----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ECUMENISMUL – CALEA CĂTRE PIERZARE (XVIII)

de Ludmilla Perepiolkina

 

Episodul anterior

 

17. Batjocorirea sfintelor taine [partea a doua]

Nu daţi cele sfinte câinilor (Matei 7, 6)

 

- Sfânta împărtăşanie. Cea mai profundă taină a Bisericii este cea a sfintei împărtăşanii, sau euharistiei. ,,Dumnezeul-om Iisus Hristos a înfăptuit realitatea de necrezut pe pământ: noi, cei care suntem atât de ataşaţi de păcat, am intrat prin El într-o relaţie de sânge cu Dumnezeu, pentru că Sângele Lui de Dumnezeu-om este izvorul vieţii noastre veşnice, al nemuririi noastre asemenea Dumnezeului-om ... Dacă toate tainele Noului Testament, ale Bisericii şi ale Dumnezeului-om ar putea fi exprimate printr-o singură taină, atunci aceasta ar trebui să fie sfânta taină a euharistiei”[1].

Cel mai grav păcat al apostaţilor este profanarea acestei taine. Ei transformă dumnezeiasca liturghie, la care doar adevăraţilor credincioşi li se îngăduie să ia parte, într-un spectacol, un spectacol pentru mulţimile de turişti şi telespectatori, iar sfintele daruri – Trupul şi Sângele lui Hristos sunt date oricui şi la întâmplare. Cum se poate estima profunzimea degradării, abisul care ne desparte pe noi de evlavioşii noştri strămoşi, care nu ar sta nici măcar la masă cu ereticii şi necredincioşii, potrivit cuvintelor sfinţilor apostoli.

Pe lângă influenţa degradantă pe care o are asupra creştinilor ortodocşi denaturarea sau respingerea tainei spovedaniei, această inovaţie este esenţială pentru dobândirea obiectivului ecumenist al permiterii accesului neortodocşilor la taina ortodoxă a sfintei împărtăşanii. Hotărârea Sfântului Sinod al Patriarhiei Moscovei cu privire la primirea catolicilor la împărtăşire în bisericile ortodoxe din Rusia a fost în vigoare între anii 1969-1986. Ulterior, această hotărâre nu a fost abolită, a fost doar suspendată (cu toate că numai pe hârtie). Patriarhia Constantinopolului a mers încă mai departe în această privinţă permiţând grecilor ortodocşi să ia împărtăşanie catolică provocând un protest nereuşit al călugărilor athoniţi. La sfârşitul anilor ’1970 şi începutul anilor ’1980, puteau fi remarcate în mod regulat mulţimi de turişti occidentali primiţi la împărtăşanie (fără mărturisire prealabilă, desigur) în Biserica Sfântul Ioan Teologul de la Academia Teologică din Sankt Petersburg. Un ieromonah iezuit Michael Arranz, profesor la Institutul Răsăritean din Roma, care ţinea prelegeri de liturgică în acei ani la Academia Teologică ,,Ortodoxă” din Leningrad, s-ar fi împărtăşit în altarul acelei biserici împreună cu clericii[2].

Când săvârşesc proscomidia şi citesc litaniile (ecteniile), ecumeniştii i-ar pomeni pe eretici alături de ortodocşi, potrivit predicii lor despre ,,biserica fără frontiere”, iar în timpul Vohodului Mare al dumnezeieştii liturghii ei ar înlocui cuvintele ,,pe voi pe toţi, binecredincioşilor creştini, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa” cu ,,pe toţii creştinii ...”.

În 1994, Sinodul Episcopilor Patriarhiei Moscovei a lăsat practic toate chestiunile legate de împărtăşirea cu neortodocşii la discreţia personală a episcopilor şi clerului său, doar atrăgându-le atenţia că nu ar fi de dorit să-şi tulbure turma[3].

Cazurile de protestanţi care se împărtăşesc cu sfintele taine, fără precedent în Patriarhia Moscovei, au devenit acum un fenomen obişnuit cel puţin în eparhia Novgorodului, unde arhiepiscopul său conducător Leon îi primeşte pe faţă pe protestanţi şi catolici la împărtăşanie în străvechea Catedrală Sfânta Sofia din oraşul Novgorod. În acest caz şi în altele similare, motivaţia evidentă este fără îndoială câştigul material dobândit ca urmare a atragerii turiştilor străini, împreună cu dolarii, lirele şi mărcile lor, în bisericile patriarhiei.

Pe 15-16 noiembrie 1994, la Moscova, a avut loc Conferinţa Teologică Internaţională despre ,,Unitatea Bisericii”. Pe lângă Patriarhia Moscovei, printre participanţi erau delegaţi din Bisericile Ortodoxe din SUA, Canada, Anglia, Franţa, Bulgaria, Polonia şi republicile fostei URSS. Jurnalul Patriarhiei Moscovei a relatat cu privire la acest eveniment următoarele: ,,Documentul de încheiere face o remarcă despre un fapt interesant, anume că participanţii străini la conferinţă (din SUA şi Franţa) au ridicat o întrebare privind necesitatea atragerii atenţiei întregului cler al Bisericii Ortodoxe Ruse despre inadmisibilitatea oferirii sfintei împărtăşanii neortodocşilor. S-a observat că o astfel de practică necanonică din câteva parohii din Rusia provoacă neînţelegeri în viaţa parohiilor ortodoxe din străinătate”[4].

Urmând exemplul dat de Constantinopol şi Vatican, altarele bisericilor ortodoxe din Rusia sunt dotate cu microfoane, iar jurnaliştii echipaţi cu camere foto şi video se agită lipsiţi de jenă prin biserică şi chiar în altar în timpul slujbelor arhiereşti. Credincioşii se simt încă deranjaţi, dar sunt aproape obişnuiţi cu faptul că înregistrările video ale slujbelor dumnezeieşti includ cele mai sfinte momente ale acestora: citirea Evangheliei, rugăciunile şi ritualurile canonului euharistic, inclusiv prezentarea pe ecranele televizoarelor a Trupului şi Sângelui lui Hristos aflate în sfântul potir.

Arhiepiscopul Lavru scrie: ,,Este vie doar acea Biserică care duce o viaţă duhovnicească, unde rugăciunile comune sunt aduse într-o manieră potrivită şi slujba dumnezeiască se săvârşeşte cu cuviinţă şi după rânduială (I Corinteni 14, 40). Biserica în care slujba este săvârşită cu neglijenţă şi unde este privită ca având o semnificaţie secundară a unui ritual la care cineva ar trebui să ’asiste’ de dragul bunei cuviinţe (N.a.: apostaţilor le lipseşte adeseori până şi această bună cuviinţă !) este pe moarte din punct de vedere duhovnicesc”. Când discută faptul că Liturgica trebuie să fie un studiu viu al comorii vii a Bisericii care este cuprinsă în cărţile de cult ortodoxe, arhiepiscopul Lavru acordă o atenţie deosebită cântării bisericeşti şi iconografiei. ,,Slujba dumnezeiască trebuie să-l înalţe pe credincios în duhul Ortodoxiei, nu în duhul înşelării apusene. Cântarea apuseană şi pictura realistă apuseană care au pătruns în mod clandestin în bisericile noastre pot lumina pe cineva doar în duhul înşelării exaltate apusene care este primejdios pentru suflete, dar niciodată în duhul evlaviei ortodoxe autentice”[5]. Potrivit Noului Sfinţit Mucenic Arsenie, arhiepiscopul Novgorodului, cei care transformă ,,strana într-o scenă sunt vinovaţi de profanarea dumnezeieştii slujbe prin cântarea lor ... Strana nu este o scenă pentru actori. Totul trebuie să fie sfânt în biserică”[6]. Nu numai o cântare plină de pasiune de tip operă care este străină de Ortodoxie, ci şi pictura înfăţişând ,,lumea care zace întru cel rău şi este desfigurată de păcat şi ademeneşte la păcat” nu are nimic în comun cu cântarea ortodoxă şi pictarea de icoane care ,,trebuie mai întâi de toate să fie în armonie cu duhul asceţilor ortodocşi care cere lepădarea totală de lume, şi cu învăţătura ortodoxă despre rugăciune, liberă de înşelare exaltată”[7].

 

- Hirotonia. Noi ştim că ,,săvârşirea validă a tainelor necesită 1) un preot sau episcop hirotonit în mod valid; 2) un ritual de săvârşire a tainelor valid, adică instituit dumnezeieşte”[8]. Legitimitatea episcopatului sovietic, care a trecut prin ciurul regimului ateu şi a devenit parte a nomenclaturii sovietice, este cât se poate de dubios în sine. Mulţi candidaţi la preoţie evitau hirotonirea lor de către episcopi precum rău-famatul Mitropolit Nicodim (Rotov) al Leningradului, care a murit în 1978 în braţele papei din Roma. Mulţi ştiau despre neortodoxia lui şi despre KGB şi o anume influenţă secretă ca fiind sursa teribilei sale puteri. Cei care nu erau intimidaţi de aceasta şi primeau ,,harul” din mâinile mitropolitului Nicodim au alcătuit jumătate din episcopatul patriarhiei şi o nouă generaţie de preoţi care constituie astăzi baza Patriarhia Moscovei.

Generaţia actuală îşi aduce aminte bine această perioadă de evoluţie a Patriarhiei Moscovei, deşi perioadele anterioare nu au fost mai puţin însemnate. Nouăsprezece episcopi au supravieţuit purificărilor lui Stalin (15 dintre ei au fost eliberaţi din închisoare) şi au fost martori la ,,alegerea în funcţia de patriah” a mitropolitului Serghie (Stragorodski) în 1944, şi 3 ani mai târziu existau deja 66 episcopi ,,legitimi” în ,,Biserica” sovietică. Arhidiaconul Ghermano Ivanov-Trinadtzaty (doctor în filologie) scrie: ,,Noi avem la dispoziţie datele biografice a 47 dintre ei. Din acest număr, 36 au fost hirotoniţi după 1944, 26 au fost căsătoriţi anterior, 2 erau foşti uniaţi, şi 3 aparţinuseră anterior Bisericii ,,Vii” printre ai cărei membri era odinioară şi patriarhul Alexie (Simanski) însuşi. Biserica Ortodoxă este episcopocentrică în structura ei, adică episcopii sunt temelia ei, şi un astfel de influx netradiţional de noi episcopi din medii nemonahale care este atât de îndepărtat de izvorul duhovnicesc al episcopatului ortodox, fireşte că nu ar fi putut decât să pricinuiască schimbări fundamentale în sânul Bisericii însăşi”[9].

Acumularea acestor ,,schimbări fundamentale” constituie astfel esenţa istoriei Patriarhiei Serghianiste şi determină actualul său caracter. Este cunoscut îndeobşte că oricine căuta o poziţie înaltă (sau pur şi simplu sigură) în Patriarhia Moscovei în vremea comuniştilor trebuia să câştige, într-un fel sau altul, o favoare specială din partea regimului sfidător de Dumnezeu.

Toate acestea sunt cu totul contrare canonului 30 apostolic care spune: ,,Dacă vreun episcop, lumeşti stăpânitori întrebuinţând, printr-înşii ar câştiga vreo Biserică, caterisească-se, şi afurisească. Şi toţi părtaşii lui acestea” (A se vedea canonul 3 al celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic). Un pom necanonic nu poate face roade canonice. An de an, rândurile clerului patriarhiei au fost suplimentate cu cei hirotoniţi prin încălcarea canoanelor Bisericii: cu cei mânjiţi de simonie, de a doua căsătorie, homosexuali cunoscuţi, neortodocşi vădiţi şi chiar cu cei căsătoriţi cu sectanţi (soţia unui preot moscovit A. Borisov, unul din liderii grupului răposatului arhipreot Men din sânul Patriarhiei Moscovei, este o penticostală care organizează întruniri ale sectei sale în biserica lui).

Simonia prosperă pe faţă în unele eparhii. Astfel, este binecunoscut că în Ucraina de vest un preot în devenire trebuie să-l plătească pe episcopul său cu suma de 10.000 ruble (preţul unei maşini Volga) pentru hirotonirea sa. Enoriaşii vor colecta suma cerută şi i-o vor înmâna tânărului lor preot în ziua primei sale slujbe bisericeşti. Noi nu avem nici un motiv să credem că acest ,,obicei” a suferit în vreun fel din cauza anarhiei care s-a instalat după începutul ,,perestroikăi”.

Hirotonirea preoţilor necăsătoriţi care nu sunt tunşi monahi (aşa-numiţii ,,celibatari” – cuvânt care lipseşte din dicţionarele ortografice din Rusia pre-revoluţionară), care este străină de tradiţiile ortodoxe, a devenit un fenomen întrucâtva frecvent şi făţiş pro-catolic în Patriarhia Sovietică.

Contrar rânduielilor, ei hirotonesc şi bărbaţi foarte tineri (de 20 ani şi mai tineri), neofiţi şi persoane fără nici o pregătire duhovnicească, precum am zis mai înainte.

Clerul patriarhiei din ultimele decenii este caracterizat de educaţia sa teologică de inspiraţie ecumenistă care este străină de Ortodoxie, şi prin ignoranţa lor care este adeseori însoţită de un comportament despotic şi grosolan de arogant faţă de propria turmă. Chiar Sinodul Episcopilor de la Moscova din 1994 s-a simţit obligat să comenteze această ultimă circumstanţă[10].

O săvârşire neglijentă a ritualurilor bisericeşti sau dominaţia pseudo-stareţilor asupra turmei lor, şi numeroasele scăderi morale, ca o consecinţă a unei lipse de spiritualitate autentică, au devenit de multă vreme trăsăturile distinctive ale clerului patriarhiei. Enoriaşii lor se pocăiesc neîncetat de criticismul lor păcătos faţă de ,,preoţi”, şi se zoresc fără ţintă în căutarea părinţilor şi stareţilor duhovniceşti. Ei îi ,,găsesc”, dar numai după ce fac o greşeală conştientă sau inconştientă. Ceea ce este prea puţin surprinzător. Potrivit mitropolitului Vitalie (Ustinov) ,,stăreţia este o roadă a râvnei întregii Biserici. Stareţii sunt slava încununată a virtuţii, o anumită aristocraţie duhovnicească a Bisericii în sensul cel mai bun al acestui cuvânt. Pur şi simplu nu pot exista stareţi în Patriarhia Moscovei ... Aproape întregul episcopat al Patriarhiei Moscovei este lipsit de evlavie. Cum este cu putinţă să apară stareţi dacă ei trebuie fără îndoială să-i susţină pe aceşti episcopi, pe câtă vreme toţi aceşti episcopi sunt cei acuzaţi ? Ei nu numai că au păcătuit, ei sunt în erezie”[11]. Devenind conectaţi cu apostazia ecumenistă şi minciunile serghianiste, stareţii patriarhiei au sporit foarte mult confuzia duhovnicească a poporului rus.

 

- Cununia. Taina cununiei este săvârşită aproape întotdeauna fără nici o pregătire şi fără mărturisirea anterioară a cuplului care va fi cununat. Factorul determinant este plata unei anumite sume de bani (care în ultimii ani a crescut la de două, trei şi mai multe ori valoarea salariului mediu). Contrar rânduielilor, mai multe cupluri sunt cununate în acelaşi timp şi adeseori în zilele nemenţionate [în calendar] şi în timpul posturilor. Este permisă căsătoria cu neortodocşi şi cu persoane de alte credinţe. De exemplu, câţiva clerici din Sankt Petersburg îşi amintesc un caz de la sfârşitul anilor ’1970 când unul din arhipreoţii binecunoscuţi ai oraşului şi-a cununat propria fiică cu un musulman. Ar trebui adăugat că comiterea acestor acte şi a altor feluri de acte nelegiuite este adesea motivată de statutul financiar şi social al părţilor care se căsătoresc.

În Bisericile ,,Ortodoxe” ecumeniste, ,,cununiile” homosexualilor nu sunt încă permise, ca în cazul altor confesiuni. Cu toate acestea, vocile apostaţilor se aud tot mai tare în apărarea celor pe care Domnul i-a şters de pe faţa pământului în Sodoma şi Gomora (potrivit Facerea 18, 20; 19; 13, 24-25).

 

- Maslul. Sfânta Biserică învaţă că această taină ,,acordă binecuvântare întregii lupte duhovniceşti a omului pe pământ (...), că ungerea este expresia judecăţii dumnezeieşti asupra firii pământeşti a omului, vindecând-o când toate celelalte mijloace de vindecare se dovedesc a fi neputincioase, sau îngăduind morţii să nimicească trupul pieritor când nu mai este de nici un folos Bisericii pe pământ şi pentru căile tainice ale lui Dumnezeu”[12].

Este neliniştitor să crezi că o astfel de taină importantă este săvârşită adesea de pseudo-preoţi într-o formă foarte mult prescurtată. Astfel, citirea de 7 ori a pasajelor din Sfânta Scriptură însoţită de rugăciuni şi de ungerea celor bolnavi cu ulei sfinţit este adesea redusă la o citire de 3 ori sau chiar o singură citire. Dar principala inovaţie este ungerea generală.

În Rusia imperială, aşa-numita ,,ungere generală” (în limba rusă, ,,soborovanie”) era săvârşită doar în timpul postului mare în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Kremlin. Era săvârşită întotdeauna de mitropolitul Moscovei împreună cu clerul catedralei. În timpurile sovietice, ,,ungerea generală” era disponibilă liber tuturor celor care doreau s-o primească (deşi această taină este destinată exclusiv celor bolnavi) în toate bisericile Patriarhiei Moscovei de 2-3 ori pe an şi, de obicei, fără participarea unui episcop.

Acum, Patriarhia Moscovei practică tot mai mult ungerea generală săvârşită de un preot, şi nu numai în timpul postului mare, ci în orice moment al anului. Astfel, în Biserica Sfântul Iov cel mult pătimitor din Sankt Petersburg, ea se săvârşeşte aproape în fiecare săptămână. Tânărul preot care a introdus acest obicei a devenit cunoscut nu ca un călcător de canoane, ci ca un mare om de rugăciune având faima bătrânilor (ca să nu mai vorbim de o creştere însemnată în colecta bisericii, drept urmare a unei asemenea ,,evlavii”).

Noi am vorbit deja despre profanarea rugăciunilor Bisericii. Ar trebui doar să adăugăm la cele de mai sus că dacă în anii anteriori ecumeniştii ,,ortodocşi” încercau să ţină secretă participarea anti-canonică la rugăciunea în comun cu ereticii, sau încercau să o justifice, slujirile împreună făţişe de astăzi ale clericilor ortodocşi (în primul rând, conducătorii Bisericii Moscovei, Constantinopolului, Antiohiei, Finlandei şi ai altor Biserici membre ale CMB) cu catolicii, protestanţii şi monofiziţii sunt cunoscute pretutindeni. Astăzi, săvârşirea unei varietăţi de slujbe speciale (molebens) împreună cu catolicii şi protestanţii are loc pe faţă în sânul Patriarhiei Moscovei fără ca cineva să fie chemat pentru a da socoteală înaintea autorităţilor bisericeşti, acestea din urmă încurajând chiar astfel de rugăciuni în comun ca pe o pildă de ,,dragoste ecumenică” şi ,,facere de pace”.

Rugăciunea Bisericii este de asemenea profanată de clericii patriarhiei când ei ,,sfinţesc” bănci, restaurante, cazinouri, stindardele comuniste ale Armatei şi Flotei Roşii, ca şi clădirile folosite de mediumuri şi ,,tămăduitori”. Patriarhia apostată a Moscovei a intrat într-o relaţie specială cu magicienii ,,ortodocşi” în haine albe (această chestiune va face subiectul următorului capitol).

Asemenea acte de profanare a ceea ce este sfânt au devenit un fenomen obişnuit. Putem aminti de asemenea publicitatea şi vânzarea pe scară largă de apă ,,sfinţită” în avioanele Aeroflot-ului, magazine şi restaurante.

Toate acestea, împreună cu ,,serviciile funerare” pentru atei şi persoane nebotezate (pe care un cleric ortodox ar putea ajunge să le săvârşească doar ca urmare a pierderii fricii de Dumnezeu), şi primirea scandaloasă de către ierarhia Patriarhiei Moscovei (în persoana mitropolitului Pitirim) a unei ,,donaţii” din partea sectei criminale ,,Aum Shinri Kyo”, au devenit mijloacele de reaprovizionare a fondurilor bisericeşti cu bani murdari.

Astfel de activităţi precum ceremoniile bisericeşti fastuoase de la funeraliile jurnalistului Lisfiev, vestit pentru programele sale de televiziune imorale (în special, cele care promovau incestul), înmormântarea unuia dintre liderii mafiei din peşterile sfinte de la Mânăstirea Peşterilor din Pskov a devenit un fenomen destul de simptomatic în Patriarhia Moscovei.

Clerul ei slujeşte adesea slujbe de înmormântare pentru neortodocşi. Un exemplu este stabilit de unul din episcopii de cel mai înalt rang al acestei jurisdicţii. Astfel, în 1978, la moartea Papei Ioan Paul I, au fost săvârşite slujbe festive pentru adormirea sufletului său de actualul ,,patriarh” Alexie al II-lea (în Catedrala Botezul Domnului din Moscova) şi de către actualul şef al Departamentului de Relaţii Externe al Bisericii, mitropolitul Chiril Gundiaev (în Catedrala Sfânta Treime a Lavrei Sfântul Alexandru Nevski din Sankt Petersburg).

Patriarhia Moscovei s-a rugat pentru odihna aproape a tuturor liderilor roşii. Serghie Stragorodski a inventat ,,slujba de înmormântare” pentru neortodocşi (inclusiv pentru protestanţii care, după cum este binecunoscut, nu recunosc rugăciunile pentru cei morţi în general). Astăzi, în bisericile patriarhiei, slujbele de înmormântare pot fi săvârşite pentru oricine, utilizând Molitfelnicul ortodox. Ar trebui adăugat că în Patriarhia Moscovei, slujba de înmormântare este săvârşită foarte rar fără reduceri semnificative, excepţie făcând poate când decedatul se întâmplă să fie unul de cel mai înalt rang episcopal.

În timpul multelor decenii de dictatură comunistă, o atitudine indulgentă faţă de toate ,,slăbiciunile” şi abaterile ierarhilor şi clerului s-a înrădăcinat cu putere în conştiinţa membrilor Patriarhiei Moscovei. Această îndreptăţire a neajunsurilor era motivată de pretinsa ,,captivitate” a clerului (care de la an la an devenea tot mai voluntară). În acelaşi timp, episcopatul a reuşit să sporească printre laici şi clerici un tip bizar de papism (,,patriarhul este răspunzător pentru toate”) şi cultul ,,neştiinţei binecuvântate” care, chipurile, face ca mântuirea cuiva să fie mai lesne de dobândit.

Toate aceste fenomene au înflorit şi au devenit însăşi esenţa Patriarhiei Moscovei, aşa cum au demonstrat-o anii de guvernare ,,democratică”, când discuţiile despre actele ,,forţate” de apostazie, respingerea libertăţii spirituale şi trădarea patriarhiei au devenit fără sens. În mod regretabil, enoriaşii, mai ales cei care s-au alăturat doar recent Bisericii, participă cu ignoranţă la faptele respingătoare ale Patriarhiei Moscovei. Să-i judece Dumnezeu. Noi credem că mai devreme sau mai târziu vor avea şansa lor, şi credinţa lor îi va duce în sânul adevăratei Biserici Ortodoxe. Cât despre oamenii adevăratei Biserici care sunt conştienţi de abaterile canonice şi chiar de fărădelegile Patriarhiei Moscovei, şi rămân încă devotaţi ei în ciuda prezenţei în Rusia a parohiilor BORD, credem că din pricina nepăsării lor (a nereuşitei lor de a rămâne în adevăr), Domnul îi lipseşte de darul deosebirii duhurilor.

În ultimul timp, Patriarhia Moscovei a încercat să-şi sporească prestigiul în ochii credincioşilor, arătând adesea spre obiectele sacre mai însemnate din custodia sa. Dar galeria de stat Tretiakov are de asemenea în paza sa ,,protectoare” icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Vladimir şi ,,Sfânta Treime” a lui Andrei Rubliov ... Obiectele sacre aparţin Bisericii, nu apostaţilor. Prin urmare, lucrurile sfinte care sunt în mâinile ierarhilor lipsiţi de evlavie nu sunt decât ,,obiecte sacre captive” (asemenea celor capturate odinioară de turci sau de catolici).

Puterea criminală a ajuns să ia locul puterii partidului în Rusia. Această putere şi-a asigurat numaidecât sprijinul Patriarhiei Moscovei şi a ocupat un loc adecvat în viaţa ei. Patriarhia Moscovei însăşi dobândeşte un caracter criminal cu băncile sale ,,bisericeşti”, frauda de multe miliarde şi colaborarea cu mafia. Au existat cazuri de atacuri instigate de Patriarhia Moscovei asupra unor mici comunităţi ale BORD însoţite de confiscarea proprietăţii bisericeşti şi clădirilor bisericii. Având în vedere această stare de lucruri, comercializarea obiectelor sacre în bisericile patriarhiei (înainte de toate vânzarea sfintelor taine) pare a fi ceva obişnuit şi banal[13].

Noi nu am atins chestiunea fundamentală a harului, prezenţa sau absenţa sa în sfintele taine ale Patriarhiei Moscovei şi ale altor Biserici ,,Ortodoxe” ecumeniste şi renovaţioniste. În orice caz, deja în timpul primelor zile care au urmat faimoasei declaraţii a mitropolitului Serghie (Stragorodski), Sfinţitul Mucenic, Episcopul Dimitrie (Liubimov) de Gdovsk a luat cea mai strictă poziţie faţă de Patriarhia Serghianistă. El şi alţi ucenici ai Mitropolitului Iosif de Petrograd au afirmat deschis că Patriarhia Moscovei este lipsită de har şi tainele sale – ,,hrana demonilor”[14].

Dar chiar dacă adoptăm un punct de vedere mai precaut, trebuie să recunoaştem că mişcarea secolului XX către apostazie a devenit principalul fond al dezvoltării istorice a Patriarhiei Moscovei şi a oricărei alte Biserici ,,Ortodoxe” membră a CMB, care în final va conduce la faptul că toate vor deveni o adunătură eretică. Ele pierd tot mai mult ceea ce mai înainte le era accesibil şi ceea ce s-a spus în această carte despre cei care au părăsit unitatea credinţei li se aplică tot mai mult.

,,Ceea ce este potrivnic voii lui Dumnezeu a pătruns în Biserică (...) Când cele potrivnice voii lui Dumnezeu călăuzesc Biserica, săvârşirea ritualurilor devine treptat goală şi se transformă în ritualism idolatru (...) Patriarhul [ Moscovei] spune adeseori: ’Ne lipseşte spiritualitatea’. De ce nu spune pur şi simplu: ’Ne lipseşte harul’ ?”[15].

Faptul că ecumeniştii ,,nu deosebesc adevărata preoţie şi tainele Bisericii de cele ale ereticilor dar spun că botezul şi euharistia ereticilor sunt valide pentru mântuire”[16] este o dovadă limpede că, în primul rând, ei nu reuşesc să facă deosebire între propria preoţie şi propriile taine şi cele ale ereticilor. Nu este de nici un folos că mulţi se consolează spunând că aceasta se aplică doar episcopilor, pe câtă vreme o parte din clericii şi laicii Bisericilor ecumeniste nu sunt chipurile părtaşi la ereziile şi schismele ierarhilor lor. Astăzi, doar vrăjmaşul omenirii însuşi ne sileşte să uităm că ,,fără episcop, nici Biserica nu este Biserică, nici creştinul creştin, ci ele nici măcar nu pot fi numite astfel”[17]. ,,Săvârşind slujbele Bisericii precum îi porunceşte episcopul”, un preot săvârşeşte tainele ,,nu de bunăvoie, ci prin puterea rangului care i-a acordat taina hirotoniei”[18], adică prin puterea episcopului. În acelaşi mod, un laic este hrănit duhovniceşte prin sfintele taine cu ceea ce acest izvor îi poate da lui.

Astăzi, puţini oameni din Patriarhia Moscovei sunt conştienţi de faptul că nici rangul episcopal, nici numele patriarhului nu pot prin ele însele, fără fidelitatea faţă de dogmele şi canoanele Bisericii, să garanteze prezenţa harului, şi această necunoaştere a legilor dumnezeieşti – potrivit Sfântului Epifanie al Ciprului – este o mare trădare a mântuirii omului”[19].

 

Rugăciune ecumenistă la Mânăstirea Noul Valaam, Finlanda, 1987

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

 

[1] Arhimandrit Iustin (Popovici), Biserica Ortodoxă şi ecumenismul (Pravoslavnaia Tserkov i ekumenizm), p. 29-31.

[2] N.tr.: A se vedea despre relaţia dintre Mitropolitul Nicodim al Leningradului şi iezuitul Michael Arranz în Septembrie 2008. Caleidoscop - Scurt periplu pe frontul campaniei de impunere a religiei unice -, partea I, Un apologet de frunte al transformării Bisericii Ortodoxe Ruse într-o filială a religiei mondiale: Mitropolitul Nicodim al Leningradului (1929-1978) şi Niciodată nu am auzit astfel de lucruri minunate. Interviu cu iezuitul Miguel Arranz, martor ocular al morţii subite a Mitropolitului Nicodim (Rotov) al Leningradului în cursul audienţei la Papa Ioan Paul I, septembrie 1978.

[3] Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse. Documente, Moscova, 20.11-2.12.1994, p. 26.

[4] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, Moscova, 1994, nr. 11-12, p. 20.

[5] Arhiepiscop Lavru de Siracuza şi Mânăstirea Sfânta Treime, ,,Însemnătatea studiului practic al liturgicii” (Znachenie prakticheskago izucheniia Liturgiki), Rusia Ortodoxă, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, SUA, nr. 19 (1544), 1/14 octombrie 1995, p. 1-3, 15.

[6] Sfântul Sfinţit Nou Mucenic Arsenie, Arhiepiscop de Novgorod. Cuvânt rostit la Conferinţa dascălilor de cântare bisericească, Eparhia Novgorod, 1911. Citat în arhiepiscop Lavru, op.cit, p. 3, col.1.

[7] A se vedea nota 4.

[8] Mitropolit Macarie (Bulgakov), Teologie dogmatică ortodoxă (Pravoslavno-dogmaticheskoe bogoslovie), v. 11, Sankt Petersburg, 1857, p. 39.

[9] Arhidiacon Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, op cit., p. 27.

[10] A se vedea ,,Decizia Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din 1994. Despre problemele vieţii interne şi activitatea externă a Bisericii” (Opredelenie Arkhiereiskago Sobora RPTs 1994 g. O voprosakh vnutrennei zhizni i vneshnei deiatel’nosti Tserkvi), p. 3, punctul 16: ,,Sunt cu totul inadmisibile manifestările unei conduite grosolane, nepăsătoare şi arogante a oricăruia dintre episcopii şi slujitorii Bisericii”.

[11] Pravoslavnaia Rus’, Jordanville, 1992, nr. 17, p. 5, col. 2.

[12] A.S. Homiakov, op. cit. p. 64.

[13] În articolul preotului T. Selski privind ,,lista de preţuri” dintr-o biserică a Patriarhiei Moscovei, citat mai sus, citim de asemenea următoarele: ,,În lista de preţuri, rugăciunea ‘Cui ar trebui să mă rog’ este estimată la câteva mii de ruble. Aşa cum mi-a explicat persoana prezentă la tejgheaua cu lumânări: după ce ai plătit suma cerută, te duci cu chitanţa la strană unde ,,angajaţii de la strană” sunt obligaţi să cânte după slujbă rugăciunea solicitată. Rugăciunea ‘Împărăteasa mea cea plină de dar’ este mai ieftină deoarece este mai scurtă (…). Ultimul punct pe care am reuşit să-l descifrez a fost coloana intitulată ,,binecuvântarea unei case”. Era împărţită în două secţiuni: ‘pentru persoane particulare’ şi ‘pentru organizaţii’. Cea din urmă era de cinci ori mai scumpă. Reiese că harul de astăzi are o dimensiune mai curând materialistă, şi ca să spunem aşa, comercială. Organizaţiile au nevoie oarecum de mai mult har. Să mă ierte Dumnezeu pentru aceste cuvinte, care decurg în mod logic din lista de preţuri stabilită. Nu am mai avut nici o dorinţă sau putere să termin de citit această listă de preţuri teribilă şi profanatoare în care se comercializa harul lui Dumnezeu.

[14] A se vedea Ioan (Snicev), mitropolit de Sankt Petersburg şi Ladoga, Schismele bisericeşti din Biserica Rusă din anii ‘20 şi ‘30 ai secolului XX (Tserkovnye raskoly v Russkoi Tserkvi 20-kh i 30-kh godov XX stoletiia), ediţia a doua suplimentară, Sortavala, 1993, p. 176.

[15] Mitropolit Vitalie, Interviu acordat jurnalului Rusia Ortodoxă (Orthodox Russia), Jordanville, 1992, nr. 17, p. 45.

[16] Textul anatemei împotriva ecumenismului. A se vedea capitolul I al lucrării de faţă.

[17] Epistola Patriarhilor Răsăriteni, Moscova, 1848, p. 22. A se vedea Canoanele Bisericii Ortodoxe tâlcuite de Nicodim de Dalmaţia-Istria, Sankt Petersburg, 1911, vol. I, p. 45.

[18] Arhiepiscop Veniamin (Krasnopevkov), Noile Table ale Legii (Novaia skrizhal’), Sankt Petersburg, 1908, p. 28.

[19] Istorii de neuitat despre nevoinţele duhovniceşti ale sfinţilor şi binecuvântaţilor părinţi (Dostopamiatnyia skazaniia o podvizhnichestve sviatykh i blazhennykh Ottsev), publicate de Vechnoe, 1965, p. 58.

 

Episodul urmator