Incotro se indreapta stiinta astazi (II)

Încotro se îndreaptă ştiinţa astăzi (II)

Episodul anterior

 

Scopul ştiinţei: restaurarea omului la suveranitatea şi puterea pe care el le avea la prima sa creaţie

Perspectiva ştiinţifică proclamă că singura cale solidă de a dobândi adevărul ne-matematic este prin deducţiile din mărturia simţurilor. Acest principiu – principiul empirismului – a fost proclamat pentru prima dată de Francis Bacon în Progresul învăţării (1605). El respinge mărturia surselor ne-empirice – de exemplu, Dumnezeu sau intuiţia sau aşa-numitele ,,idei înnăscute”. Procesul invers – cu alte cuvinte, deducţiile despre Dumnezeu şi alte realităţi ne-empirice din mărturia simţurilor – a fost admis de empiriştii timpurii, dar respins de către cei mai mulţi dintre cei târzii[1].

Astfel, în timp, empirismul a devenit nu numai un principiu metodologic sau epistemologic, ci şi un principiu ontologic, principiul, şi anume, că realitatea nu numai că este cel mai bine descoperită prin mijloace empirice, ci şi este exclusiv ceea ce poate fi investigat prin mijloace empirice, iar realitatea ne-empirică nu există pur şi simplu.

Spre deosebire de acest punct de vedere, credinţa creştină nu face nici o scindare radicală între adevărul empiric şi cel ne-empiric, acceptând mărturia simţurilor cu privire la existenţa şi lucrarea lui Dumnezeu şi mărturia lui Dumnezeu Însuşi cu privire la natura evenimentelor percepute empiric.

Potrivit cu această diferenţă între tipurile de adevăr pe care le caută, există o diferenţă în duh între ştiinţă (în forma sa materialistă, mai ,,avansată”) şi credinţă. Duhul adevăratei religii este duhul celui smerit care primeşte adevărul prin revelaţie de la Dumnezeu; el nu exclude căutarea activă a adevărului, dar recunoaşte că nu va reuşi niciodată în această căutare dacă Dumnezeu nu-l va dezvălui. Fiindcă înţelepciunea umblă împrejur căutând pre cei vrednici de ea şi în căi se arată lor cu bun har şi întru tot cugetul îi întâmpină pre ei (Înţelepciunea lui Solomon 6, 16). Pe de altă parte, ştiinţa este încrezătoare în cel mai înalt grad în propriile puteri …

 

Francis Bacon (1561-1626), filozof, om de ştiinţă, jurist, orator şi autor englez

 

Mai mult decât atât, există un duh faustian în ştiinţă, mai degrabă o luptă pentru putere asupra naturii, decât simplă cunoaştere a ei, care este incompatibilă cu adevăratul duh religios. Astfel Bacon credea că ,,cunoaşterea pură a naturii şi universalităţii” va conduce la putere – ,,cunoaşterea este putere”, în faimoasa sa frază – şi la ,,influenţarea tuturor lucrurilor posibile”[2]. Acest fapt este încă mai adevărat despre oamenii de ştiinţă moderni, care nu pun nici o limită puterilor ştiinţei.

Bacon compara ştiinţa cu cunoaşterea pe care Adam o avea înainte de cădere – ,,cunoaşterea pură a naturii şi universalităţii, o cunoaştere prin lumina de la care omul a dat nume altor fiinţe în rai, deoarece ele au fost aduse la el”[3]. ,,Această lumină, în chiar ascensiunea ei, ar trebui să atingă şi să lumineze toate regiunile de hotar care delimitează cercul actualei noastre cunoaşteri; şi aşa, răspândindu-se tot mai departe ar trebui curând să dezvăluie şi să lase să se vadă tot ceea ce este mai ascuns şi tainic în lume”[4]. ,,Dumnezeu a interzis – scria el – ca noi să emitem un vis al propriei imaginaţii pentru un model al lumii: mai curând El ne poate da nouă în mod graţios să scriem o apocalipsă sau o viziune adevărată a paşilor Creatorului imprimaţi pe făpturile Sale”[5].

Aşa cum scrie J.M. Roberts, Bacon ,,pare să fi fost un vizionar, zărind nu atât de mult ceea ce ştiinţa va descoperi, cât ceea ce va deveni: o credinţă. ‘Adevăratul şi legitimul scop al ştiinţelor – scria el – este ca viaţa umană să fie îmbogăţită prin noi descoperiri şi puteri’. Prin ele ar putea fi dobândită ‘o restaurare şi reînvigorare (în mare parte) a omului la suveranitatea şi puterea … pe care el le avea la prima sa creaţie’. Acest scop era ambiţios într-adevăr – nimic mai mult decât răscumpărarea omenirii prin cercetare organizată; el era aici, de asemenea, o figură profetică, precursor al societăţilor şi institutelor ştiinţifice de mai târziu”[6].

Această luptă pentru putere prin smulgerea secretelor naturii indică o înrudire între ştiinţă şi magie, dacă nu în metodele lor, în orice caz în scopurile lor. Şi deşi critica cu umor a lui Erasmus a oamenilor de ştiinţă de la începutul secolului al XV-lea nu poate fi aplicată succesorilor lor de la începutul secolului al XXI-lea fără rezerve, el a indicat fără greşeală un duh comun al ştiinţei tuturor veacurilor şi magiei:

,,Lângă aceştia păşesc oamenii de ştiinţă, respectaţi pentru bărbile lor şi blana de pe veşmintele lor, care învaţă că doar ei sunt înţelepţi în timp ce restul oamenilor muritori pleacă precum umbrele. Cât de plăcut dau în mintea copiilor, cu adevărat, în timp ce ei construiesc nenumăratele lor lumi, şi măsoară soarele, luna, stelele şi sferele ca şi cu degetul mare şi linia. Ei atribuie cauze pentru fulgere, vânturi, eclipse şi alte lucruri inexplicabile, neezitând niciodată deloc, ca şi cum ei ar fi la curent cu secretele naturii, inventatori ai lucrurilor, sau ca şi cum ei ne-au vizitat de curând din sfatul zeilor. Însă între timp natura râde maiestuos de ei şi de ipotezele lor.

Pentru a dovedi că ei au inteligenţa bună a nimicului, acesta este un argument suficient: ei nu pot explica niciodată de ce se contrazic unii pe alţii pe orice subiect. Astfel necunoscând nimic în general, ei declară că cunosc toate lucrurile în particular; deşi sunt ignoranţi chiar despre ei înşişi, şi din când în când nu văd şanţul sau piatra care se află de-a curmezişul drumului lor, deoarece mulţi dintre ei sunt cu ochii împăienjeniţi sau neatenţi; ei proclamă că percep idei, universalii, forme fără materie, substanţe primare, esenţe – lucruri atât de subţiri, mă tem, că Lynceus însuşi nu le-ar putea vedea. Ei dispreţuiesc în mod special mulţimea vulgară când prezintă triunghiurile, dreptunghiurile, cercurile şi figurile matematice de tot felul ale lor, le aşază una peste cealaltă, le întreţes într-un labirint, apoi le desfăşoară – şi totul pentru a-i arunca pe cei neiniţiaţi în întuneric. Din frăţietatea lor nu lipsesc cei care prezic evenimentele viitoare consultând stelele, şi promit minuni încă mai magice; şi aceşti oameni de ştiinţă norocoşi găsesc oameni care-i cred”[7].

 

Desiderius Erasmus (1466-1536), teolog şi erudit olandez, unul din cei mai însemnaţi umanişti din perioada Renaşterii şi Reformei

 

C.S. Lewis scrie: ,,Există ceva care uneşte magia şi ştiinţa aplicată în timp ce le desparte pe ambele de înţelepciunea veacurilor timpurii. Pentru oamenii înţelepţi din vechime, problema cardinală a fost cum să armonizeze sufletul cu realitatea, şi soluţia a fost cunoaşterea, auto-disciplina şi virtutea. Pentru magie şi ştiinţa aplicată deopotrivă, problema este cum să subjuge realitatea dorinţelor oamenilor: soluţia este o tehnică; şi ambele, în practica acestei tehnici, sunt gata să facă lucruri socotite până în zilele noastre ca fiind respingătoare şi necuvioase – precum dezgroparea şi mutilarea morţilor”[8].

Părintele Serafim Rose scrie: ,,Ştiinţa modernă s-a născut [în Renaştere] din experimentele alchimiştilor platonici, astrologilor şi magicienilor. Duhul fundamental al noii perspective ştiinţifice era duhul faustianismului, duhul magiei, care este păstrat ca o subtilitate clară a ştiinţei contemporane. În realitate, descoperirea energiei atomice i-ar fi încântat foarte mult pe alchimiştii Renaşterii: ei au căutat exact o astfel de putere. Scopul ştiinţei moderne este puterea asupra naturii. Descartes, care a formulat perspectiva ştiinţifică mecanicistă, a spus că omul avea să devină stăpânul şi posesorul naturii. Ar trebui notat că aceasta este o credinţă religioasă care ia locul credinţei creştine[9].

Pe de altă parte, credinţa nu caută putere asupra naturii, ci supunere faţă de Dumnezeu. Ea nu se bizuie pe nici o altă autoritate fundamentală decât pe Cuvântul lui Dumnezeu Însuşi aşa cum a fost transmis fie direct unui individ, fie colectiv Bisericii, stâlp şi întărire a adevărului (I Timotei 3, 15), care păstrează şi cultivă revelaţiile individuale.

 

Adevărul ştiinţific este failibil …

Ştiinţa este în principiu failibilă, nu numai deoarece oamenii de ştiinţă sunt fiinţe umane căzute, ci şi deoarece singurul mod în care ei progresează în munca lor este prin a arăta că munca oamenilor de ştiinţă dinaintea lor este failibilă. Ei nu adaugă pur şi simplu la lucrarea oamenilor de ştiinţă anteriori, descoperind fapte care au fost ascunse de predecesorii lor: ei încearcă în mod activ şi demonstrează netemeinicia ipotezelor care domnesc în mod curent. Nici o ipoteză nu se poate dovedi vreodată dincolo de orice îndoială, şi ştiinţa avansează prin aplicarea sistematică a îndoielii la ceea ce se cred a fi puncte slabe în structura sa ipotetică. Acest lucru a fost înţeles deja de John Donne, care spunea: ,,Noua filozofie [ştiinţa] cheamă pe toţi la îndoială”[10]. Iar în secolul XX a fost confirmat de Karl Popper, Thomas Kuhn şi alţii: faptul de a fi verificabil este echivalent cu a demonstra netemeinicia.

Acesta este un paradox, dacă a existat vreodată unul: că adevărul este adevăr doar dacă, în principiu, se poate dovedi că nu este adevărat ! Şi totuşi aceasta este însăşi temelia metodei ştiinţifice şi perspectivei ştiinţifice ! Desigur, oamenii de ştiinţă încearcă şi atenuează intensitatea acestui paradox: chiar dacă noi nu putem fi siguri cu privire la adevărul oricărei ipoteze ştiinţifice, spun ei, noi putem fi siguri că ipotezele noastre actuale sunt mai aproape de adevăr decât cele ale predecesorilor noştri. Şi dovada acestui fapt este că ştiinţa lucrează: ştiinţa noastră este mai adevărată decât cea a lui Aristotel deoarece noi putem zbura pe lună şi putem face să explodeze bombe atomice, pe când el nu a putut.

Şi încă paradoxul nu este atât de uşor respins, nici efectele distrugătoare ale perspectivei ştiinţifice nu sunt atât de uşor scuzate. Prin ‘distrugător’ nu se înţeleg efectele în mod evident distrugătoare ale bombelor atomice, sau ale poluării atmosferei cauzată de zborurile în spaţiu, emisiile de gaze etc. Ştiinţa se poate apăra singură împotriva acuzaţiei de acest tip de putere de distrugere susţinând, cu o plauzibilitate mai mare sau mai mică, că nu este răspunzătoare pentru întrebuinţarea care este dată descoperirilor ei. Cunoaşterea este bună în sine, sau cel puţin nu este rea: utilizarea dată cunoaşterii de oameni iresponsabili este rea.

Însă mult mai serioasă [decât aceasta] şi fundamentală este acuzaţia că principiul îndoielii sistematice şi universale care stă la baza perspectivei ştiinţifice moderne este pur şi simplu fals, că există anumite adevăruri foarte importante de care noi putem fi cu totul siguri, de care noi nu putem şi nu trebuie să ne îndoim, şi că întronizarea perspectivei ştiinţifice în inima omului face în realitate cu neputinţă pentru om a dobândi aceste adevăruri.

Credinţa este opusul îndoielii; ea este definită de apostol ca dovedirea lucrurilor celor nevăzute (Evrei 11, 1). Îndoiala nu are loc înlăuntrul adevăratei religii, ci doar când cineva este încă în afara ei, în procesul căutării ei, când diferite sisteme religioase sunt abordate ca posibile adevăruri, cu alte cuvinte, ca ipoteze. Aderând la adevărata religie prin credinţă, omul înaintează, nu supunând credinţa sa îndoielii, ci aprofundând acea credinţă, prin cufundarea încă mai profundă în adevărurile neîndoielnice ale religiei.

 

[1] Tranziţia de la empirismul timpuriu la cel târziu este marcată de scrierea lui David Hume, Dialoguri privind religia naturală (1747), în care el scrie: ,,În timp ce noi demonstrăm din cursul naturii şi deducem o cauză inteligentă particulară care la început a dat şi păstrează încă ordinea în univers, noi îmbrăţişăm un principiu care este totuşi nesigur şi nefolositor. Este nesigur deoarece subiectul se află cu totul dincolo de experienţa umană. Este nefolositor deoarece … noi nu putem niciodată să stabilim pe această bază vreun principiu de conduită şi comportament”.

[2] Francis Bacon, Noua Atlantis (New Atlantis); a se vedea Roy Porter, Iluminismul (The Enlightenment), Londra: Macmillan, 1990, p. 17.

[3] Francis Bacon, Progresul învăţării, cartea I, 1, 3.

[4] Francis Bacon, Interpretarea naturii  of Nature, proemium.

[5] Francis Bacon, Marea restaurare, ,,Planul lucrării”.

[6] J.M. Roberts, Triumful Vestului (The Triumph of the West), Londra, Phoenix Press, 1985, p. 160.

[7] Desiderius Erasmus, ,,Lauda prostiei” (The Praise of Folly), în George Charles, 500 ani de revoluţie: radicalii europeni de la Hus la Lenin (500 Years of Revolution: European Radicals from Hus to Lenin), Chicago: Charles H. Kerr Co., 1998, p. 38.

[8] C.S. Lewis, citat de părintele Serafim Johnson, ,,O familie cu judecată sănătoasă într-o lume nebună”.

[9] Ieromonah Serafim Rose, în monah Damaschin Christensen, Nu din această lume: viaţa şi învăţăturile părintelui Serafim Rose (Not of this World: The Life and Teachings of Fr. Seraphim Rose), Forestville, CA: Fundaţia Părintele Serafim Rose, 1993, p. 594.

[10] John Donne, ,,Prima aniversare” (The First Anniversarie) (1611), citat în Roy Porter, Iluminismul (The Enlightenment), Londra: Macmillan, 1990, p. 130.

Din aceeasi categorie...