Fara pocainta nu exista mantuire
Fără pocăință nu există mântuire
de Arhiepiscop Averchie de Jordanville
Articol apărut în The Shepherd, februarie 2017
Înțelegem cu toții suficient semnificaţia și puterea acestor cuvinte remarcabile, care au devenit de multă proverbiale ? În vremurile noastre, continuăm cu toții să rămânem capabili de o astfel de pocăință autentică şi mântuitoare, în același mod în care până şi cei mai împietriți păcătoși au fost capabili de ea ? Și, în general, există în noi o conștiință a păcătoșeniei noastre sau vreo dorință de a ne pocăi ?
Aceste întrebări și altele asemenea trebuie să facă parte în mod firesc din cugetele noastre, mai ales acum, chiar la începutul postului mare, în măsura în care, în timp ce trăim în diaspora, nu ne-am pierdut cu totul simţul bisericesc, și în măsura în care încă nu suntem cu totul înstrăinați de sfânta noastră Biserică și de poruncile ei mântuitoare.
Dacă mergem la biserică și dacă luăm aminte la ce se citește și se cântă în timpul slujbelor dumnezeieşti, atunci nu putem decât să ne îndreptăm atenția către particularitățile slujbelor. Zilele înalte de sărbătoare și de bucurie ale marilor praznice ale Naşterii lui Hristos şi Botezului abia au trecut, când în bisericile noastre s-a făcut o chemare de către Domnul Însuşi care, pornind după botez la slujirea Sa publică, într-o predică către oamenii care se aflau în întuneric și în umbra morții, ne-a spus şi nouă în mod firesc: Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor (Matei 4, 17).
Și la doar două săptămâni după aceea (uneori aceasta vine chiar mai devreme, uneori mai târziu, depinzând de data prăznuirii Paștelui), auzim în bisericile noastre o cerere adusă lui Dumnezeu în numele fiecăruia dintre noi, un strigăt blând, însă trist din suflet: Deschide-mi ușile pocăinței, Dătătorule de viață.
Ce înseamnă toate acestea ? Și de ce zilele de bucurie, zilele de sărbătoare festive sunt atât de repede și atât de neașteptat transformate în zile cu o chemare hotărâtă la întristarea pentru păcatele noastre, în zile de tânguire, de suferință și mâhnire pline de pocăinţă ?
Desigur, toate acestea nu sunt întâmplătoare, deoarece în minunatele și neasemuitele noastre slujbe dumnezeieşti totul este plin de cel mai profund înţeles și semnificație, de clădire a sufletelor noastre. Astfel ne este insuflat că a nu participa mult la sărbători înseamnă a nu ne lăsa mult bucuriei și veseliei, chiar dacă este cu ocazia praznicelor lui Hristos care sunt cu adevărat înalte și vesele. Creştinul trebuie să-şi însuşească propriile roade pline de har ale acestor praznice; trebuie să ia parte [la ele] cu tot sufletul, cu toată fiinţa sa şi puterile sale duhovniceşti, mântuitoare. Doar atunci respectarea praznicelor de către noi va fi plină de înţeles, cugetătoare şi răscumpărătoare. A ține sărbătorile în orice alt mod aceasta înseamnă a fi exact ca un iubitor de beție uşuratic, care irosește fără sens bogățiile moștenirii pe care a primit-o, în loc să scoată din ea ceea ce ar fi în realitate spre folosul său. Despre o astfel de prăznuire neroditoare, încă din Vechiul Testament Domnul a grăit prin gura proorocului: Postul şi sărbătorile şi praznicele voastre le-a urât sufletul meu (Isaia 1, 14).
Tocmai de aceea Sfânta Biserică, dându-ne să gustăm din ospăţul credinței, dându-ne să ne desfătăm de marile evenimente solemne, imediat după aceea ne cheamă cu putere la pocăință, căci numai prin pocăință ne-am putea însuşi puterea mântuitoare a marilor evenimente, care au fost comemorate în zilele sărbătorilor Nașterii şi Botezului Domnului.
Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor. Domnul a venit deja. Cu privirea noastră noetică și plină de evlavie am văzut cum S-a născut din Fecioara într-o peșteră săracă; am văzut cum a fost botezat în apele Iordanului ca El să poată zdrobi capul șarpelui străvechi și să ne curăţească în spălătoarea renașterii, îmbrăcându-ne cu haina nestricăciunii. Toate acestea au fost făcute de Domnul pentru noi, oamenii, şi pentru mântuirea noastră. El a adus aproape de noi păcătoșii Împărăția Sa Cerească, și ne-a dat intrarea în ea. Ce se cere din partea noastră, ca să putem intra în ea ? Pocăinţă.
Pocăiți-vă, ne cheamă Domnul, ceea ce înseamnă schimbare. Deveniți altceva decât ceea ce ați fost până acum, schimbați-vă fundamental modul de viață spre mai bine, și nu numai modul exterior de viață, comportamentul vostru, ci toată dispoziția lăuntrică, cugetele, sentimentele, gusturile, aspirațiile voastre – fiți reînnoiţi duhovniceşte ! Oricine trece hotarele unei împărăţii sau stat pământesc este obligat să respecte legile acelei țări, altfel nu i s-ar da permisiunea de a locui acolo. Dacă legile acelui stat sunt contrare obiceiurilor și năravurilor sale, atunci el însuși trebuie să se adapteze și să se silească să lase deoparte acele obiceiuri și năravuri, și este exact la fel cu oricine dorește să intre în Împărăția Cerurilor: trebuie să se despartă cu forța de tot ceea ce este contrar legilor acelei Împărății Cerești, trebuie să dezrădăcineze din sine năravurile şi obişnuinţele păcătoase de altădată și să se supună de bunăvoie tuturor cerințelor legii lui Dumnezeu.
Tocmai în aceasta constă pocăința, și fără ea nu există mântuire. Pocăința este reînnoirea botezului, spune marele propovăduitor al pocăinței și al vieții ascetice, Ioan Scărarul. Pocăința este un contract cu Dumnezeu pentru o viață nouă. Pocăința este împăcarea cu Domnul prin săvârşirea de fapte bune contrare păcatelor de mai înainte. Pocăința este curăţirea conștiinței (Treapta 5, 1). Pocăința este o a doua renaștere de la Dumnezeu, spune alt mare exponent al pocăinței, Sfântul Cuvios Isaac Sirul. Din aceste cuvinte vedem că cel care s-a pocăit este asemenea celui care s-a născut din nou, el a devenit parcă altcineva, un om nou, incapabil să-și continue viața păcătoasă de odinioară și hotărât să adopte o viață de virtute, în toate felurile după legea lui Dumnezeu.
Vai ! Mulți oameni din vremurile noastre nu numai că se fac incapabili de o astfel de pocăință, dar sunt chiar departe de orice înțelegere corectă a pocăinței. Aproape majoritatea creștinilor contemporani cred cu sinceritate că a te pocăi înseamnă a merge să te mărturiseşti înaintea preotului, a-i spune păcatele tale, și a auzi rugăciunea de dezlegare, iar după aceea să pleci din biserică şi să-ţi continui viaţa de mai înainte nerușinată și nepăsătoare, aproape fără nici măcar o mustrare de conștiință și fără nici o îndreptare de sine. Iar unii nici măcar nu-și spun păcatele, ci pur și simplu îl ascultă pe preot și se socotesc a fi în regulă primind de la el dezlegarea de păcate, păcate de care nu s-au pocăit. Există chiar un număr de oameni încăpățânați, nerezonabili printre noi, care la fiecare chemare la pocăință deplină care necesită îndreptarea vieții, repetă cu insistență un lucru: „Nu, încetează ! Nu mă pot schimba. Așa cum m-am născut, tot așa voi muri !” Iar unii, justificând lipsa lor de simţire, împietrită (pe care Sfânta Biserică o numește o stare distrugătoare) îndrăznesc chiar să rostească blasfemii la adresa lui Dumnezeu Însuși. „Așa m-a făcut Dumnezeu”, spun ei, aruncând cu insolenţă vina pentru păcătoșenia lor asupra lui Dumnezeu, şi prin aceasta arătând totala lor necunoaştere, înstrăinarea lor până şi de cea mai elementară înţelegere a adevărurilor credinţei lor, care ne învață atât de limpede despre păcatul strămoșesc, despre moștenirea stricăciunii păcatului și despre izbăvirea noastră de puterile apăsătoare ale păcatului prin patima pe cruce a Fiului lui Dumnezeu întrupat.
Dar este în realitate cu neputinţă o astfel de renaştere totală pentru un om cufundat în viața păcătoasă ? Într-adevăr ! La oameni este cu neputinţă, dar nu la Dumnezeu; că la Dumnezeu toate sunt cu putință (Marcu 10, 27). Și știm că puterea harului lui Dumnezeu, atrasă de lacrimile sincere ale pocăinței, a lucrat minuni mari și minunate până la renașterea lăuntrică totală a sufletelor oamenilor care păreau pângărite fără speranță de cele mai profunde forțe ale păcatului. Câte exemple uluitoare ale unei astfel de reînnoiri prin pocăință găsim în viețile sfinților, care ne învaţă că mulți bărbați și femei foarte păcătoase au devenit mari bărbați și femei drepți ca îngerii.
Și să atragem către noi acel har atotputernic al lui Dumnezeu, care dă renașterea, depinde în întregime de noi; trebuie doar ca cineva să-l dorească. Dar tocmai în acest lucru constă nenorocirea omului contemporan, că nu are acea dorință, nu vrea să se pocăiască, nu simte nevoia sa pentru harul lui Dumnezeu care să-i dea renașterea. El este mulțumit de sine și nu vede că trebuie să se pocăiască. Și chiar dacă vine la mărturisire la un preot, atunci aceasta este doar din obișnuință, doar din tradiția statornicită. Vine și nu are nimic de spus, și așteaptă până când preotul citește deasupra capului său dezlegarea păcatelor. Nu înțelege cât de vătămătoare este pentru el situația în care se află, chiar și atunci când, cu cel mai exagerat grad de condescendență, recunoaște unele păcate. „Sunt păcătos cu toate păcatele obișnuite ale omenirii”, spun mulți atunci când ajung la mărturisire, considerând că astfel însăși „obișnuința” păcatelor lor le oferă justificare deplină pentru a fi iertați. Dezlegarea lor este un lucru ușor, fără nici o luptă, fără nici o nevoie de a-și forța voința asupra lor, care să-i silească la o schimbare radicală a întregii lor vieți și a dispoziției lor lăuntrice. Și nici măcar nu vorbim încă despre faptul că un număr tot mai mare de oameni din vremurile noastre încep să creadă că mărturisirea este de prisos pentru ei și, prin urmare, nu participă niciodată la ea.
Nu din această cauză se constată tot mai mult în oameni o lipsă de simţire, împietrită ? Aceasta este consecința firească a influenţei puternice continue a unei mândrii satanice asupra sufletelor oamenilor, pentru a cărei tămăduire a venit Domnul nostru Iisus Hristos pe pământ, în smerenia Sa dumnezeiască, şi S-a smerit pe Sine până la moarte, şi încă moarte pe cruce. În procesul depărtării care este îngăduit de Dumnezeu (II Tesaloniceni 2, 3), omul contemporan, călăuzit în lume de agenții și înaintemergătorii lui antihrist ce va să vină, se va îndepărta tot mai mult de adevărata învățătură a Bisericii, va uita pe Dumnezeu Creatorul și Apărătorul său și, bazându-se pe propriile „realizări culturale”, va începe să se creadă a fi asemenea unui zeu, făcând orice sacrificiu pentru sine, pentru propriile fantezii, dorințe păcătoase, patimi nestăvilite. Pe lângă aceasta, pentru a da slava lui Dumnezeu chipului lui Dumnezeu pe care el însuși îl poartă, tuturor puterilor și abilităților sale care l-au făcut împărat peste creație, domn peste ceea ce a fost creat de Dumnezeu și peste natura făcută cu înțelepciune de El, omul care s-a îndepărtat de Biserică îşi dă aere cu toate acestea, luând calea înşelării diavoleşti, prin care a căzut şi Luceafărul de dimineaţă (satan) care se îndrăgostise de propriile perfecțiuni, și el încalcă poruncile lui Dumnezeu, ispitit, aşa cum au fost strămoșii noștri în Rai de şarpe.
Egoismul, părerea de sine, iubirea de sine, admirația de sine, mulțumirea de sine, lauda de sine, conducerea de sine, și uneori chiar nerușinarea, sunt manifeste în toate patimile și viciile lor care ies la iveală dintr-o mândrie diavolească profund fundamentală în inimile lor – toate acestea caracterizează dispoziția de ocârmuire a omenirii contemporane, care este animată de însuşi procesul depărtării. „De ce trebuie să mă pocăiesc și să mă schimb, când sunt exact la fel de bun, și în multe cazuri, mai bun decât mulți alții ?” Aşa gândesc mulți falși creștini contemporani, chiar dacă nu o spun cu voce tare, dând dovadă în aceasta de o dispoziţie fariseică a sufletului, denunțată cu hotărâre de Sfânta Biserică înainte de apropierea postului mare, când ea ne cheamă să ,,ne smerim cu suspinele vameșului”. Poziția păstorului creștin, când mulți din turma sa contestă acum dreptul său firesc de a mustra, certa și îndemna (II Timotei 4, 2) este inepuizabil de grea. Ei poartă pică pe el şi sunt indignaţi când el, îndeplinindu-și îndatoririle păstoreşti, le atrage atenţia asupra păcatelor lor, încălcării de către ei a poruncilor lui Dumnezeu și învăţăturilor Bisericii. Și mulți se fac atât de îndrăzneţi încât cer păstorului să-i laude şi să fie preamăriţi pentru lucrurile nelegiuite pe care le-au săvârșit. Vai de acel păstor, care îşi foloseşte poziţia dată lui de Dumnezeu pentru astfel de exemple de a face pe plac oamenilor, distrugând prin aceasta turma sa, ca şi pe sine ! (a se vedea Isaia 5, 20, Iezechiil 33, 7-9).
Acum luaţi aminte: postul mare vine din nou, timpul alocat special de Biserică pentru pocăință, pentru curățirea sufletelor noastre de întinările păcătoase care s-au cuibărit în sufletele noastre, pentru îndreptarea vieților noastre, pentru renaşterea plină de har. Haideţi să folosim acest „timp acceptabil”; haideți să reflectăm asupra puterii respingătoare a păcatului rău mirositor care ne atrage în mod inevitabil spre pierzare; haideţi să ajungem să ne cunoaştem pe noi înşine ca fii risipitori; haideţi să ne grăbim spre bisericile lui Dumnezeu, căci este bine că ele sunt încă deschise și slujbele dumnezeieşti sunt săvârşite încă nestingherit în ele; haideţi să facem aceasta cu o atenție profundă la instrucțiunea și învățăturile Bisericii, care ne cheamă la pocăință și să aducem căinţă sinceră pentru toate păcatele noastre înaintea părintelui duhovnic numit de Dumnezeu, și cu hotărârea fermă de a nu repeta acele păcate.
Și așa, fraților ! Haideţi să ne amintim că nici curvarii, nici slujitorii idolilor, nici preacurvarii, nici malachii, nici sodomitenii, nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici ocărâtorii, nici răpitorii, împărăția lui Dumnezeu nu o vor moşteni (I Corinteni 6, 9-10). Pentru că pe toți cei care stăruiesc în aceste păcate și în altele asemenea îi așteaptă o pierzare inevitabilă, înfricoșătoare, veșnică, fiindcă fără pocăință nu există mântuire.
Traducere: Catacombele Ortodoxiei
