NIHILISMUL

Rădăcina revoluţiei epocii moderne

de ieromonah Serafim Rose

 

 

PARTEA I

Prefaţa editorului[1]

La începutul anilor ’1960, într-un apartament de la subsol, în apropiere de centrul oraşului San Francisco, Eugene Rose, viitorul părinte Serafim, stătea la biroul său acoperit cu vrafuri de cărţi şi teancuri de dosare. Încăperea era tot timpul întunecoasă fiindcă puţină lumină ar fi putut intra pe fereastră. Cu câţiva ani înainte ca Eugene să se fi mutat, aici avusese loc o crimă, şi unii spuneau că un duh necurat sălăşluia încă acolo. Dar Eugene, ca şi cum ar fi sfidat acest duh şi duhul veşnic întunecat al oraşului, avea un perete acoperit cu icoane, în faţa cărora licărea întotdeauna o candelă roşie.

În această încăpere, Eugene a început să scrie o cronică monumentală a războiului omului modern împotriva lui Dumnezeu: încercarea omului de a distruge Vechea Ordine şi de a crea una nouă fără Hristos, de a nega existenţa Împărăţiei lui Dumnezeu şi de a clădi în locul ei propria utopie pământească. Lucrarea pe care plănuia să o scrie era intitulată Împărăţia omului şi Împărăţia lui Dumnezeu.

Cu numai câţiva ani înainte de aceasta, Eugene însuşi fusese prins în mrejele Împărăţiei omului şi suferise; şi el fusese în război cu Dumnezeu. Respingând creştinismul protestant în care fusese crescut ca fiind lipsit de vlagă şi zadarnic, el a luat parte la contracultura nonconformistă a anilor ’1950 şi s-a adâncit în studiul religiilor şi filozofiilor orientale care învăţau că Dumnezeu este în fond impersonal. Asemenea artiştilor şi scriitorilor absurdului ai vremii sale, Eugene a încercat frizând nebunia să frângă procesele de gândire logică ca un mod de a ,,pătrunde de cealaltă parte”. El a citit cuvintele ‘profetului’ nebun al nihilismului, Friedrich Nietzsche, până când aceste cuvinte i-au răsunat în suflet cu o putere electrizantă, infernală.

Prin toate aceste mijloace, el căuta să dobândească Adevărul sau Realitatea cu mintea; dar toate au eşuat. Căzuse într-o asemenea stare de deznădejde, încât mai târziu, când i s-a cerut să o descrie, el nu a putut decât să spună: „Am fost în iad”. Se îmbăta şi se războia cu Dumnezeul despre care afirma că a murit, se tăvălea pe podea şi ţipa la El să-l lase în pace. Odată, când era beat, el scria: „Sunt bolnav, aşa cum sunt toţi oamenii cărora le lipseşte dragostea lui Dumnezeu”. „Ateismul – scria Eugene câţiva ani mai târziu –, adevăratul ateism ‘existenţial’, care arde de ură faţă de un Dumnezeu părut nedrept sau nemilostiv, este o stare spirituală; este o încercare reală de a te război cu adevăratul Dumnezeu ale cărui căi sunt atât de neînţeles până şi pentru cei mai credincioşi dintre oameni, şi nu o dată a fost văzută a se sfârşi cu o vedenie orbitoare a Celui pe care ateul autentic Îl caută cu adevărat. Hristos este Cel care lucrează în aceste suflete. Antihristul nu va fi întâlnit la origine printre marii tăgăduitori, ci printre mărunţii susţinători la care Hristos este doar pe buze. Nietzsche, numindu-se pe sine antihrist, a dovedit prin aceasta foamea sa puternică de Dumnezeu”.

Într-o astfel de stare de foame puternică se afla Eugene la sfârşitul anilor ’1950. Şi apoi, asemenea unei rafale neaşteptate de vânt, a pătruns în viaţa sa o realitate pe care niciodată nu ar fi putut-o prevedea. Către sfârşitul vieţii şi-a amintit acest moment:

„Ani în şir, în căutările mele, eram mulţumit că sunt ‘deasupra tuturor tradiţiilor’, dar întrucâtva credincios lor ... Când am vizitat o biserică ortodoxă, am făcut-o numai pentru a vedea altă ‘tradiţie’. În orice caz, când am intrat într-o biserică ortodoxă pentru prima oară (o biserică rusă din San Francisco), s-a întâmplat cu mine ceva ce nu trăisem în nici un templu budist sau alt templu oriental: ceva din inima mea îmi spunea că aici era ‘acasă’, că toate căutările mele se încheiaseră. Nu ştiam cu adevărat ce înseamnă aceasta, deoarece slujba era neobişnuită pentru mine şi într-o limbă străină. Am început să particip la slujbe ortodoxe mai des, treptat învăţând limba şi obiceiurile. ... O dată cu familiarizarea mea cu Ortodoxia şi ortodocşii, am început să realizez un lucru nou: că Adevărul nu era doar o idee abstractă, căutată şi cunoscută de minte, ci era ceva personal – chiar o Persoană – căutată şi iubită de inimă. Şi aşa L-am întâlnit pe Hristos”.

În timp ce lucra la Împărăţia omului şi Împărăţia lui Dumnezeu în apartamentul său de la subsol, Eugene se lua încă la trântă cu ceea ce descoperise. El găsise Adevărul în chipul nedeformat al lui Hristos, aşa cum fusese păstrat în Biserica Ortodoxă Răsăriteană, dar tânjea să pătrundă în ceea ce el numea ‘inima inimilor’ acelei Biserici, dimensiunea ei mistică, nu aspectul său plictisitor, lumesc, organizatoric. Îl dorea pe Dumnezeu, şi Îl dorea cu ardoare. Scrierile sale din această perioadă erau un soi de catharsis pentru el: o cale de ieşire din neadevăr, din întunericul subteran către lumină. Deşi sunt filozofice ca ton, mult mai mult decât scrierile sale ulterioare, aceste scrieri timpurii s-au născut dintr-o suferinţă profundă care era încă foarte proaspătă în sufletul lui. Era firesc ca el să scrie mult mai mult despre Împărăţia omului, în care a suferit întreaga sa viaţă, decât despre Împărăţia lui Dumnezeu, pe care până atunci doar o întrezărise. La acea vreme, el vedea încă Împărăţia lui Dumnezeu prin prisma Împărăţiei omului.

Din cele 14 capitole pe care Eugene plănuise să le scrie pentru a sa magnum opus, doar cel de-al şaptelea a fost dactilografiat în forma sa completă; celelalte au rămas în notiţe scrise de mână. Acest capitol, pe care-l prezentăm aici, este despre filozofia nihilismului.

Nihilismul – concepţia că nu există Adevăr absolut, că toate adevărurile sunt relative – este, afirma Eugene, filozofia fundamentală a secolului XX: „În vremurile noastre, ea a devenit atât de larg răspândită şi universală, a pătruns atât de într-amănunt şi adânc în minţile şi inimile tuturor oamenilor de astăzi, încât nu mai există nici un ‘front’ pe care să poată fi combătut”. Miezul acestei filozofii, spunea el, a fost „exprimat cel mai limpede de Nietzsche şi de un personaj al lui Dostoievski în fraza: ‘Dumnezeu este mort, prin urmare omul devine dumnezeu şi totul este permis’”.

Din propria experienţă, Eugene credea că omul modern nu poate ajunge la Hristos pe deplin până când el nu conştientizează mai întâi cât de mult s-a depărtat de Dumnezeu el şi societatea sa, adică, până când nu se va confrunta mai întâi cu nihilismul din sine. „Nihilismul epocii noastre se află în toate – scria el – şi aceia care nu aleg să-l combată, cu ajutorul lui Dumnezeu, în numele desăvârşirii Fiinţei Dumnezeului celui viu, sunt înghiţiţi deja de el. Am fost duşi pe marginea abisului nimicului şi, fie că recunoaştem natura sa sau nu, prin afinitatea cu nimicnicia omniprezentă înlăuntrul nostru, vom fi înghiţiţi de el dincolo de orice nădejde de izbăvire dacă nu ne ţinem în credinţa deplină şi de netăgăduit (care, punând la îndoială, nu se îndoieşte) în Hristos, fără de care cu adevărat nimic nu suntem”.

Ca scriitor, Eugene a simţit că el trebuia să-i cheme pe contemporanii săi să iasă din abis. Scria nu numai din setea sa de Dumnezeu, ci şi din preocuparea lui faţă de alţii care-L căutau pe Dumnezeu – chiar faţă de cei care, aşa cum făcuse el însuşi odinioară, L-au respins pe Dumnezeu sau s-au luptat cu El din însăşi setea lor de El.

Din durerea inimii sale, din întunericul vieţii sale de altădată, Eugene vorbeşte omenirii contemporane care se găseşte în aceeaşi suferinţă şi întuneric. Acum, după 30 ani de la scrierea acestei lucrări, pe măsură ce puterile nihilismului şi anti-creştinismului intră tot mai adânc în fibra societăţii noastre, cuvintele lui sunt mai necesare ca oricând. Confruntându-se şi luptând împotriva nihilismului din sine, el ne poate ajuta să nu cădem pradă duhului său distrugător de suflet şi să ne lipim de Hristos, Adevărul veşnic întrupat.

 

Monah Damaschin Christensen

 

* * *

 

I. Problema adevărului

Ce este nihilismul, în care noi am văzut rădăcina revoluţiei epocii moderne ? La prima vedere, răspunsul nu pare dificil; câteva exemple evidente [de nihilism] ne vin imediat în minte. [Nihilism este] programul fantastic de exterminare al lui Hitler, Revoluţia bolşevică, atacul dadaist asupra artei; [nihilismul] este rădăcina din care au izvorât aceste mişcări, reprezentat cel mai notabil de câţiva indivizi ‘posedaţi’ de la sfârşitul secolului XIX – poeţi precum Rimbaud şi Baudelaire, revoluţionari ca Bakunin şi Neceaev[2], ‘profeţi’ ca Nietzsche. Există, la un nivel mai modest printre contemporanii noştri, neliniştea vagă care-i conduce pe unii către a se strânge în jurul unor magicieni ca Hitler, şi pe alţii către a căuta refugiu în droguri sau false religii, sau către a comite acele crime ‘absurde’ care devin tot mai caracteristice acestor vremuri. Dar acestea nu reprezintă decât suprafaţa spectaculoasă a problemei nihilismului. A explica până şi acestea, odată ce cineva examinează [chestiunea] dincolo de planul superficial, nu este câtuşi de puţin o sarcină uşoară; dar sarcina pe care am stabilit-o pentru acest capitol este mai cuprinzătoare: a înţelege natura întregii mişcări pentru care aceste fenomene sunt doar exemple extreme.

Pentru a face aceasta, va fi necesar să evităm două mari capcane care stau de o parte şi de alta a căii pe care ne-am ales-o, în care au căzut cei mai mulţi comentatori ai spiritului nihilist al epocii noastre: apologia şi diatriba.

Oricine este conştient de imperfecţiunile şi relele prea evidente ale civilizaţiei moderne, care au fost prilejul şi cauza mai prompte ale reacţiei nihiliste – cu toate că noi vom vedea că acestea au fost totodată rodul unui nihilism incipient –, nu poate decât să simtă o oarecare simpatie faţă de unii bărbaţi, măcar, care au participat la această reacţie. O astfel de simpatie poate lua forma milei faţă de oameni care, dintr-un punct de vedere, pot fi văzuţi ca ‘victime’ inocente ale condiţiilor împotriva cărora a fost îndreptat efortul lor; sau încă, poate fi exprimată în opinia comună că anumite tipuri de fenomene nihiliste au de fapt o semnificaţie ‘pozitivă’ şi un rol de jucat într-o ‘nouă evoluţie’ a istoriei sau a omului.

Cea din urmă atitudine, pe de altă parte, este ea însăşi unul din roadele cele mai evidente ale nihilismului discutat aici; însă prima atitudine, măcar, nu este cu totul lipsită de adevăr sau dreptate. Oricum, tocmai din acest motiv, trebuie să fim cu atât mai atenţi să nu-i dăm o importanţă necuvenită. Este mult prea uşor, în atmosfera ceţii intelectuale care împânzeşte cercurile liberale şi umaniste de astăzi, a permite ca simpatia faţă de o persoană nefericită să se transforme în receptivitate faţă de ideile sale. Fără îndoială, nihilismul este într-un anumit sens ‘bolnav’, şi boala sa este o mărturie a bolii unei epoci în care cele mai bune elemente – ca şi cele mai rele – se întorc către nihilism; dar boala nu se vindecă, nici măcar diagnosticată corect de ‘simpatie’.

În orice caz, nu există un astfel de lucru ca ‘victime inocente’ în totalitate. Nihilistul este implicat mult prea evident în chiar păcatele şi vina omenirii care au produs relele epocii noastre; şi ridicându-se la luptă – aşa cum fac toţi nihiliştii nu numai împotriva ‘abuzurilor’ şi ‘nedreptăţilor’ reale sau închipuite din ordinea socială şi religioasă, ci şi împotriva ordinii însăşi şi a Adevărului care stă la baza acestei ordini – nihilistul ia parte activă la lucrarea satanei (fiindcă aceasta este), care nu poate fi explicată cu nici un chip prin mitologia ‘victimei inocente’. În ultimă instanţă, nimeni nu îi slujeşte lui satan împotriva voinţei sale.

Dar dacă ‘apologia’ este departe de intenţia noastră în aceste pagini, scopul nostru nu este nici simpla diatribă. De exemplu, nu este suficient să condamni nazismul sau bolşevismul pentru ‘barbarismul’, ‘gangsterismul’ sau ‘anti-intelectualismul’ lor, şi nici avangarda artistică sau literară pentru ‘pesimismul’ sau ‘exhibiţionismul’ lor; de asemenea, nu este suficient să aperi ‘democraţiile’ în numele ‘civilizaţiei’, ‘progresului’ sau ‘umanismului’, sau pentru că susţin ‘proprietatea privată’ sau ‘libertăţile civile’. Astfel de argumente, cu toate că unele dintre ele posedă o doză de dreptate, sunt în realitate chiar irelevante; loviturile nihilismului izbesc prea adânc, programul său este mult prea radical pentru a fi contracarat în mod efectiv de ele.

Nihilismul are eroarea ca rădăcină a sa, şi eroarea poate fi biruită doar de Adevăr. Cea mai mare parte a criticii nihilismului nu este îndreptată câtuşi de puţin împotriva acestei rădăcini, şi raţiunea pentru aceasta – aşa cum vom vedea – este că nihilismul a devenit în vremea noastră atât de răspândit şi atotpătrunzător, a intrat atât de complet şi adânc în minţile şi inimile tuturor oamenilor de astăzi, încât nu mai există nici un ‘front’ pe care să poată fi combătut; şi cei care cred că-l combat folosesc cel mai adeseori armele lui, care se întorc de fapt împotriva lor.

Unii probabil vor obiecta – de îndată ce au văzut scopul proiectului nostru – că am aruncat plasa prea larg, că am exagerat extinderea nihilismului sau, dacă nu, atunci că fenomenul este atât de universal încât a-l înfrunta nu este câtuşi de puţin la îndemână. Trebuie să recunoaştem că sarcina noastră este una ambiţioasă, cu atât mai mult din cauza ambiguităţii multor fenomene nihiliste; şi, într-adevăr, dacă ar fi să încercăm o examinare exhaustivă a problemei, lucrarea noastră nu s-ar sfârşi nicicând.

Cu toate acestea, este posibil să ne aruncăm plasa în larg şi să prindem totuşi peştele pe care îl căutăm – fiindcă, la urma urmei, este un singur peşte, şi unul mare. O documentare completă a fenomenelor nihiliste iese din discuţie; dar o examinare a mentalităţii nihiliste unice care stă la baza lor, şi a efectelor ei indiscutabile şi a rolului ei în istoria contemporană este cu siguranţă posibilă.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 115/noiembrie-decembrie 2018

 

 

 

PARTEA A II-A

I. Problema adevărului [continuare]

Vom încerca aici, întâi, să descriem această mentalitate – în câteva din cele mai importante manifestări ale ei – şi să oferim o schiţă a dezvoltării ei istorice; şi apoi să cercetăm mai profund semnificaţia şi programul ei istoric. Dar înainte de a putea face aceasta, trebuie să ştim mai limpede despre ce vorbim; prin urmare, trebuie să începem cu o definiţie a nihilismului.

Această sarcină nu trebuie să ne reţină mult; nihilismul a fost definit, şi foarte succint, de către fondatorul nihilismului filozofic, Nietzsche.

„Că nu există nici un adevăr; că nu există nici o stare absolută a lucrurilor, nici ’un lucru în sine’. Acest fapt în sine este nihilism, şi de cel mai extrem fel[3].

„Nu există nici un adevăr”: noi am întâlnit această frază deja mai mult decât o dată în această carte, şi ea se va repeta frecvent mai târziu. Fiindcă problema nihilismului este, cât se poate de profund, o problemă de adevăr; este, într-adevăr, problema adevărului.

Dar ce este adevărul ? Problema este, înainte de toate, una de logică: înainte de a discuta despre conţinutul adevărului, trebuie să cercetăm însăşi posibilitatea sa şi condiţiile postulării sale. Şi prin ,,adevăr” noi înţelegem desigur – aşa cum tăgăduirea lui de către Nietzsche face limpede ca lumina zilei – adevărul absolut, pe care l-am definit deja ca dimensiunea începutului şi sfârşitului lucrurilor.

„Adevăr absolut”: expresia are o sonoritate demodată pentru o generaţie crescută în scepticism şi nedeprinsă cu gândirea serioasă. Nimeni, cu siguranţă – este opinia generală – nimeni nu este într-atât de naiv încât să mai creadă în „adevărul absolut”; orice adevăr, în epoca noastră luminată, este „relativ”. Cea din urmă expresie, haideţi să remarcăm – ,,orice adevăr este relativ” – este traducerea populară a frazei lui Nietzsche, „nu există nici un adevăr [absolut]”; doctrina singură este temelia nihilismului deopotrivă pentru mase şi elită.

 

Friedrich Nietzsche (1844-1900), filozof german. El este cunoscut pentru că a respins mila creştină faţă de cei slabi, preamărind ,,voinţa de putere” şi formulând ideea de Übermensch (supraom), care se poate ridica deasupra restricţiilor moralităţii obişnuite.

 

,,Adevărul relativ” este reprezentat în primul rând, în epoca noastră, de cunoaşterea ştiinţei, care începe cu observaţia, continuă cu logica, şi înaintează în mod disciplinat de la cunoscut la necunoscut. Este întotdeauna raţional, contingent, calificat, întotdeauna exprimat în „relaţie” cu altceva, niciodată de sine stătător, niciodată categoric, niciodată „absolut”.

Omul de ştiinţă care nu reflectează nu vede necesitatea nici unui alt tip de cunoaştere; ocupat cu cerinţele specialităţii sale, el probabil nu are nici timpul, nici înclinaţia spre întrebări ,,abstracte” care investighează, de exemplu, implicaţiile fundamentale ale acelei specialităţi. Dacă este constrâns, sau dacă mintea sa se întoarce în mod spontan către astfel de întrebări, cea mai evidentă explicaţie este de obicei suficientă pentru a-i satisface curiozitatea: orice adevăr este empiric, orice adevăr este relativ.

Oricare din aceste afirmaţii este desigur o contradicţie în sine. Prima afirmaţie nu este în sine deloc empirică, ci metafizică; cea de-a doua este ea însăşi o afirmaţie absolută. Chestiunea adevărului absolut se pune înainte de toate, pentru observatorul critic, pornind de la astfel de contradicţii în sine; şi prima concluzie logică la care trebuie să ajungă cineva este aceasta: dacă există vreun adevăr, acesta nu poate fi în întregime ,,relativ”. Cele dintâi principii ale ştiinţei moderne, ca ale oricărui sistem de cunoaştere, sunt ele însele imuabile şi absolute; dacă ele nu ar exista nu ar exista cunoaştere deloc, nici măcar cea mai ,,contemplativă” cunoaştere, fiindcă nu ar exista criterii prin care să se clasifice orice ca fiind cunoaştere sau adevăr.

Această axiomă are un corolar: absolutul nu poate fi atins prin intermediul relativului. Cu alte cuvinte, principiile fundamentale ale oricărui sistem de cunoaştere nu pot fi dobândite prin intermediul acelei cunoaşteri în sine, ci trebuie date în prealabil; ele sunt obiectul, nu al demonstraţiei ştiinţifice, ci al credinţei.

Noi am discutat, într-un capitol anterior, despre universalitatea credinţei, văzută ca aflându-se la baza întregii activităţi şi cunoaşteri omeneşti; şi noi am văzut că, dacă nu vrem să cădem pradă amăgirilor subiective, credinţa trebuie înrădăcinată în adevăr. Prin urmare, este o întrebare legitimă şi cu adevărat inevitabilă dacă cele dintâi principii ale credinţei ştiinţifice – de exemplu, coerenţa şi uniformitatea naturii, trans-subiectivitatea cunoaşterii umane, adecvarea raţiunii pentru a extrage concluzii din observaţie – sunt întemeiate pe adevăr absolut; dacă nu sunt, ele nu pot fi decât probabilităţi neverificabile.

Poziţia „pragmatică” adoptată de mulţi oameni de ştiinţă şi umanişti care nu pot fi deranjaţi pentru a cugeta la lucrurile ultime – poziţia că aceste principii nu sunt nimic altceva decât ipoteze experimentale pe care experienţa colectivă le socoteşte demne de încredere – este în mod cert nesatisfăcătoare; ea poate oferi o explicaţie psihologică a credinţei pe care o inspiră aceste principii, dar întrucât nu aşază temelia acestei credinţe în adevăr, lasă întregul edificiu ştiinţific pe nisipuri mişcătoare şi nu-i furnizează nici o apărare sigură împotriva vânturilor iraţionale care-l atacă periodic.

În realitate, însă – fie că este din pură naivitate, fie dintr-o înţelegere mai profundă pe care nu o pot justifica prin raţiune –, cei mai mulţi oameni de ştiinţă şi umanişti cred fără îndoială că credinţa lor are o legătură cu adevărul lucrurilor. Dacă această credinţă este justificată sau nu este desigur altă întrebare; este o întrebare metafizică, şi un lucru care este cert este că ea nu este justificată prin metafizica mai degrabă primitivă a celor mai mulţi oameni de ştiinţă.

Orice om, după cum am văzut, trăieşte prin credinţă; de asemenea, orice om – un fapt mai puţin evident, dar nu mai puţin cert – este metafizician. Pretenţia de la orice fel de cunoaştere – şi nici un om nu poate renunţa la această pretenţie – implică o teorie şi un standard de cunoaştere, şi o noţiune despre ceea ce este în ultimă instanţă cognoscibil şi adevărat. Acest adevăr ultim, fie că este conceput ca Dumnezeul creştin, fie numai ca fiind coerenţa fundamentală a lucrurilor, este un principiu în mod esenţial metafizic, un adevăr absolut. Dar odată cu recunoaşterea în mod logic inevitabilă a unui asemenea principiu, teoria „relativităţii adevărului” se prăbuşeşte, dovedindu-se ea însăşi a fi o contradicţie în sine absolută.

Prin urmare, proclamarea „relativităţii adevărului” este ceea ce ar putea fi numit o ,,metafizică negativă” – dar o metafizică fără discuţie. Există câteva forme principale de „metafizică negativă”, şi deoarece fiecare se contrazice într-un mod întrucâtva diferit, şi face apel la o mentalitate oarecum diferită, ar fi înţelept să consacrăm un paragraf aici pentru examinarea fiecăreia dintre ele. Le putem împărţi în cele două categorii generale ale „realismului” şi „agnosticismului”, care fiecare la rândul lui poate fi subîmpărţit în „naiv” şi „critic”.

„Realismul naiv” sau ,,naturalismul” nu neagă în mod limpede adevărul absolut, ci mai degrabă emite pretenţii absolute cu privire la adevărul său care nu pot fi susţinute. Respingând orice abolut ,,ideal” sau ,,spiritual”, el afirmă adevărul absolut al ,,materialismului” şi ,,determinismului”. Această filozofie este încă răspândită în unele cercuri – este doctrina marxistă oficială şi este expusă de unii gânditori ştiinţifici nesofisticaţi din occident, dar curentul principal al gândirii contemporane a lăsat în urmă această filozofie, şi ea pare astăzi relicva stranie a unei ere mai primitive, dar apuse – era victoriană când mulţi transferau ,,ştiinţei” credinţa şi simţămintele pe care le consacrau odinioară religiei.

Este formularea imposibilă a unei metafizici „ştiinţifice” – imposibilă deoarece ştiinţa este, prin natura ei, cunoaşterea particularului, şi metafizica este cunoaşterea a ceea ce stă la baza particularului şi îl presupune. Este o filozofie sinucigaşă deoarece, prin „materialismul” şi „determinismul” pe care le postulează, face orice filozofie invalidă; întrucât ea trebuie să susţină că filozofia, ca orice altceva, este „determinată”, adepţii ei pot doar pretinde că filozofia lor, de vreme ce există, este „inevitabilă”, dar nicidecum că este adevărată. Ba chiar, această filozofie, dar ar fi coerentă, ar trebui să desfiinţeze categoria adevărului cu totul; dar partizanii ei, lipsiţi de cugetarea că ea este fie coerentă, fie profundă, par inconştienţi de această contradicţie fatală. Contradicţia poate fi văzută, la un nivel mai puţin abstract, în practica altruistă şi idealistă, de exemplu, a nihiliştilor ruşi din secolul XIX, o practică în contradicţie flagrantă cu teoria lor pur materialistă şi egoistă; Vladimir Soloviov a subliniat cu iscusinţă această discrepanţă, atribuindu-le silogismul: „Omul se trage din maimuţă, în consecinţă trebuie să ne iubim unii pe alţii”.

Orice filozofie presupune, într-o anumită măsură, autonomia ideilor; „materialismul” filozofic este, astfel, o formă de „idealism”. S-ar putea spune că este autorecunoaşterea celor ale căror idei nu se ridică deasupra evidenţei, a căror sete de adevăr este atât de uşor de potolit prin ştiinţă încât ei o transformă în absolutul lor.

„Realismul critic” sau „pozitivismul” este tăgăduirea directă a adevărului metafizic. Pornind de la aceeaşi înclinaţie ştiinţifică ca naturalismul mai naiv, el proclamă mai multă simplitate în abandonarea totală a absolutului şi restricţionarea sa la adevărul ,,empiric”, ,,relativ”. Noi am remarcat deja contradicţia în această poziţie: negarea adevărului absolut este ea însăşi un ,,adevăr absolut”; din nou, ca în cazul naturalismului, însăşi postularea celui dintâi principiu al pozitivismului este propria sa respingere.

„Agnosticismul”, ca „realismul”, poate fi împărţit în „naiv” şi „critic”. „Agnosticismul doctrinar” sau „naiv” afirmă imposibilitatea cunoaşterii absolute a vreunui adevăr absolut. Cu toate că aserţiunea sa pare mai modestă chiar decât cea a pozitivismului, ea încă susţine prea mult: dacă ştie de fapt că absolutul este „incognoscibil”, atunci această cunoaştere este ea însăşi „absolută”. Un astfel de agnosticism nu este în realitate decât un soi de pozitivism care încearcă, fără mai mare succes, să-şi ascundă contradicţiile.

Numai în „agnosticismul pur” sau „critic” noi găsim, în sfârşit, ceea ce pare a fi o renunţare reuşită la absolut; din nefericire, o asemenea renunţare atrage după sine renunţarea la orice altceva şi sfârşeşte – dacă este consecventă – în solipsism[4] total. Acest agnosticism este simpla declarare a faptului: noi nu ştim dacă există un adevăr absolut, sau care ar putea fi natura lui dacă el a existat; atunci, haideţi – acesta este corolarul – să ne mulţumim cu adevărul empiric, relativ pe care-l putem cunoaşte. Dar ce este adevărul ? Ce este cunoaşterea ? Dacă nu există un standard absolut după care acestea să fie măsurate, ele nu pot fi nici măcar definite. Agnosticul, dacă recunoaşte acest criticism, nu se lasă tulburat de el; poziţia sa este una a „pragmatismului”, „experimentalismului” şi „instrumentalismului”: nu există adevăr, dar omul poate supravieţui, se poate descurca în lume, fără el. O astfel de poziţie a fost susţinută în cercuri înalte – şi în cercuri foarte joase de asemenea – în secolul nostru anti-intelectualist; dar, pentru a nu spune mai mult, este o poziţie iresponsabilă din punct de vedere intelectual. Este abandonarea definitivă a adevărului, sau mai degrabă capitularea adevărului în faţa puterii, fie că puterea este naţiune, rasă, clasă, confort sau orice altă cauză capabilă să absoarbă energiile pe care oamenii le dedicau odinioară adevărului.

 

David Hume (1711-1776), filozof, istoric, economist şi eseist scoţian, cunoscut cel mai bine astăzi pentru sistemul empirismului, scepticismului şi naturalismului filozofic. Hume s-a străduit să creeze o ştiinţă a omului total naturalistă care să examineze bazele psihologice ale naturii umane.

 

„Pragmaticul” şi „agnosticul” pot fi foarte sinceri şi bine intenţionaţi; dar ei doar se înşală pe ei înşişi – şi pe alţii – dacă vor continua să utilizeze cuvântul ,,adevăr” pentru a descrie ceea ce caută. În realitate, existenţa lor este mărturie pentru faptul că această căutare a adevărului care a însufleţit atâta vreme omul european a luat sfârşit. Dintr-un punct de vedere, cele patru secole şi mai bine de gândire modernă au fost un experiment al posibilităţilor de cunoaştere deschise omului, asumându-şi că nu există Adevăr Revelat. Concluzia – pe care Hume o văzuse deja şi de care a fugit spre confortul „bunului simţ” şi al vieţii convenţionale, şi pe care mulţi o sesizează astăzi fără a avea un astfel de refugiu sigur – acestui experiment este o negare absolută: dacă nu există Adevăr Revelat, nu există deloc adevăr; căutarea adevărului în afara Revelaţiei a ajuns într-un punct mort. Omul de ştiinţă admite aceasta îngrădindu-se în cele mai strâmte hotare ale specialităţilor, mulţumit dacă vede o anumită coerenţă într-o mulţime limitată de fapte, fără a se obosi pentru existenţa oricărui adevăr, mare sau mic; că aşa stau lucrurile o demonstrează faptul că mulţimea priveşte către omul de ştiinţă nu pentru adevăr, ci pentru aplicaţiile tehnologice ale unei cunoaşteri care nu mai are decât o valoare practică, şi priveşte către alte izvoare, iraţionale pentru valorile ultime pe care oamenii aşteptau odinioară să le găsească în adevăr. Despotismul ştiinţei asupra vieţii practice este contemporan cu apariţia unei întregi serii de ,,revelaţii” pseudo-religioase; cele două sunt simptome corelative ale aceleiaşi maladii: abandonarea adevărului.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 117/ianuarie-februarie 2019

 

 

 

PARTEA A III-A

I. Problema adevărului [continuare]

Prin urmare, logica ne poate duce până aici: negarea sau punerea la îndoială a adevărului absolut conduce – dacă cineva este consecvent şi onest – în abisul solipsismului şi iraţionalului; singura poziţie care nu implică contradicţii logice este afirmarea unui adevăr absolut care susţine şi protejează toate adevărurile mai mici; şi acest adevăr absolut nu poate fi atins prin mijloace umane, relative. În acest punct logica ne părăseşte şi noi trebuie să intrăm într-un univers cu totul diferit al discursului dacă vrem să înaintăm. Una este să afirmi că nu există nici o barieră logică în afirmarea adevărului absolut şi cu totul altceva este să-l afirmi efectiv. O asemenea afirmaţie nu se poate baza decât pe o singură sursă; problema adevărului trebuie să vină la finalul problemei Revelaţiei.

Mintea critică ezită în acest punct. Trebuie să căutăm în exterior ceea ce nu putem atinge prin puterea noastră fără ajutorul nimănui ? Aceasta este o lovitură dată mândriei – îndeosebi acelei mândrii care trece astăzi drept „modestie” ştiinţifică care „se aşază în faţa faptului ca un copil mic” şi totuşi refuză să accepte orice arbitru al faptului în afara raţiunii omeneşti mândre. Cu toate acestea, există o revelaţie aparte – Revelaţia dumnezeiască, Revelaţia creştină – pe care raţionalistul o respinge atât de mult; el nu neagă alte revelaţii.

Într-adevăr, omul care nu acceptă pe deplin şi în mod conştient o învăţătură coerentă a adevărului ca cea pe care o oferă Revelaţia creştină este silit – dacă are vreo pretenţie de a cunoaşte ceva – să caute o asemenea învăţătură altundeva; aceasta a fost calea filozofiei moderne, care a sfârşit în obscuritate şi confuzie deoarece nu ar accepta niciodată cu sinceritate faptul că ea nu poate oferi ceea ce poate fi dat numai din exterior. Orbirea şi confuzia filozofilor moderni cu privire la principiile primordiale şi dimensiunea absolutului au fost consecinţa directă a presupunerii lor iniţiale: inexistenţa Revelaţiei; fiindcă această presupunere i-a orbit efectiv pe oameni la lumina soarelui şi a făcut obscur tot ceea ce fusese odinioară limpede la lumina lui.

Pentru cel care orbecăie în acest întuneric există o singură cale, dacă nu va fi tămăduit de orbirea sa; şi aceasta este să caute puţină lumină în mijlocul întunericului de aici de jos. Mulţi aleargă la lumânarea pâlpâitoare a „bunului simţ” şi a vieţii convenţionale şi acceptă – deoarece trebuie să meargă înainte cumva – opiniile curente ale cercurilor sociale şi intelectuale din care fac parte. Dar mulţi alţii, găsind această lumină prea slabă, se îngrămădesc în jurul lanternelor magice care proiectează imagini multicolore, înşelătoare, care sunt cel puţin năucitoare; ei devin adepţii acestui sau acelui curent politic, religios sau artistic pe care ,,duhul veacului” le-a aruncat în joc. În realitate, nimeni nu trăieşte decât prin lumina unei revelaţii, fie că ea este adevărată sau falsă, fie că slujeşte la a lumina sau a umbri. Cel ce nu trăieşte prin Revelaţia creştină trebuie să trăiască printr-o revelaţie falsă; şi toate revelaţiile false duc în iad.

Am început această explorare cu întrebarea logică: ,,Ce este adevărul ?” Această întrebare poate – şi trebuie – să fie formulată dintr-un punct de vedere cu totul diferit. Scepticul Pilat a pus întrebarea, cu toate că nu cu seriozitate; ironic pentru el, el L-a întrebat pe Însuşi Adevărul. Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa; nimeni nu vine la Tatăl, fără numai prin mine (Ioan 14, 6).

Şi veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va slobozi pre voi (Ioan 8, 32). Adevărul în acest sens, Adevărul care dăruieşte viaţă veşnică şi libertate, nu poate fi dobândit prin mijloace omeneşti; poate fi doar revelat de sus de Cel care are puterea de a face aceasta.

Calea către acest Adevăr este una îngustă, şi cei mai mulţi oameni – deoarece călătoresc pe calea cea ,,largă” – o pierd. Cu toate acestea, nu există om – fiindcă aşa l-a creat pe om Dumnezeu, care este Adevărul – care să nu caute acest Adevăr. În capitolele următoare, noi vom examina multe absoluturi false, zei falşi pe care oamenii i-au născocit şi s-au închinat la ei în epoca noastră idolatră; şi vom descoperi că ceea ce este probabil cel mai frapant cu privire la ele este că fiecare dintre ele, departe de a fi o ,,nouă revelaţie”, este o diluare, o distorsionare, o pervertire sau o parodie a Unicului Adevăr către care oamenii nu pot decât să năzuiască chiar în greşeala şi blasfemia şi mândria lor.

Noţiunea de Revelaţie dumnezeiască a fost discreditată întru totul de cei care trebuie să se supună poruncilor „duhului veacului”; dar este cu neputinţă a stinge setea de adevăr pe care Dumnezeu a sădit-o în om pentru a-l conduce la El, şi care poate fi satisfăcută doar prin acceptarea Revelaţiei Sale. Până şi cei care se declară satisfăcuţi cu adevărurile „relative” şi se consideră prea „sofisticaţi” sau „oneşti” sau chiar ,,smeriţi” pentru a urmări absolutul – până şi ei obosesc, în cele din urmă, să se hrănească cu picanteriile nesatisfăcătoare la care ei înşişi s-au limitat în mod arbitrar, şi tânjesc după o hrană mai substanţială.

Însă, întreaga hrană a Adevărului creştin este accesibilă doar prin credinţă; şi principalul obstacol pentru o asemenea credinţă nu este logica, aşa cum susţine opinia modernă facilă, ci o altă credinţă, opusă. Noi am văzut într-adevăr că logica nu poate tăgădui adevărul absolut fără să nu se tăgăduiască pe sine, logica care se instituie împotriva Revelaţiei creştine este doar slujnica altei ,,revelaţii”, a unui ,,adevăr absolut” fals, anume nihilismul.

În paginile următoare noi vom caracteriza ca „nihilişti” oameni care, după câte se pare, au vederi foarte diferite: umanişti, sceptici, revoluţionari de toate nuanţele, artişti şi filozofi din şcoli variate; dar ei sunt uniţi într-o misiune comună. Fie în ,,criticismul” pozitivist al adevărurilor şi instituţiilor creştine, în violenţa revoluţionară împotriva Vechii Ordini, în viziunile apocaliptice ale distrugerii universale şi începutul unui paradis pe pământ, fie în strădaniile ştiinţifice obiective în scopul unei „vieţi mai bune” în această lume – presupunerea tacită fiind că nu există o altă lume –, ţelul lor este acelaşi: anihilarea Revelaţiei dumnezeieşti şi pregătirea lumii pentru o nouă ordine în care nu va fi nici o urmă a „vechiului” mod de a privi lucrurile, în care Omul va fi singurul dumnezeu care există.

 

II. Etapele dialecticii nihiliste

Mentalitatea nihilistă, în unitatea scopului ei fundamental, este singulară; dar această mentalitate se manifestă în fenomene la fel de diverse ca firile oamenilor care o împărtăşesc. Cauza nihilistă singulară este promovată astfel pe mai multe fronturi deodată, şi duşmanii ei sunt zăpăciţi şi înşelaţi de această tactică eficientă. Dar pentru observatorul atent, fenomenele nihiliste se reduc la 3 sau 4 tipuri principale, şi aceste tipuri sunt legate în continuare unele de altele ca etape într-un proces care poate fi numit dialectica nihilistă. O etapă a nihilismului se opune alteia, nu pentru a o combate efectiv, ci pentru a integra erorile ei în propriul program şi a duce omenirea încă un pas pe calea către abisul care se află la capătul oricărui nihilism.

Negreşit, argumentele fiecărei etape sunt adeseori eficiente în a arăta anumite deficienţe evidente ale unei etape precedente sau ulterioare; dar nici un criticism nu a fost vreodată îndeajuns de radical încât să atingă erorile comune tuturor etapelor, şi adevărurile parţiale care sunt prezente, după cum se ştie, în toate formele de nihilism sunt, în sfârşit, doar tactici pentru a-i ademeni pe oameni către marea minciună care se află la baza tuturor.

Etapele care vor fi descrise în paginile următoare nu trebuie înţelese doar cronologic, cu toate că în sensul cel mai exact ele sunt de fapt un soi de cronică a dezvoltării mentalităţii nihiliste din vremea eşuării experimentului nihilist al Revoluţiei Franceze până la înălţarea şi căderea celor din urmă şi celor mai explicite manifestări nihiliste ale Revoluţiei, naţional-socialismul. Astfel, cele două decenii dinaintea şi cele două decenii de după mijlocul secolului XIX [adică, anii 1830-1870] pot fi văzute ca apogeul prestigiului şi influenţei liberale, iar J.S. Mill[5] ca liberalul tipic; epoca realismului ocupă probabil ultima jumătate a secolului şi este ilustrată pe de o parte de gânditorii socialişti, pe de altă parte de filozofii şi popularizatorii (ar trebui să-i numim mai degrabă „exploatatorii”) ştiinţei; vitalismul, sub formele simbolismului, ocultismului, expresionismului artistic şi feluritelor filozofii evoluţioniste şi ,,mistice”, este cel mai semnificativ curent subteran intelectual care se întinde pe o jumătate de secol, începând cu 1875; şi nihilismul distrugerii, deşi rădăcinile sale intelectuale sunt înfipte adânc în secolul anterior, duce la o concluzie importantă, atât în ordinea publică, cât şi în multe domenii particulare, întregul veac şi un sfert de dezvoltare nihilistă cu epoca concentrată a distrugerii în anii 1914-1945.

Se va remarca că aceste perioade se suprapun, deoarece nihilismul se maturizează cu o viteză diferită la popoare diferite şi indivizi diferiţi; în realitate, suprapunerea este considerabil mai mare decât poate sugera schema noastră simplă, într-atât de mare încât reprezentanţii fiecărei etape pot fi regăsiţi în fiecare perioadă, şi toţi există chiar astăzi în contemporaneitate. Ceea ce este adevărat cu privire la perioadele istorice este adevărat de asemenea cu privire la indivizi; nu există nihilist ,,pur” în nici o etapă, fiecare temperament predominant nihilist fiind o combinaţie a cel puţin două etape.

Mai mult, dacă epoca de la Revoluţia Franceză încoace este prima în care nihilismul a jucat rolul central, fiecare din etapele sale a fost reprezentată în secolele anterioare. De exemplu, liberalismul este un produs derivat direct din umanismul Renaşterii; realismul a constituit un aspect important al Reformei protestante, ca şi al Iluminismului francez; un soi de vitalism a apărut în ocultismul Renaşterii şi Iluminismului şi din nou în romantism; şi nihilismul distrugerii, deşi nicicând atât de profund precum a fost în ultimul secol, a existat ca o tentaţie pentru anumiţi gânditori extremişti în întreaga epocă modernă.

Dar, cu aceste rezerve, schema noastră poate fi acceptată cel puţin ca o aproximare a ceea ce a fost un proces istoric şi psihologic incontestabil. Prin urmare, haideţi să începem investigarea etapelor acestui proces, a dialecticii nihiliste, încercând să le evaluăm în lumina clară a Adevărului creştin ortodox pe care – dacă avem dreptate – ele vor să-l umbrească şi să-l tăgăduiască. În această secţiune nu vom încerca nimic mai mult decât să descriem aceste etape şi să arătăm, raportându-ne la definiţia nihilismului pe care am adoptat-o, în ce privinţă ele pot fi caracterizate ca fiind nihiliste.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 118/martie-aprilie 2019

 

 

 

PARTEA A IV-A

1. Liberalismul

Liberalismul pe care îl vom descrie în paginile următoare – haideţi să stabilim de la început – nu este un nihilism făţiş; este mai degrabă un nihilism pasiv sau, încă mai bine spus, baza neutră de dezvoltare a fazelor mai avansate de nihilism. Cei care au urmărit discuţia noastră anterioară privind imposibilitatea ,,neutralităţii” intelectuale sau duhovniceşti în această lume vor înţelege numaidecât de ce am clasificat ca nihilist un punct de vedere care, cu toate că nu este direct responsabil pentru nici unul din fenomenele nihiliste remarcabile, a constituit o premisă indispensabilă pentru apariţia lor. Apărarea nepotrivită de către liberalism a unei moşteniri în care el nu a crezut niciodată pe deplin a fost unul dintre cele mai convingătoare motive ale nihilismului făţiş.

Civilizaţia umanistă liberală care, în Europa de Vest, a fost ultima formă a Vechii Ordini care a fost nimicită în mod efectiv în acel mare război şi în revoluţiile din cel de-al doilea deceniu al acestui secol şi care continuă să existe – deşi într-o formă ,,democratică” încă mai atenuată – în lumea liberă de astăzi, poate fi caracterizată în primul rând prin atitudinea ei faţă de adevăr. Aceasta nu este o atitudine de ostilitate deschisă, nici măcar de nepăsare deliberată, deoarece apologeţii ei sinceri au în mod incontestabil o opinie autentică despre ceea ce ei consideră că este adevărul; mai curând, este o atitudine în care adevărul, în ciuda anumitor aparenţe, nu a mai ocupat centrul atenţiei.

Adevărul în care declară că crede (separat, bineînţeles, de faptul ştiinţific) nu este pentru liberalism o monedă spirituală sau intelectuală de circulaţie curentă, ci un capital inutil şi neroditor rămas în aer dintr-o epocă anterioară. Liberalul vorbeşte încă, cel puţin la ocazii protocolare, de „adevăruri eterne”, „credinţă”, „demnitate umană”, de „înalta chemare” a omului sau ,,duhul de nestins” al omului, chiar de „civilizaţia creştină”, dar este cât se poate de limpede că aceste cuvinte nu mai înseamnă ce însemnau odinioară. Nici un liberal nu le tratează cu toată seriozitatea; ele sunt în realitate metafore, podoabe ale limbii care sunt menite a provoca un răspuns emoţional, nu intelectual – un răspuns în mare măsură condiţionat de lunga întrebuinţare, cu amintirea prezentă a unui timp când astfel de cuvinte aveau cu adevărat o semnificaţie pozitivă şi serioasă.

Nimeni dintre cei ce se mândresc astăzi cu „rafinamentul” lor – cu alte cuvinte, cei foarte puţini din instituţiile academice, din guvern, din ştiinţă, din cercurile intelectuale umaniste, nimeni dintre cei ce vor sau declară că sunt în pas cu „vremurile” – nu cred sau nu pot crede deplin în adevărul absolut, sau mai ales în Adevărul creştin. Însă numele de adevăr a fost păstrat, ca şi numele acelor adevăruri pe care oamenii le considerau cândva absolute, şi câţiva din unele poziţii de putere sau influenţă vor ezita să le folosească, chiar atunci când sunt conştienţi că semnificaţiile lor s-au schimbat. Adevărul, într-un cuvânt, a fost „reinterpretat”; vechile forme au fost golite şi li s-a dat un nou conţinut, cvasi-nihilist. Acest fapt poate fi văzut cu uşurinţă printr-o examinare succintă a câtorva din principalele domenii în care adevărul a fost ,,reinterpretat”.

În disciplina teologică, primul adevăr este, bineînţeles, Dumnezeu. Creatorul a toate, atotputernic şi atotprezent, revelat credinţei şi în trăirea credinciosului (şi necontestat de motivul celor care nu neagă credinţa), Dumnezeu este sfârşitul suprem al întregii creaţii şi El Însuşi, spre deosebire de creaţia Sa, Îşi găseşte finalitatea în El Însuşi; orice este creat se află în relaţie cu şi în dependenţă de El, care singur nu depinde de nimic din afara Sa. El a creat lumea ca ea să poată trăi desfătându-se de El, şi orice din lume este îndreptat către această finalitate, pe care însă oamenii o pot pierde printr-o întrebuinţare greşită a libertăţii lor.

Mentalitatea modernă nu poate tolera un astfel de Dumnezeu. El este atât prea profund – prea „personal”, chiar prea „uman” –, cât şi prea absolut, prea intransigent în cerinţele Lui faţă de noi; şi El Se face cunoscut doar credinţei smerite – un fapt silit să îndepărteze raţiunea modernă mândră. Un ,,nou dumnezeu” este cerut în mod clar de omul modern, un dumnezeu modelat mai îndeaproape după tiparul unor astfel de preocupări moderne centrale precum ştiinţa şi afacerile; în realitate, unul din conceptele însemnate ale gândirii moderne a fost acela de a furniza un asemenea dumnezeu. Acest concept este limpede deja la Descartes, este adus la împlinire în deismul Iluminismului, dezvoltat până la final în idealismul german: noul dumnezeu nu este o Fiinţă, ci o idee, nerevelată credinţei şi smereniei, ci construită de mintea mândră care simte încă nevoia de ,,explicaţii” când ea şi-a pierdut dorinţa de mântuire. Acesta este dumnezeul mort al filozofilor care au nevoie doar de o ,,primă cauză” pentru a-şi completa sistemele, ca şi al „gânditorilor pozitivişti” şi al altor sofişti religioşi care inventează un dumnezeu fiindcă au ,,nevoie” de el, şi apoi se gândesc să-l ,,utilizeze” după placul inimii. Fie că sunt „deişti”, „idealişti”, „panteişti” sau „imanentişti”, toţi dumnezeii moderni constituie aceeaşi construcţie mintală, fabricată de suflete moarte din cauza pierderii credinţei în adevăratul Dumnezeu.

Argumentele ateiste împotriva unui astfel de dumnezeu sunt pe cât de incontestabile, pe atât de irelevante; deoarece un astfel de dumnezeu este, în realitate, acelaşi lucru cu a nu fi nici un dumnezeu. Neinteresat de om, lipsit de puterea de a acţiona în lume (exceptând a inspira un „optimism” lumesc), el este un dumnezeu considerabil mai slab decât oamenii care l-au inventat. Pe o asemenea fundaţie, nu mai este nevoie să spunem, nu se poate clădi nimic trainic; şi, pe bună dreptate, liberalii, în timp ce mărturisesc de obicei credinţa în acest zeu, îşi clădesc de fapt perspectiva asupra lumii pe fundaţia mai evidentă, deşi puţin probabil mai stabilă, a omului. Ateismul nihilist este formularea explicită a ceea ce era deja, nu numai implicit, ci realmente prezent într-o formă confuză, în liberalism.

Implicaţiile etice ale credinţei într-un astfel de dumnezeu sunt exact aceleaşi cu cele ale ateismului; în orice caz, acest acord lăuntric este încă o dată ascuns în exterior în spatele unui nor al metaforei. În rânduiala creştină, întreaga activitate din această viaţă este văzută şi judecată în lumina vieţii lumii viitoare, a vieţii de după moarte care nu va avea sfârşit. Necredinciosul nu poate avea o idee despre ce înseamnă această viaţă pentru creştinul credincios; pentru cei mai mulţi oameni de astăzi, viaţa viitoare a devenit, asemenea lui Dumnezeu, o simplă idee, şi în consecinţă se cere puţină osteneală şi efort atât pentru a o nega, cât şi pentru a o afirma. Pentru creştinul credincios, viaţa viitoare este bucurie de negrăit, bucurie care depăşeşte bucuria pe care o cunoaşte în această viaţă prin comuniunea cu Dumnezeu în rugăciune, în liturghie, în taine; deoarece atunci Dumnezeu va fi totul în toate şi nu va exista nici o despărţire de această bucurie, care va fi cu adevărat sporită veşnic. Adevăratul credincios are mângâierea unei pregustări a vieţii veşnice.

Cel credincios în dumnezeul modern, neavând nici o astfel de pregustare şi de aceea nici o noţiune a bucuriei creştine, nu poate crede în viaţa viitoare în acelaşi fel; într-adevăr, dacă ar fi onest cu el însuşi, ar trebui să admită că nu poate crede deloc în ea.

Există două forme principale ale unei astfel de necredinţe care trece drept credinţă liberală: protestantismul şi umanismul. Perspectiva protestantă liberală despre viaţa viitoare – împărtăşită, în mod regretabil, de un număr crescând de oameni care se declară catolici sau chiar ortodocşi – este, asemenea opiniilor sale despre orice altceva care ţine de lumea spirituală, o mărturisire minimă a credinţei care ascunde o credinţă reală în nimic. Viaţa viitoare a devenit o lume subterană întunecoasă în concepţia populară a ei, un loc în care cineva primeşte ,,odihna meritată” după o viaţă de trudă. Nimeni nu are o idee foarte clară despre acest tărâm, fiindcă nu corespunde unei realităţi; este mai degrabă o proiecţie emoţională, o mângâiere pentru cei care nu ar face faţă întrucâtva implicaţiilor necredinţei lor reale.

Un asemenea „rai” este rodul unei uniri a terminologiei creştine cu deşertăciunea lumească cotidiană, şi nu convinge pe nimeni din cei care realizează că nu este cu putinţă compromisul în astfel de chestiuni fundamentale; nici adevăratul creştin ortodox, nici nihilistul consecvent nu este înşelat de el. Dar compromisul umanismului este, dacă nu mai rău, chiar mai puţin convingător. Aici abia dacă există chiar pretenţia că ideea corespunde realităţii; totul devine metaforă şi retorică. Umanistul nu mai vorbeşte deloc de rai, cel puţin nu în mod serios; dar el îşi permite să vorbească de ,,veşnic”, preferabil sub forma unei figuri de stil răsunătoare: „adevăruri veşnice”, „spiritul etern al omenirii”. Cineva se poate întreba în mod just dacă cuvântul are vreo semnificaţie cât de cât în astfel de fraze. În stoicismul umanist, „eternul” a fost redus la un conţinut atât de subţire şi fragil, încât nu se poate distinge efectiv de nihilismul materialist şi determinist care încearcă, cu oarecare îndreptăţire neîndoios, să-l distrugă.

În ambele cazuri – cel al ,,creştinului” liberal sau chiar mai mult cel al umanistului liberal –, incapacitatea de a crede în viaţa veşnică este înrădăcinată în acelaşi fapt: ei cred doar în această lume, ei nu au nici experienţa, nici cunoaşterea, nici credinţa în cealaltă lume, şi cel mai mult, ei cred într-un „dumnezeu” care nu este suficient de puternic ca să-i ridice pe oameni din moarte.

În spatele retoricii lor, protestantul sofisticat şi umanistul sunt cât se poate de conştienţi că nu există loc pentru rai, nici pentru veşnicie, în universul lor; sensibilitatea lor profund liberală, încă o dată, nu se bizuie pe o sursă transcendentă, ci pe una imanentă pentru doctrina sa etică, şi inteligenţa lor agilă este chiar capabilă de a transforma acest faute de mieux [absenţa unui bine mai mare] într-o apologie pozitivă. În această viziune, atât ,,realismul”, cât şi ,,curajul” trăiesc fără nădejdea bucuriei veşnice, fără teama suferinţei veşnice; pentru o persoană dotată cu viziunea liberală a lucrurilor, nu este nevoie să crezi în rai sau iad pentru a duce o „viaţă bună” în această lume. Aceasta este orbirea totală a mentalităţii liberale faţă de semnificaţia morţii.

Dacă nu există nemurire – crede liberalul –, încă se poate duce o viaţă civilizată; „dacă nu există nemurire – este logica cu mult mai profundă a lui Ivan Karamazov din romanul lui Dostoievski – totul este permis”. Stoicismul umanist este cu putinţă pentru anumiţi indivizi pentru un anumit timp: cu alte cuvinte, până când implicaţiile totale ale negării nemuririi lovesc în plin. Liberalul trăieşte într-un rai al nebunilor care trebuie să se prăbuşească în faţa adevărului lucrurilor. Dacă moartea înseamnă, aşa cum cred deopotrivă liberalul şi nihilistul, dispariţia individului, atunci această lume şi tot ce se află în ea – iubire, bunătate, sfinţenie, tot – sunt nimic, aşa cum nimic din ce poate face omul nu are vreo consecinţă finală şi oroarea deplină a vieţii este tăinuită de om doar prin puterea voinţei lui de a se amăgi; şi „totul este permis”, nici o nădejde sau teamă nepământească nu-i reţine pe oameni de la experimente monstruoase sau visuri sinucigaşe. Cuvintele lui Nietzsche sunt adevărul – şi profeţia – noii lumi care rezultă din această perspectivă: „Din toate cele care erau socotite odinioară a fi adevărate, nici măcar un cuvânt nu trebuie crezut. Tot ceea ce înainte era respins ca nelegiuit, interzis, vrednic de dispreţ şi fatal – toate aceste flori înfloresc acum pe cele mai încântătoare căi ale adevărului”[6].

Orbirea liberalului este un antecedent direct al moralităţii nihiliste, şi mai specific a celei bolşevice; fiindcă cea din urmă este doar o aplicare consecventă şi sistematică a necredinţei liberale. Suprema ironie a perspectivei liberale este că tocmai atunci când intenţia sa cea mai profundă se va fi împlinit în lume, şi toţi oamenii vor fi fost ,,eliberaţi” de jugul standardelor transcendente, când chiar pretenţia credinţei în cealaltă lume va fi dispărut – exact atunci acea viaţă pe care liberalul o cunoaşte sau o doreşte va deveni imposibilă; deoarece ,,omul nou” pe care-l zămisleşte acea necredinţă poate vedea în liberalismul însuşi doar ultima dintre ,,iluziile” pe care liberalismul vroia să le risipească.

În concepţia creştină, politica a fost întemeiată de asemenea pe adevărul absolut. Noi am văzut deja, în capitolul anterior, că forma providenţială principală de guvernare prinsă în uniune cu Adevărul creştin era imperiul creştin ortodox, în care suveranitatea revenea unui monarh, şi autoritatea purcedea de la el în jos pe o structură socială ierarhică. Noi vom vedea în capitolul următor, pe de altă parte, cum o politică care respinge Adevărul creştin trebuie să recunoască „poporul” ca suveran şi să înţeleagă autoritatea ca purcezând de jos în sus, într-o societate „egalitară” din punct de vedere formal. Este limpede că una este inversarea perfectă a celeilalte; fiindcă ele sunt opuse în conceptele lor atât ca sursă, cât şi ca scop al guvernării. Monarhia creştină ortodoxă este o formă de guvernare statornicită dumnezeieşte, şi îndreptată esenţialmente către cealaltă lume, guvernare cu propovăduirea Adevărului creştin şi mântuirea sufletelor ca cel mai profund scop al său; domnia nihilistă – pentru care cel mai potrivit nume este, aşa cum vom vedea, anarhia – este o guvernare statornicită de oameni, şi îndreptată exclusiv către această lume, guvernare care nu are scop mai înalt ca fericirea pământească.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 119/mai-iunie 2019

 

 

 

PARTEA A V-A

1. Liberalismul [continuare]

Aşa cum se poate crede, viziunea liberală despre guvernare este o încercare de compromis între aceste două idei ireconciliabile. În secolul XIX, acest compromis a luat forma „monarhiilor constituţionale”, o încercare – din nou – de a combina o formă veche cu un conţinut nou; astăzi, principalele reprezentante ale ideii liberale sunt „republicile” şi „democraţiile” Europei Occidentale şi Americii, dintre care cele mai multe păstrează un echilibru mai degrabă precar între forţele autorităţii şi Revoluţie, cu toate că declară că cred în amândouă.

Fireşte, este imposibil să crezi în amândouă cu aceeaşi sinceritate şi fervoare, şi în realitate nimeni nu a făcut aceasta. Monarhii constituţionali precum Ludovic Filip au crezut că pot face aceasta declarând că domnesc ,,prin harul lui Dumnezeu şi voinţa poporului” – o formulă în care cei doi termeni se anulează unul pe altul, un fapt la fel de evident pentru anarhist[7], ca pentru monarhist.

Acum, o guvernare este trainică în măsura în care Îl are pe Dumnezeu ca temelie a sa şi voia Lui drept călăuză a sa; dar aceasta, cu siguranţă, nu este o descriere a guvernării liberale. În viziunea liberală, poporul este cel care guvernează şi nu Dumnezeu; Dumnezeu Însuşi este un „monarh constituţional” a cărui autoritate a fost în totalitate delegată poporului, şi a cărui funcţie este în întregime ceremonială. Liberalul crede în Dumnezeu cu aceeaşi fervoare retorică cu care crede în rai. Forma de guvernare clădită pe o astfel de credinţă este foarte puţin diferită, în principiu, de o guvernare clădită pe necredinţă totală, şi oricare ar fi rămăşiţa sa actuală de stabilitate, este îndreaptă clar în direcţia anarhiei.

O guvernare trebuie să domnească prin harul lui Dumnezeu sau prin voinţa poporului, trebuie să creadă în autoritate sau în Revoluţie; asupra acestor chestiuni compromisul este posibil doar în aparenţă, şi numai pentru o vreme. Revoluţia, ca necredinţa care a însoţit-o întotdeauna, nu poate fi oprită la jumătatea drumului; este o forţă care, odată trezită, nu se va opri până când nu sfârşeşte într-o împărăţie totalitară a acestei lumi. Istoria ultimelor două secole nu a dovedit nimic altceva. A domoli Revoluţia şi a-i face concesii, aşa cum au făcut liberalii întotdeauna, arătând prin aceasta că ei nu au nici un adevăr pe care să i-l opună, înseamnă probabil a amâna, dar nu a împiedica atingerea scopului ei. Şi a te împotrivi Revoluţiei radicale cu o revoluţie personală, fie ea „conservatoare”, „non-violentă” sau „spirituală”, nu înseamnă doar a dovedi ignoranţă faţă de întregul scop şi natura Revoluţiei vremurilor noastre, ci şi a admite totodată primul principiu al acelei Revoluţii: vechiul adevăr nu mai este adevărat, şi un nou adevăr trebuie să-i ia locul. În capitolul următor vom dezvolta acest subiect definind mai exact scopul Revoluţiei.

Aşadar, în perspectiva liberală asupra lumii – în teologia sa, în etica sa, în politica şi în alte domenii pe care nu le-am examinat – adevărul a fost micşorat, îndulcit, compromis; în toate domeniile adevărul care era odinioară absolut a devenit mai puţin sigur, dacă nu în întregime „relativ”. Acum este cu putinţă – şi de fapt aceasta echivalează cu o definiţie a iniţiativei liberale – a conserva pentru o vreme roadele unui sistem şi ale unui adevăr de care cineva este nesigur sau sceptic; dar nu se poate construi nimic real pe o asemenea incertitudine, nici pe încercarea de a-l face respectabil din punct de vedere intelectual în variatele doctrine relativiste pe care le-am examinat deja. Nu există şi nu poate exista o apologie filozofică a liberalismului; apologiile sale, când nu sunt pur retorice, sunt emoţionale şi pragmatice. Dar cel mai frapant lucru legat de liberal, pentru orice observator relativ nepărtinitor, nu este atât imperfecţiunea doctrinei sale, cât aparenta lui uitare a acestei imperfecţiuni.

Acest fapt, care este de înţeles că irită criticii bine intenţionaţi ai liberalismului, are o singură explicaţie plauzibilă. Liberalul nu este deranjat nici măcar de deficienţele şi contradicţiile fundamentale ale propriei filozofii deoarece interesul lui primordial este în altă parte. Dacă el nu este preocupat de a descoperi ordinea politică şi socială pe temeiul Adevărului dumnezeiesc, dacă este indiferent faţă de realitatea raiului şi iadului, dacă Îl concepe pe Dumnezeu ca pe o simplă idee de putere impersonală vagă, este pentru că el este interesat mai curând de scopuri lumeşti, şi deoarece orice altceva este vag şi abstract pentru el. Liberalul poate fi interesat de cultură, ştiinţă, afaceri sau pur şi simplu de confort; dar în oricare din ţelurile sale dimensiunea absolutului este cu totul absentă. El este incapabil, sau ostil, să gândească în termeni de finalitate, de lucruri ultime. Setea de adevăr absolut a dispărut; a fost înghiţită de deşertăciunea lumească.

În universul liberal, adevărul – cu alte cuvinte, ştiinţa – este cât se poate de compatibil cu deşertăciunea lumească; dar există în adevăr mai mult decât ştiinţă. Tot cel ce este din adevăr ascultă glasul meu (Ioan 18, 37). Nici unul dintre cei care nu L-au întâlnit la sfârşitul căutării adevărului – fie pentru a-L primi sau a-L respinge – pe Domnul nostru Iisus Hristos, Calea, Adevărul şi Viaţa, Adevărul care stă împotriva lumii şi este o mustrare a toată deşertăciunea lumească, nu a căutat în mod corect adevărul. Liberalul, care crede că universul său este protejat împotriva acestui Adevăr, este omul bogat din pildă, copleşit de interesele şi ideile lui lumeşti, refractar la a renunţa la ele pentru smerenie, sărăcie şi blândeţe care sunt trăsăturile adevăratului căutător al adevărului.

Nietzsche a dat o a doua definiţie a nihilismului, sau mai curând un comentariu al definiţiei „nu există nici un adevăr”; şi acesta este: „Nu există nici un răspuns la întrebarea «de ce ?»”[8]. Prin urmare, nihilism înseamnă că întrebările ultime nu au răspunsuri, cu alte cuvinte, nu au răspunsuri adevărate, reale; şi nihilist este cel care acceptă acest „nu” implicit pe care universul se presupune că-l dă ca răspuns al său la aceste întrebări. Dar există două căi de a accepta acest răspuns. Există calea extremă care a fost făcută explicită şi s-a amplificat în programele Revoluţiei şi distrugerii; acesta este nihilism în sensul strict al cuvântului, nihilismul activ, deoarece – în cuvintele lui Nietzsche – „nihilismul nu este ... doar convingerea că totul merită să fie distrus, ci ca cineva să pună umărul în mod efectiv la treabă, să distrugă[9]. Dar există şi o cale ,,moderată”, care este cea a nihilismului pasiv sau implicit pe care o examinăm aici, nihilismul liberalului, umanistului, agnosticului care, acceptând că „nu există nici un adevăr”, nu-şi mai pune întrebări ultime. Nihilismul activ are la bază acest nihilism al scepticismului şi necredinţei.

Regimurile totalitare nihiliste ale acestui secol au întreprins, ca parte integrală a programului lor, ,,reeducarea” nemiloasă a popoarelor lor. Puţini dintre cei supuşi acestui proces pentru o perioadă de timp au scăpat cu totul de sub influenţa lui; într-un peisaj în care totul este coşmar, simţul realităţii şi al adevărului suferă în mod inevitabil. O „reeducare” mai subtilă, cât se poate de umană în mijloacele ei, dar nihilistă în consecinţele ei, a fost practicată câtăva vreme în lumea liberă, şi nicăieri mai persistent sau mai eficient ca în centrul ei intelectual, lumea academică. Aici constrângerea exterioară este înlocuită de puterea de convingere intrinsecă; aici domneşte un scepticism fatal, ascuns în spatele rămăşiţelor unei „moşteniri creştine” în care puţini cred, şi încă mai puţini cu o convingere profundă.

Responsabilitatea profundă pe care o avea odinioară cărturarul, transmiterea adevărului, a fost renegată; şi orice pretinsă ,,smerenie” care încearcă să ascundă acest lucru în spatele flecărelii sofisticate despre ,,limitele cunoaşterii umane” nu este decât o altă mască a nihilismului pe care academicianul liberal o împarte cu extremiştii zilelor noastre. Tineretul care – înainte de a fi „reeducat” în mediul academic – însetează încă după adevăr este învăţat, în loc de adevăr, ,,istoria ideilor”; sau interesul lui este distras cu studii „comparative”, şi relativismul şi scepticismul atotpătrunzătoare, inculcate în aceste studii sunt îndeajuns pentru a ucide în aproape toţi setea firească după adevăr.

Lumea academică – şi aceste cuvinte nu sunt spuse nici nechibzuit, nici cu uşurinţă – a devenit astăzi, în mare parte, o sursă de corupţie. Corupe a auzi sau a citi cuvintele oamenilor care nu cred în adevăr. Corupe încă mai mult a primi, în loc de adevăr, mai multă învăţătură şi erudiţie care, dacă sunt înfăţişate ca scopuri în sine, nu sunt nimic mai mult decât parodii ale adevărului pe care ele erau menite să-l slujească, nimic mai mult decât o faţadă în spatele căreia nu există substanţă. În mod tragic, corupe chiar faptul de a fi expus virtuţii primare rămase încă în lumea academică, integritatea celor mai buni reprezentanţi ai ei – dacă această integritate nu slujeşte adevărului, ci erudiţiei sceptice, şi astfel atrage oamenii cu atât mai eficient către evanghelia subiectivismului şi necredinţei pe care o maschează această erudiţie. În sfârşit, corupe numai a trăi şi a lucra într-o atmosferă pătrunsă întru totul de o concepţie falsă despre adevăr, în care adevărul creştin este văzut ca irelevant pentru preocupările academice esenţiale, în care chiar cei care cred încă în acest Adevăr pot doar sporadic să-şi facă auzit glasul deasupra scepticismului promovat de sistemul academic. Bineînţeles, răul se află în principal în sistemul însuşi, care este întemeiat pe neadevăr, şi doar incidental pe numeroşii profesori pe care acest sistem îi încuviinţează şi îi încurajează să promoveze neadevărul.

Liberalul, omul de lume, este omul care şi-a pierdut credinţa; şi pierderea credinţei desăvârşite este începutul sfârşitului ordinii clădite pe acea credinţă. Cei care încearcă să păstreze prestigiul adevărului fără să creadă în el oferă tuturor duşmanilor lor cea mai puternică armă; o credinţă pur metaforică este sinucigaşă. Radicalul atacă doctrina liberală în orice punct, şi vălul retoricii nu oferă protecţie împotriva loviturii puternice a tăişului său ascuţit. Supus acestui atac persistent, liberalul cedează punct cu punct, silit să admită adevărul acuzaţiilor aduse împotriva lui, fără să fie în stare să se opună acestui adevăr negativ, critic cu nici un adevăr real propriu; până când, după o tranziţie lungă şi de regulă gradată, pe neaşteptate el descoperă că Vechea Ordine, neprotejată şi după câte se pare cu neputinţă de apărat, a fost răsturnată, şi un adevăr nou, mai „realist” – şi mai brutal – i-a luat locul.

Liberalismul este prima etapă a dialecticii nihiliste, atât pentru că propria credinţă este deşartă, cât şi pentru că această deşertăciune dă naştere unei reacţii încă mai nihiliste – o reacţie care, în mod ironic, proclamă chiar mai zgomotos decât liberalismul „dragostea de adevăr”, în timp ce duce omenirea un pas mai departe pe calea erorii. Această reacţie este cea de-a doua etapă a dialecticii nihiliste: realismul.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 120/iulie-august 2019

 

 

 

PARTEA A VI-A

2. Realismul

Realismul despre care vorbim – un termen generic care cuprinde, de la sine înţeles, forme variate de „naturalism” şi „pozitivism” – este, în forma sa cea mai simplă, doctrina care a fost popularizată tocmai sub numele de „nihilism” de către Turgheniev  în Părinţi şi copii. Personajul Bazarov din acest roman reprezintă tipul „omului nou” din Rusia anilor ’1960, materialişti şi determinişti naivi care credeau cu seriozitate (ca D. Pisarev) că vor afla mântuirea omenirii în disecţia broaştei, sau credeau că au dovedit inexistenţa sufletului uman nereuşind să-l găsească în timpul unei autopsii. (Ne aducem aminte de nihiliştii sovietici, ,,oamenii noi” din anii ’1960 de pe la noi, care nu reuşesc să-L găsească pe Dumnezeu în spaţiu).

Acest ,,nihilist” este omul care nu respectă nimic, nu se pleacă înaintea nici unei autorităţi, nu acceptă (aşa crede el) nimic pe baza credinţei, judecă totul în lumina unei ştiinţe pe care o socoteşte adevărul absolut şi exclusiv, respinge orice idealism şi abstracţiune în favoarea a ceea ce este concret şi faptic. El este credinciosul, într-un cuvânt, în ,,nimic în afară de”, în micşorarea a tot ceea ce oamenii au considerat ,,înalt”, chestiunile minţii şi sufletului, la cele mai de jos sau ,,de bază”: materie, senzaţie, fizic.

Contrară nebulozităţii liberale, perspectiva realistă asupra lumii pare pe deplin limpede şi simplă. În locul agnosticismului sau al unui deism evaziv, există un ateism deschis; în locul ,,valorilor înalte” vagi, materialism nud şi interes personal. Totul este limpede în universul realist, cu excepţia celui mai important lucru şi care necesită cea mai mare limpezime: începutul şi sfârşitul său. Acolo unde liberalul este vag cu privire la lucrurile ultime, realistul este naiv ca un copil: ele pur şi simplu nu există pentru el; nu există decât ceea ce este cât se poate de evident.

Un astfel de realism este desigur o contradicţie în sine, fie că ia forma unui „naturalism” care încearcă să instituie un materialism şi determinism absolute, fie a unui „pozitivism” care susţine că neagă cu totul absolutul, fie a „agnosticismului” doctrinar care vorbeşte cu atâta uşurinţă despre „imposibilitatea de a cunoaşte” realitatea ultimă; noi am discutat deja această problemă în prima secţiune a acestui capitol. Dar raţionamentul este fireşte pur academic având în vedere faptul că realismul, o contradicţie logică internă, nu este tratat deloc în sensul strict al cuvântului ca o filozofie. Este gândirea naivă, nedisciplinată a omului practic, care nu este înclinat către a cugeta, care, în epoca noastră a simplificării excesive, crede că impune întregii lumi standardele şi ideile sale copilăreşti; sau, la un nivel puţin diferit, gândirea la fel de naivă a omului de ştiinţă, ataşat de evident prin cerinţele domeniului său de activitate, atunci când el încearcă în mod nelegitim să extindă criteriile ştiinţifice dincolo de hotarele lor specifice. În cel din urmă sens, înseamnă a accepta o distincţie[10] necesară, „scientismul” spre deosebire de ştiinţa legitimă; deoarece trebuie să se înţeleagă că observaţiile noastre de faţă nu sunt îndreptate împotriva ştiinţei înseşi, ci împotriva exploatării nepotrivite a standardelor şi metodelor ei care este atât de des întâlnită astăzi.

Este corect să numim o astfel de filozofie nihilism ? Mai exact, este nihilism în sensul în care am definit noi acest termen ? Dacă adevărul este, în cel mai înalt sens, cunoaşterea începutului şi sfârşitului lucrurilor, a dimensiunii absolutului; şi dacă nihilismul este doctrina potrivit căreia nu există un astfel de adevăr; atunci este limpede că cei care socotesc cunoaşterea ştiinţifică drept singurul adevăr şi neagă ceea ce se află mai presus de aceasta sunt nihilişti în sensul exact al acestui termen. Venerarea faptului nu înseamnă defel iubirea adevărului; este, aşa cum am sugerat deja, parodia lui. Este aroganţa ciobului care ia locul întregului; este încercarea trufaşă de a construi un Turn Babel, o colecţie de fapte, de a atinge înălţimile adevărului şi înţelepciunii de jos.

Dar adevărul este atins doar când omul se pleacă adânc şi acceptă ceea ce este trimis de sus. Toată aşa-zisa ,,smerenie” a erudiţilor şi oamenilor de ştiinţă realişti, aceşti oameni cu puţină credinţă, nu poate ascunde mândria uzurpării lor colective a tronului lui Dumnezeu; în micimea lor, ei cred că „cercetarea” lor minuţioasă are mai multă greutate decât Revelaţia dumnezeiască. Nici pentru astfel de oameni „nu există adevăr”; şi despre ei noi putem spune ceea ce a spus Sfântul Vasilie cel Mare despre savanţii greci păgâni: „Condamnarea lor teribilă va fi mai mare pentru toată această înţelepciune lumească, deoarece, înţelegând atât de limpede ştiinţele deşarte, ei şi-au închis ochii de bunăvoie în faţa cunoaşterii adevărului”[11].

Dar, până în acest punct, noi nu am reuşit în mod adecvat să distingem cea de-a doua etapă a nihilismului de cea dintâi. De asemenea, cei mai mulţi liberali acceptă ştiinţa ca pe un adevăr exclusiv; prin ce anume se deosebeşte realistul de ei ? Diferenţa nu e atât una de doctrină – într-o anumită măsură, realismul este pur şi simplu liberalism decepţionat şi sistematizat –, cât una de accent şi motivaţie. Liberalul este indiferent faţă de adevărul absolut, o atitudine care rezultă din ataşamentul excesiv faţă de această lume; pe de altă parte, în cazul realistului, indiferenţa faţă de adevăr devine ostilitate, şi simplul ataşament faţă de lume devine devotament fanatic faţă de ea. Aceste consecinţe extreme trebuie să aibă o cauză mai puternică.

Realistul însuşi ar spune că această cauză este dragostea faţă de adevărul însuşi, care interzice credinţa într-un ,,adevăr mai înalt” care nu este nimic mai mult decât fantezie. Ba chiar Nietzsche, deşi credea aceasta, vedea în ea o însuşire creştină care se întorsese împotriva creştinismului. „Sensul adevărului, extrem de dezvoltat prin creştinism, se revoltă în cele din urmă împotriva falsităţii şi ficţiunii tuturor interpretărilor creştine ale lumii şi istoriei ei”[12]. Înţeleasă în contextul adecvat, există o intuiţie – cu toate că parţială şi denaturată – în aceste cuvinte. Cel mai probabil, Nietzsche se răzvrătea împotriva unui creştinism care fusese considerabil diluat de umanismul liberal, un creştinism în care dragostea şi loialitatea fără compromisuri faţă de adevărul absolut erau rare, dacă nu cu totul absente, un creştinism care nu a devenit decât un idealism moral spoit cu un sentiment estetic.

În mod asemănător, nihiliştii ruşi se răzvrăteau împotriva idealismului romantic al „oamenilor inutili” care trăiau într-un tărâm nebulos al fanteziei şi evadării, rupţi de orice fel de realitate, duhovnicească sau lumească. Adevărul creştin este atât de departe de o astfel de pseudo-spiritualitate pe cât este de realismul nihilist. Atât creştinul cât şi realistul sunt stăpâniţi de o dragoste de adevăr, de o voinţă de a nu fi înşelaţi, o dorinţă de a ajunge la rădăcina lucrurilor şi a găsi cauza lor fundamentală; ambii resping ca nesatisfăcător orice argument care nu se referă la ceva absolut care în sine nu are nevoie de nici o justificare; ambii sunt duşmanii înflăcăraţi ai frivolităţii unui liberalism care refuză să ia în serios lucrurile ultime şi nu va vedea viaţa umană ca pe un angajament solemn, ceea ce şi este. Tocmai această dragoste de adevăr va zădărnici încercarea liberalilor de a păstra idei şi instituţii în care ei nu cred pe deplin şi care nu au nici un fundament în adevărul absolut. Ce este adevărul ? – Pentru cineva pentru care aceasta este o întrebare vitală, arzătoare, compromisul liberalismului şi umanismului devine imposibil; cel care şi-a pus vreodată această întrebare cu toată fiinţa sa nu poate fi niciodată satisfăcut cu ceea ce lumea se mulţumeşte să accepte ca adevăr.

Dar nu este suficient a pune această întrebare; cineva trebuie să afle răspunsul, sau starea din urmă a celui care caută va fi mai rea ca cea dintâi. Creştinul a aflat unicul răspuns în Dumnezeu şi Fiul Său; realistul, aflat în afara vieţii creştine şi a Adevărului care o însufleţeşte, pune întrebarea într-un vid spiritual şi se mulţumeşte să accepte primul răspuns pe care-l găseşte. Confundând creştinismul cu altă formă de idealism, îl respinge şi devine un adept fanatic al singurei realităţi care este evidentă în cazul orbirii spirituale: această lume.

Acum, pe cât de mult este cu putinţă a admira seriozitatea materialistului şi ateului fervent, nici cea mai mare dragoste nu ne poate determina să mai recunoaştem în el dragostea de adevăr care, probabil, l-a inspirat la început; el este mai degrabă victima unei iubiri de adevăr care a apucat pe o cale greşită, a devenit o boală, şi a sfârşit în propria-i negare. Motivele realistului nu sunt în realitate curate: el pretinde că ştie ceea ce, potrivit propriei teorii a cunoaşterii, nu poate fi cunoscut (am văzut că negarea adevărului absolut este ea însăşi un „absolut”); şi dacă el face aceasta este fiindcă are un motiv ascuns, deoarece el plasează o altă valoare lumească mai presus de adevăr. Nietzsche, realistul crunt şi „căutătorul adevărului”, sedus de o viziune a „supra-omului”, sfârşeşte în evocarea dorinţei de neadevăr şi dorinţei de putere; realismul marxist, de dragul unui mileniu revoluţionar, sfârşeşte într-o domnie a minciunilor şi înşelătoriilor cum lumea nu a mai văzut niciodată. Dragostea de adevăr, privată de obiectul ei caracteristic, este înjosită la [a fi considerată] o ,,cauză” iraţională şi devine un principiu de subversiune şi distrugere; devine duşmanul adevărului pe care nu a reuşit să-l dobândească, al oricărui fel de ordine întemeiată total sau parţial pe adevăr, şi – în cele din urmă – al ei înseşi.

Ea devine, de fapt, o parodie perfectă a dragostei creştine de adevăr. Aşa cum creştinul caută semnificaţia finală a orice şi nu este mulţumit până când nu înţelege că este întemeiat pe Dumnezeu şi voia Sa, tot aşa realistul se interesează de orice, dar numai pentru a fi capabil să nimicească orice sugestie de sau aspiraţie către ceva mai înalt, şi pentru a reduce şi a simplifica acel lucru prin cea mai evidentă şi ,,primară” explicaţie. Aşa cum creştinul Îl vede pe Dumnezeu în orice, tot aşa realistul vede doar „rasă” sau „sex” sau „mijloc de producţie”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 121/septembrie-octombrie 2019

 

 

 

PARTEA A VII-A

2. Realismul [continuare]

Prin urmare, dacă realistul are în comun cu creştinul o onestitate şi o ardoare care este cu totul străină mentalităţii liberale, este chiar mai bine să se alăture atacului liberal împotriva adevărului creştin şi să ducă acest atac până la sfârşitul său: abolirea totală a adevărului creştin. Ceea ce a început şovăielnic în liberalism a prins avânt în realism şi acum se precipită către finalul său catastrofal. Nietzsche prevedea în secolul nostru „triumful nihilismului”; Jacob Burkhardt, acel liberal deziluzionat, vedea în el apariţia unei epoci a dictatorilor care vor fi „teribilii simplificatori”. Cu Lenin şi Stalin, Hitler şi Mussolini, cu soluţiile lor radical de ,,simple” pentru cele mai complexe probleme, a început remarcabil împlinirea acestei previziuni pe tărâmul politic. Mai profund, „simplificarea” nihilistă poate fi văzută în prestigiul universal acordat astăzi celei mai joase categorii a cunoaşterii, celei ştiinţifice, ca şi ideilor simpliste ale unor oameni ca Marx, Freud şi Darwin, care stau efectiv la baza întregii vieţi şi gândiri contemporane.

Spunem „viaţă”, pentru că este important să înţelegem că istoria nihilistă a secolului nostru nu a fost ceva impus din afară sau de sus, sau cel puţin nu a fost predominant acest lucru; ea a fost mai degrabă acceptată şi şi-a tras seva dintr-un sol nihilist care a fost îndelung pregătit în inimile oamenilor. Tocmai din nihilismul banal, din nihilismul de fiecare zi vădit în viaţa şi gândirea şi aspiraţiile oamenilor au izvorât toate evenimentele teribile ale secolului nostru.

Concepţia despre lume a lui Hitler este foarte instructivă din acest punct de vedere, pentru că, în el, cel mai extrem şi monstruos nihilism se sprijinea pe temelia unui realism cât se poate de obişnuit şi chiar tipic. El împărtăşea credinţa comună în „ştiinţă”, „progres” şi „cultură” (deşi nu, desigur, în „democraţie”), laolaltă cu un materialism practic care dispreţuia orice teologie, metafizică, şi orice gândire sau acţiune referitoare la orice altă lume decât „aici şi acum”, mândrindu-se cu faptul că avea „darul reducerii tuturor problemelor la bazele lor cele mai simple”[13]. Avea un cult grosolan al eficienţei şi utilităţii care tolera fără probleme „controlul naşterilor”, lua în derâdere instituţia căsătoriei ca fiind o simplă legalizare a unui impuls sexual care ar trebui să fie „liber”, saluta sterilizarea celor „inapţi”, dispreţuia „elementele neproductive” ca monahii, nu vedea în incinerarea celui mort decât o chestiune ,,practică” şi nu ezita nici măcar să folosească cenuşa, pielea şi grăsimea celor morţi în „circuitul productiv”.

Avea o neîncredere cvasi-anarhistă în instituţiile sacre şi venerabile, mai ales în Biserică cu ,,superstiţiile” ei şi toate rânduielile şi ritualurile ei ,,demodate”. (Noi am avut deja ocazia să remarcăm aversiunea lui faţă de instituţia monarhică, factor determinant în refuzul de a-şi asuma titlul imperial.) El avea o încredere naivă în „mama natură”, în „animalul sănătos” care dispreţuieşte virtuţile creştine – mai ales fecioria – care împiedică ,,funcţionarea naturală” a trupului. Găsea o plăcere stupidă în comodităţile şi aparatele moderne, şi în special în automobil şi senzaţia de viteză şi ,,libertate” pe care o oferă.

Foarte puţin din acest brut Weltanschauung[14] nu este împărtăşit, într-un anumit grad, de mase astăzi, mai cu seamă de tineri, care se simt „iluminaţi” şi „eliberaţi”, foarte puţin care să nu fie în mod tipic ,,modern”. Şi tocmai pe temelia unui astfel de realism, în care nu mai este loc pentru „complicata” perspectivă creştină asupra vieţii şi pentru realităţile importante în cel mai înalt grad ale lumii spirituale, se pot propăşi cele mai grosolane superstiţii şi cea mai ostentativă credulitate. Oameni bine intenţionaţi se gândesc să preîntâmpine apariţia unui alt Hitler printr-un atac asupra ,,iraţionalităţii” şi o apărare a ,,raţiunii”, „ştiinţei” şi „bunului simţ”; însă scoase din contextul adevărului creştin, aceste valori, care au alcătuit un realism al lor propriu, sunt o pregătire – şi nu o apărare – pentru apariţia altui ,,simplificator teribil”. Cei mai eficienţi „simplificatori” contemporani sunt cei care deţin puterea în Uniunea Sovietică, care au făcut o religie din „ştiinţă” şi „bunul simţ”; şi oricine caută la aceşti oameni deosebit de superstiţioşi orice valoare care se merită apărată este extrem de înşelat.

Realismul aparţine indiscutabil ,,duhului veacului” şi toţi cei care simt că aparţin acestui „duh” au fost nevoiţi să se adapteze la el. Astfel, umanismul care, într-o epocă mai tihnită avea o coloratură mai ,,idealistă” şi mai liberală, s-a văzut nevoit „să se schimbe odată cu vremurile” şi să adopte un ton mai realist. Cei mai naivi au întemeiat o „religie” umanistă care se identifică cu cauza „ştiinţei” şi „progresului” şi au prefăcut în dogme exact contradicţiile interne pe care le-am examinat deja[15]; astfel de oameni sunt capabili să vadă şi în marxism un soi de „umanism”. Dar până şi la cei mai sofisticaţi umanişti contemporani, la cei mai rafinaţi învăţaţi şi oameni de stat, tonul realist este vădit. Este dezvăluit, de exemplu, de invazia metodelor ştiinţifice şi a atitudinilor celor din urmă bastioane ale ,,studiilor umaniste”; nici un savant contemporan, din orice domeniu, nu se simte în siguranţă dacă munca sa nu este „ştiinţifică” în cel mai înalt grad cu putinţă (ceea ce înseamnă adeseori „scientistă”[16]). Realismul poate fi remarcat de asemenea în tonul stoic, înţelept în sens lumesc, şi adeseori cinic al celor mai naivi (sau religioşi) umanişti contemporani; imaginara lor ,,eliberare de iluzie” a fost, în mare măsură, o dezamăgire; acum ei ,,cunosc mai bine” ,,adevărurile mai înalte”, decât cred în ele, ,,adevăruri” care-i mângâiau pe părinţii lor.

Pe scurt, liberalismul a ajuns la un acord cu realismul şi – aşa crede – cu realitatea; în trecerea de la liberalism la realism, umanistul nu vede numai o deziluzie, ci şi un proces de „maturizare”. Fireşte, creştinul ortodox vede ceva cu totul diferit. Dacă rolul liberalismului era de a face să devină obscure, cu fumul „toleranţei” şi al agnosticismului, adevărurile înalte despre Dumnezeu şi viaţa duhovnicească, misiunea realismului, pe care l-am analizat aici, a fost de a anihila aceste adevăruri. În această a doua etapă a evoluţiei dialecticii nihiliste, raiul a fost ascuns de scrutările oamenilor, şi oamenii nu s-au mai decis nicicând să-şi ridice ochii de pe pământ, ci să trăiască de acum încolo doar în şi pentru această lume. Această hotărâre realistă este nu mai puţin prezentă în ,,pozitivismul logic” aparent inocent şi în umanismul ştiinţific, precum şi în fenomenele evident satanice ale bolşevismului şi naţional-socialismului.

Consecinţele acestei hotărâri sunt necunoscute celor care o adoptă, fiindcă ele implică însăşi realitatea faţă de care realismul este orb: realitatea atât de deasupra, cât şi de dedesubtul îngustului univers realist. Vom vedea cum ascunderea raiului dezlănţuie forţe nebănuite de dedesubt care transformă într-un coşmar visul nihilist al unei ,,lumi noi”, şi cum „omul nou” al realismului se va asemăna mai puţin cu o omenire ,,pe deplin dezvoltată” în chip desăvârşit, mitologică, decât cu o ,,subumanitate” veritabilă aşa cum nu s-a pomenit nicicând în experienţa umană.

Trebuie să examinăm acum următoarea etapă a evoluţiei nihilismului, care conduce către aceste scopuri: vitalismul.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 122/noiembrie-decembrie 2019

 

 

[1] N.tr.: Cartea, cu titlul original NIHILISM. The Root of the Revolution of the Modern Age, a fost tipărită de Frăţia Sfântul Ghermano de Alaska, în 1994.

[2] N.tr.: Despre Mihail Bakunin şi Serghie Neceaev, a se vedea Obârşia răului. Lupta comunismului împotriva Bisericii lui Hristos.

[3] Dorinţa de putere, vol. 1, în Operele complete ale lui Friedrich Nietzsche, New York, The Macmillan Company, 1909, Vol. 14, p. 6.

[4] N.tr.: Concepţie filozofică conform căreia singura realitate ar fi omul şi conştiinţa lui, iar tot restul lumii există numai în conştiinţa individului.

[5] N.tr.: John Stuart Mill (1806-1873), filozof şi economist britanic. J.S. Mill este cel mai bine cunoscut pentru lucrările sale politice şi morale, în special Despre libertate (1859), care susţinea importanţa individualităţii, şi Utilitarianismul (1861).

[6] Dorinţa de putere, p. 377.

[7] A se vedea, de exemplu, remarcile lui Bakunin cu privire la Ludovic Napoleon în G.P. Maximov, ed., Filozofia politică a lui Bakunin, Glencoe, Illinois, The Free Press, 1953, p. 252.

[8] Dorinţa de putere, p. 8.

[9] Ibid., p. 22.

[10] O distincţie făcută, de exemplu, de Arnold Lunn, în Revolta împotriva raţiunii, New York, Sheed and Ward, 1951, p. 5 şi în diferite părţi; şi de F.A. Hayek, în Contrarevoluţia ştiinţei, Glencoe, Illinois, The Free Press, 1952, p. 15-16. Primul autor este preocupat mai mult de ,,scientismul” teoretic, şi cel din urmă de cel practic.

[11] Hexaemeron I, 4.

[12] Dorinţa de putere, p. 5.

[13] Citat în Hermann Rauschning, Vocea distrugerii, New York, G.P. Putnam’s Sons, 1940, p. 6. Restul acestei descrieri se bazează în special pe Conversaţiile secrete ale lui Hitler, 1941-1944, New York, Farrar, Straus şi Young, 1953.

[14] N.tr.: Weltanschauung, adică perspectiva generală asupra lumii sau societăţii.

[15] A se vedea, de exemplu, scrierile lui Corliss Lamont sau Julian Huxley.

[16] N.tr.: Scientismul este o fetişizare a ştiinţei.