----------------

 

Carti in site

 

--------------------

SECULARIZAREA AVERILOR BISERICII

Amestecul statului în Biserica din România (I)

de Nicolae Iorga[1]

 

Episodul anterior

I. Lupta şi înfrângerea mitropolitului Veniamin

Cu aceşti oameni, atâţia dintre ei foarte luminaţi, unii bine înzestraţi sufleteşte, şi toţi – afară de acel Neofit[2] care, urând Revoluţia de la 1848, a fost silit să o servească, a trădat-o, i-a prigonit afiliaţii, pentru ca pe urmă să cadă tot pentru păcatele sale revoluţionare (27 iulie 1849) –, desăvârşiţi patrioţi în cel mai vechi şi mai frumos înţeles al cuvântului, Biserica Românească ar fi putut lua un nou avânt şi scrie un bogat capitol în istoria timpurilor nouă. Ceea ce a împiedicat-o de la aceasta a fost amestecul statului, care, de la Chiselev până în timpul de azi, a luat-o în stăpânire, uneori încetul cu încetul, alteori prin lovituri mari neaşteptate, smulgându-i pe rând moşiile, averea cealaltă, drepturile, autonomia sprijinită pe canoane, cultura proprie, şcolile speciale, autoritatea şi prestigiul, urmând întru aceasta când exemplul Rusiei cu Biserica robită, când al Apusului, cu Biserica pe alocuri cu totul izgonită afară din viaţa oficială, după ce însă i s-au luat mai toate mijloacele care-i pot îngădui să se ţie de sine.

Acest proces de intervenţie, încălcare şi aservire, de care nu sunt vinovaţi oamenii, adesea plini, dacă nu de credinţă şi de cunoştinţele necesare, măcar de bunăvoinţă, ci curentele generale, ideile europene, şi nu mai puţin exemplul situaţiei Bisericii neamului în provinciile româneşti pierdute, rămâne să-l studiem în dezvoltarea lui.

Mitropolitul Veniamin pare să fi avut şi o concepţie superioară despre drepturile sale, despre chemarea sa ca şef al Bisericii. Din corespondenţa sa cu Sofronie de Huşi, îl vedem luând de la sine hotărâri în chestiile cele mai însemnate privitoare la dânsa. [...] El hotărăşte, fără să mai întrebe pe cineva, aducerea mirului de la Kiev, el dă norme în caz de despărţenie, înlăturând vechiul sistem al cărţii prin care pe cale de contract privat un soţ putea îngădui pe celălalt să plece; el se pronunţă pentru botezarea din nou a neortodocşilor care se convertesc – veche discuţie rezolvată astfel în trecut –, sau, dacă se împotrivesc, măcar ungerea cu mir şi postirea după norma răsăriteană; el opreşte – după porunca din Constantinopol însă – căsătoria ’sudiţilor’[3], a supuşilor străini, cu pământenii; el caută să aducă la ortodoxie secta rusească a scopiţilor[4]; el prevede ca un bărbat însurat sau o femeie măritată care voiesc să meargă la mânăstire să facă 3 ani de încercare; el cateriseşte pe preoţii care cunună pe cei înrudiţi de sânge, şi pe preoţii care iau chezăşie asupra lor. El porunceşte episcopului să nu facă speculă cu schimbarea antimiselor pe la bisericile de sate, şi micşorează preţul lor.

 

Mitropoliţii Iosif Naniescu şi Veniamin Costachi, pictaţi în catedrala mitropolitană din Iaşi

 

Când egumenii greci, din neamul vinovat de trădare, sunt scoşi din ţară, cum ceruse şi o partidă dintre boieri, se opri şi publicarea scrierilor Sfinţilor Vasilie şi Grigorie, cu comentariile profesorului Vardalah, cum se îndatorase prin contract mitropolia, Veniamin numeşte pe egumenii cei noi, români, ai mânăstirilor închinate şi pe preoţii iconomi de la bisericile din oraşe care fuseseră până atunci puse în rândul mânăstirilor. El alcătui singur regulamentul cel nou de viaţă călugărească în cuprinsul lor, hotărând să fie acolo un duhovnic, un diacon, doi cântăreţi, un paraclisiarh, un prescurariu, un chelar, pe lângă slugi, introducându-se şi slujba ca ,,a mânăstirilor care sunt cu sobor de părinţi” şi orânduindu-se ,,panahizi sau pomeniri” pentru ctitori, oprindu-se orice împrumut, orice cheltuială neînvoită de mitropolie, închizându-se porţile mânăstirii pentru locuitorii ei, oprindu-se călugării de a lua prin sate rostul preoţilor de mir.

Orice încălcare din partea guvernului întâmpină împotrivirea lui. Astfel de încălcări încep încă sub regimul turcesc din 1821. Astfel caimacamul Ştefan Vogoridi, strâns de nevoia ocupaţiei turceşti, porunci lui Meletie de Huşi, locţiitor de mitropolit, să adune veniturile scaunului metropolitan, pentru a le da ca ajutor ţării, cum se ceru şi episcopilor; tot atunci se luă şi jumătate din venitul mânăstirilor neînchinate, scutindu-se obştejitiile cele mari: Neamţul, Secul, Agapia şi Văratecul. Moşiile mitropoliei fură arendate la mezat, în cursul aceluiaşi an greu, 1822; Meletie fu silit chiar să facă împrumuturi pentru a scăpa ţara de nevoile întreţinerii turcilor. Clerul fu supus unei dăjdii pentru ajutorul cârmuirii strâmtorate, dar nu ,,zapciindu-se[5]” prin dregători mireni, ci prin oameni arhiereşti. De la mânăstirile închinate, trecute, cum văzurăm, în seama ,,durelnicilor” egumeni de ţară, se luă cea mai mare parte din venit, lăsându-li-se numai un ,,analogon”[6] – deocamdată pe 2 ani – de o treime, pentru ţinerea în bună stare şi pentru reparaţiile de nevoie.

Veniamin se plânse la 1825 în ceea ce priveşte felul de administraţie de către stat a moşiilor pe care acesta înţelegea, şi sub noul domn Ioan Sandu Sturdza, să le exploateze pentru trebuinţele sale. Grija lor se dase în adevăr unei comisiuni din care făcea parte mitropolitul cu doi mireni, Gheorghe Buhuş şi Dumitrachi Ghica, şi se adăuga că ,,sarcina trebuinţelor ce are prea sfinţia sa părintele mitropolitul, nelăsându-i vremea de a sta de-a valma lucrător împreună cu boierii rânduiţi”, i s-a cerut a numi un înlocuitor, pe egumentul Isaia Giuşcă, de la Socola, şi aceasta împotriva socotinţei clerului înalt şi a boierilor că trebuie un comitet la mitropolie, alcătuit din boieri, dar şi din mitropolit, din toţi episcopii, ,,fără de nici o amestecare particularnică sau a domniei”, păstrându-se la mitropolie şi partea pentru ,,întrebuinţări a pământului, ca în sânul patriei, spre a se cheltui după anaforaua[7] zisului comitet”. Nu odată el a intrat în conflict cu domnia sub acest nou stăpânitor.

Când ruşii ocupă ţara în 1828, ciocnirile între autoritatea politică şi Biserică nu încetează, ci cresc, noii cârmuitori fiind deprinşi de acasă de la ei cu stăpânirea prin ucazuri[8] şi reglemente a eparhiilor şi a mânăstirilor supuse cu totul ţarului-patriarh. Veniamin porunci ca oamenii bisericeşti să se îndrepte mai întâi către el şi apoi către guvern, ca ,,analoghia”, partea ce revenea clerului la cheltuiala cărăturilor pentru oaste să se hotărească de autorităţi de faţă cu protopopii sau, cum se zice acum, protoiererii – care aveau, într-o organizare mai complicată, după cea rusească, a Bisericii, sub ei pe proestoşi sau blagocini – şi preoţii să nu primească astfel ţidulele de plată decât de la superiorii lor. Nu se dădu ascultare cererii generalului prezident Palin de a se strămuta afară din Iaşi cimitirul pentru motive de sănătate şi ,,bună poliţienească orânduială”. Va fi fost silit însă a urma ,,invitării” lui Palin de a face milostenii săracilor de ziua împăratului, ba chiar de a strânge bani pentru statuia lui Caramzin.

 

Litografie din secolul XIX înfăţişându-l pe contele Pavel Dimitrievici Chiselev (sau, mai cunoscut, Kisellef) în calitate de comandant al Regimentului de Gardă Cavaleri al Imperiului Rus (1806-1817)

 

Pentru averile mânăstireşti închinate se numi altă comisie mixtă, în care exarhii Athosului, Ierusalimului şi Sinaii stăteau lângă Teodor Balş şi Costachi Conachi poetul şi lângă doi arhierei ai ţării, numiţi de mitropolit, şi cea dintâi grijă a ruşilor fusese a declara că drepturile de proprietate ale Sfintelor Locuri sunt restatornicite, potrivit şi cu firmanul pe care-l căpătaseră la 1827, dar pe care domnii, înţeleşi cu turcii, nu-l observaseră; prisosul rezultat din exploatarea moşiilor trecea în păstrarea băncii din Odesa. În sfârşit, lui Chiselev îi revine îndoielnicul merit de a fi voit să prefacă întâia oară mânăstirile de rugăciuni şi cultură ori artă bisericească în adăposturi pentru lepădăturile şi naufragiaţii societăţii: în adevăr, plictisit de vederea cerşetorilor pe străzile Iaşiului, el orânduise trimiterea la mânăstiri a întregii calicimi; mitropolitul Veniamin zădărnici însă această măsură, propunând ca episcopiile să se cotizeze pentru ca să asigure celor ce nu pot trăi decât prin pomană un ajutor de 30 bani pe zi.

 

* * *

 

În Ţara Românească ştim în ce chip sălbatic s-a purtat acelaşi guvern rusesc faţă de mitropolitul Grigorie.

 

Iorga nu scrie decât două rânduri despre mitropolitul Grigorie: ,,Până la noua năvălire a ruşilor în 1828-9, când el nu voi să se plece voii lor şi fu expediat, la 10 februarie 1829, în Rusia, de unde se întoarse zdrobit şi aproape de moarte, păstorind numai de la 11 august 1833 până la 22 iunie 1834 ...”

Mircea Păcurariu ne spune mai multe despre conflictul dintre stăpânirea rusă şi mitropolitul Grigorie: ,,Mitropolitul Ţării Româneşti, Grigorie Dascălul (1823-1834), se împotrivise modului de conducere a mânăstirilor închinate de către egumenii greci încă înainte de instaurarea ocupaţiei ruseşti. În 9 martie 1823, împreună cu alţi boieri din Divanul domnesc, a prezentat domnului o „anafora” prin care se cerea numirea de egumeni români în locul celor greci, precum şi inventarierea averilor mânăstirilor, cereri aprobate de domn. Şi întrucât mânăstirile închinate erau dărăpănate şi pline de datorii, s-a oprit, tot la iniţiativa lui Grigorie, trimiterea de bani la Locurile Sfinte până la solvirea datoriilor. S-a înfiinţat o casă a mânăstirilor, formată din trei membri, care să stabilească bugetul mânăstirilor şi să stabilească suma care să se trimită la Locurile Sfinte. Tot Grigorie s-a împotrivit supunerii preoţilor la corvezi suplimentare. După instaurarea ocupaţiei ruse, spre marea nemulţumire a mitropolitului, s-a restituit conducerea mânăstirilor închinate egumenilor greci. Mitropolitul Grigorie s-a împotrivit acum şi reintroducerii strângerii de la preoţi a „birului cârjei”, sume care să fie folosite pentru plata datoriilor făcute la Petersburg de fiica lui Barbu Văcărescu, soţia prinţului rus Bagration. Aceste atitudini ale mitropolitului i-au atras ura duşmanilor, ale căror uneltiri au dus la destituirea lui Grigorie din scaunul mitropolitan şi exilarea lui la Chişinău, în ziua de 10 februarie 1829” (Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Iaşi, 2008, vol. III, p. 34-43).

 

Mitropolitul Grigorie Dascălul, al Ţării Româneşti (1765-1834, mitropolit al Ungrovlahiei
între anii 1823-1834) a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română pe 21 mai 2006

 

Generali grosolani ca Joltuhin, ,,filozofi” fără religie, având ură împotriva călugărimii, ca Pavel Chiselev, nu puteau respecta vechile privilegii ale Bisericii noastre. Când o nouă comisiune începu să lucreze viitoarea constituţie a Principatelor, Regulamentul Organic, Minciaky, fostul consul, prezida boieri luaţi într-ales, dar nici un cleric nu luă parte la dezbaterea proiectelor, pentru care Neofit, locţiitorul de mitropolit muntean, protestă în frunte protipendadei, lăsate şi ea la o parte.

Astfel alcătuit, Regulamentul poartă pecetea anti-clericalismului francez şi a stăpânirii Bisericii de stat ca în Rusia. Viaţa canonică deosebită pe care o dusese până atunci Biserica Românească este înlăturată fără cruţare şi fără pietate, fără simţ istoric şi fără înţelegere a drepturilor ce derivă din prescripţii cu caracter nestrămutat şi dintr-o practică de atâtea veacuri. Episcopii şi mitropoliţii se aleg de adunările obşteşti extraordinare, cuprinzând un număr covârşitor de laici, şi clerului nu i se mai vine decât sarcina de a-i sfinţi după datină. Rânduiala seminariilor se prevede prin lege, ca şi titlurile pe care trebuie să le aibă viitorii preoţi. Se pregăteşte în sfârşit o nouă administraţie a întregii averi bisericeşti şi crearea unui Ministeriu al Bisericii, ,,Logofătul trebilor bisericeşti”.

În spiritul legii celei nouă de organizare vedem în Principatul muntean pe ,,logofătul trebilor bisericeşti” Barbu Ştirbei înlăturând pe preoţii sfinţiţi în Bulgaria şi punându-i la bir cu ţăranii, hotărând că în nici un sat nu vor fi mai mult de 2 preoţi, dând numirea lor în puterea protopopului, dar şi a proprietarului şi a juraţilor, aşezând eforii la bisericile din oraşe, cu răspundere faţă de ,,magistrat”, impunând arendarea averilor lor înaintea acestuia şi a ministrului.

 

 

[1] Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. II, 1909. Partea a XI-a. Amestecul statului în Biserica din România. Sublinierile din text aparţin redacţiei.

[2] Neofit al II-lea (1787-1850), mitropolit al Ungrovlahiei (1840-1849). La 27 iulie 1849 s-a retras din scaunul de mitropolit.

[3] Sudiţii erau locuitori din Ţările Româneşti aflaţi sub protecţia unei puteri străine, având prin aceasta dreptul la o jurisdicţie specială, la anumite privilegii fiscale etc, de care nu se bucurau pământenii.

[4] A se vedea §. 208. I. Eres, II. Schismă (rascol) şi necredinţă în cuprinsul Bisericii Ruseşti.

[5] A zapcii – a încasa cu forţa dările sau datoriile de la cineva.

[6] Analogon (sau analoghie) – cotă, cotizaţiune, taxă de plătit la termen.

[7] Anafora – (în Moldova şi în Ţara Românească, în secolele XVIII - XIX) 1. Raport scris adresat domnitorului (de către un mare dregător). 2. Proclamaţie a domnitorului.

[8] Ucaz – decret, dispoziţie, hotărâre.