----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Arhiepiscopul Ilarion Troiţki – un titan al Ortodoxiei (I)

 

Din scrierile arhiepiscopului Ilarion Troiţki (1886-1929)
 
 
 
- Scrisoare către dl. Robert Gardiner, secretar al Comisiei pentru organizarea unei Conferinţe Mondiale a Comunităţilor Creştine -
a Arhiepiscopului Ilarion Troiţki († 1929), scrisă în 1916, pe când era arhimandrit

 

Arhiepiscopul Ilarion, în lume Vladimir Alexeevici Troiţki, s-a născut în anul 1886 în satul Lipiţî, judeţul Kaşirsk, gubernia Moscova, într-o familie de preoţi. Bunicul ierarhului, tatăl său, preotul Piotr Troiţki, iar mai târziu şi fratele au slujit în Biserica Buna Vestire, lângă care au şi fost înmormântaţi. Viitorul ierarh şi-a petrecut copilăria într-o atmosferă de religiozitate şi păstrare a tradiţiilor credinţei ortodoxe. Mai târziu, de fiecare dată când venea pentru câteva zile acasă, părintele Ilarion slujea în această biserică, în care se adunau toţi credincioşii din satele învecinate. Era o adevărată sărbătoare atunci pentru întreaga suflare ortodoxă.

Din fragedă copilărie el a rămas orfan de mamă. De creşterea copiilor s-a ocupat sora mamei, care era învăţătoare la şcoala parohială. Micuţul Volodea a învăţat să citească singur, de mic copil participând la toate slujbele bisericeşti.

Încă din adolescenţă viitorul ierarh şi-a văzut dinainte calea pe care avea să meargă. Odată, luându-l de mână pe fratele său mai mic, Vladimir a hotărât să plece la oraş ca să înveţe carte. Pe drum, fratele a început să plângă şi să-i ceară să se întoarcă acasă, însă Vladimir i-a răspuns: ,,Ei, atunci o să rămâi neînvăţat !” A rămâne neinstruit, pentru un fiu de preot în vârstă de 7 ani, părea a fi soarta cea mai amară.

Dragostea de ţară, bucuria trăită în faţa armoniei naturii, care îl predispunea adeseori la contemplarea frumuseţii cereşti, au rămas vii în sufletul ierarhului: ,,Ţara mea, cât eşti de mare şi de necuprinsă ! Săracă şi totuşi bogată în frumuseţi duhovniceşti ! Avem cea mai mare podoabă ... locaşurile sfinte care se înalţă în mijlocul satelor – bisericile lui Dumnezeu, care se oglindesc în apele râurilor ruseşti. Încă din copilărie m-am obişnuit, iubite prietene, să contemplu această privelişte de pe malurile râului Oka. Dacă urci dealul care se află la ieşirea din satul nostru şi îţi arunci ochii peste văile ce se întind de-a lungul Okăi, poţi vedea împrejurimile până la 40 de verste depărtare. Distingi casele ţăranilor din cele mai apropiate sate, iar mai departe vei vedea doar bisericile: biserica din cărămidă roşie din satul Teşilovsk, biserica albă din Lujki, pe cea din Puscina sau pe cea din Tulicino, iar la orizont se desluşesc clopotniţele din Kaşirsk [...]

De fiecare dată când mă întorceam acasă de Paşti, ieşeam la râu. La câteva verste depărtare apa râului inunda toată câmpia. Auzeam dangătul vesel şi sărbătoresc al clopotelor care răsunau întru slava lui Hristos cel înviat ... Soarele de primăvară străluceşte pe cer, şuvoaiele gălăgioase inundă toate şanţurile, iar graurii zboară ici-colo plini de neastâmpăr. Pământul s-a trezit şi a început să respire. Primele firişoare de iarbă răzbat la lumină. Natura reînvie, iar poporul smerit prăznuieşte Învierea Domnului. Auzi cum răsună peste ape dangătul clopotelor şi simţi cum valuri de bucurie îţi inundă sufletul, iar pe obraji ţi se preling lacrimi calde. În această stare de încântare stai pironit ore în şir”[1].

După ce a absolvit Seminarul Teologic din Tula, în 1906, se înscrie la Academia Teologică din Moscova, de care se leagă întreaga sa activitate teologică. Între zidurile Academiei Sfânta Treime s-au conturat concepţiile teologice şi preocupările ştiinţifice ale viitorului arhiepiscop. Anume aici, lângă moaştele marelui sfânt rus, Cuviosul Serghie, îndemnul de a birui toate ispitirile acestei lumi a găsit ecou în inima tânărului teolog. Mai târziu, în lucrarea Treimea lui Dumnezeu şi unitatea omului (Triedinstvo Bojestva i edinstvo celovecestva) se vor vădi trăirile duhovniceşti cu care l-a înzestrat Dumnezeu în timpul şederii sale în Marea Lavră.

 

Marea Lavră Sfânta Treime a Sfântului Serghie de Radonej

 

Clădirea Academiei Teologice, aflată în incinta Marii Lavre

 

În timpul studiilor în această academie i-au fost acordate premiile ,,Mitropolitul Macarie al Moscovei” şi ,,Mitropolitul Iosif al Moscovei”. Tot în această perioadă, Vladimir Troiţki a condus un departament al editurii Academiei Teologice din Moscova, care se ocupa cu răspândirea unor broşuri cu conţinut moral-duhovnicesc, destinate publicului larg; a făcut parte din asociaţia studenţească ce se ocupa cu ajutorarea internatului pentru copii în vârstă de 7-8 ani.

Între anii 1906-1913, pentru rezultate deosebite obţinute la învăţătură, Vladimir a fost trimis de două ori în străinătate. Prima călătorie a avut loc în 1908, când un grup format din studenţi şi profesori ai Academiei Teologice a vizitat Răsăritul creştin şi câteva ţări europene. În urma vizitării Serbiei, Bulgariei, Turciei, Greciei şi Muntelui Athos, Vladimir Troiţki şi-a scris impresiile şi gândurile în cartea De la Academie la Athos (Ot Akademii do Afona). Viitorul ierarh trăia cu durere lipsa de unitate a tuturor slavilor, iar vizitarea Catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol i-a întărit credinţa în importanţa idealului bizantin pentru Rusia contemporană: ,,Trăsătura principală a bizantinismului o constituie întrepătrunderea vieţii cu temeiurile şi darurile duhovniceşti – această îmbinare este cu adevărat dumnezeiesco-umană şi nicidecum umano-dumnezeiască, ca astăzi”[2].

În opinia lui, idealul bizantin bisericesc în viaţa socială trebuie să devină idealul capabil să tămăduiască Rusia contemporană de toate bolile timpului.

A doua călătorie, întreprinsă în 1912 în ţările occidentale, este descrisă în Scrisori despre Apus (Pisma o Zapade). Deşi recunoaşte meritele artei apusene, frumuseţea naturii, chiar realizările culturii materiale, Vladimir Troiţki critică viaţa religioasă a Europei Occidentale, în comparaţie cu frumuseţea şi doxologia slujbelor Bisericii noastre, cu statornicia şi realismul Ortodoxiei.

Absolvind Academia Teologică, el a fost numit asistent (fiind bursier). Între anii 1912-1913, s-a ocupat de disertaţia sa de master şi de catedră. Arhiepiscopul Ilarion a intrat în istoria teologiei ruse ca un strălucit teolog care şi-a dedicat viaţa studiului ecleziologiei ortodoxe. Despre concepţiile tânărului profesor mărturisesc cuvintele pe care el le-a adresat studenţilor: ,,Orice activitate are ca fundament darul Duhului, iar prin descoperirea şi prin scopurile sale ea trebuie să devină slujire bisericească. Primim tărie duhovnicească şi puteri nu numai pentru folosul nostru, ci pentru Biserică, nu ca să ne fim nouă pe plac, ci Bisericii ... Când urc la această catedră, eu împlinesc o ascultare faţă de Biserică, căci numai ea dă sens şi valoare adevărată existenţei noastre; cred şi sunt convins că numai slujirea faţă de Biserică dă sens şi valoare activităţii noastre pământeşti ... Prin urmare, a nu sluji Biserica înseamnă că nici o activitate nu mai are sens, iar viaţa noastră este zadarnică”.

Activitatea ştiinţifică nu este exclusă din această slujire, pentru că ştiinţa ,,tinde spre cunoaşterea adevărului”, iar ,,Biserica, în calitatea ei de păstrătoare a adevărului, poate şi trebuie să devină autoritate pentru orice persoană care caută adevărul”[3].

În 1913 a susţinut disertaţia de master cu titlul Studii de istoria dogmelor despre Biserică (Ocerki iz istorii dogmata o Ţerkvi). Această lucrare fundamentală este răspunsul la evenimentele care se petreceau în Rusia în acea vreme, la secularizarea societăţii şi statului, care încă de pe atunci se transforma treptat într-o luptă împotriva lui Dumnezeu. Cum afirmă însuşi autorul, ,,de obicei, noi reflectăm asupra unui adevăr doar când auzim vreo obiecţie la adresa lui. Cât priveşte Biserica, gândirea teologică se alarmează doar atunci când se ciocneşte de afirmaţiile false ale ereticilor şi schismaticilor care se referă la Biserică”. Lupta viitorului mărturisitor şi apărător al Bisericii împotriva ereziei înnoirii a constat nu numai în studii despre istoria dogmelor, ci şi în apologia despre caracterul de unitate şi de sfinţenie al Bisericii.

În acelaşi an, 1913, pe 28 martie, în Schitul Paraklit, Vladimir a fost tuns în monahism de episcopul Nicon Rojdenstvenski (foto), primind numele de Ilarion. Iată ce mărturiseşte părintele Ilarion despre acest eveniment: ,,Am depus votul monahal şi nu cred că voi mai avea o bucurie asemănătoare cu cea pe care am simţit-o pe 28 martie 1913. Acest sentiment nu a încetat nici când s-a terminat slujba. Sufletul meu slăvea pe Dumnezeu şi se bucura ... Din experienţă pot spune următorul lucru: nu întâmplător, în clipa când cineva este tuns în monahism, preotul care săvârşeşte slujba spune: ‘Fratele nostru (N) se îmbracă în haina veseliei şi a bucuriilor duhovniceşti, spre lepădarea şi nesocotirea tuturor necazurilor şi ispitirilor diavoleşti; spre veselia şi bucuria întru Hristos, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh’”[4]. Această bucurie duhovnicească de negrăit ierarhul a păstrat-o în suflet până la sfârşitul vieţii.

Calea călugăriei este strâmtă şi spinoasă, în schimb plină de har. Este opţiunea firească a sufletului curat al alesului lui Dumnezeu, care aspiră la desăvârşire şi care fuge de păcatele şi ispitele acestei lumi, care doreşte să se dedice în întregime slujirii lui Dumnezeu.

Rectorul Academiei Teologice din Moscova, episcopul Teodor Pozdeevski va da un sfat înţelept şi părintesc noului nevoitor: ,,Ştiu şi nu vreau să-ţi ascund care este jertfa pe care ai adus-o lui Hristos. Te ispiteai şi poate că încă şi acum te ispiteşti cu dragostea pentru şcoala căreia îi slujeşti. Un sentiment de teamă te încearcă, ca nu cumva călugăria să te lipsească de ea. Dar ce este această academie fără Hristos ? Un loc pustiu şi o casă moartă”[5].

Proorocia episcopului Teodor despre omul care jertfeşte de bunăvoie ce are mai scump şi care primeşte înapoi darul jertfit de la Dumnezeu s-a împlinit întocmai. În aprilie 1913, tânărul monah a fost ridicat la treapta de ieromonah şi numit în funcţia de conferenţiar universitar al Academiei Teologice din Moscova, iar pe 30 mai 1913 a fost numit inspector al academiei şi ridicat la treapta de arhimandrit. Pe 3 decembrie, arhimandritul Ilarion va deveni profesor emerit la catedra de Noul Testament.

 

Vladimir Troiţki, inspector la Academia Teologică din Moscova

 

În calitatea sa de teolog cercetător, ierarhul Ilarion a avut la dispoziţie insuficient timp pentru activitatea ştiinţifică, mai puţin de un deceniu; dar în acest răstimp el a făcut multe pentru Biserică. ,,Cred întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică” – astfel putem rezuma activitatea şi spiritul lucrărilor lui. Tema lucrării de master a fost dezvoltată în scrierile sale de mai târziu, ca de pildă Creştinism sau Biserica, Despre necesitatea unei apologii istorico-dogmatice asupra articolului X din Simbolul Credinţei, Nu există creştinism fără Biserică, Despre viaţa în Biserică şi despre viaţa bisericească. A scris articole de exegeză, lucrări despre activitatea bisericească, des publicate de regulă în revista Bogoslovski Vestnik. Multe din ideile sale expuse în articolul ,,Progresul şi transformarea” au avut un răsunet viu în inimile contemporanilor săi. Ideea principală este că aspiraţia către progres, către crearea condiţiilor pentru o viaţă lipsită de griji duce la înjosirea şi învârtoşarea omului, în timp ce aspiraţia omului către idealurile duhovniceşti, către înnoirea morală conduce la înnoirea deplină a omului şi a societăţii în general.

Ca inspector, părintele Ilarion se preocupa în primul rând de instruirea teologică a studenţilor; el îi va îndemna să participe la activitatea bisericească şi misionară. De asemenea, se îngrijea de disciplina exterioară. S.A. Volkov, unul din studenţii săi, îşi amintea: ,,Înalt şi elegant, cu un trup bine legat şi proporţionat, ochii săi albaştri erau senini (deşi era puţin miop, nu purta niciodată ochelari). Părintele avea o privire fermă, o frunte înaltă şi o barbă mare şi deasă, o voce sonoră şi o pronunţie clară. Era imposibil să nu-l admiri ... Cred că această unitate constituia trăsătura principală a personalităţii lui. Acest bărbat curajos şi deosebit de talentat privea lumea cu ochii unui artist. Ilarion exercita o influenţă benefică asupra mea prin persoana sa directă, autoritară în afirmarea concepţiilor sale personale, prin slujbele sale solemne, prin energia şi plinătatea vieţii ... Cel mai mult îi plăcea să vorbească despre cât de mult trebuie să conştientizeze un creştin gravitatea păcatelor săvârşite şi despre rolul pocăinţei, despre cât de mult trebuie să se bucure creştinul de mila şi harul lui Dumnezeu şi să nu se îndoiască şi să nu deznădăjduiască niciodată în nevoinţele sale. Avea o extraordinară admiraţie şi dragoste pentru tot ce îi era mai drag şi mai scump: Biserica, Rusia, Academia. Această stare el o împărtăşea, o încuraja şi o întărea şi în persoanele din anturajul său”[6].

 

[1] Arhimandrit Ilarion, Scrisori despre Apus (Pisma o Zapade), Serghiev Posad, 1915, p. 60-61.

[2] Vladimir Troiţki, De la Academie la Athos (Ot Akademii do Afona), Serghiev Posad, 1914, p. 66.

[3] Vladimir Troiţki, ,,O ţerkovnosti duhovnoi şcolî i bogoslovskoi nauki”, 1912, p. 1-16.

[4] Ilarion Troiţki, Hristianstva net bez Ţerkvi, Moscova, 1991, p. 134-135.

[5] Episcop Teodor, ,,Cuvântare ţinută la tunderea în monahism a docentului Academiei Teologice din Moscova Vladimir Troiţki, în călugărie Ilarion” (Reci pri postrijenii doţenta Moskovskoi Academii Vladimir Troiţkogo v monaşestve Ilariona), Bogoslovski Vestnik, 1913, nr. 8, p. 700.

[6] S. Volkov, Poslednie u Troiţî, Moscova – Sankt Petersburg, 1995, p. 115-118.

 

Episodul urmator