----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Biserica persecutată şi Biserica de stat
 
Acest articol a fost scris de arhiepiscopul Ilarion Troiţki
cu ocazia prăznuirii a 1.600 de ani de la Edictul de la Milan
 
Articol apărut în Moscow Church News, 1913, nr. 37

 

Când Moisi păştea oile lui Iotor, socrul său, preotul din Madiam (potrivit Ieşirea 3), el a văzut un rug arzând cu pară de foc, dar rugul nu era mistuit de el. Această imagine a unui rug aprins care nu se mistuie a fost atribuită de anumiţi scriitori bisericeşti străvechi Bisericii lui Hristos din primele veacuri: timp de aproape trei secole ea a ars în foc şi nu a fost mistuită de el – dimpotrivă, a crescut, a înflorit, şi a dat roade. Flacăra învăpăiată a încercărilor Bisericii se stingea câteodată, apoi se reaprindea cu nouă şi mai mare putere. Erau izbucnirile mulţimilor ignorante şi superstiţioase, care erau gata să dea vina pe creştini pentru toate relele sociale, şi de aceea strigau: ,,Creştinii să fie daţi leilor !” Erau conducători remarcabili pe tronul roman, oameni cu idei politice, sub care naţiunea înflorea şi poporul prospera, dar conducătorii îi socoteau pe creştini ca fiind nişte trădători, o piedică în calea idealurilor romane – şi perioadele de prosperitate civilă erau vremuri de pătimire pentru creştini.

Biserica a îndurat cele mai lungi şi crude persecuţii tocmai de la guvern. Cu cât societatea păgână ajungea să-i cunoască mai îndeaproape pe creştini, cu atât mai mult îi iubea. Persecuţia, poruncită de la centru, adeseori nu era întâmpinată cu aprobare în locurile în care era înfăptuită. Păgânii încercau să-i convingă pe mărturisitori să-şi cruţe propriile vieţi. Existau chiar cazuri când mulţimile păgâne smulgeau din convoaiele statului pe creştinii arestaţi pe care ele îi respectau. După edictul emis de Galerius în 311, întoarcerea creştinilor din exil şi mine în locurile în care vieţuiau avea uneori un caracter chiar triumfal; şi era remarcabil îndeosebi că ei erau întâmpinaţi cu bucurie nu numai de fraţii lor de credinţă, ci şi de păgâni, care îi salutau sincer şi îi felicitau pe concetăţenii lor creştini pentru eliberarea lor.

Şi pe cine persecuta guvernul ? El persecuta pe aliaţii săi, care nu l-au trădat niciodată indiferent de numeroasele şi interminabilele lui jigniri şi nedreptăţi. În Faptele Apostolilor noi citim: Şi în vremea aceea pus-a Irod împăratul mâinile ca să facă rău unora din cei din biserică. Şi a ucis pre Iacov fratele lui Ioan, cu sabia. Şi văzând că plăcut este iudeilor, a adăugat a prinde şi pre Petru. (Şi erau zilele azimelor). Pre care şi prinzându-l l-a băgat în temniţă, dându-l la patru căpetenii câte cu patru ostaşi ca să-l păzească pre el; vrând după Paşti să-l scoată la norod (Faptele Apostolilor 12, 1-4). Cum a reacţionat Apostolul Petru ? Noi putem găsi aceasta în prima sa epistolă: De Dumnezeu vă temeţi. Pre împăratul cinstiţi (I Petru 2, 17).

Şi alt apostol scrie creştinilor care trăiau în centrul vieţii politice, în Cetatea Eternă, către care duceau toate drumurile în antichitate: Tot sufletul să se supună stăpânirilor celor mai înalte. Că nu este stăpânire fără numai de la Dumnezeu, şi stăpâniile care sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea cel ce se împotriveşte stăpânirii, rânduielii lui Dumnezeu se împotriveşte (Romani 13, 1-2). Ar fi firesc pentru guvern să persecute şi să urmărească elementele turbulente, rebelii şi revoluţionarii; dar să persecute pe propovăduitorii umilinţei şi ai supunerii în faţa autorităţii, nu ar fi aceasta nefiresc ? Guvernul roman înăbuşea religia; acest fapt s-a dovedit că nu este nimic mai mult decât o latură a vieţii naţionale generale. În persoana Bisericii Creştine, o religie a intrat în lumea care nu este supusă statului şi nu se amestecă cu el, dar sprijină autorităţile legiuite, cinstindu-le ca fiind instituite dumnezeieşte.

Din acea vreme încoace, s-au întrezărit posibilităţi pentru relaţii noi între stat şi religie – posibilitatea unei alianţe între Biserică şi guvern. Baza acestei alianţe constă nu în beneficiul reciproc al celor două părţi care intră într-o alianţă – nu, ci în esenţa Bisericii şi statului în ele însele. Ne revin în minte fără să vrem cuvintele înţelepte ale Mitropolitului Filaret al Moscovei: ,,Da, există folos când altarul şi tronul sunt aliate; cu toate acestea, nu beneficiul reciproc cuprinde temelia fundamentală a alianţei lor, ci un adevăr independent pe care-l susţin atât unul, cât şi celălalt. Există un bine şi o binecuvântare pentru ţar, protectorul altarului; dar altarului nu-i este teamă că va cădea fără această protecţie. Drept este preotul care propovăduieşte cinstirea ţarului – nu numai din legea beneficiului reciproc, ci din pură îndatorire, indiferent de ce se va întâmpla; numai fără nădejdea în beneficiul reciproc”. Alianţa cu Biserica este necesară în primul rând pentru guvern. Este vreo lege demnă de încredere dacă este întemeiată doar pe nisipul mişcător al opiniei umane ?

Edictul de la Milan este recunoaşterea de către stat că el are nevoie de Biserică şi că se cuvine să fie drept faţă de binefăcătoarea lui (Biserica). Nu este chiar acest cuget văzut limpede în cuvintele foarte importante ale edictului:

,,Întrucât, dar, eu, Constantin Augustul, şi eu Liciniu Augustul ne-am întâlnit în chip fericit la Milan şi am căutat să împlinim tot ce interesa binele şi folosul poporului, între alte lucruri pe care le credeam utile tuturora în multe privinţe, am hotărât în primul rând şi să asigurăm respectul şi cinstea cuvenite divinităţii înainte de toate, adică ne-am hotărât să acordăm creştinilor şi tuturor celorlalţi libera alegere la cinstirea religiei pe care o vor, cu gândul ca orice divinitate sau putere cerească ar fi aceasta să ne poată fi de folos şi nouă şi tuturor celor ce trăiesc sub ascultarea noastră.

Drept aceea, cumpănind lucrurile în chip salutar şi drept, am hotărât că voinţa noastră este că nu trebuie să oprim pe nimeni de a urma şi a alege respectarea sau ţinerea religiei creştine şi că fiecăruia să i se lase libertatea de a-şi da consimţământul şi a alege acea formă de religie pe care o crede cea mai potrivită pentru el, pentru ca şi divinitatea să ne arate în toate ocaziile providenţa şi bunăvoinţa sa”[1].

Textul Edictului de la Milan, potrivit istoricilor, nu se distinge prin claritate şi definire, ci prin excelenta sa explicaţie dată de Constantin însuşi în relaţia sa cu Biserica Creştină. Din aceste puţine documente pe care Eusebiu le-a păstrat în a sa Istorie a Bisericii, se poate vedea că în conştiinţa lui Constantin nu creştinismul era promovat ca o învăţătură religioasă abstractă, ci Biserica, societatea religioasă, corpus Christianorum. El porunceşte prelatului Anilinus să aibă grijă ca tot ceea ce le aparţine în fiecare oraş să fie dat înapoi creştinilor Bisericii Universale. Duşmanii Bisericii Universale, deşi s-ar putea prezenta pe sineşi drept creştini, nu s-au bucurat de bunăvoinţa împăratului.

Constantin îi scrie lui Miltiade, episcopul Romei: ,,Respectul meu faţă de Biserica Universală legitimă nu este ascuns atenţiei dvs., respect care mă determină să-mi doresc ca dvs. să nu lăsaţi în mod decisiv nici măcar un singur loc celei mai neînsemnate schisme sau dezbinări”. În scrisoarea sa către Christus, episcopul Siracuzei, împăratul aminteşte: ,,Când anumiţi oameni au început să gândească rău şi greşit faţă de închinarea lui Dumnezeu, să se îndepărteze de sfânta şi cereasca putere şi să sfâşie în bucăţi Biserica Universală, mi-am dorit să opresc această duşmănie”. Constantin îi scrie proconsulului Africii, Ablabius, cât de tulburat este el de schisma donatistă, care poate stârni ,,mânia dumnezeirii supreme nu numai împotriva neamului omenesc, ci şi împotriva mea, căruia i-a fost încredinţată această [purtare de] grijă guvernamentală pământească de către voia lui Dumnezeu. Nu pot rămâne cu totul liniştit până când toţi supuşii mei, uniţi într-o unitate frăţească a cugetului, vor da lui Dumnezeu adevărata închinare aşa cum este poruncită de credinţa sobornicească”.

Constantin a mărturisit deschis că nu era nicidecum o chestiune de indiferenţă faţă de folosul naţiunii ce credinţă ţin membrii ei. De la aceasta este o legătură directă către posibilitatea ca statul să sprijine adevărata Biserică. ,,Socotind că este bine a trimite ceva pentru cheltuielile anumitor slujitori cunoscuţi ai prea sfintei închinări dumnezeieşti soborniceşti şi legitime în toate eparhiile din Africa, Numidia şi Mauritania”, printr-o gramată specială, Constantin porunceşte vistiernicului african Ursus să plătească 3.000 monede. ,,Dacă îndeplinind dorinţa mea, tu vezi că nu este îndeajuns, atunci fără a te îndoi de nimic tu poţi cere pe cât de mult vezi că este necesar de la epitropul proprietăţii noastre Praclidus, căruia i-am poruncit personal să-ţi dea banii pe care îi vei cere fără [nici o] întârziere”.

Proconsulului Anilinus şi vicarului prefectului Patricius li s-a dat poruncă să fie atenţi în mod special la acei agitatori care ,,prin înşelare mârşavă îndrăznesc să ducă pe căi greşite credincioşii din sânul Sfintei Biserici Soborniceşti”. Există dezbateri cât se poate de importante ale lui Constantin într-o epistolă către Anilinus. Aici împăratul admite că păstrarea adevăratei închinări a lui Dumnezeu ,,prin bunăvoinţa lui Dumnezeu a adus statului roman foarte mare prosperitate şi fericire deosebită în toate treburile omeneşti”. ,,Prin urmare, eu aş dori ca în provincia încredinţată ţie, persoanele Bisericii Soborniceşti care s-au dedicat slujirii acestei sfinte credinţe şi de obicei numite clerici să rămână absolut libere de toate îndatoririle sociale”. ,,Căci dacă ei vor sluji dumnezeirea cu toată râvna, atunci se pare că mare câştig va exista în treburile sociale”. Aceasta este explicaţia legală pentru Edictul de la Milan !

Edictul de la Milan este hotarul dintre Biserica persecutată şi Biserica de stat. S-a pus capăt nedreptăţii statului faţă de binevoitoarea sa, Biserica; statul vrea să fie recunoscător pentru acest folos pe care-l primeşte de la adevăr – adică, de la Biserică, şi se străduieşte să apere adevărul însuşi de denaturările ereticilor şi schismaticilor. Statul a înţeles că a zgudui acest adevăr ar însemna să răstorni toată ordinea şi toată legea. Adevărul ar trebui să domnească peste minciună şi eroare. Edictul de la Milan este puterea de a te închina în mod deschis în faţa adevărului, statul plecându-se în faţa Bisericii, pământul în faţa Cerului, şi monarhia în faţa preoţiei.

Biserica a fost persecutată. Au existat căderi, au existat căzuţi, dar a existat de asemenea mult eroism. Mucenicii creştini sunt reprezentanţii fără seamăn ai puterii sufletului omenesc, statorniciei credinţei şi lepădării de sine nemărginite. Dar era persecuţiei în viaţa Bisericii a fost o perioadă anormală. Biserica nu a căutat persecuţia şi i-a criticat pe acei fanatici care au căutat persecuţia ca un scop real. Biserica s-a bucurat întotdeauna atunci când persecuţiile au încetat; gurile şi peniţele apologeţilor au cerut dreptatea statului. Împlinind porunca apostolului, acum noi ne rugăm de asemenea ca Domnul să grăiască pace şi bunătate despre Sfânta Sa Biserică în inimile autorităţilor guvernamentale, astfel încât credincioşii să poată avea o viaţă liniştită şi paşnică în dreapta credinţă şi în toată evlavia şi curăţia. Recunoscându-se pe sine ca adevărata Biserică, Biserica doreşte doar ca să domnească adevărul, şi ca ea să nu fie persecutată de către acei oameni de dragul cărora ea a fost creată pe pământ prin întruparea Unuia Născut Fiul lui Dumnezeu.

Există întotdeauna o anumită cantitate de eroism în sufletul omenesc. În Biserica persecutată el iese la suprafaţă în mucenicie. În Biserica de stat, alte căi sunt arătate pentru manifestarea lui. Eroism este în lupta cu păcatul, în acea luptă până la sânge despre care vorbeşte Apostolul Pavel (Evrei 12, 4). Este o întâmplare că după ce au încetat persecuţiile a început dezvoltarea monahismului, vieţii pustniceşti şi străduinţelor asceţilor ? Mucenicii sunt eroii Bisericii persecutate, şi asceţii sunt eroii Bisericii de stat. Pătimirile mucenicilor şi vieţile sfinţilor monahi sunt edificatoare, deoarece ele cuprind două părţi ale unuia şi aceluiaşi poem măreţ în cinstea sufletului creştin, în cinstea puterii duhului omenesc, care este veşnic şi de nebiruit.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

 

[1] Eusebiu de Cezareea, Scrieri I, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 13, Editura IBMBOR, Bucureşti 1987, p. 380.