Fiecare viata umana este un dar de la Dumnezeu (II)

„Fiecare viață umană este un dar de la Dumnezeu” (II)

Un interviu cu un catolic elveţian care a fost dezamăgit de credinţa sa şi a cochetat cu budismul, hinduismul şi alte învăţături orientale ,,la modă” şi care, în cele din urmă, s-a convertit la Ortodoxie

 

Partea I

Ce asemănări și diferențe vedeţi între Ortodoxie și alte religii ?

Ce unire are Hristos cu veliar ? (II Corinteni 6, 15) ! Dumnezeu Însuși, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, S-a întrupat – Dumnezeu adevărat şi om adevărat – pentru a mântui omenirea după căderea noastră, și El ne-a dat Trupul Său, Biserica, al cărei Cap este. El este Calea, Adevărul și Viața. Și poți trăi cu adevărat aceste trei realități, care alcătuiesc o singură realitate, doar în Biserică.

Dincolo de orice argument, în alte religii poți găsi forme exterioare de evlavie, misticism și exemple de credință care sunt demne de admirație și laudă. (Cât despre ereziile heterodoxe – cele ale papismului și ale diferitelor ramuri ale protestantismului – ele sunt denaturări ale adevărului, care adeseori arată în mod jalnic ca niște caricaturi ale adevărului sau chiar blasfemii.) În mod asemănător, puteți găsi în ele principii și reguli care vă mângâie intelectul, vă reglează comportamentul de zi cu zi în mod existențial, și introduc echilibrul în rutina zilnică.

Deși în religiile necreștine poți găsi înțelepciune, pace și compasiune, ele sunt doar înțelepciune, pace și compasiune relative – pretutindeni simți lipsă și chiar absență … Și, în primul rând, absența lui Hristos, căci numai plinătatea Lui poate umple toate – pământul, raiul și iadul.

De exemplu, dragostea pentru dușmanii tăi în creștinism este mai mult decât doar o directivă morală sau o poruncă. În cadrul oricărei învățături religioase se pot dezvolta ideile de compasiune față de aproapele sau de respingere a egoismului sau urii – dar toate acestea sunt doar norme morale sau standarde de conduită. În Ortodoxie, este o poruncă a lui Dumnezeu și o revelație a lui Hristos Însuși, pe care trebuie s-o cultivi neîncetat și să faci un efort, și care poate deveni realitate doar pentru că este o implicație a revelației dumnezeieşti, despre care s-a spus: Întăreşte Dumnezeu dragostea sa spre noi, că încă păcătoși fiind noi, Hristos pentru noi au murit (Romani 5, 8), și pentru că Dumnezeu ne dă harul Său.

În acelaşi mod se aplică iertării (care este inseparabil legată de iubirea față de dușmani): această caracteristică proprie creștinismului devine posibilă și reală numai pentru că Adevăratul Dumnezeu Viu este o Persoană. Doar o persoană poate ierta altă persoană, în timp ce un principiu sau o lege cosmică sunt incapabile să facă asta. Și această taină ne dezvăluie adevărata noastră fire – firea unei persoane, nu doar „un individ”, sau un simplu „set de parametri și impulsuri biologice”; firea unei făpturi vii care dobândește realitatea sa în plinătatea și identitatea ei în relația cu singurul Om Adevărat și Viu, care din dragostea Sa ne-a dat viață.

Bineînțeles, am putea discuta această temă timp de secole. Dar, pentru a recapitula consecinţele, este suficient să afirmăm că specificul revelației creștine, în comparație cu toate celelalte „religii”, este că are ca piatră de temelie taina persoanei.

Rămânând pe acest principiu, ar fi edificator să subliniem că „cunoașterea” sau gnoza (fundamentul și natura tuturor învățăturilor orientale și ideologiilor de bază care apar sub masca tuturor soiurilor de „spiritualităţi” și pretind că îşi au obârşia în cele mai vechi „mistere” ale trecutului – învățături filozofice sub egida unui „profesor”, teozofie, masonerie, neo-păgânism și alte tipuri de „tradiții primordiale” şi ezoterice, care toate sunt legate de „înțelepciunea elenă”), devine baza pentru o discordanţă a poziției „omului modern”. De fapt, este unul dintre cele mai rele paradoxuri, care te face să crezi în posibilitatea de a „câștiga libertatea” prin cunoașterea „dogmei secrete” – ascultând sâsâitul șarpelui din pomul cu același nume, spunând: Veţi fi ca nişte dumnezei (Facerea 3, 5) – care revine din nou în determinismul acelorași „legi cosmice” și puteri din văzduh de care Hristos a venit să ne elibereze.

Acest mit al gnozei este de fapt la fel de vechi ca șarpele însuși; „Cunoașterea” vă va aduce „libertate deplină” (chiar de la Creator !), şi omul va deveni propriul său stăpân. Printre alte nume, acest pom cu șarpele pe el, în multe învățături orientale poartă numele „kundalini”; o căţărare în acest pom va implica „inițierea” de către „duhuri secrete” și „iluminare”, adică dobândirea cunoaşterii absolute și ultime. Momeala satanei de astăzi este la fel de otrăvitoare ca în Grădina Edenului. Trebuie spus că „pomul cunoașterii binelui și răului” te introduce în două concepte care aparțin tărâmului ideilor abstracte și te conduce în lumea dualismului, în timp ce relațiile cu Dumnezeul Viu și Adevărul îți păstrează integritatea – tu rămâi legat atât cu lumea, cât și cu Cel care poate spune: Eu sunt cel ce sunt (Ieşirea 3, 14).

Cu toate acestea, după cum cunoașterea este bună, fiindcă ea este temelia revelației creștine, tot așa ignoranța este descrisă de mulți Părinți ai Bisericii drept „cauza tuturor viciilor”, „mama tuturor relelor”, „cea mai gravă dintre bolile mintale” și așa mai departe, deoarece, potrivit lui Hristos, aceasta este viața cea veșnică, ca să te cunoască pre tine unul adevăratul Dumnezeu și pre care ai trimis, pre Iisus Hristos (Ioan 17, 3). Aceste cuvinte înseamnă a cunoaște relațiile existente între om și Creatorul său, nu a te imagina independent de toate și propriul tău „dumnezeu”. Dar această cunoaștere poate fi dobândită doar prin tainele Bisericii și asceza personală și, așa cum spune pe bună dreptate arhimandritul Iustin Popovici, Cuvântul lui Dumnezeu cuprinde principiul dinamic și metafizic al cunoașterii.

Catedrala Înălțarea Sfintei Cruci din Geneva

Am putea reflecta la acest lucru cel puțin pentru a ne aminti cum omul apusean a fost condus de pofta nesănătoasă, nesățioasă de cunoaștere de-a lungul multor secole – de la „Renașterea” păgânismului până la „Iluminism” și pozitivism; aceasta a atins un asemenea grad încât chiar un adevăr absolut, indiscutabil, obișnuit, se reduce în mod inevitabil la următoarea expresie: „Este un fapt demonstrat științific”. Cu alte cuvinte, „adevărul”, „absolut și incontestabil”, reduce la o „impresie subiectivă” tot ceea ce este dezvăluit de Dumnezeu în revelaţie (deși știința își reconsideră în mod regulat propriile descoperiri și admite ea însăşi că obiectivitatea absolută nu există, că imparțialitatea depinde de poziția unui experimentator, dar aceasta este o cu totul altă poveste).

Haideţi să reamintim cititorilor că omul are nevoie în mod existențial de credință, credința în ceva sau cineva ca ultimul refugiu care îi permite să găsească un punct de referință. Astfel, așa-zisa „știință” îi oferă un avantaj favorabil prin furnizarea unui „adevăr” fals care este „gata de utilizare” și eliberându-l de nevoia de reflecție; adică un experiment personal, spre deosebire de revelația creștină, care cere viață ascetică de la fiecare dintre noi. Cu alte cuvinte, noi trebuie să ne schimbăm modul de viață, fără de care adevărul care ne este dat nu poate fi nici al nostru, nici real.

În Ortodoxie, revelația tainei mântuirii noastre ne este dată în forma teantropică – de Dumnezeu care a devenit om –, nu de un avatar de tip hindus sau monofizit în care un zeu doar ia o formă asemănătoare omului; nici prin „exercițiu spiritual” când cineva prin propriile strădanii atinge „iluminarea”, care îl eliberează de legile cosmice ale cauzei și efectului.

Realitatea adevărului creștin în sensul etimologic al cuvântului, și anume ceea ce este dincolo de vorbirea umană – ceea ce nu poate fi explicat și exprimat în mod adecvat cu cuvinte omeneşti –, este că Dumnezeu nu este un principiu cosmic (transpersonal și anonim), ci este un „Filantrop” (care iubeşte omenirea), că El este în esență prietenul omenirii, și că El S-a dovedit a fi Dumnezeu Adevărat și Om Adevărat (singurul Om Adevărat) care este iudeilor sminteală, iar elinilor nebunie (I Corinteni 1, 23). Această kenoză – micşorarea de sine şi smerirea de sine a Dumnezeului care S-a făcut Om – este absurdă pentru Creator, în timp ce asumarea trupului omenesc (care este ca o închisoare) și preaslăvirea lui prin Înviere este un nonsens pentru un duh care a fost „eliberat”.

Ortodoxia este viața dumnezeiască în care Hristos, Dumnezeul-Om, intră în Trupul Său, adică Biserica.

Nu există alt loc unde poţi găsi această viață.

Ortodoxia nu este o religie. Ortodoxia este viața dumnezeiască.

 

Ne puteți vorbi despre viața religioasă din Elveția ?

Există încă un nivel extrem de ridicat de toleranță religioasă în Elveția, și nu cred că am dreptul să spun mai multe despre asta. În ceea ce privește Ortodoxia, în ultimii 30 ani, prin mila lui Dumnezeu, au apărut câteva biserici noi pentru a sluji nevoilor imigranților și convertiților. Cu toate acestea, toți imigranții și convertiții sunt doar o mică minoritate și nu justifică deschiderea de noi biserici.

Dacă Geneva, Vevey, Berna, Zürich sau Mânăstirea Sfânta Treime din Dompierre au propriile biserici cu posibilitatea de a ţine slujbe regulate, alte locuri nu pot nici să țină slujbe regulate, nici să dobândească dreptul de proprietate asupra unui lăcaș de cult public și, prin urmare, trebuie să închirieze clădirile lor sau să se bucure de ospitalitatea unor parohii neortodoxe.

Este evident că în țările apusene precum Elveția, Ortodoxia este văzută ca o religie „străină” și ceva exotic. De exemplu, în Geneva (având în vedere faptul că Elveția este o confederație) sunt interzise evenimentele religioase publice, precum procesiunile sau tragerea clopotelor în noaptea Sfintelor Paști potrivit calendarului iulian. Una peste alta, pe fondul unei religiozități încă destul de restrânse în țările apusene secularizate precum Elveția, și pe fondul descreștinării crescânde a societăților europene moderne, Ortodoxia este tratată cu toleranță relativă, atâta timp cât nu este implicată în evenimentele politice curente …

 

Ne puteți vorbi despre biserica ortodoxă din Geneva unde slujiți acum ?

Biserica rusă Înălțarea Sfintei Cruci este prima biserică ortodoxă din Geneva, și este acolo prin harul lui Dumnezeu deja de 150 ani. Astfel, până în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea a jucat un rol unificator, cheie pentru credincioșii ortodocși și imigranții din diferite jurisdicții reprezentați la Geneva. În 1946, Patriarhia Moscovei a construit biserica în cinstea Nașterii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (în ciuda relațiilor încordate cu Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora la ​​acea vreme), şi la începutul anilor ’1970 a fost construită Biserica greacă Sfântul Apostol Pavel a Patriarhiei Constantinopolului. Apoi s-a continuat cu înființarea a două parohii românești.

Însă, astăzi, în ciuda utilizării slavonei bisericești ca limba liturgică majoră, biserica noastră își continuă misiunea sa de a primi nou-veniți străini de diferite naționalități alături de imigranți din Rusia, al căror număr crește de 20 ani. Viața noastră parohială este foarte activă (pentru copii și adulți laici deopotrivă, inclusiv organizarea de pelerinaje la locurile sfinte locale).

Sunt foarte îndatorat acestei biserici fiindcă m-a primit în Ortodoxie și îi sunt veșnic recunoscător Domnului pentru că mi-a dat ocazia de a sluji ca ipodiacon în ciuda nevredniciei mele. Mă rog ca El să trimită acestei biserici binecuvântările Sale îmbelşugate și în viitor.

 

Ce ați dori să le spuneți cititorilor noștri în încheiere ?

Ortodoxia este Biserica, darul cel mai de preț al lui Dumnezeu pentru omenire – o perlă neprețuită, o comoară ascunsă dăruită neamului omenesc ca să poată intra în Împărăție, adică viața veșnică, prin comuniunea cu Trupul lui Hristos și cunoaşterea lui Dumnezeu.

Sfinții pot dobândi aceasta deja în timpul vieții lor pe pământ; dar, oricum, această cunoaştere nemărginită şi revelaţie a lui Dumnezeu nu poate avea sfârşit, şi doar veşnicia poate fi măsura lor.

Dacă ar fi nevoie să se dovedească încă o dată că Ortodoxia este viața care începe prin Adevărata Viaţă, şi nu una dintre numeroasele învățături aparținând domeniului arheologiei, atunci Sfinții Părinți ne-ar instrui astăzi cu aceleași predici ca în primele veacuri ale creştinismului. Cuvintele Sfinţilor Părinți ai vremurilor noastre poartă aceeași mărturie ca și cuvintele predecesorilor lor; minunile continuă să aibă loc în zilele noastre exact aşa cum aveau loc în vremurile străvechi; şi secolul anterior, printre ceilalți mucenici şi mărturisitori, a zămislit sfinţi doctori şi stareţi, ,,nebuni pentru Hristos” şi făcători de minuni, care ne ajută neîncetat prin mijlocirile lor.

Din perspectiva vremurilor noastre, Biserica a fost supusă atacurilor specifice ale dușmanului în fiecare perioadă a vieții ei, iar astăzi Ortodoxia (care a fost întotdeauna ținta celui rău) se confruntă cu atacuri din lume implicite și neîncetate. Aceasta se petrece parțial prin forță, ca în desfășurarea celei mai mari baze militare americane din străinătate în Kosovo, care a devenit punctul culminant al demonizării Serbiei în timpul războiului de acolo, orchestrată nu numai de armate, ci și de mass-media occidentală (aceasta este tocmai ceea ce trăiesc acum creştinii ortodocşi din Ucraina). Războiul economic care are ca scop privarea Greciei de identitatea sa națională și folosirea ei doar pentru nevoile unei economii neo-liberale a fost orchestrat în acelaşi fel.

Lupta persistentă care vizează distrugerea valorilor organizațiilor ortodoxe sub masca „progresului”, „evoluției” și „occidentalizării/globalizării” este încă mai sofisticată și vicleană prin natură. În orice caz, fie că este violență văzută sau nevăzută, din vremuri imemoriale Ortodoxia a fost privită de Apus ca duşmanul său care trebuie distrus; nu este o coincidență că, în timpul războiului din fosta Iugoslavie, un politician de rang înalt din Austria a declarat deschis la Bruxelles: „Europa se termină acolo unde începe Ortodoxia”.

Cea mai insidioasă şi distrugătoare strategie se urmăreşte în sânul ierarhiei bisericeşti, prin cei despre care a fost scris în Scriptură: Piatra, care nu o au socotit ziditorii (Psalmi 117, 21), pentru a semăna (sub masca dezvoltării și deschiderii) idei și puncte de vedere care sunt incompatibile cu revelaţia.

Toți sfinții vremurilor noastre ne-au atras atenţia asupra acestui pericol și au condamnat cea mai primejdioasă „pan-erezie” – eșecul de a rămâne credincioși învățăturii Părinților pentru a urma ,,înțelepciunea acestei lumi” și „duhul veacului”.

Însă, omul modern, chiar creștin ortodox, crede că el este „mai dezvoltat” din punct de vedere duhovnicesc decât oamenii din epocile anterioare. În opinia sa, faptul că Sfinţii Marcu al Efesului, Cosma al Etoliei, Ignatie (Briancianinov), Serafim (Sobolev), Paisie din Muntele Athos, Gavriil de Georgia și mulți alții au descris ecumenismul ca fiind cea mai periculoasă erezie se trage din ,,viziunea lor prea îngustă” asupra Ortodoxiei; sau poate că acești oameni „nu erau îndeajuns de dezvoltați” din punct de vedere intelectual și social – pentru că noi am făcut un mare progres de atunci încoace, nu-i așa ?

Pentru a-și atinge obiectivul, tatăl minciunii se pretează la a denatura cele mai mari adevăruri. Ascunzându-se în spatele măștii „carității” și dragostei față de aproapele, el vrea ca Biserica „să fie deschisă”, cu alte cuvinte, să devină „relativistă” și să fie redusă la „una dintre confesiuni”. Cu toate acestea, Părinții Bisericii au fost unanimi în învățătura lor: noi trebuie să iubim păcătosul și să urâm păcatul. Haideţi să nu ne înșelăm: Iisus Hristos ieri şi astăzi același, și în veci (Evrei 13, 8), învățătura Lui este vie și nu are nimic de-a face cu arheologia, nici nu depinde de atmosfera secolului trecut. Adevărat, noi am trăit multă vreme în situația descrisă de Apostolul Pavel: Că va fi vreme când învăţătura cea sănătoasă nu o vor primi; ci după poftele lor îşi vor alege loruşi învăţători, gâdilându-i la urechi (II Timotei 4, 3).

Ortodoxia este o revelație că fiecare viață umană este un dar de la Dumnezeu. Ea este o taină dincolo de înțelegerea noastră, și răspunsul se găseşte în dragoste. Ea este o taină, şi nu un produs periculos al „evoluției” biologice darwiniste („care bâjbâie pe drumul său” neîncetat), care ne-a dus chipurile într-o călătorie foarte lungă de la protozoare unicelulare la maimuțe care au devenit aşa-zișii noștri „strămoși”; nici nu este o „soartă oarbă fără sens” care se îndreaptă spre sfârşitul ei (sfârșitul vieții umane) într-un ritm rapid, care nu este mai puţin absurdă în totala sa inexistență; nici nu este doar una dintr-un lung șir de renașteri (reîncarnări) – o idee „convenabilă” pentru a explica (și foarte primitiv) cauzele nenorocirilor și nedreptăților pe care le întâlnim în viața noastră în lume pe baza legilor mecanicii, îndepărtându-ne astfel mai mult de cauza reală.

Dumnezeu ne-a dat viață. Înseamnă că Atotputernicul ne-a dat fiecăruia dintre noi începutul nostru, nașterea din nefiinţă, şi această viață nu va avea sfârșit. Și, într-adevăr, noi vom avea nevoie de veșnicie pentru a-I aduce laudă şi mulţumire pentru acest dar neprețuit, nemăsurat.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate !

Traducere: Catacombele Ortodoxiei