a permis nici măcar ca episcopii bulgari să ţină slujbe în biserica bulgară din Fanar. În sfârşit, bulgarii au făcut un pas decisiv: de praznicul Sfântului Gheorghe, exarhul Antim şi alţi 3 episcopi, deja condamnaţi de Patriarhia Ecumenică, au slujit sfânta liturghie în biserica bulgară din Constantinopol, sfidând jurisdicţia patriarhului ecumenic în propriul oraş. În mai, ei au declarat că exarhatul este în totalitate autocefal. Patriarhia Ecumenică a răspuns la toate acestea depunându-l şi excomunicându-l pe Antim.

În iulie, sultanul a acordat permisiunea ca exarhatul bulgar să-şi stabilească sediul [central] în Constantinopol – încă o inovaţie, deoarece, desigur, capitala era deja sub jurisdicţia necontestată a patriarhului ecumenic. În timp ce este comun a asocia ,,jurisdicţiile suprapuse” cu ,,diaspora”, aici noi avem un exemplu al acestui fenomen în unul din scaunele vechi ale Ortodoxiei.

Exarhul Antim I, primul întâistătător al exarhatului bulgar

În septembrie, Sfântul şi Marele Sinod s-a întrunit în Constantinopol. Aceasta nu era, în cele din urmă, Sinodul Ecumenic pe care-l spera fostul patriarh Grigorie al VI-lea; mai degrabă, era o chestiune întru totul grecească, fiind alcătuit exclusiv din episcopi din Imperiul Otoman. Sinodul a fost condus de patriarhul ecumenic Antim şi includea pe patriarhii greci ai Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, şi pe arhiepiscopul Ciprului, împreună cu trei foşti patriarhi ecumenici. Ruşii erau absenţi în mod notabil, cu toate că după sinod Biserica Rusă a fost, ani de zile, atentă să nu intre în comuniune cu exarhatul bulgar[3].

Articolul 1 al hotărârii sinodului condamna în mod formal filetismul ca erezie: ,,Noi dezaprobăm, condamnăm şi declarăm contrar învăţăturilor Evangheliei şi sfintelor canoane ale Sfinţilor Părinţi învăţătura filetismului, sau distincţia neamurilor şi diversitatea naţională în sânul Bisericii lui Hristos”. Aceasta era aproape identică cu condamnarea filetismului de către Sfântul Sinod al Constantinopolului din ianuarie trecut. În articolul 2, sinodul anatematisea pe conducătorii exarhatului bulgar şi pe toţi cei care-i urmau şi îi susţineau.

În jur de 32 episcopi au participat în total la sinod, şi toţi cu excepţia unuia – Patriarhul Chiril al II-lea al Ierusalimului – au semnat hotărârea sinodului. Când el s-a întors la Ierusalim, propriul său Sfânt Sinod a cerut ca el să-şi schimbe atitudinea şi să accepte decizia sinodului. Chiril a refuzat, şi Sfântul Sinod al Ierusalimului l-a depus. În decizia sa, Sinodul a declarat că, respingând sinodul şi condamnarea filetismului de către el, Chiril s-a făcut el însuşi schismatic. Sinodul din Ierusalim a trimis decizia sa către guvernul turc şi patriarhul ecumenic, ambele părţi acceptând-o ca legitimă. Dar Chiril însuşi a respins-o, şi s-a creat o stare de haos. Iată cum este descrisă scena într-o relatare contemporană:

,,Patriarhul depus a refuzat să recunoască caracterul legal al depunerii sale, şi a declarat intenţia sa de a prăznui, pe 23 noiembrie, vecernia în Biserica Sfântului Mormânt. Clerul şi monahii au refuzat să-l asiste. Din regiunea înconjurătoare, o mulţime tulburată de susţinători ai patriarhului, conduşi de dragomanul rus (un interpret oficial), au invadat Ierusalimul, răspândind o panică considerabilă printre opozanţii patriarhului. Soldaţii din poliţie au intrat în chiliile monahilor pentru a-i târî înaintea patriarhului. Deoarece monahii s-au opus a fost declarată stare de asediu, şi monahii s-au închis în mânăstirea Sfântului Mormânt. Patriarhul, seara, şi din nou în ziua următoare, a revenit la Biserica Sfântului Mormânt, însoţit de consulii rus şi grec.

În acest moment s-au implicat ceilalţi consuli europeni, şi întreaga criză a devenit ceva asemănător unui incident internaţional. Guvernatorul otoman al Ierusalimului era supus unei mari presiuni dinspre consulul rus pentru a-l susţine pe patriarhul Chiril, în timp ce consulul german îndemna în cealaltă direcţie. Când a ajuns la guvernul grec vestea că reprezentantul său îl susţinuse pe Chiril, grecii l-au îndepărtat din poziţia sa de consul. În cele din urmă, guvernul otoman a intervenit pentru a restaura ordinea, exilându-l pe Chiril pe o insulă şi poruncind ziarelor locale să înceteze să publice articole polemice pe această temă. După 25 ani ca patriarh, Chiril a fost succedat în scaun de Procopie de Gaza.

Însă, drama din Ierusalim nu se încheiase încă. Guvernul rus a continuat să-l susţină pe ex-patriarhul Chiril şi, ca represalii pentru depunerea sa, a impus un embargo peste toate proprietăţile Patriarhiei Ierusalimului din Imperiul Rus, incluzând 30 moşii din Basarabia care-i aduceau venituri semnificative. Ambasadorul rus în Constantinopol a influenţat cu succes Poarta în favoarea lui Chiril: deşi Chiril nu era repus în drepturi ca patriarh, el era eliberat din exilul său doar după câteva săptămâni, şi Poarta şi-a cerut scuze în mod oficial pentru tratamentul aplicat lui.

Între timp, în Constantinopol, patriarhul ecumenic convingea guvernul otoman să poruncească clerului bulgar să nu poarte dulame sau altfel să se îmbrace în veşmintele tradiţionale ale clericilor ortodocşi, pentru a se deosebi ei de clerul (canonic). Exarhul bulgar a protestat că aceasta va cauza mare confuzie printre credincioşii săi, şi el a refuzat să consimtă.

Puterile europene s-au bucurat de neliniştea din lumea ortodoxă. Jack Fairey citează pe ministrul de externe austriac, care nădăjduia că conflictul dintre greci şi slavi va deveni un ,,divorţ hotărâtor şi total”. Fairey scrie: ,, Dacă Ortodoxia din Răsărit devine în mod irevocabil divizată în două tabere duşmane, Rusia va pierde jumătate din influenţa sa fiindcă va fi silită să susţină pe unul din adversari şi ‘tocmai de aceea, să îndepărteze simpatiile celeilalte [părţi]’. Prin urmare era în mod evident în interesele nu numai ale Austriei, ci şi ale Porţii ‘să rupă unitatea acestei Biserici care, sub patronajul Rusiei, până acum s-a arătat înainte[a Porţii] ca o putere formidabilă”.

* * *

Istoria pe care tocmai am spus-o – istoria a cum a luat naştere o Biserică Bulgară autocefală, şi sinodul din 1872 care a condamnat etnofiletismul şi i-a anatematisit pe conducătorii bulgari – nu este atât de simplă, cu băieţi buni şi băieţi răi. Din punct de vedere teologic, ecleziologic, Patriarhia Ecumenică şi sinodul din 1872 au fost 100% corecte: nu este loc în Biserică pentru separarea oamenilor în popoare, şi ideea că unui episcop i s-ar putea lua eparhia şi da altuia pur şi simplu din cauza modificărilor demografice este în mod limpede necanonică. Că s-a spus, bulgarii aveau plângeri legitime împotriva ierarhiei greceşti, şi era rezonabil ca ei să dorească episcopi din propriul popor, să se închine în propria limbă etc. Dacă Patriarhia Ecumenică ar fi avut un duh mai păstoresc în abordarea sa faţă de bulgarii de la începutul şi mijlocul secolului XIX, poate că schisma bulgară ar fi putut fi evitată.

Este notabil că bulgarii au dobândit independenţa ecleziastică înainte ca ei să fi întemeiat propriul stat naţional. Acest fapt este foarte diferit de celelalte cazuri din secolul XIX ale Greciei, României şi Serbiei, care toate au primit autocefalia după, şi ca o consecinţă a statalităţii. Era îndeajuns de greu pentru Patriarhia Ecumenică să cedeze jurisdicţia sa asupra Greciei, României şi Serbiei, dar să piardă teritorii care erau încă în Imperiul Otoman – aceasta era prea mult pentru ea.

,,Schisma bulgară” nu va fi vindecată timp de alte 7 decenii, până în 1945, moment în care toţi cei implicaţi în această istorie (incluzând Imperiile Otoman şi Rus) erau de multă vreme morţi, şi întreaga lume se schimbase. Este una dintre cele mai lungi schisme din istoria Bisericii (poate cea mai lungă) care a avut totuşi un sfârşit fericit.

 

Surse principale

1. Methodist Quarterly Review, articole din 1870 până în 1874.

2. Ümit Eser, ,,Filetismul în Balcani: formarea Exarhatului bulgar (1830-1878)”, teză de licenţă, Universitatea Sabanci, 2009.

3. Jack Fairey, Marile puteri şi creştinismul ortodox: criza din Biserica Răsăriteană în era războiului din Crimeea, New York, Palgrave Macmillan, 2015.

4. Dimitris Stamatopoulos, ,,Schisma bulgară revizuită”, Modern Greek Studies Yearbook24/25 (2008/2009), p. 105-125.

5. Dimitris Stamatopoulos, ,,Ecumenicitatea ortodoxă şi schisma bulgară”, în Studii Balcanice LI/1: Grecia, Bulgaria şi provocările europene în Balcani, Institutul de Studii Balcanice şi Centrul de Trecologie, Sofia, 2015, p. 70-86.

6. Dimitris Stamatopoulos, ,,Dezbinarea millet-ului ortodox ca un proces de secularizare”, în Griechische Kultur in Südosteuropa in der Neuzeit. Beiträge zum Symposium in memoriam Gunnar Hering, Viena, 16-18 decembrie 2004, p. 243-270.

7. Richard von Mach, Exarhatul bulhar: istoria sa şi extinderea autorităţiie sale în Turcia, Londra, T. Fisher Unwin, 1907.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 147/mai-iunie 2023

 

[1] N.r.: Istoria contrazice limpede acest punct de vedere. A se vedea Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX. Bătălia pentru Constantinopol, de unde aflăm că Imperiul Rus a continuat să sprijine – atunci când şi-a găsit un interlocutor deschis faţă de politica pe care o ducea în Răsăritul ortodox – diferiţi patriarhi ecumenici, ca şi ierarhi ortodocşi greci în particular. Rusia va continua să fie interesată de a avea relaţii apropiate cu Patriarhia Ecumenică până în 1914, când va izbucni primul război mondial, ca mai apoi ea să cadă în mâinile bolşevicilor.

[2] N.r.: Ruşii şi bulgarii au avut întotdeauna relaţii apropiate, ca popoare slave. Interesul ruşilor faţă de Biserica Ortodoxă Bulgară nu se trage din conflictul cu Patriarhia Ecumenică.

[3] N.r.: Rusia a căutat în multe feluri, pe cale diplomatică sau bisericească, să pună capăt schismei bulgare. În cele din urmă, au existat şi coliturghisiri, la care au închis ochii atât Sinodul rus, cât şi Patriarhia Ecumenică (a se vedea Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX. Bătălia pentru Constantinopol, subtitlul Patriarhia Ecumenică şi chestiunea bulgară, în timpul celei de-a doua domnii a lui Ioachim al III-lea (1901-1912)). Acelaşi lucru se va petrece cu clerul român, încă la nivel oficial, Biserica Ortodoxă Română intrând în comuniune oficială cu Biserica Ortodoxă Bulgară în 1922, cu mult timp înainte de ridicarea oficială a schismei, în 1945 (a se vedea CE SE ÎNTÂMPLA ÎN BISERICĂ ÎN URMĂ CU UN VEAC, Patriarhul Miron şi Biserica Bulgară).