Pagini din Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu (X)
scrisă de schiarhimandritul Andronic Popovici
Anexa II
Istorie pentru vedenia ce au văzut un părinte, anume Teodosie, din Sfânta Monastire a Neamţului, în anul mântuirii 1797, în luna dechemvrie, pentru aceeaşi monastire, după adormirea preacuviosului Paisie stareţul şi arhimandritul Sfintelor Monastiri Neamţu şi Secu, cu trei ani mai în urmă”[1]
S-au întâmplat mai sus numitului părinte, după ieşirea de la cântarea utreniei, într-una din zile, [că] s-au culcat să se odihnească, şi întru vedenia visului i s-au părut că au ieşit afară pe poarta mânăstirii şi au stătut înaintea porţii în depărtare ca la 30 de paşi. Şi era monahul îmbrăcat cu rasa şi cu camilafca pe cap, şi cu cârjuliţa în mână, şi din cei bătrâni fiind cu procopsala[2], multe limbi ştia. Au ridicat ochii în sus, şi au văzut un trup înainte-i întunecat şi foarte înfricoşat la vedere, îmbrăcat cu haine nemţeşti, precum sunt căpitanii de oaste, pălăria lui împletită de şerpi vii, capetele lor se închipuia în pietre scumpe, obrazul lui negru cu totul, barba mică, ca a lui Cazlarii Atazi (adică Atazi se vede că au fost un om însemnat de viteaz în aceeaşi vreme), nasul mare şi nările foarte largi, cu ochii scăpăra foc ca fulgerul, vederile sângerate ca [pe] nişte luceferi întorcându-i, cu dinţii de oţel, şi din nasul lui ieşea fum puturos ca de pucioasă, după cum scrie la Iov; urechile îi erau lungi şi ascuţite ca de măgariu.
Pagini din Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu (IX)
scrisă de schiarhimandritul Andronic Popovici
Anexa I
Despre sfârşitul lui Sofronie Vârnav
Deci, acum, voind eu să închei şi pe această sfântă carte, găsesc de cuviinţă ca să arăt, măcar cât de în scurt, mai întâi, şi pentru sfârşitul monahului Sofronie Vârnav, despre care foarte de multe ori am mai grăit, puţină istorisire. Deci, să se ştie: că după cum am primit ştiinţele, el după arderea Sfintei Monastiri Neamţului, ieşind şi mergând pe la Bucureşti şi pe la Iaşi şi prin alte oraşe, şi turburând ocârmuirile politiceşti şi duhovniceşti prin nestâmpăratul şi nepaşnicul său caracter, după multă luptă a fost sfinţit; prea sfinţiţii arhierei măcar şi nevrând de l-au hirotonit ierodiacon, preot, şi l-au hirothisit şi protosinghel. Şi, după aceasta, fiind el întru această prea înaltă treaptă bisericească intrat, şi văzând cum că nu poate a primi şi pe cea mai mare steapenă[1], a arhieriei, apoi a început a se tocmi advocat, în pricini de judecăţi, şi pe la creştini, şi pe la jidovi.
Pagini din Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu (I-VIII)
scrisă de schiarhimandritul Andronic Popovici
Introducere
Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu este o cronică la fel de inedită ca Aduceri aminte (1820-1892), care ne aduce înaintea ochilor noi pagini din istoria Bisericii noastre. Ea reuşeşte să surprindă o luptă de proporţii împotriva Bisericii, care a început în primele decenii ale secolului XIX şi astăzi este aproape desăvârşită. Scopul principal al acestei lupte a fost de a distruge Biserica Ortodoxă, ca moştenitoare a învăţăturii primite de la Mântuitorul Însuşi, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, şi de a o transforma într-o simplă instituţie, de faţadă, a cărei singură menire să fie săvârşirea unor ritualuri golite de înţelesul lor profund şi mântuitor.
Pagini din Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu (I-VIII)
scrisă de schiarhimandritul Andronic Popovici
Introducere
Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu este o cronică la fel de inedită ca Aduceri aminte (1820-1892), care ne aduce înaintea ochilor noi pagini din istoria Bisericii noastre. Ea reuşeşte să surprindă o luptă de proporţii împotriva Bisericii, care a început în primele decenii ale secolului XIX şi astăzi este aproape desăvârşită. Scopul principal al acestei lupte a fost de a distruge Biserica Ortodoxă, ca moştenitoare a învăţăturii primite de la Mântuitorul Însuşi, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, şi de a o transforma într-o simplă instituţie, de faţadă, a cărei singură menire să fie săvârşirea unor ritualuri golite de înţelesul lor profund şi mântuitor.
Arătare pentru
Minunile şi vedeniile Sfântului Părintelui nostru Nil
Izvorâtorul de mir, cel din Sfântul Munte Athos (I-VI)
Cuviosul Părintele nostru Nil au fost la anii de la facerea lumii 7103, iară de la Hristos 1612. Şi au adormit la anul 1692. Au lăcuit în Sfântul Munte al Athonului. Iară la anul 1813 s-au început jefuirile despre tâlhari în muntele acesta, şi era primejdie mare de la sâlnicii alvaniţi[1] pentru păcatele noastre, mai înainte de zavera[2] care au fost la anul 1821. Această urgie văzând-o mai înainte Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, şi purtând grijă pentru călugării cei din Muntele Athonului, au trimis pre robul său, pre Cuviosul Părintele nostru Nil izvorâtorul de mir. Şi s-au arătat cu multe chipuri, la un monah anume Teofan: pre care l-au vindecat de două patimi cumplite. De la anul 1813 până la 1818, câte răutăţi era să urmeze i-au arătat cu vedenii, şi îndemna pre monahi la pocăinţă. Iar pricina pentru care s-a arătat lui Teofan, se va arăta întru cele ce se vor zice dupre rânduială:
Aduceri aminte (1820-1892)
de schiarhimandritul Andronic Popovici,
duhovnicul şi stareţul Mânăstirii Noul Neamţ
Documente privitoare la poziţia Episcopului
Gherasim Saffirin faţă de legea sinodală din 1909
şi
Apărarea Prea Sfinţitului Episcop al Romanului
Gherasim Saffirin, în procesul sinodal din vara anului 1911
I. Cuvântările Prea Sfinţitului Episcop al Romanului Gherasim Saffirin, rostite în senat, în martie 1909, cu privire la proiectul de lege pentru modificarea Legii sinodale din 1872 şi pentru înfiinţarea Consistoriului Superior Bisericesc
(A se vedea aspecte din viaţa P.S. Gherasim Saffirin, în numărul 22 al revistei Tradiţia Ortodoxă, tipărită de mitropolia noastră. De asemenea, în numărul 24, puteţi găsi anatema pe care a dat-o P.S. Gherasim asupra Sfântului Sinod fiindcă nu s-a ridicat împotriva Legii Consistoriului Bisericesc Superior)
Pentru Biserica noastră
de Simion Mehedinţi
Cuvânt la întâia aniversare a Societăţii Ortodoxe Române, ţinut la Ateneu, în 29 mai 1911
Doamnelor şi domnilor,
De ani de zile, neguri grele se adună asupra Bisericii Române. Viaţa religioasă a poporului nostru a fost adânc tulburată, iar cei ademeniţi de modele străinătăţii socoteau sosită vremea ca, şi la noi, statul să se despartă de Biserică, părăsind-o în voia împrejurărilor.
O mare nelinişte a cuprins atunci pe toţi românii cu grijă de viitor. Şi, fără zăbavă, cei ce cunosc preţul tradiţiei în educaţia unui neam s-au adunat şi au declarat făţiş:
Noi, românii, vrem să fim ceea ce suntem: fii ai părinţilor, urmaşi ai strămoşilor noştri, iubind ceea ce au iubit ei, adorând ceea ce ei au adorat. Statul nostru nu va oropsi Biserica naţională, cu care de sute şi sute de ani a trăit şi a crescut împreună. Clericii noştri nu-s oameni de pripas, buni de svârlit peste hotare, ci băştinaşi ai acestui pământ, având acelaşi sânge, aceeaşi limbă şi acelaşi suflet ca şi noi.
Punctul principal de neunire în calendarele existente astăzi în Bisericile creştine este ziua serbării Paştilor. Această neunire în privinţa zilei serbării Paştilor s-a manifestat încă din veacurile primare ale creştinismului. Aşa pe la jumătatea veacului al II-lea, când serbarea Paştilor a devenit obiect de ceartă între Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană, răsăritenii păstrau datina iudaică de a serba Paştile odată cu iudeii, la 14 ale lunii lui martie. Apusenii serbau această zi în duminica ce urma după 14 ale lunii lui martie. Pe atunci, chestiunea aceasta începuse a fi un obiect de neînţelegere între Biserici. Cea Romană pretindea ca şi Bisericile Răsăritene să serbeze Paştile odată cu dânsa, iar nu odată cu iudeii. Răsăritenii se raportau la exemplul apostolilor, care trăiseră în mijlocul lor şi serbaseră Paştile ca şi dânşii odată cu iudeii.
Domnule preşedinte,
Domnilor deputaţi,
Urcând treptele tribunei azi, sunt stăpânit de o sfântă şi mare emoţie. Mă tem că în pricina care este pusă astăzi, pentru a o apăra pe umerii mei slabi, cu toată tăria convingerilor mele, cu toată dreptatea cauzei ce o apăr, datorită slabului meu talent, slabei mele puteri de convingere, poate nu voiu fi în stare să vă conving de adevăr.
D-lor deputaţi, urc la această tribună după 20 de ani de lupte politice, pentru prima dată dezbrăcat complet de haina politică. La poarta din vale a patriarhiei am lăsat haina mea politică pe ziua de azi.
Mă prezint înaintea d-voastre nu ca deputat, nu ca om politic, ci mă prezint ca un fiu credincios al Bisericii Ortodoxe a Răsăritului, ca un fiu al umilului preot, dintr-un umil şi depărtat sat al Moldovei.
Noi am zidit biserica într-o noapte
La cererea cititorilor noştri, oferim câteva informaţii despre cărţi apărute la Editura Schimbarea la Faţă a mitropoliei noastre.
Biciul împletit
împotriva noilor reformişti
care negustoresc Sfânta Biserică Ortodoxă