----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Diavolii revoluţionari ai Rusiei (VII)

 

Episodul anterior

 

Religia înainte de Revoluţie

În articolul său din 1905, ,,Socialism şi religie”, Lenin explica atitudinea Partidului Social Democratic Muncitoresc faţă de religie în general şi faţă de Biserica Ortodoxă Rusă în particular. Remarcând proletarizarea şi secularizarea care decurgea din ea a forţei de muncă urbane în Rusia pre-revoluţionară, el scria:

,,Muncitorul modern, având conştiinţă de clasă, clădit de industria pe scară largă şi luminat de viaţa urbană, se leapădă cu dispreţ de prejudecăţile religioase, lasă raiul preoţilor şi bigoţilor burghezi, şi încearcă să-şi făurească o viaţă mai bună aici pe pământ. Proletariatul de astăzi se declară de partea socialismului, care recrutează ştiinţa în bătălia împotriva pâclei religiei, şi eliberează muncitorii de credinţa lor în viaţa de după moarte sudându-i laolaltă pentru a lupta în prezent pentru o viaţă mai bună pe pământ”[1].

 

,,Bolşevicul”, pictură de Boris Kustodiev, 1920, înfăţişând un revoluţionar cu steagul roşu,
aruncând o privire fioroasă către o biserică ortodoxă

 

Lenin expune o chestiune dihotomică pentru proletariat şi partid: alegerea între a lupta pentru rai sau pentru pământ; trebuie să accepte materialismul şi ,,socialismul ştiinţific” sau religia. Mulţi din rândul ierarhiei bisericeşti şi dintre clericii de parohie au formulat în mod asemănător aceste două perspective asupra lumii rivale ca fiind incompatibile. Fireşte, aceşti oameni ai Bisericii au respins materialismul şi socialismul, favorizând tradiţionalismul secular şi religios şi promovarea carităţii, în timp ce în mod caracteristic erau gata să sprijine reformele structurale pentru a trata exploatarea urbană sau pentru a soluţiona problemele reformei agrare care a chinuit Rusia timp de decenii.

Însă, în anii dinainte de Revoluţia rusă din 1917, clerul de la oraşe, orientat către lupta muncitorilor, a căutat să-i unească pe cei divizaţi între aceste două alegeri. Pentru aceşti clerici din oraşele Rusiei pre-revoluţionare, lumea şi condiţiile ei materiale ar putea fi transformate printr-o dreptate socială orientată către Evanghelie. După revoluţie, aceşti clerici ruşi s-au trezit într-o alianţă dificilă cu noile autorităţi sovietice, şi în 1922 aceşti clerici ,,renovaţionişti” s-au organizat în Biserica Vie – o organizaţie bisericească care va fi controlată în mare parte de autorităţile sovietice într-un război pentru a submina şi distruge Biserica Ortodoxă Rusă tradiţională şi de obicei reacţionară din punct de vedere politic.

Aceşti clerici ai Bisericii Vii au devenit participanţi într-un război împotriva tradiţiei şi, fără să-şi dea seama, împotriva tuturor felurilor de credinţă şi practică religioasă. Biserica Vie a fost respinsă până la urmă ca o pseudo-Biserică de cei mai mulţi dintre credincioşii de rând, iar atacul sovietic asupra religiei s-a intensificat în general.


Contextul istoric

Pentru a înţelege poziţia Bisericii Ortodoxe Ruse la începutul secolului XX, trebuie să privim înapoi către reformele seculare şi religioase din secolele XVIII şi XIX. În secolul al XVIII-lea, Rusia a suferit o transformare dramatică care a condus la formarea statului rus imperial. Pe temeliile aşezate de Petru cel Mare (1672-1725), Rusia secolului XVIII s-a deplasat din lumea tradiţională şi apărată cultural a vechii Moscove către un stat modern mai secular şi occidentalizat. În mod firesc, Biserica Ortodoxă Rusă, piesa centrală a vieţii spirituale şi culturale ruse, a fost afectată de aceste schimbări.

Abolirea patriarhiei ortodoxe în 1721 şi înlocuirea ei cu un Sinod mai ferm controlat de stat, urmând modelelor suedeze şi prusace existente, a avut efectul de a îngrădi autonomia Bisericii. Petru a dat încă o lovitură independenţei Bisericii plasând-o într-un buget de stat şi confiscându-i pământurile, limitându-i prin aceasta autonomia şi puterea economică[2]. Drept urmare, autoritatea ecleziastică a devenit mai subordonată voinţei statului. Această rigiditate crescută în care funcţiona Biserica s-a răsfrânt asupra vieţii clerului.

Ca rezultat al reformelor lui Petru, clerul, odinioară responsabil exclusiv pentru slujba şi ascultarea faţă de Biserică, a fost silit să devină slujitorul statului la nivel economic, legal şi etic. Statul petrin reclama slujirea tuturor grupărilor din cadrul societăţii potrivit poziţiei lor particulare. Deoarece Petru nu socotea clerul ca fiind un grup social, ci o altă clasă slujitoare, clerul a ajuns să-şi piardă drepturile deţinute anterior în vechea Moscovă. Influenţa statului asupra Bisericii, ca şi dorinţa proprie a clerului de a-şi apăra şi întreţine familia, a transformat clerul alb (adică, clerul de mir) ,,într-o clasă socială clericală”[3].

Potrivit istoricului Gregory Freeze, o combinaţie de obligaţii ale unei slujbe de stat, taxe, statut juridic, şi vechile însemne exterioare culturale şi moduri de a gândi ale clerului din secolul al XVIII-lea exista într-o subcultură restrânsă, separat de societatea convenţională. Pe de o parte, clericii se confruntau cu reformele petrine venind de sus, iar pe de altă parte cu voinţa enoriaşilor lor. Concret, în situaţia nou creată de reformele petrine, clericii se aflau în esenţă în incapacitatea de a ,,controla capriciile moşierilor, de a atenua situaţia critică a iobăgiei, sau chiar de a ţine ţăranii tulburaţi într-o supunere evlavioasă”[4]. Această slăbiciune a permis ca sentimentul revoluţionar să erupă în secolul ce a urmat.

În 1722, la un an după abolirea patriarhiei, Petru a silit clerul să dezvăluie orice informaţie subversivă care i-a fost mărturisită de un credincios, şi să jure loialitate faţă de ţar şi interesele statului. În secolul al XVIII-lea, relaţia dintre preot şi episcop a suferit de asemenea o schimbare, principalul catalizator pentru aceasta fiind subordonarea episcopului faţă de Sinod, care restrângea autonomia de care se bucura anterior episcopul. Sinodul a luat măsuri pentru a standardiza relaţia dintre preot şi episcop, încercându-se a se crea uniformitate şi continuitate în practicile episcopilor. Altfel spus, Biserica a adoptat modelul de birocratizare al statului.

Ca urmare a acestei întăriri a capacităţii administrative, episcopul era capabil să exercite mai mult control asupra acţiunilor preoţilor la nivel parohial. Parte a acestui control se făcea simţită în cererea episcopului ca preoţii să ţină mai multe predici pentru a combate erezia şi a spori cunoştinţele enoriaşilor. Într-un efort de a ridica statutul clerului prin crearea unei clase clericale educate, reformele petrine reclamau construirea de seminarii şi educaţie religioasă obligatorie pentru potenţialii clerici. Din punct de vedere al ierarhiei Bisericii, seminarul avea să instruiască preoţii pentru a săvârşi mai bine slujbele bisericeşti, avea să le confere acestora o educaţie teologică pregătindu-i pentru lupta împotriva ritului vechi şi superstiţiei, şi avea să dea candidaţi mai potriviţi pentru a ocupa poziţii de rang înalt în sânul Bisericii.

Dar slăbirea legăturii dintre cler şi comunitatea parohială a dus la izolarea clasei clericale. În Rusia pre-petrină, parohia era un centru cultural şi comercial autonom în cadrul comunităţii cu enoriaşii exercitând un control mare asupra vieţii parohiei. Reorganizarea parohiilor potrivit liniilor trasate de episcopi a condus la o pierdere a simţului comunităţii, iar la aceasta va contribui cererea lui Petru ca preoţii să dezvăluie mărturisirile anti-stat şi să citească legile statului în biserică. Această ,,spionare pentru poliţie impusă ’slujitorilor lui Dumnezeu’” este criticată de Lenin în articolul său din 1905, ,,Socialism şi religie”.

 

Zorii Revoluţiei

În momentul marilor reforme ale anilor ’1860, statutul asemănător castei al clasei clericale a fost contestat. În 1867, clasa clericală era abolită, iar şcolile bisericeşti au fost deschise oamenilor de toate clasele. Acest fapt a deschis uşa credincioşilor pentru a urma o vocaţie religioasă autentică. În plus, monahilor şi episcopilor – care adeseori arborau atitudini dispreţuitoare faţă de clerul de mir pe care îl considerau ignorant, înapoiat şi beţiv – a început să li se conteste autoritatea prin iniţiativele clerului de mir mai puţin puternic, dar care avea legături mai profunde cu credincioşii.

Între anii 1860-1890, preoţii de mir au început să propovăduiască tot mai mult pe teme morale, devenind adevăraţi ,,păstori”, nu doar ,,slujitori” care săvârşesc tainele. A fost creată propovăduirea extra-liturgică, sau beseda, care consta în discuţii libere despre credinţă iniţiate în mare parte ca răspuns la o iniţiativă catolică contemporană similară. Gânditorii ortodocşi ruşi au început să susţină tot mai puternic că Biserica avea o responsabilitate mai mare faţă de societate, şi că ar trebui pus un accent mai mare pe a conduce credincioşii către construirea unei societăţi noi bazate pe evanghelie şi principiile ei – principii precum dreptate, milostenie şi dragoste.

După Revoluţia din 1905, mulţi clerici de mir din Sankt Petersburg, spre mâhnirea fraţilor lor preoţi mai moderaţi, au început să intensifice acest efort spre reformă şi aplicarea socială a principiilor evanghelice. În acest context, Lenin a trasat o linie pe nisip, făcând ceva asemănător unui apel la clerul mai înclinat către reformă şi uneori radical:

,,Oricât de abjecţi, oricât de ignoranţi ar putea fi clericii ortodocşi ruşi, până şi ei au fost deşteptaţi acum de bubuitura prăbuşirii vechii ordini, medievale din Rusia. Până şi ei se alătură cererii pentru libertate, protestează împotriva practicilor birocratice, împotriva spionării pentru poliţie impusă ’slujitorilor lui Dumnezeu’. Noi, socialiştii, trebuie să dăm acestei mişcări sprijinul nostru, ducând cererile membrilor oneşti şi sinceri ai clerului către concluzia lor, făcându-i pe ei să rămână alături de cuvintele lor despre libertate, cerându-le să rupă cu fermitate toate legăturile dintre religie şi poliţie. Fie voi sunteţi sinceri, caz în care trebuie să susţineţi separarea totală a Bisericii de stat şi a şcolii de Biserică, pentru ca religia să fie declarată o afacere cu totul şi indiscutabil privată. Fie nu acceptaţi aceste cereri consecvente pentru libertate, caz în care în mod evident încă sunteţi [ţinuţi] captivi de tradiţiile inchiziţiei, caz în care în mod evident încă vă agăţaţi de slujbele voastre guvernamentale confortabile şi de veniturile pe care le dobândiţi de la guvern, caz în care în mod evident nu credeţi în puterea spirituală a armei voastre şi continuaţi să luaţi mite de la stat. Şi în acest caz muncitorii cu conştiinţă de clasă din toată Rusia declară război nemilos împotriva voastră”[5].

Acest cler ,,deşteptat”, precum îl descria Lenin, înclina către socialism încă din 1905, când un grup de 32 preoţi de mir s-a unit cu socialiştii creştini laici pentru a propune reforme care includeau separarea Bisericii de stat, administraţie bisericească democratică, o mişcare către calendarul gregorian (în locul celui iulian), şi utilizarea limbii autohtone (în locul celei slavone bisericeşti arhaice) pentru slujbele bisericeşti[6]. Aceşti preoţi foarte instruiţi au studiat în mod tipic la Academia Ecleziastică din Sankt Petersburg şi aveau contacte regulate cu alţi studenţi şi intelectuali urmând cariere seculare. Sfidând stereotipul preotului de la ţară – înapoiat, beţiv, needucat, cu nici o vocaţie religioasă –, ei erau bine echipaţi pentru a se lupta cu cele mai presante probleme ale Rusiei. Mişcându-se dincolo de riturile liturgice săvârşite, ei vedeau misiunea lor ca fiind profund conectată la lumea din jurul lor. În acest spirit, aceşti preoţi au creat Societatea pentru Luminarea Moral-Religioasă, în care ei dezvoltau un mesaj al Evangheliei sociale centrat pe aspectul pământesc pentru Rusia imperială târzie – un mesaj nu diferit de cel promulgat de contemporanul lor din America, Walter Rauschenbusch, a cărei carte Creştinătatea şi criza socială din 1907 evoca glasurile proorocilor Vechiului Testament pentru a critica capitalismul american.

 

 

[1] Vladimir Lenin, ,,Socialism şi religie”, Marxists Internet Archive, 3 decembrie1905.

[2] A se vedea Cugetarea rusă, de Sfântul Ierarh Serafim Sobolev († 1950), în care este descris pe larg felul în care vieţuiau ruşii în vremea lui Petru cel Mare şi reformele introduse de acesta.

[3] Gregory Freeze, Leviţii ruşi (The Russian Levites), Boston: Harvard University Press, 1977, p. 218.

[4] Ibid., p. 222.

[5] Lenin, ,,Socialism şi religie”.

[6] Edward E. Roslof, Preoţii roşii: renovaţionism, Ortodoxia rusă, şi Revoluţia, 1905-1946 (Red Priests: Renovation, Russian Orthodoxy, and Revolution, 1905-1946), Indiana University Press, 2002, p. 7.

 

Episodul urmator