----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Nădejdea noastră

Cuvinte despre Fericiri (VIII)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

Întoarcerea la Dumnezeu

Nu suntem oare şi noi peste măsură de alipiţi de desfătările lumeşti ? Şi nu ne abat ele în chip ucigător de la Dumnezeu ? Pentru întoarcerea noastră la El ne-ar fi de mare ajutor cugetarea la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos. Când omul îşi închipuie cum va sta înaintea chipului lui Dumnezeu, când se gândeşte că drepţii au plâns toată viaţa, cerând de la Dumnezeu milă pentru păcatele lor mărunte, se va zdrobi şi pocăi mai lesne decât dacă îşi tot închipuie pe Dumnezeu în chip deosebit de milostiv, sau ca pe Unul care nu va cere socoteală aspră pentru faptele noastre.

Sfântul Efrem Sirul cugeta adesea la înfricoşata judecată. Într-un cuvânt al său de umilinţă, descrie o astfel de trăire a sa: ,,De cum mi-am amintit de înfricoşata a doua venire a Domnului, s-au cutremurat oasele mele. Sufletul şi trupul meu au tremurat. Am plâns din durerea inimii şi am spus, suspinând: Cum mă voi arăta în acest ceas înfricoşător, eu, păcătosul ? Cum voi şedea înaintea tronului Înfricoşatului Judecător ? Cum voi avea loc lângă cei desăvârşiţi, eu, cel împrăştiat ? Cum mă voi arăta eu, cel fără de roade, în numărul celor care au adus roadele dreptăţii ? Ce voi face când sfinţii vor începe să se vadă unii pe alţii în sălaşurile cereşti ? Cine mă va recunoaşte ? Drepţii vor fi în Rai, iar necinstitorii în foc. Mucenicii îşi vor arăta rănile lor, nevoitorii faptele lor bune; iară eu ce voi arăta în afară de lenevire şi nelucrarea mea ?”

Iată, aşa şi noi trebuie să ne zdrobim inima, dacă vrem să ne trezim sufletul din somnul lui păcătos.

Sfântul Vasilie cel Mare, pentru a ne feri de uitare de sine în plăcerile lumeşti, ne sfătuieşte să fim treji şi să privim la tot ce este plăcut în lume cu neîncredere, să trecem fără a băga în seamă, fără să ne oprim privirea asupra lor, şi de nimic lumesc să nu ne lipim, chiar de ni s-ar părea că aurul stă grămezi pe drum şi este gata să treacă în mâinile noastre, numai să voim, căci este spus: Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima (Psalmi 61, 10). Şi orice ispite se vor abate asupra noastră, să le biruim cu voinţa tare de a rămâne credincioşi lui Dumnezeu. Dacă lumea ne ademeneşte cu dulceţi păcătoase, să ne amintim că petrecerea noastră în ceruri este; de unde şi pre Mântuitorul aşteptăm (Filippeni 3, 20). Dacă ne momesc jocuri, dansuri, petreceri, beţii, să ne repetăm cuvintele înţeleptului Solomon: Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune (Eclisiastul 1, 2).

Dacă ne ademeneşte frumuseţea trupească în care vieţuieşte patima, să ne întoarcem privirea de la ea, căci este spus: Ca de faţa şarpelui fugi de păcat; că de te vei apropia de el, te va muşca (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 21, 2). Dacă ne ispiteşte posibilitatea ca prin vreun oarecare compromis păcătos să ne ridicăm într-un post înalt, să ne orânduim bine în viaţă, să primim slavă, bogăţii şi putere peste mulţi oameni, şi atunci să rămânem tari în credinţă, amintindu-ne de stihul biblic: Pentru că tot trupul este ca iarba, şi toată mărirea omului ca floarea ierbii. Uscatu-s-a iarba, şi floarea ei a căzut; iar cuvântul Domnului rămâne în veac (I Petru 1, 24-25) (după Sfântul Vasilie cel Mare).

Ce folos să fii vestit, bogat şi slăvit dacă sufletul tău este vândut diavolului ? Ce folos să fii îndestulat de dulceţi lumeşti, să fii vesel şi cinstit de alţii, când toate acestea degrabă vor avea un sfârşit plin de tristeţe ? Ce folos să râzi acum puţină vreme, dacă în curând râsul se va sfârşi lăsând loc plânsului veşnic ? O, mai bine puţină vreme să plângem pentru păcatele noastre, şi în veci să ne veselim cu drepţii. Veseliile păcătoase, lumeşti, sunt otrăvite de părerile de rău adânci ale cugetului. Iar plânsul veşnic înaintea lui Dumnezeu aduce liniştire cugetului, împăcare cu cerul, bucuria inimii şi mântuirea veşnică a sufletului.

Sfântul Grigorie Dialogul istoriseşte următoarea pildă plină de învăţătură: trăia un oarecare Victorin, om bogat. El îşi petrecea zilele în râs, petreceri şi desfătări. Dar această viaţă uşuratică l-a dus la şi mai grele fărădelegi. Cugetul lui a început puternic a-l munci, şi el, înţelegând vinovăţia sa înaintea lui Dumnezeu, singur s-a osândit, s-a ridicat împotriva sieşi, a lăsat bucuriile păcătoase în lume şi de bunăvoie s-a închinat întristării pocăinţei, intrând în mânăstire. În mânăstire el a vădit mare smerenie, ascultare fără cârtire şi o pocăinţă atât de adâncă încât toţi luau învăţătură din pilda sa vie. Zi de zi plângea pentru păcatele sale şi vărsa lacrimi din belşug pentru bucuriile sale păcătoase de mai înainte. Setea sa de a-şi spăla cu lacrimi fărădelegile l-a împins să se ridice la miezul nopţii, să iasă afară din mânăstire şi pe un loc înalt să se roage în deplină singurătate.

Într-o noapte egumenul l-a văzut că iese şi în întunericul nopţii l-a urmărit. Cel ce se pocăia s-a oprit în locul obişnuit şi a căzut în genunchi. Egumenul a vrut să vadă câtă vreme va dura această rugăciune tainică şi a aşteptat cu răbdare. Dar dintr-o dată o lumină puternică s-a coborât din cer peste cel ce se ruga. Această lumină era atât de orbitoare încât a luminat toate dealurile din împrejurimi. Văzând aceasta, stareţul s-a speriat şi s-a întors.

Dimineaţa l-a întrebat pe monahul ce se căia: Unde ai fost, frate, astă noapte ? Monahul, socotind că poate să se ascundă, i-a răspuns: În mânăstire. Atunci egumentul s-a văzut silit să-i descopere ce a văzut în timpul nopţii. Cu lacrimi în ochi monahul a recunoscut că Dumnezeu a trimis asupra lui, păcătosul, lumina cerească şi a adăugat: Când ai văzut acea lumină ce venea din ceruri, împreună cu ea am auzit glas care mi-a spus: Iertate îţi sunt păcatele.

Oare este ceva mai plin de bucurie decât aceea să ne fie iertate păcatele ? Şi, iată, tuturor ne pot fi iertate păcatele dacă plângem pentru ele. Aşadar, să încetăm să ne dedăm numai la plăceri, râsete şi petreceri; îndeajuns am râs peste propria noastră pierzanie, îndeajuns ne-am veselit peste ale noastre morminte de oameni pierduţi. Să ne veselim în viaţă nu este păcat. Dar să ne veselim cuviincios, în curăţie, cu virtute. Să ne veselim în Dumnezeu, să ne bucurăm în Sfântul Duh ! Dacă însă noi ne veselim nu după Dumnezeu, ci împotriva poruncilor Lui, va veni o zi în care ne vom căi cu amar pentru veselia noastră nebunească şi distracţiile noastre păcătoase. Fie ca Dumnezeu să ne dea înţelepciunea să iubim plânsul şi să ne întoarcem de la râsul păcătos. Fie ca să se dăltuiască în inimile noastre cuvintele lui Hristos: Vai vouă celor ce râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui (Luca 6, 25). Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia (Matei 5, 4). Amin.

 

Stih de aur: Vai vouă celor ce râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui (Luca 6, 25).

 

 

IV. FERICIREA A TREIA

Fericiţi cei blânzi,
că aceia vor moşteni pământul
Matei 5, 5

 

După căderea în păcat s-au cuibărit în om multe patimi care îi tulbură viaţa, îi otrăvesc zilele lui pe pământ, îi pricinuiesc suferinţe şi îi duc drumul pe pământ, după rele încercări în păcate, spre pierzania veşnică dincolo de mormânt. Mântuitorul nostru a venit ca să tămăduiască sufletul omenesc bolnav de patimi şi să-l izbăvească de suferinţele veşnice. El ne-a învăţat că fiecare păcat pricinuieşte durere şi că, pentru a ocoli suferinţele, trebuie să tăiem rădăcina lor – patima.

Fericirile arată virtuţile ce se împotrivesc patimilor, virtuţi care aduc bucurie în inimile acelora care tânjesc să vieţuiască după voia lui Dumnezeu.

Să cercetăm fericirea a treia şi să vedem în ce constă ea şi ce bucurie aduce acelora care se străduiesc să o urmeze în viaţă.

Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

 

Trăsăturile blândeţii

Care oamenii pot să fie numiţi blânzi ? Aceştia sunt neîndoielnic oamenii care nu se lasă pradă mâniei, care fug de furtunile tulburărilor sufleteşti, care iubesc starea sufletească liniştită a păcii. Oamenii blânzi nu doresc să supere pe nimeni, să provoace sau să mânie pe cineva. Dacă se întâmplă aşa ceva, ei aleargă cu purtarea lor blândă să mângâie pe aproapele şi să-l liniştească. Cei blânzi nu numai că nu supără pe nimeni, dar nici ei nu se supără, nici nu tânjesc să biruie degrabă toată mânia dinlăuntrul lor, ci vor să aibă întotdeauna pace în suflet.

Blândeţea nu este resemnare sau caracter slab, ci bărbăţie mare, dar ascunsă, care este în stare să rabde cu pace şi cea mai grea ocară fără să se mânie. Cel blând este întotdeauna răbdător. Iar răbdarea este o însuşire nu a sufletelor slabe, ci a celor puternice. Cel blând nu este laş, ci curajos şi cu mărime de suflet. El îndură cu bucurie jignirile ce i se aduc, dar când vede că alţii sunt jigniţi, cu demnitate şi curaj sare în ajutorul lor.

Cine a fost mai blând decât Mântuitorul nostru Iisus Hristos ? El este pildă de blândeţe ! El Însuşi ne învaţă să luăm drept model blândeţea Sa prin cuvintele: Luaţi jugul meu preste voi şi vă învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima (Matei 11, 29). Dar, iată, când a văzut nedreptăţi în viaţă, El le-a biciuit, văzând purtarea rea a cărturarilor şi fariseilor, El i-a mustrat, şi în felul acesta i-a înfricoşat şi i-a mântuit. El a arătat asprime faţă de ei, dar din grijă.

Sfântul Ioan Gură de Aur cugetă în chip minunat: ,,Să fii aspru încă nu înseamnă să fii crud, şi să cruţi nu înseamnă că eşti blând. Blând este acela care poate să rabde scârbele ce i se aduc, dar care poate şi să apere pe cei ocărâţi pe nedrept şi să se ridice împotriva celor ce aduc vătămare. Dimpotrivă, acela care nu este aşa este fără de grijă, visător, asemenea mortului, dar nu şi blând şi modest”.

Sfântul Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei, s-a făcut remarcat printr-o mare blândeţe. El a răbdat de multe ori ocări de la diaconul său şi niciodată nu s-a răzbunat pentru jignirile aduse. Dar cum odată a auzit că un oarecare creştin se purta rău cu slugile sale, l-a chemat şi a început a-l sfătui: ,,Fiul meu ... te porţi crud cu slujitorii tăi. Dar eu te rog să nu dai loc mâniei tale. Dumnezeu ni i-a dat nu ca să-i batem, ci ca să ne slujească, şi poate nici pentru aceasta, ci să-i hrănim cu ceea ce Domnul ne-a dăruit. Oare sluga ta nu este întru totul asemenea ţie ? Şi el este zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu ...; ascultă pe învăţătorul şi de sfinţenie purtător Pavel: Că oricâţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu este iudeu nici elin, nu este rob nici slobod, nu este parte bărbătească nici femeiască; că voi toţi unul sunteţi întru Hristos Iisus (Galateni 3, 27-28). Şi dacă suntem egali în Hristos, atunci şi între noi trebuie să fim asemenea. Hristos de aceea a primit chip de rob, ca să ne înveţe să nu ne mândrim împotriva robilor noştri ... noi am dat aur ca să înrobim pe acela care, laolaltă cu noi, este cinstit şi cumpărat cu sângele Domnului Dumnezeu. Pentru el este cerul, pentru el pământul, pentru el stelele, pentru el soarele, pentru el marea ..., pentru el Hristos S-a răstignit şi a răbdat toate celelalte. Cum atunci tu umileşti pe acela pe care Dumnezeu l-a cinstit ? Îl baţi fără milă, ca şi cum nu ai aceeaşi fire cu el ! Spune, ai vrea ca Dumnezeu să te pedepsească după fiecare greşeală a ta ? Fireşte că nu !”

 

Sfântul Ioan cel Milostiv

 

Iată, astfel blândul patriarh al Alexandriei a mijlocit în viaţa sa pentru cei nedreptăţiţi. Pilda aceasta dreaptă arată în chip minunat că blândeţea nu este lipsă de voinţă, nelucrare, ci cumpănire minunată a puterilor duhovniceşti, care se fac văzute când în răbdare fără cârtire în faţa nenorocirilor personale în viaţă, când în răbdarea ocărilor venite de la aproapele, când în ocrotirea celor slabi şi nedreptăţiţi. Cel cu adevărat blând se poate cerca cel mai bine în ispită. Dacă cineva îl răneşte greu, iar el nu răspunde, nu se gândeşte la răzbunare, ci toate le lasă lui Dumnezeu, acela este blând.

Sfântul Ioan de Kronstadt spune: ,,Omul blând niciodată nu răspunde răului cu rău, ocării cu ocară, nu se supără, nu ridică în mânie glasul împotriva celor ce au greşit şi l-au ocărât; care ocărându-se, împotrivă nu au ocărât, pătimind, nu au îngrozit, ci da celui ce judecă cu dreptul (I Petru 2, 23). Iată măreţul chip al blândeţii ! Noi ne numim oi din turma cea înţelegătoare a lui Hristos. De ce ? Pentru că oaia este blândă, fără răutate, răbdătoare. Aşa trebuie să fim şi noi. Numai aceia sunt din turma lui Hristos, care sunt blânzi şi fără răutate ca mieii; aceia însă care nu au duhul lui Hristos, blândeţea şi nerăutatea Sa nu sunt ai Lui: Iar de nu are cineva Duhul lui Hristos, acela nu este al lui (Romani 8, 9).

La înfricoşata judecată numai oile vor sta de-a dreapta Judecătorului, iar caprele ce împung, de-a stânga; oile vor fi duse în Rai, iar caprele trimise în gheenă.

 

Episodul urmator