Despre site
 
Bine aţi venit pe acest site, unde puteţi găsi revista Catacombele Ortodoxiei a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, tipărită de Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti cu binecuvântarea P.S. Flavian Ilfoveanul.
 
Primul număr al revistei a apărut în aprilie 1999. Ea s-a născut, în principal, din dorinţa de a vorbi credincioşilor români despre ecumenism şi roadele apostaziei de la Ortodoxie, tratând, de asemenea, subiecte de actualitate precum clonarea, eutanasia, renaşterea păgânismului în societatea contemporană etc.
 

 

--------------------

 

Teme principale in site
 

Chestiunea calendarului

Teme - Chestiunea calendarului

 

Eutanasie. Donare de organe

Stiri 78 2

 

Creştinism şi islamism

Cugetari 71 2

 

Homosexualitatea în lume

Dogma 45-1

 

--------------------

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Eusebiu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi

 

§. 199. Misiunile protestante şi activitatea lor internă şi externă sau propagarea credinţei şi moralei creştine între coreligionari şi răspândirea religiei creştine în sens protestant între cei de altă credinţă

Precum în Biserica Romano-Catolică mai ales ordinele religioase de ambele sexe se silesc prin misiune zeloasă a propaga creştinismul romano-catolic nu numai între cei de altă credinţă ci şi între coreligionarii săi proprii şi nu mai puţin şi între laici sunt numeroase societăţi, pentru a susţine această misiune şi pentru diferite scopuri pioase şi filantropice: tot astfel şi între protestanţi, deşi ei n-au ordine nici de bărbaţi nici de femei, nu lipseşte asemenea propagandă în favoarea creştinismului protestant şi nici societăţi foarte active pentru a propaga pietatea şi moralitatea în sensul Bisericii lor şi pentru a răspândi credinţa protestantă în alte ţări. Asociaţiile şi societăţile cu acest scop sau cum le zic ei, pentru misiunea internă şi externă, au luat la ei în secolul XIX un mare avânt.

Din ultimele decenii ale secolului XVIII în toate ţările protestante s-au înfiinţat asociaţii pentru propagarea credinţei şi pietăţii creştine în general, societăţi de salvare pentru copii lepădaţi, pentru femei căzute, pentru oameni fără sprijin, pentru cei liberaţi din închisori, apoi căminuri pentru ucenici de meserii călători, colonii de lucru pentru cerşetori vagabonzi, aşezăminte de binefacere mai ales pentru a îngriji de săraci şi de bolnavi, societăţi pentru a întări tinerimea în pietate şi moralitate, institute cu scop de a răspândi credinţa creştină în sens protestant atât între creştinii de toate confesiunile, cât şi între iudei, mahomedani şi păgâni prin predicatori şi prin cărţi edificatoare, ce provin mai ales de la societăţi creştine de propagandă, de la societăţi biblice şi de tractate, cum şi de la asociaţii pentru imprimerie ş.a..

După activitatea lor asociaţiile pentru propagarea creştinismului se împart conform uzului de vorbire la protestanţi, cum am zis, în misiune internă şi externă. Cea dintâi tinde a întări credinţa creştină între coreligionarii ei proprii, cea din urmă, a propaga creştinismul protestant între heterodocşi.

 

A. Propaganda internă şi externă în comun

Pentru scopul comun al misiunii interne şi externe s-au format mai întâi societăţi biblice. Prima societate biblică mare este cea ,,Britanică şi pentru străinătate”, întemeiată în Londra la 1804 cu scop de a răspândi Biblia în traducere populară cât se poate mai ieftin şi între toţi creştinii. Această societate biblică din Londra dobândi sute de filiale[1]. Dar s-au format şi societăţi biblice nouă independente de cea din Londra, aşa una în Berlin la 1814, una în New York la 1817. Societăţile biblice îngrijesc a se traduce şi imprima Biblia în cât mai multe limbi străine şi vând aceste Biblii de tot ieftin. În secolul XIX ele au răspândit în popor ca 150 milioane exemplare de Biblii, respectiv de Noul Testament, în peste 400 (418) limbi.

Dar aceste traduceri şi ediţii de Biblii sunt făcute adeseori de oameni fără cunoştinţele necesare şi totdeauna în sens mai mult sau mai puţin protestant; de aceea nu numai Biserica Romano-Catolică, ci şi Biserica Ortodoxă au interzis aceste traduceri pentru respectivii lor credincioşi, după ce la început Biserica Ortodoxă a Rusiei (1813-1826) şi Biserica Ortodoxă din Turcia şi Grecia (1810-1836) le tolerase, ba chiar le recomandase. Dar ele, chiar şi unde au fost oprite şi tocmai pentru că au fost oprite, au adus mult folos, căci acum se luară măsuri a se imprima ediţii proprii ale Bibliei, care să înlocuiască în mod liniştitor ediţiile ei cele protestante.

 

B. Propaganda internă

Aşezăminte celebre pentru misiunea internă a protestanţilor în Germania şi chiar în alte ţări sunt mai ales de la 1836 aşa numitele institute de diaconese; în acestea, ca şi în mai multe ordine de maici romano-catolice, se pregătesc femei spre a îngriji de săraci şi bolnavi, spre a educa copii orfani, precum şi a îndrepta fete şi femei demoralizate şi căzute. Institut celebru de salvare cu diverse institute laterale este de la 1833 cel aşa zis ,,Casa Aspră” (,,Das Rauhe Haus”, numele propriu al ei este ,,Ruges Haus”, casa lui Ruge, dar s-a numit mai de preferinţă ,,Das Rauhe Haus” ca expresie populară). Ea se află aproape de Hamburg şi fu fundată de Wichern († 1881), teolog practic cu mari merite pentru misiunea internă. Casa Aspră a dobândit multe filiale şi case simile în Germania şi în alte ţări. Ea are de scop a practica caritatea creştină prin educaţia şi îndreptarea persoanelor lăsate în părăsire, cum şi prin îngrijirea de săraci şi bolnavi.

Ordinul Ioaniţilor protestanţi din Prusia de asemenea este consfinţit îngrijirii de bolnavi. El fu fundat la 1512 în locul ordinului Ioaniţilor romano-catolici, secularizat în Germania; noul ordin a fost mai întâi simplu ordin onorific de cavaleri, iară de la 1852 s-a transformat în ordin activ cu chemarea de a îngriji bolnavi; el şi-a câştigat merite prin înfiinţarea de spitale şi prin îngrijirea de răniţi în război.

De la 1849 se ţine în Germania în fiecare an un congres pentru misiunea internă.

 

C. Propaganda externă

Tot astfel de măreaţă este şi misiunea externă a protestanţilor între păgâni. Ea s-a silit a face prozeliţi şi între mahomedani, iudei şi creştini de răsărit.

 

a. Între păgâni

Schleiermacher (1834) a deşteptat în Germania deosebit interes pentru propaganda între păgâni. Activitatea protestanţilor în secolul XIX şi în cel prezent în această privinţă este considerabilă. Aceasta se vede din faptul că pentru misiunea externă sunt mai mult de 100 societăţi, dintre care 55 în Britannia Mare şi în America de Nord şi 41 pe continentul Europei şi că aceste societăţi încasează în prezent anual în cifră rotundă 65 milioane mărci; ele întreţin singure ca 6.000 misionari europeni şi americani şi chiar misionare şi ca 5.000 preoţi naţionali din mijlocul celor convertiţi.

Dar misiunea merge greu. Aceasta se poate vedea dacă considerăm că din 1.010 milioane de necreştini existenţi faţă de 545 milioane de creştini, protestanţii cu toate ostenelile şi cheltuielile şi cu un zel ce sfidează chiar martiriul, în tot secolul XIX n-au făcut mai mult de 4 milioane convertiţi, iară până azi (1910) nu mai mult de 4 ½ milioane (pe lângă ca la 7 ½ milioane negri şi 1 milion indieni convertiţi în America de Nord). Din acest număr total, 1 ½ milion sunt din Asia (adică ca 300.000 în India şi 350.000 în Arhipelagul Indic, ca 180.000 în China şi Coreea, ca vreo 50.000 în Japonia), peste 1 milion sunt din Africa (adică ca 145.000 în Africa de Vest, cam 500.000 în Africa de Sud, ca 25.000 în Africa Orientală şi ca 300.000 în Madagascar), cam 1.150.000 sunt din America (adică ca 18.000 în Groenlanda, ca 115.000 în Canada şi Statele Unite, ca 800.000 în India de Vest, plecând de la Honduras, colonie britanică în America Centrală şi de la Guyana, colonie britanică şi olandeză în America Centrală şi ca 215.000 în America Centrală şi Sudică), în sfârşit peste 300.000 sunt din insulele mării Australiei[2].

Dar, după cum arată cel puţin câteva statistici de misiuni, nici romano-catolicii n-au făcut mai multe convertiri, pe când, negreşit după indicaţiile altor statistici de misiuni, ei vor fi făcut un număr cu mult mai mare, adică la vreo 7 milioane de convertiţi (§. 194. a.I). Totuşi societăţile de propagandă ale protestanţilor au şi meritul că ele au stimulat cele dintâi guvernele europene şi americane de a aboli sclavia. Decretul pentru aceasta fu dat mai întâi de Anglia, mai ales în urma strălucitelor discursuri ţinute în parlament de Wilberforce († 1833), membru distins al societăţilor de propagandă şi al celor biblice, chiar în anul morţii sale; exemplul Angliei îl urmară şi celelalte state europene şi după ele la 1864, Statele Unite, în sfârşit de la 1871 şi Mexicul şi statele romanice din America Centrală şi Sudică, aşa că acum sclavia se poate considera cu totul abolită şi înlăturată dintre creştini.

Apoi de la 1885 puterile europene şi Statele Unite începură a se pune de acord şi a se sili spre a reprima şi comerţul de sclavi din Africa. La acordul şi silinţele lor aderară mai târziu (1889) şi Persia, Sultanul de Zanzibar şi statul Kongo. Pe această bază şi din partea romano-catolicilor la 1888 Papa Leon XIII putu invita creştinătatea să înceteze vânătoarea de sclavi şi comerţul cu sclavi din Africa; în capul mişcării păşi la 1889-1890 cu apelul unui predicator de cruciadă cardinalul Lavigerie († 1892), arhiepiscop Algeriei şi primat al Africii, atunci căpetenia misiunii romano-catolice din Africa. Apoi la 1890 toate puterile menţionate mai sus au adoptat un comun act contra sclaviei (actul general este din 2 iulie 1890).

Pe lângă Bisericile luterane, reformate, anglicane şi presbiteriene au participat la propagandă cu o vie activitate şi Bisericile protestante schismatice ale hernhutenilor, metodiştilor, baptiştilor şi independenţilor.

Societăţile de propagandă sunt sau numai ale unei confesiuni protestante, sau şi ale mai multora. Astfel de societăţi există în Britannia Mare, America de Nord, Germania, Scandinavia, în Elveţia şi Ţările de Jos, precum şi între calvinii din Francia şi luteranii din Rusia.

Aceste societăţi au fost active între păgânii de pe toate continentele. În Europa misionari scandinavi au convertit complet Laplanda Suedo-Norvegică. În America de asemenea hernnhutenii în partea cea mai mare au convertit complet Groenlanda. Apoi mai toate societăţile de propagandă ale protestanţilor s-au silit a trimite misionari în coloniile engleze, olandeze şi scandinave din America şi între negrii şi indienii din Statele Unite, iar în America de Sud, mai cu seamă de la 1850, în Patagonia sălbatică, ce până la 1881 nu era supusă nici unui stat, de atunci însă fu sub dominaţia Republicii Argentina, dar aici propaganda avu mai mult martiri decât succes.

În Africa propaganda protestanţilor începu de la sud, mai cu seamă din Ţara Capului (Kapland), unde era dominantă mai întâi Olanda, apoi de la 1806, iar definitiv de la 1814, Englitera; de acolo aceste puteri au trimis misionari la păgânii de pe teritoriile vecine şi au înfiinţat pe aceste teritorii staţiuni de propagandă.

În genere pe lângă Biserica reformată a Olandei, mai ales bisericile şi sectele britanice din Europa şi America de Nord au lucrat pentru propagandă în Africa şi au înfiinţat în ea staţiuni de propagandă, între care şi staţiuni ale propagandei între negri civilizaţi din Sierra Leone, colonie de negri şi din Monrovia sau Liberia, republica negrilor, întemeiată de America de Nord. Totuşi cu misionarii olandezi şi britanici din Africa s-au asociat îndată şi herrnhuteni spre a propaga mai cu seamă la hotentoţii din Kapland, apoi de la 1844, misionari ai bisericii germane şi elveţiene, în Africa Orientală, de la 1885 în regiunea Camerun, precum şi în Africa de Sud-Vest.

Însă misiunea protestantă din Africa şi mai cu seamă cea a presbiterienilor englezi avu succesul principal în Madagascar. Ea reuşi acolo a converti la 1818 pe regele indigen Radama I, şi a propagat sub protecţia lui creştinismul; dar după moartea lui Radama I regina Ranavalona I începu la 1835 o persecuţie sângeroasă contra misionarilor şi contra indigenilor convertiţi; persecuţia continuă până la moartea ei în 1861; după aceea creştinismul nu numai dobândi libertate din nou, ci la 1869 fu îmbrăţişat chiar de regina Ranavalona II, care declară creştinismul, în particular cel puritan, religie de stat.

Misionari romano-catolici, care sub scutul Franciei încă din secolul XVII propagase în Madagascar, deşi atunci rezultatul final a fost nefavorabil, în secolul XIX tot sub scutul Franciei s-au dus şi ei acolo curând după misionarii protestanţi (1832) şi au făcut acestora în Madagascar o concurenţă cu atât mai mare, cu cât crescu influenţa Franciei în Madagascar, care de la 1896 deveni posesiune franceză. Ei evaluează turma lor în prezent ca la 80.000 convertiţi (alţii zic numai 10.000), pe când protestanţii au la 300.000 prozeliţi, populaţia totală fiind cum se crede de 3 ½ milioane.

Din contră în Africa proprie nici propaganda protestanţilor, pe care au pregătit-o de la 1850-1877 Livingstone († 1873), misionar şi explorator al Africii şi Stanley (pron. Stenly † 1904) şi care la 1877 intră în lucrare, nici propaganda romano-catolică, ce de la 1879 concura cu cea protestantă, la început n-au reuşit a face prozeliţi în Ugandu, stat din Africa Centrală cu o populaţie de 300.000-500.000, pe lângă regele Mtesa (1860-1884) şi fiii săi; iară la 1888, guvernul Ugandei, mai înainte păgân, se făcu mahomedan, după ce extermină cu vărsare de sânge micul număr de creştini; de la 1889, creştinismul tot ieşi victorios şi după o nouă luptă între catolici şi protestanţi, de astă dată chiar sângeroasă, la 1892 protestanţii prin mediaţia Engliterei dobândiră predominarea şi de la 1896 Englitera îşi asumă protectoratul.

În Asia propaganda protestantă are centrul în India şi în Arhipelagul Indic. Aici toţi misionarii protestanţi sunt activi deopotrivă; dar propaganda între păgânii locali merge greu mai cu seamă din cauza mahomedanilor, care fac agitaţii anticreştine, precum şi din cauza altor împrejurări particulare. De pe la 1830 s-a format în India şi secta Brahma-Samadsch sau Brahmo-Samaj (adică Comunitatea închinătorilor lui Dumnezeu), sectă indigenă semi-creştină şi semi-brahmană, întemeiată de indianul Ram-Mahum-Roy (1833) şi la 1860 reformată de indianul Heşub-Chunde-Sen (pron. Heşab-Ceander-Sen, † 1884).

În China, protestanţii începură propaganda în secolul XIX din primele decenii ale secolului. Cel mai celebru misionar protestant în acest imperiu este de la 1826 Gutzlaff († 1850), un german; acesta a organizat o propagandă foarte zeloasă, dar n-a avut vreun rezultat durabil; chiar rezultatele mai recente ale protestanţilor aici sunt mult inferioare celor obţinute de romano-catolici, având maximum ca 180.000 convertiţi faţă de ½ milion prozeliţi romano-catolici sau faţă de peste 1.200.000 după alţii. Iar în revoluţia boxerilor de la 1900, dirijată contra străinilor, au fost şi un mare număr de martiri protestanţi; ca atari au murit atunci 135 misionari şi 35.000 chinezi.

De altă parte, pe la jumătatea secolului XIX în urma propagandei active a protestanţilor se păru că creştinismul a aflat subit chiar între chinezi un ereziarh creştin nu numai zelos, ci şi fanatic. Acesta fu Siu (Hung-Siu-Tseuen), învăţător chinez de şcoală primară; el încă de la 1833 cunoscu misionari protestanţi şi scrieri creştine de ale lor, iară la 1837 fiind greu bolnav avu viziuni de caracter religios-creştin, la 1843 se devotă cu totul studiului religiei creştine şi la 1844 începu a forma între chinezi o sectă creştină după sistemul său doctrinal, după ce împreună cu un adept al său se botezase reciproc. El profesa un arianism fantastic, combinat cu credinţe şi moravuri naţionale chineze, practica pe lângă botez şi jertfe sângeroase şi nesângeroase, permitea poligamia şi serba sâmbăta.

Siu şi aderenţii lui au răspândit apoi în sudul Chinei această sectă nouă, pe care o numiră ,,Comunitatea închinătorilor lui Dumnezeu”. Când s-au înmulţit, ei începură nu numai a distruge cultul idolatru al chinezilor, ori pe unde treceau, ci de la 1850 organizară şi o revoltă în formă, spre a nimici idolatria, a răspândi creştinismul, cum îl înţelegeau ei, a răsturna dinastia domnitoare Mandgiu-Tsing şi a funda o dinastie Taiping, adică dinastia păcii universale. Mişcarea aşa zişilor Taiping (1850-1865) ajunge curând foarte puternică, reuşi în scurt timp a cuceri jumătate de China, inclusiv la 1853 Nanching, vechea capitală sudică, unde Siu luă reşedinţa ca împărat, pe când împăratul din dinastia Tsing avea continuu reşedinţa în Peking, capitala nordică.

Acum Siu dădu ordin în tot imperiul său a distruge idolatria şi a converti pe locuitori la secta creştină a lui. Misionarii protestanţi, văzând acest succes, încercară a intra în relaţii cu Siu şi cu guvernul său spre a propaga în imperiul Taiping un creştinism curat protestant. Însă înainte de a obţine vreun rezultat, la care, fiind dat caracterul orgolios, fanatic şi violent al lui Siu, cu greu se puteau aştepta, Englitera şi Francia se aliară cu dinastia Mangiu şi începură cu Taiping un război, a cărui rezultat fu recucerirea imperiului Taiping şi moartea lui Siu la 1864. El s-a retras în capitala lui şi se otrăvi în palatul său, căruia-i dete foc.

Englitera şi Francia făcură cauză comună cu dinastia păgână din cauză că Siu nu voia nici cu un preţ a admite comerţul cu opium al englezilor ca import al unui mijloc de beţie, ce ruina poporul sufleteşte şi trupeşte şi pentru că a distrus misiunile romano-catolice, ce erau sub protecţia Franciei, deoarece el declara ca idolatrie şi venerarea sfinţilor şi icoanelor. Astfel fu distrus de la 1864-1865 acest creştinism sectar şi naţional chinez, cum fusese el întemeiat în imperiul Taiping, căci supuşii acestui imperiu revenind sub dinastia Mandgiu se cufundară apoi din nou în păgânism.

În Japonia protestanţii începură a propaga încă din 1871 şi 1873, când persecuţia contra creştinilor încetase cu totul, iar mai vârtos din 1876, când aici domnea deja libertatea cultelor complet, şi până acum ei au avut încă mai mult succes decât romano-catolicii, adică ca 75.000 convertiţi faţă de 65.000 prozeliţi romano-catolici, precum şi mari simpatii[3].

În Coreea de asemenea propagau de la 1884 presbiterieni şi metodişti episcopali din America de Nord; ei încă de la 1907 aveau acolo ca 40.000 prozeliţi.

În Australia, mai precis în insulile Australiei, a căror autohtoni, mai ales cei din insulele Hawaii sau Sandwich se numesc Kanachi, de asemenea propagară misionari din mai toate societăţile de propagandă protestante, însă nu fără a muri unii martiri, ca cei din insulele Hebride nouă la 1839, dar ei şi aici intrară în conflict cu misionarii romano-catolici şi cu deosebire aici, tot sub protecţia Franciei, misionarii romano-catolici au înlăturat adeseori pe cei protestanţi, sau cel puţin au făcut a nu mai fi dominante aici misiunile protestante singure. Cu toate acestea zelul misionarilor protestanţi n-au diminuat nici de atunci în Australia.

Numai autohtonii din Neo Olanda de odinioară, sau de pe continentul Australiei rezistă până acum cu îndărătnicie a primi creştinismul. Încolo insule şi grupe întregi de insule s-au convertit la legea protestantă. Aşa dintre grupele de insule, mai ales insula Tahiti, ce era odinioară regat autohton, iară de la 1881 deveni posesiune franceză; în această insulă încă de la 1797 au propagat misionari protestanţi de-ai englezilor şi ea deveni ţară creştină de la 1812, când s-a botezat regele Pomare II. Dar la 1836 au pătruns acolo şi iezuiţi sub protecţia Franciei şi regina Pomare IV (1827-1877) fu constrânsă de francezi cu forţă a primi şi misionari romano-catolici, care apoi au respins pe o parte din cei protestanţi.

La 1833 francezii luând în posesiune şi insulele Marquesas au alungat din ele pe misionarii protestanţi, încă înainte de a fi ajuns aceştia la vreun rezultat, şi au protejat pe cei romano-catolici. În schimb însă, insulele Tonga, sau ale amiciţiei, Fidgi sau Viti şi Sandwich sau Hawaii s-au convertit cu preponderenţă în legea protestantă. Mai cu seamă insulele Sandwich sau Hawaii, ce până la 1892 erau regat, iară la 1893 deveniră republică şi la 1898 trecură sub dominaţia Statelor Unite, s-au convertit complet la creştinism şi cu preponderenţă la legea protestantă, dar parte din ele şi la cea romano-catolică; căci după misionarii protestanţi, care propagară acolo de la începutul secolului XIX şi la 1819 convertise şi pe regele Kamehameha II (1810-1824), au pătruns şi misionari romano-catolici, pe care Kamehameha III voi a-i alunga la 1837, dar un vas de război al Franciei l-a constrâns a-i tolera; la 1849 Francia obţinu şi drepturi egale pentru Biserica Romano-Catolică, aşa că astăzi capitala Honolulu este reşedinţa a doi episcopi, din care unul romano-catolic şi unul anglican.

 

b. Între mahomedani şi iudei

Mahomedanii de pretutindenea rezistă foarte mult a fi convertiţi, făcând abstracţie că până la 1855 în toate statele mahomedane se pedepsea cu moarte oricine ar fi încercat a converti mahomedani, cu toate că legea protestantă s-ar părea mai proprie de a atrage pe mahomedani, căci ea nu are cultul icoanelor, nici nu venerează pe Maica Domnului, două puncte contra căror cu deosebire s-au arătat fanatici mahomedanii. Dar ei nu numai rezistă oricărei încercări de a-i converti la creştinism, ci încă misionari mahomedani fac concurenţă energică misionarilor creştini mai cu seamă în Africa şi în Arhipelagul Indic.

Pentru convertirea iudeilor protestanţii încă din primele decenii ale secolului XIX au înfiinţat societăţi şi staţiuni de propagandă, aşa în Englitera, o societate ce are astăzi (1910) 38 staţiuni şi 130 misionari, la 1826 în Elveţia la Basel alta, la 1822 în Germania la Berlin alta şi la 1844 pentru provinciile Renane şi Westfalia alta. Mai târziu la 1870 Franz Delitzsch († 1890), profesor de teologia Vechiului Testament, a fundat în Lipsca o asemenea societate, la 1880 un Institutum Iudaicum (academie de ştiinţe pentru instrucţia iudeilor) şi la 1886 un seminar spre a forma teologi ca misionari la iudei; spre acest scop Delitzsch a edat de la 1863 revista ,,Saat auf Hoffnung” (Semănător întru Nădejde) şi la 1877 a tradus şi edat Noul Testament în limba evreiască; pe când Strack, profesor de teologia Vechiului Testament în Breslau a fundat şi aici la 1883 un Institutum Iudaicum, iară la 1885 revista misionară ,,Nathanail”.

Cu aceste mijloace s-au convertit la credinţa protestantă în cursul secolului XIX vreo 40.000 iudei din Europa de Vest. Protestanţii au făcut propagandă şi în Rusia, adică de la 1818 în Polonia, apoi de la 1860 în Basarabia la Chişinău, precum şi în Rusia meridională la Elisavetgrad. În Polonia se zice că au convertit vreo 400 de iudei; iar în Basarabia la Chişinău s-a format în 1882-1885 şi o mică sectă iudeo sau ebionitico-protestantă ,,Noul Israil”, ca rezultat al activităţii lui Iosif Rabinovici, advocat evreu; în sfârşit în Rusia meridională la Elisavetgrad, încă o asemenea sectă cu numele ,,Înfrăţirea legală biblică”, ce are şi în Londra o colonie de vreo 250 suflete.

 

c. Între răsăritenii ortodocşi şi heterodocşi

Excepţie de protestanţi anglicani, care până acum păstrează o atitudine simpatică creştinilor de Răsărit şi dispreţuiesc prozelitismul, protestanţii ceilalţi au început în secolul XIX ca şi romano-catolicii o propagandă activă între creştinii de Răsărit şi mai întâi între cei ortodocşi. În această privinţă se disting în primul loc presbiterienii; ca bază de operaţie ei şi-au ales de la 1815 Insula Malta, ce se afla sub dominaţie engleză. Aici înfiinţară colegii spre a forma misionari pentru creştinii ortodocşi, tipăriră pentru ei Biblia şi tractate protestante. Dar de la 1819 protestanţii începură a face propagandă direct în Biserica Ortodoxă de Răsărit, întâi pe coastele Mării Egee şi în Constantinopol, iar apoi în Asia Mică şi în Siria. Mijloacele iniţiale de pregătire pentru această propagandă directă, puse în practică chiar înainte de 1815 au fost răspândirea Bibliei încă din anul 1810 şi fundarea de şcoale.

La început grecii, crezând că este vorba numai de filelenism, n-au opus nici o rezistenţă, dar apoi, înţelegând intenţia protestanţilor, s-au ridicat la 1836 ca un singur om, şi Bibliile şi şcoalele protestante deveniră o oroare. Cu toate acestea protestanţii, şi mai ales cei din America de Nord, fac şi până astăzi propagandă în acelaşi mod şi nu chiar fără succes între bulgari, greci şi arabi, în Bulgaria, Macedonia, Grecia, Asia Mică, Siria, Palestina şi Egipt. În Rusia la 1826 s-a interzis protestanţilor a propaga activitatea Societăţii Biblice Britanice, ce se încuviinţase la 1813 sub controlul Bisericii, iară la 1833, chiar orice propagandă între creştini şi această interzicere s-a menţinut, însă n-a putut împiedica propaganda pe ascuns, până la 1905, când s-a proclamat libertatea cultelor. De atunci protestanţii fac şi în Rusia în toată libertatea propagandă între creştini şi nu chiar fără succes. În Caucaz, luteranii locali (77.000) numără printre coreligionari ai lor şi peste 30.000 armeni şi aproape 6.000 georgieni. În timpul cel mai recent nazareni şi adventişti se silesc cu mult zel a face prozeliţi între românii ortodocşi şi slavii de sud, şi nu chiar fără succes.

Protestanţii au avut succes mai mare între heterodocşii orientali din Turcia şi mai întâi între armeni. Mai ales presbiterienii din America de Nord au făcut între armeni de la 1837 prozeliţi. Deşi în 1855 armenii gregorieni s-au ridicat în contra conaţionalilor lor trecuţi la protestanţi şi începu o persecuţie furioasă, totuşi Englitera reuşi a pune sub protecţia Porţii pe armenii protestanţi, în număr de vreo 15.000. Tot aşa succes (ca 15.000 suflete) avură fără vreo luptă presbiterienii din America între creştinii ortodocşi precum şi între cei heterodocşi de Răsărit adică între iacoviţii din Palestina şi Siria. Presbiterienii din America de Nord înfiinţară staţiuni de propagandă şi între nestorienii din Curdistan, dar puţinii prozeliţi ce au făcut între nestorieni au fost pierduţi din cauza persecuţiilor sângeroase ale curzilor mahomedani în 1843, 1846 şi 1860.

Protestanţii anglicani, care sunt dominanţi în India, ce-i drept tolerează pe nestorienii din India, sau pe creştinii Sfântului Toma, să-şi exercite continuu cultul lor propriu, totuşi îi ţin sub tutela lor. De la 1825 protestanţii prin propaganda lor au avut oarecare succes neînsemnat şi între copţi, aşa că acum ei pretind că au vreo 50.000 copţi protestanţi. Cu deosebit zel au dirijat ei propaganda lor, dar în concurenţă cu romano-catolicii, la abisinienii monofiziţi. De la 1826 aceştia n-au mai putut scăpa nici de misionarii romano-catolici nici de cei protestanţi, cu toate că misionarii au fost adesea persecutaţi.

Teodor II, împărat (Negus) al Abisiniei au permis în sfârşit la 1855 să intre în ţară numai misionari protestanţi, care erau sub protecţia Engliterei, spre a converti pe iudei, dar în speranţa că prin mijlocirea lor va dobândi ajutor de la englezi spre a cuceri Egiptul şi a extermina mahomedanismul în Abisinia. Când însă la 1863 n-a obţinut acest ajutor, expulză la 1864 pe trimisul englez şi pe misionarii protestanţi; şi când ei n-au voit a părăsi ţara, despotul Negus ordona a-i prinde şi-i ţinu captivi 3 ½ ani. Din această cauză el avu război cu Englitera, care la 1868 umili Abisinia şi reduse pe Teodor până la extremul de a se sinucide, iar pe poporul său îl încurca în lungi războaie civile; totuşi deocamdată misionarii apuseni şi în particular cei protestanţi n-au avut o situaţie mai bună; ei nici de atunci n-au putut face mulţi prozeliţi, ba la 1885 împăratul Ioan (1872-1889) chiar i-au alungat din nou pentru un timp; ei şi sub succesorul său Menelic II nu se pare că au curând o deosebită perspectivă de succes, de când acesta la 1896 a respins incursiunea unei armate italiene.

Biserica Romano-Catolică este drept că astăzi (1910) are 10.000 de abisinieni uniţi şi Curia Romană a creat de curând anume pentru ei un vicar apostolic; iară protestanţii tot însă nu se pot făli cu coreligionarii abisinieni.

În §. 195 am dat numărul total de convertiţi, ce au făcut protestanţii cu concursul misiunilor lor.

 

 

[1] N.tr.: Despre situaţia acestei societăţi de exemplu pe anul 1897 comp. Revue Encyclopedique, Paris, 1897, p. 303.

[2] Din marele dicţionar de conversaţie al lui Meyer ed. 6, vol. XVI, p. 788-789 vedem că misiunea protestantă între păgâni are în America 8.422.500 convertiţi, în Africa 1.123.000, în Asia 1.808.000, în Oceania 293.000, total 11.646.500 sau necalculând negrii, ca convertiţi înainte de secolul XIX (în număr de 7.225.000) rămân 4.421.500 păgâni convertiţi.

[3] După date foarte recente în Japonia la o populaţie totală de 53 milioane pe lângă 75.000 protestanţi şi peste 65.000 romano-catolici şi mai mult de 30.000 ortodocşi sunt încă 6 milioane de membri ai unei religii, ce-i formată din shintoism şi creştinism, ai religiei Tenrikyo.