----------------

 

Carti in site

 

--------------------

SFINTII DIN CATACOMBELE RUSIEI (VIII)

Mitropolitul Iosif al Petrogradului († 1938) şi începutul Bisericii din Catacombe

de profesor I.M. Andreev

 
 
Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă;
temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul
să le piardă în gheena
(Matei 10, 28)
 
Epistolele Mitropolitului Iosif al Petrogradului
 
Iată principalele epistole care au ajuns până la noi de la cel dintâi
conducător al Bisericii din Catacombe, care demonstrează poziţia sa
neînfricată împotriva serghianismului chiar de la apariţia lui
 
Schisma serghianistă din 1927
3. Rezoluţie asupra raportului vicarilor Petrogradului
Document din 23 decembrie 1927
 

Pentru a condamna şi contracara ultimele acţiuni ale mitropolitului Serghie, care sunt contrare duhului şi binelui Sfintei Biserici a lui Hristos, în condiţiile actuale noi nu avem alte mijloace în afară de o îndepărtare decisivă de el şi o ignorare a poruncilor lui. Fie ca aceste porunci să fie acceptate de acum încolo doar de hârtia pe care sunt scrise, care tolerează orice, şi de aerul nesimţitor care conţine orice, dar nu de sufletele vii ale fiilor credincioşi ai Bisericii lui Hristos.

Separându-ne de mitropolitul Serghie şi de actele sale, noi nu ne separăm de întâistătătorul nostru legitim, mitropolitul Petru, nici de Sinodul – care se va întruni cândva în viitor – acelor ierarhi ortodocşi care au rămas credincioşi. Fie ca acest Sinod, singurul nostru judecător competent, să nu ne socotească atunci vinovaţi pentru îndrăzneala noastră. Fie ca el să ne judece, nu ca dispreţuitori ai sfintelor canoane ale Părinţilor, ci doar ca temându-ne de a nu le încălca. Chiar dacă noi am greşit, am greşit în mod sincer, din râvnă pentru curăţia Ortodoxiei în actuala perioadă nefastă. Şi dacă ne dovedim vinovaţi, atunci fie ca noi să fim îndeosebi vrednici de bunăvoinţă, şi nu de caterisire.

Şi astfel, chiar dacă toţi păstorii ne vor părăsi, fie ca Păstorul Ceresc să nu ne părăsească, potrivit făgăduinţei Sale credincioase de a rămâne în Biserica Sa până la sfârşitul veacurilor.

 

 

4. Apel către credincioşii din Petrograd

Document de la începutul anului 1928, scris din Rostov

 

Arhipăstorii provinciei ecleziastice Yaroslavl – Mitropolitul Agatanghel de Yaroslavl, Arhiepiscopul Serafim de Uglich, anterior înlocuitor al Locum Tenens patriarhal, Arhiepiscopul Varlaam, fost de Pskov, acum conducând vicariatul Daşedovski al Eparhiei Yaroslavl, şi Episcopul Evghenie al Rostovului – au declarat într-un document special separarea lor de mitropolitul Serghie şi ocârmuirea lor independentă de acum încolo a turmelor încredinţate lor de Dumnezeu. Acest document, semnat pe 27 ianuarie (9 februarie), a fost determinat într-o asemenea măsură de condiţiile vremurilor şi atitudinea maselor de credincioşi, şi această separare este atât de bine întemeiată, încât eu, locuind în regiunea Yaroslavl, am luat parte la această întâlnire şi am adăugat propria semnătură pe el.

Prin urmare, de acum înainte, toate poruncile mitropolitului Serghie nu au autoritate pentru noi. Aceasta îmi dă temeiuri să protestez din nou faţă de îndepărtarea mea ilegală de turma din Leningrad şi să solicit o decizie corectă din punct de vedere canonic cu privire la această chestiune la o judecată adecvată de către episcopii ortodocşi. Şi până la o astfel de decizie, consider că nu am dreptul să las turma încredinţată mie (în sensul canonului 16 al Sinodului I-II) [pradă] toanelor arbitrare ale administratorilor Bisericii care nu au încrederea noastră: şi înaintea Domnului Dumnezeu şi a conştiinţei mele, eu îmi asum obligaţia de a lua măsuri pentru liniştirea turmei mele tulburate şi agitate. În acest scop, le cer în primul rând episcopilor mei vicari să slujească turma din Leningrad în acord cu mine. Prea Sfinţitului Dimitrie, episcop al Gdovului, îi transfer conducerea temporară a Eparhiei Leningradului. Prea Sfinţitului Grigorie îi cer, de asemenea, să continue să slujească în Lavra Sfântul Alexandru Nevski ca înlocuitor al meu, în acord cu mine.

Chemând binecuvântarea lui Dumnezeu peste păstori şi peste toţi credincioşii, vă cer şi vă implor să vă încredeţi în conducerea noastră şi în purtarea de grijă arhipăstorească, continuând în pace şi în linişte lucrarea rugăciunii, mântuirea sufletului şi slujba dumnezeiască, supunându-vă cu smerenie autorităţii civile, care pentru moment nu a găsit cu putinţă să permită nevredniciei mele să intru în comuniune directă de rugăciune cu turma încredinţată mie. Deşi sunt departe, voi fi în aducere aminte neîncetată în rugăciune şi în purtare de grijă faţă de voi, cerând ca numele meu să fie pomenit la slujbele dumnezeieşti în modul obişnuit. Fie ca Domnul să audă plângerea noastră comună, şi fie ca El să binecuvânteze cu pace şi linişte Biserica noastră mult-pătimitoare.

 

 

5. Epistolă către un arhimandrit din Petrograd (1928)

 

Preaiubite părinte,

Până de curând am crezut că disputa mea cu mitropolitul Serghie s-a încheiat şi că, refuzând să mă dedic politicii crude, intrigilor şi urmăririi duşmanilor şi trădătorilor Bisericii, aş fi putut să mă retrag în pace, dedicându-mă de bunăvoie protestului şi războiului împotriva acestei politici murdare şi a samavolniciei. Şi am fost în întregime sincer când am crezut şi am spus că „nu încep nici un fel de schismă”, şi mă voi supune pedepsei necinstite [luată] împotriva mea – în totalitate până la oprire de la slujire şi excomunicare – nădăjduind doar în dreptatea lui Dumnezeu.

Dar s-a dovedit că viaţa bisericească nu stă la temperatura de îngheţ, ci clocoteşte şi face spume peste temperatura normală de fierbere. „Cazul meu minor” s-a dovedit curând a fi doar o mică parte al unei asemenea samavolnicii monstruoase, linguşeală omenească şi trădare a Bisericii pentru interesele ateismului şi pentru distrugerea acestei Biserici, încât nu mi-a rămas, de acum înainte, decât să mă minunez nu numai de propria linişte sufletească şi răbdare, ci şi de indiferenţa şi orbirea celor care încă mai cred că cei care au permis şi au făcut acest lucru hidos fac lucrarea lui Dumnezeu, „salvează” Biserica, o cârmuiesc şi nu o vatămă cu brutalitate, bătându-şi joc de ea, numărându-se printre duşmanii ei, tăindu-se de la trupul ei – fiindcă nu ei sunt cei care taie din Trup pe cei care nu mai pot îndura această bacanală, această constrângere neîndurătoare şi politică hidos de blasfematoare.

Poate că aş fi putut suporta chiar aceasta. Aş fi putut presupune că nu era treaba mea, exact aşa cum problema mea de acum nu este a ta. Dar, preaiubite părinte, pe neaşteptate, cu o suferinţă aparte, am început să mă simt răspunzător într-un grad semnificativ pentru nenorocirea Bisericii. La urma urmei, după cum ştii, eu sunt unul dintre înlocuitorii Locum Tenens patriarhal, care are datoria de a pătimi nu numai pentru a lua locul predecesorului meu arestat, ci şi de a fi pentru el, chiar atunci când este liber, o precauţie, gata să-i ia locul în caz că el va cădea duhovniceşte. Negreşit, o astfel de cădere duhovnicească ar trebui să fie, în condiţiile normale ale vieţii bisericeşti, însoţită de o judecată şi o hotărâre sinodală. Dar ce fel de judecată şi hotărâre sinodală sunt posibile acum, în condiţiile actuale ? Şi prin ce fel de judecată şi hotărâre sinodală mi s-a aplicat mie o pedeapsă care este admisibilă potrivit canoanelor doar pentru un păcat grav al meu ? Din care motiv, cerând judecată şi hotărâre sinodală într-un caz, permiţi absenţa lor în alt caz ?

Un astfel de motiv nu poate fi decât material pentru un capitol despre neconcordanţe într-un manual de logică. Dar aşteaptă; va veni vremea, nădăjduim noi, când noi vom vorbi despre toate acestea de asemenea la o judecată. Şi este încă o mare întrebare cu privire la cine va fi atunci mai acuzat. Dar pentru moment, lucrurile stau astfel: noi nu vom lăsa Biserica la mila trădătorilor şi politicienilor murdari şi agenţilor ateismului şi distrugerii. Şi prin acest protest noi nu ne tăiem din Trupul ei, ci îi tăiem pe ei de la noi şi spunem cu îndrăzneală: nu numai că noi nu am plecat, nu plecăm, şi nu vom pleca niciodată din sânul adevăratei Biserici Ortodoxe, ci pe cei care nu sunt cu noi şi pentru noi, ci împotriva noastră, îi considerăm duşmanii, trădătorii şi ucigaşii ei. Nu noi suntem cei care plecăm în schismă nesupunându-ne mitropolitului Serghie, ci mai curând voi, cei care sunteţi supuşi lui, mergeţi împreună cu el în prăpastia condamnării Bisericii. Facem apel la voi să vă întăriţi puterile pentru bătălia pentru independenţa Bisericii, dar în nici un caz în modul pe care-l credeţi necesar: nu prin înţelegerea cu subjugătorii acestei Biserici şi ucigaşii sfintei sale independenţe, care se manifestă acum prin sfânta sa dreptate, ci mai degrabă printr-un protest puternic şi decisiv împotriva oricărei consimţiri, împotriva compromisurilor ipocrite şi mincinoase şi împotriva trădării intereselor ei în faţa intereselor satanismului nelegiuit şi a războiului amarnic împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale.

Nu vedeţi oare în dilema voastră contradicţia şi neconcordanţa, care nu sunt compatibile cu nimic ? Vei spune: „Ne veţi lua ascultarea noastră faţă de voi plecând în schismă, sau, supunându-vă mitropolitului Serghie, veţi întări puterile noastre pentru lupta pentru independenţa Sfintei Biserici ?” Eu plec în schismă ?! Supunerea faţă de Serghie este o luptă pentru independenţa Bisericii ?! Dragul meu ! Orice bătrânică din Leningrad va refuza să asculte aceasta !

Poate, nu contest, ,,sunt mai mulţi ca tine, în prezent, decât ca noi”. Şi se presupune că „marea masă nu este de partea mea”, precum spui. Dar eu nu mă voi considera niciodată schismatic, chiar dacă ar fi să rămân absolut singur, aşa cum a fost odinioară unul din sfinţii mărturisitori. Problema nu este nicidecum una a cantităţii, să nu uiţi aceasta nici o clipă: Când va veni Fiul Omului, oare va afla credinţa pre pământ ? (Luca 18, 8). Şi poate că ultimii „rebeli” împotriva trădătorilor Bisericii şi a complicilor ruinării ei vor fi, nu episcopi şi arhipreoţi, ci cei mai simpli oameni de rând, tot aşa cum lângă Crucea lui Hristos ultimul Lui suspin de suferinţă a fost auzit de câteva suflete simple care erau aproape de El.

Aşadar, dragă părinte, nu mă judeca aspru, mai ales cu ajutorul lui Balsamon al tău. Eu socotesc că el este foarte departe de a fi acelaşi lucru [cu faptul] că înşişi autorii sfintelor canoane au scris într-un sens uşor de înţeles pentru oricine chiar fără comentarii, şi că în orice caz acest Balsamon nu poate constitui un comentariu cu autoritate şi fidel al circumstanţelor noastre, care nu au fost prevăzute defel de comentarii şi canoane.

Nu mă judeca atât de aspru, şi înţelege în mod clar următoarele:

 

  1. Eu nu sunt câtuşi de puţin schismatic, şi nu chem la o schismă, ci la curăţirea Bisericii de cei care au semănat adevărata schismă şi au provocat-o.
  2. A arăta altuia erorile şi greşelile sale nu este schismă, ci, pentru a spune simplu, înseamnă a pune ham unui cal neînfrânat.
  3. Refuzul de a accepta mustrările şi instrucţiunile sănătoase este în realitate o schismă şi o călcare în picioare a adevărului.
  4. În clădirea vieţii bisericeşti, participanţi nu sunt doar cei aflaţi la conducere, ci întregul trup al Bisericii, şi un schismatic este acela care îşi asumă drepturi care depăşesc autoritatea sa şi în numele Bisericii îşi permite să spună ceea ce nu este împărtăşit de colegii săi.
  5. Mitropolitul Serghie s-a arătat a fi un astfel de schismatic, deoarece el şi-a depăşit cu mult atribuţiile şi a respins şi a dispreţuit glasul multor ierarhi, în mijlocul cărora a fost păstrat adevărul curat.

 

Tu remarci întâmplător că printre căile către adevăr, „Hristos ne-a arătat o nouă cale: să ne iubim unii pe alţii”. Despre aceasta, doar îţi amintesc, părinte, concluzia minunată a mitropolitului Filaret din predica sa despre iubirea duşmanilor: „Aşadar, dispreţuiţi pe vrăjmaşii lui Dumnezeu, loviţi duşmanii patriei mamă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri ! Amin” (Vol. I, p. 285. A se vedea de asemenea Apostolul iubirii, II Ioan 1, 10-11).

Apărătorii lui Serghie spun că, potrivit canoanelor, este permis a te separa de un episcop doar pentru erezia care a fost condamnată de un sinod. Împotriva acestui argument se poate răspunde că faptele mitropolitului Serghie pot fi încadrate destul de bine şi în această categorie, dacă cineva are în vedere o încălcare atât de vădită de către el a libertăţii şi demnităţii Bisericii, Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Dar dincolo de aceasta, canoanele însele nu au putut prevedea multe lucruri. Şi poate cineva să conteste faptul că este chiar mai rău şi mai vătămător decât orice erezie ca cineva să înfigă un cuţit în însăşi inima Bisericii – libertatea şi demnitatea ei ? Ce este mai vătămător: un eretic sau un ucigaş (al Bisericii) ?

„Nici să lăsăm slobozenia câte puţin pierzând-o, pe care o au dăruit nouă cu sângele Său Domnul nostru Iisus Hristos, slobozitorul tuturor oamenilor” (Canonul 8 al celui de-al III-lea Sinod Ecumenic).