Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare

la cartea Proorocului Iezechiil

 

Omilia a VI-a (Iezechiil 40, 18-19)

1. După ce proorocul a vorbit pe larg despre harul contemplaţiei care pătrunde pe furiş prin ferestrele înclinate, el spune că a fost condus afară şi menţionează că a văzut cămările comorii. Ce se înţelege prin aceste cămări ale comorii dacă nu cunoştinţa învăţătorilor ? Dar în acest context se poate întreba pe drept, de vreme ce sfinţii învăţători împărtăşesc adevărurile lăuntrice, duhovniceşti, de ce proorocul spune că el a fost condus afară şi a văzut cămările comorii afară ?

Cu toate acestea trebuie înţeles că există o contemplaţie care nu reuşeşte să spună pe cât de mult vede, ci altă cunoştinţă şi învăţătură care poate rosti limpede pe cât vede. Căci în dobândirea acelei Lumini care nu poate fi pusă în cuvinte, întregul care poate fi rostit este, ca să spunem aşa, afară. Aşadar spune: ,,Şi el m-a dus în curtea din afară şi iată, erau cămări ale comorii (gazophylakia) şi de jur-împrejurul curţii pavaj de piatră” (40, 18 – citatul folosit de Sfântul Grigorie nu seamănă aproape deloc cu cel din Sfânta Scriptură din 1914: ,,Şi m-a băgat în curtea cea mai dinlăuntru, şi iată cămări şi stâlpi împrejurul curţii, treizeci de cămări întru împrejurarea stâlpilor”).

2. Întrucât phylattein în limba greacă înseamnă a păstra, şi bogăţiile sutnt numite gazae în limba persană, un loc în care sunt păstrate comorile se obişnuieşte să fie numit gazophylacium. Ce este atunci înţeles prin gazophylacia decât, precum am spus înainte, inimile învăţătorilor, pline de bogăţiile înţelepciunii şi cunoaşterii ? Căci potrivit Sfântului Pavel: ,,Unuia prin Duhul se dă cuvântul înţelepciunii; iar altuia cuvântul cunoştinţei întru acelaşi Duh” (I Corinteni 12, 8). Fiindcă sunt cei care, prin darul harului, înţeleg chiar astfel de cuvinte precum cele pe care ei nu le-au auzit tâlcuite de învăţători; aceştia într-adevăr au primit cuvântul înţelepciunii. Şi sunt cei care nu pot ei înşişi să înţeleagă ce aud dar îşi amintesc ce au citit la tâlcuitori şi expun în mod iscusit ce au învăţat citind.

Prin urmare, cu ce sunt ei plini dacă nu cu cuvântul cunoştinţei ? Cu toate că acest lucru ar putea fi înţeles şi în alt fel, pentru că înţelepciunea se referă la viaţă, dar cunoştinţa la dogmă. Deci cel care duce o viaţă bună şi propovăduieşte în chip înţelept este pe drept numit o cămară de comori a zidirii duhovniceşti, deoarece bogăţiile cereşti sunt împărţite prin gura sa. Acelaşi învăţător al neamurilor a văzut că ucenicii săi erau plini de aceste bogăţii când a spus: ,,Întru toate v-aţi îmbogăţit întru dânsul, în tot cuvântul şi în toată ştiinţa” (I Corinteni 1, 5).

Astfel, sunt cămările comorii construite în clădirea Sfintei Biserici deoarece cuvântul învăţătorilor abundă de bogăţiile ştiinţei. Adevărul Însuşi vesteşte că există bogăţii adevărate când El spune despre bogăţia trecătoare: ,,Înşelăciunea bogăţiei îneacă cuvântul” (Matei 13, 22). Dar înţelepciunea şi ştiinţa dogmei duhovniceşti sunt bogăţii adevărate în comparaţie cu care cele care pot trece sunt numite înşelătoare. Despre aceste bogăţii este spus prin Solomon: ,,Comoară dorită odihneşte în gura înţeleptului” (Pildele lui Solomon, 21, 20).

În afară de faptul că bogăţiile duhovniceşti duc la Împărăţia veşnică, există o mare diferenţă între ele şi averea pământească, deoarece bogăţiile duhovniceşti când sunt împărţite aduc folos, în timp ce averea pământească este fie cheltuită şi nu mai este, fie păstrată şi nefolositoare. Aşadar, cei care au înlăuntrul lor bogăţii adevărate sunt pe drept numiţi cămări ale comorii.

3. Şi aceleaşi cămări au un pavaj de jur-împrejur pentru că smerenia ascultătorilor se lipeşte de ele şi le susţine. Despre acest pavaj se spune pe drept a fi aşternut din pietre în curte deoarece sufletele credincioase sunt unite unele cu altele în lărgimea dragostei. Ele sunt numite pietre în curajul credinţei şi sunt aşezate în pavaj în îmbrăţişarea smereniei. Apostolul Petru a perceput aceste minţi ale credincioşilor curajoşi în credinţă când a spus: ,,Voi înşivă ca nişte pietre vii, vă zidiţi casă duhovnicească” (I Petru 2, 5).

Despre aceste pietre ale Sfintei Biserici Domnul a spus prin Isaia: ,,Voi pune zăbrelele tale iaspis, şi porţile tale pietre de cristal, şi zidul tău pietre alese. Şi pre toţi fiii tăi învăţaţi lui Dumnezeu” (Isaia 54, 12-13 – însă Sfântul Grigorie foloseşte alt citat: ,,Voi face meterezele tale din iaspis, şi porţile tale din pietre gravate, şi toate hotarele tale din pietre alese. Şi pre toţi fiii tăi învăţaţi lui Dumnezeu”). Aşadar Atotputernicul Dumnezeu a făcut meterezele din iaspis, care este o piatră verde, deoarece El a statornicit minţile propovăduitorilor Săi în dragostea verdeţii lăuntrice, astfel ca ei să dispreţuiască toate lucrurile vremelnice, să nu caute nimic finit în această lume, şi să respingă toate bucuriile ei ca sterpe. De aceea însuşi păstorul Bisericii, chemându-i pe cei care îl ascultau la păşunile verdeţii veşnice, vorbeşte despre Dumnezeu spunând: ,,După mare mila sa a doua oară ne-au născut pre noi spre nădejde vie prin învierea lui Iisus Hristos din morţi. Spre moştenire nestricăcioasă şi nespurcată şi neveştejită, păzită în ceruri” (I Petru 1, 3-4).

4. Porţile acestei Sfinte Biserici sunt făcute din pietre gravate pentru că cei prin ale căror glasuri intrăm în viaţa veşnică, atunci când au arătat în ei înşişi sfintele lucrări care le-au fost poruncite de Dumnezeu, au avut, ca să spunem aşa, pietre gravate înlăuntrul lor. Dar porţile nu ar fi gravate, ci neîmpodobite dacă ei într-adevăr au vorbit dar nu au arătat sfintele lucrări în ei înşişi. Dar când, potrivit acestui lucru, ei au dovedit că trăiesc precum vorbesc, ei sunt atât porţi, deoarece conduc înlăuntru, cât şi gravate, fiindcă prin vieţile lor ei păzesc ceea ce spun altora.

Vedem că toate hotarele acestei Sfinte Biserici sunt făcute din pietre alese când percepem pe toţi credincioşii a fi puternici în credinţă şi dragoste. Pentru a indica pe cine a numit pietre, el a adăugat: ,,Toţi fiii tăi învăţaţi lui Dumnezeu” (Isaia 54, 13). Prin urmare, ceea ce Isaia a văzut a fi toate hotarele Sfintei Biserici, pietre alese, Iezechiil a descris ca un pavaj aşternut cu pietre de jur-împrejur deoarece el a adăugat încă referitor la comori: ,,Treizeci de cămări întru împrejurarea stâlpilor” (Iezechiil 40, 18 – sfântul are, în loc de stâlpi, pavaj).

5. Numărul zece este întotdeauna socotit a însemna desăvârşirea deoarece păstrarea Legii este cuprinsă în 10 porunci. Într-adevăr, viaţa activă şi cea contemplativă sunt unite simultan în poruncile Decalogului, căci acolo sunt poruncite atât respectarea dragostei de Dumnezeu, cât şi a dragostei de aproapele. Cu siguranţă dragostea de Dumnezeu aparţine vieţii contemplative şi dragostea de aproapele celei active. Dar fiecare învăţător, pentru a se lăţi pe deplin el însuşi în viaţa activă şi a se ridica cu atenţie către cea contemplativă, trebuie să fie desăvârşit în credinţa în Sfânta Treime. Prin urmare, se spune că aceleaşi comori sunt în număr de 30 astfel ca atunci când 10 este înmulţit cu 3 viaţa şi limba învăţătorului să poată fi întărită în Treime.

6. Dar în această chestiune trebuie de asemenea să reflectăm cu grijă că proorocul, descriind comorile, a adăugat: ,,De jur-împrejurul curţii pavaj de piatră”. Şi în plus adaugă mai jos: ,,Cămări întru împrejurarea pavajului”. Astfel, comorile înconjoară pavajul şi pavajul este de jur-împrejurul cămărilor. Deci pavajul şi cămările de pe el sunt separate cum se cuvine astfel că vistieriile au fost aşezate în mijlocul pavajului şi pavajul printre cămări. Aceasta, fraţilor, nu este fără mare taină, că se spune că pavajul este de jur-împrejurul cămărilor şi cămările sunt descrise ca încercuind pavajul. Căci pavajul este de jur-împrejurul cămărilor fiindcă limbile învăţătorilor instruiesc şi protejează zilnic vieţile celor care îi ascultă. Deci bunii învăţători sunt atenţi în cuvintele lor ale sfintei învăţături aşa încât să poată apăra vieţile celor care îi ascultă de păcate, acum prin mângâierile dulceţii, acum prin asprimea mustrării.

Dar aceleaşi cămări înconjoară de asemenea pavajul deoarece şi inimile învăţătorilor sunt adeseori atinse de ispitele păcatelor astfel că acum ele sunt înălţate de ostentaţia mândriei, acum sunt aprinse de săgeţile mâniei. Însă când ei contemplă vieţile ascultătorilor cuminţi şi gândesc că aceştia s-au folosit prin predicile lor, ei sunt ruşinaţi că nu sunt precum văd că au devenit alţii prin mijlocirea lor prin lucrarea lui Dumnezeu, şi îşi aţintesc cugetul înaintea lor când stau să cadă cu totul în păcat. Pentru că atunci când învăţătorii îşi amintesc propriile cuvinte sunt ruşinaţi că nu îşi respectă cuvântul.

De aceea este spus prin Solomon: ,,Omul întru osteneli se osteneşte luişi, şi abate de la sine pieirea sa; iar cel îndărătnic în gura sa îşi poartă pieirea” (Pildele lui Solomon 16, 28 – Sfântul Grigorie foloseşte un citat mai scurt şi mai explicit: ,,Omul întru osteneli se osteneşte luişi, deoarece gura lui l-a silit la aceasta”). Deoarece gurile noastre ne silesc să ne ostenim când suntem opriţi de la păcate de ceea ce spunem, fiindcă este prea ruşinos ca noi înşine să cădem din neglijenţă în aceleaşi adâncimi din care am încercat să-i ridicăm pe alţii prin propovăduire.

Deci cămările înconjoară pavajul pentru că marea pază a învăţătorilor este viaţa cinstită a celor care îi ascultă. Şi propriile cuvinte devin un ajutor pentru ei deoarece cei care i-au întrarmat pe alţii împotriva păcatelor sunt ruşinaţi să cedeze la atacurile păcatelor.

7. Şi ce facem în toată această viaţă decât că stăm în linia frontului împotriva duhurilor rele ? Precum am spus înainte, duhul unui învăţător este tulburat poate de vreo înălţare (cu mintea). Dar ca nu cumva el însuşi să piară, sau prin pilda sa să-i ducă pe alţii la pierzare, el se uită împrejur cu precauţie şi fără întârziere, el este tulburat în gândurile sale; amintindu-şi vieţile ascultătorilor săi, el se smereşte pe sine şi ia ce măsuri poate pentru a preîntâmpina ca mândria să se înalţe în mintea sa şi să-i guverneze acţiunile. Deoarece este scris: ,,Începutul păcatului este trufia” (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 10, 13). Căci cine va fi un rod al lucrărilor bune înaintea ochilor lui Dumnezeu dacă el este putred la rădăcină de mândrie ?

Adeseori, precum am spus înainte, duhul său este asaltat de mânie dar prin prudenţă el se adună curând în sine şi, impunând înfrânare cu greutatea disciplinei, acţionează ca nu cumva emoţia să izbucnească în grai, ca nu cumva să ţâşnească în cuvântul rostit. Şi se întâmplă că mânia duhului tulburat, când ia naştere din neatenţie, moare înăbuşită de judecată. Astfel se întâmplă că de la zămislirea păcatului, duhul naşte virtute, fiindcă deşi nedornic să exercite o înfrânare neclintită ca nu cumva să urmeze emoţia, se biruieşte cu hotărâre pe sine în mişcare.

Prin urmare, este bine spus prin Solomon: ,,Mai bun este omul cel mult răbdător decât cel tare ... şi cel ce îşi stăpâneşte mânia mai bun este decât cel ce ia cetate tare” (Pildele lui Solomon 16, 34). Un om răbdător este pe drept preferat celui care ia cetăţi deoarece în acel act de biruinţă un om este biruitor asupra oamenilor, dar în blândeţea răbdării duhul este biruitor asupra lui însuşi.

Apoi urmează: ,,Şi foişoare în dosul porţilor după lungimea porţilor celor dinaintea stâlpilor dedesubt” (Iezechiil 40, 19 – însă Sfântul Grigorie foloseşte alt citat: ,,Şi pavajul din faţa porţilor potrivit lungimii porţilor era mai jos”).

8. Dacă raportăm lungimea porţilor la spaţiul în care erau construite porţile, pavajul potrivit lungimii porţilor era mai jos deoarece pavajul care era mai jos se întindea cât permitea spaţiul. Apoi lungimea pavajului de la porţi era aceeaşi, dar nu exista egalitate (de nivel) între pavaj şi porţi. Deci de ce pavajul era similar ca lungime cu porţile, dar nu era egal dacă nu pentru faptul că vieţile păgânilor sunt foarte îndepărtate de vieţile învăţătorilor ? Întrucât chiar dacă ei au aceeaşi răbdare a nădejdii când se întind către tărâmurile cereşti, nu au aceleaşi roade ale vieţii.

Aşadar, pavajul poate că nu diferă ca lungime pentru că ascultătorii au aceeaşi credinţă, aceeaşi nădejde pe care cu siguranţă le au propovăduitorii. Dar pavajul este mai jos, astfel ca toţi ascultătorii să poată înţelege că propovăduitorii îi depăşesc cu mult prin vredniciile lor. Dar dacă, precum am spus mai înainte, noi trebuie să înţelegem însăşi lungimea porţilor ca înălţimea lor, pe câtă vreme, aşa cum a fost scris puţin mai târziu, porţile sunt accesibile prin scări, pavajul se află mult mai jos pentru că fiecare poartă se înalţă (deasupra lui). Deoarece cu cât este mai sfântă viaţa învăţătorului, cu atât este mai jos percepţia ascultătorului. Şi el se dispreţuieşte pe sine când socoteşte că viaţa propovăduitorului său se ridică la o mare înălţime. Fiindcă el poate imita unele din virtuţile lui, dar nu pe altele. În cele în care reuşeşte el înaintează, în cele în care nu reuşeşte el sporeşte în smerenie. Astfel chiar ceea ce este mai presus de imitarea sa îi slujesc spre îmbunătăţire.

9. Căci iată, dacă cumpănim faptele şi cuvintele propovăduitorilor noştri pe care le citim, recunoaştem înălţimea la care se vor ridica porţile. Apoi pentru a păstra tăcerea în ce priveşte manifestarea minunilor, haideţi să vorbim despre virtuţile inimii. Cu siguranţă, Pavel, care spune că prin Lege el este mort faţă de Lege, fiindcă Legea însăşi a vestit că el trebuie să creadă în Hristos, aprins de marea râvnă a credinţei, nu era dornic să se conformeze în trup preceptelor Legii şi a interzis tăierea împrejur a păgânilor. Şi când Apostolul Petru a dorit să păstreze încă practica Legii privind tăierea împrejur, el i s-a împotrivit în faţă şi spune că în această chestiune Petru trebuia înfruntat. Şi, vorbind ucenicilor, el numeşte râvna lui Petru nu numai păcat, ci, mai grav, făţărnicie, adică prefăcătorie, spunând: ,,Când a venit Petru în Antiohia, de faţă i-am stătut împotrivă, că era vrednic de înfruntare” (Galateni 2, 11). Şi puţin mai târziu: ,,Şi împreună s-au făţărnicit cu el şi ceilalţi iudei” (Galateni 2, 13).

Într-adevăr acest întâi între apostoli, când a dat multe mustrări ucenicilor săi şi a înţeles din scrierile lui Pavel că a fost defăimat de unii, spune: ,,Precum şi iubitul nostru frate Pavel după înţelepciunea cea dată lui a scris vouă; precum şi întru toate epistoliile sale, grăind de acestea, întru care sunt unele cu anevoie a se înţelege, pre care cei neînvăţaţi şi neîntăriţi le răzvrătesc ca şi pre celelalte scripturi, spre a lor pierzare” (II Petru 3, 15-16). Iată că Pavel a scris în epistolele sale că Petru trebuia înfruntat; iată că Petru în epistolele sale a afirmat că Pavel trebuia admirat pentru ceea ce a scris. Căci cu siguranţă Petru nu ar fi lăudat epistolele lui Pavel dacă nu le-ar fi citit. Dar dacă el le citeşte, găseşte că se spune în ele despre el însuşi că este vrednic de a fi înfruntat.

Aşadar, prietenul adevărului a lăudat chiar dacă el era acuzat şi aceasta i-a plăcut de asemenea că el nu a plăcut în aceste chestiuni în care a votat altfel decât ar fi trebuit s-o facă. Şi el a cedat până şi fratelui său mai mic pentru armonie şi prin aceasta a devenit un ucenic al celui mai mic decât el, astfel că el chiar a excelat în aceasta, prin aceea că cel care a fost cel dintâi în conducerea apostolilor a fost de asemenea cel dintâi la smerenie.

Gândiţi-vă, vă rog, preaiubiţi fraţi, pe ce culme a cugetului se afla el, care a lăudat acele epistole în care s-a găsit pe sine descris ca vrednic de înfruntare. Ce blândeţe ar putea fi aşa mare, ce linişte a duhului, ce neclintire a minţii şi pace a cugetului ? Iată, el este mustrat de cel mai mic decât el şi nu se supără de mustrare. El nu îi aminteşte (lui Pavel) că era numit primul dintre apostoli, nici că a primit cheile Împărăţiei Cerurilor, nici că orice păcate dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer, nici că a umblat pe mare, nici că a tămăduit slăbănogi poruncind în numele lui Iisus, nici că a tămăduit bolnavi cu umbra trupului său, nici că a ucis mincinoşi cu cuvântul său, nici că a înviat mortul cu rugăciunile sale. Apoi ca nu cumva să dispreţuiască a auzi cuvintele mustrării, el a alungat – ca să spunem aşa – din minte toate darurile pe care le primise ca să se poată prinde cu putere de darul unic al smereniei.Scriptura VT 115

Cine dintre noi, vă întreb, dacă ar fi săvârşit chiar o minune foarte mică, când ar fi criticat de un frate mai mic, ar asculta cu răbdare cuvintele mustrării ? Dar noi nu am săvârşit nici o minune şi dacă cineva ne-ar mustra pentru fapta noastră noi imediat ne-am mânia, ne-am privi în tăcere pe noi înşine ca măreţi, am socoti în sufletul nostru virtuţile, chiar şi pe acelea pe care nu le avem. Petru, dimpotrivă, cu virtuţile sale, a rămas smerit în mustrare, dar poarta s-a ridicat în înălţime. Însă noi nu putem imita o atât de mare blândeţe ci, pentru că suntem pavaj, stăm mult mai jos.

 

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

 

10. Cu adevărat, sunt unii care acceptă că nu Petru, conducătorul apostolilor, ci altul cu acelaşi nume a fost mustrat de Pavel. Dar dacă ei ar fi citit cuvintele Apostolului Pavel mai stăruitor nu ar spune aceasta. Deoarece Apostolul Pavel, înainte de a spune: ,,Când a venit Petru în Antiohia, de faţă i-am stătut împotrivă” (Galateni 2, 11), pentru a arăta despre care Petru vorbea, a afirmat întru începutul istorisirii sale: ,,Văzând că mi s-a încredinţat mie evanghelia netăierii împrejur, precum lui Petru a tăierii împrejur; (că cel ce au lucrat lui Petru spre apostolia tăierii împrejur, au lucrat şi mie întru neamuri)” (Galateni 2, 7-8). Astfel este limpede despre care Petru vorbeşte Pavel, despre cel pe care el îl numeşte de două ori apostol şi spune că lui i-a fost încredinţată Evanghelia tăierii împrejur.

11. Şi erau unii care spuneau că cea de-a doua Epistolă a lui Petru, în care erau lăudate cuvintele lui Pavel, nu ar fi fost scrisă de el. Dar dacă ei ar fi fost dispuşi să cugete la cuvintele aceleiaşi epistole ar fi putut avea o cu totul altă înţelegere. Căci este scris acolo: ,,Glas ca acesta venind către dânsul de la slava cea cu mare cuviinţă. Acesta este Fiul meu cel iubit întru care bine am voit” (II Petru 1, 17). Şi adaugă: ,,Şi acest glas noi l-am auzit ..., fiind cu dânsul în muntele cel sfânt” (II Petru 1, 18). Aşadar fie ca ei să citească Evanghelia şi să înţeleagă numaidecât că atunci când acel glas a venit din cer, Apostolul Petru a stătut cu Domnul pe munte. Prin urmare el însuşi, care a auzit pe munte acest glas referitor la Domnul, a scris această epistolă.

12. Dar de vreme ce am spus câteva cuvinte despre Petru, haideţi acum, dacă binevoiţi, să ne întoarcem la îngăduinţa lui Pavel şi să socotim, dacă putem, că pe cât de înflăcărat era în râvna sa pentru propovăduire, încât nu l-a cruţat nici măcar pe întâiul dintre apostoli, pe atât de blând era în îndeletnicirea cu stăpânirea de sine. Dar haideţi să nu menţionăm că a fost bătut de trei ori cu toiege, a fost împroşcat o dată cu pietre, s-a sfărâmat de trei ori corabia cu el, o noapte şi o zi a petrecut întru adânc, a luat de la iudei (lovituri de bici) de cinci ori câte patruzeci fără una (potrivit II Corinteni 11, 25, 24). Dar necazurile care ne sunt pricinuite de duşmani declaraţi stârneşte mai puţin duhul spre mânie; ceea ce pătimim de la casnicii noştri este mai dureros pentru duh.

Astfel Adevărul Însuşi, înainte de a vorbi împotriva celui care L-a trădat, spune cu cuvintele psalmistului: ,,Şi cel ce mă urăşte, de ar fi grăit mari asupra mea, m-aş fi ascuns de dânsul. Iar tu omule, cel întocmai la suflet, dregătorul meu şi cunoscutul meu” (Psalmi 54, 13-14). Prin urmare, haideţi să cugetăm, dacă putem, că Pavel a fost pe atât de răbdător în mijlocul prigonitorilor săi pe cât de blând (a fost) în mijlocul ucenicilor lui. Venind în Corint, el i-a tras înapoi pe corinteni de la slujirea idolilor, L-a făcut cunoscut lor pe Cel care era Adevăratul Dumnezeu, şi le-a vestit bucuriile vieţii veşnice. Şi când a adus o mare mulţime de oameni la credinţă, el a îndurat acolo o asemenea nevoie încât, covârşit de marea sa sărăcie, a muncit. Nici nu a primit pâinea pământească de la ucenicii cărora le propovăduia pâinea cerească. El a stăruit în cuvânt pentru viaţa ascultătorilor săi, el a stăruit în lucrarea mâinilor sale pentru viaţa trupului său.

Ucenicii săi din alte ţinuturi i-au trimis bani pentru ca el să reuşească să propovăduiască corintenilor. Într-adevăr, mai târziu le spune aceloraşi corinteni într-o epistolă, zicând: ,,Şi venind de faţă la voi şi fiind lipsit, nimănui nu am făcut supărare. Că lipsa mea o au plinit fraţii care veniseră de la Machedonia” (II Corinteni 11, 9). Mai mult, el le-a vorbit lor mustrându-i aspru: ,,Alte biserici am jefuit luând de cheltuială spre a sluji vouă” (II Corinteni 11, 8).

Atunci haideţi să reflectăm, dacă putem, la cât de milostiv a fost să propovăduiască pâinea duhului şi să nu primească pâinea trupului, să instruiască inimile ascultătorulor despre bogăţiile veşnice şi să trudească înfometat printre aceiaşi ucenici credincioşi şi bogaţi, să pătimească lipsă printre cei sătui şi încă să nu spună că pătimea, nici să spună ce pătimea, nici să se plângă, pentru a vedea inimile ascultătorilor îndărătnici împietrite împotriva lui şi să înceteze a propovădui. Deoarece, aşa cum mărturisesc Faptele Apostolilor, el a propovăduit neîncetat în acel oraş vreme de 18 luni. Şi când a plecat de la aceiaşi corinteni, atunci el le-a scris pentru a le spune ce a pătimit cât s-a aflat printre ei.

Dar de ce nu le-a spus niciodată acestea pe când trăia printre ei ? Ca nu cumva ceea ce nu au făcut pentru el din bunăvoinţă să se facă din poruncă, şi când milostivirea lor avea să fie făcută publică voinţa lor să rămână necunoscută. Atunci de ce scrie acestea mai târziu, când este departe de ei ? Ca nu cumva ucenicii să rămână pe de-a întregul neîndreptaţi şi să fie îndărătnici şi faţă de alţi fraţi precum au fost faţă de învăţătorul lor. Cu adevărat prin aceasta Pavel, cu adevărat învăţătorul neamurilor, neîngrijindu-se de propriile interese şi purtând grijă de cele ale altora, a împlinit ceea ce propovăduise: ,,Nimeni al său să nu caute, ci fiecare al altuia” (I Corinteni 10, 24), ,,Nu ale sale fiecare, ci şi ale altora fiecine să căutaţi” (Filippeni 2, 4). Atunci cât de mare este acea virtute a blândeţii ? Cât de mare liniştea duhului ? Căci cine dintre noi, dacă ar fi convertit un om bogat al acestei lumi la slujirea Atotputernicului Dumnezeu şi s-ar fi perceput pe sine a fi în sărăcie, şi acel om nu i-ar fi oferit mijloacele de existenţă, nu şi-ar fi pierdut numaidecât orice nădejde privind viaţa sa ? Cine nu ar spune că a trudit în zadar ? Cine nu ar înceta să-l povăţuiască pe cel pe care nu l-a văzut aducându-i pârga faptelor bune ?

13. Dar Apostolul Pavel, stând neclintit prin blândeţe pe piscul virtuţilor, a stăruit, a propovăduit, a iubit şi şi-a încheiat lucrarea bună pe care o începuse, şi purtând povara şi stăruind a condus inimile ucenicilor săi către milostivire. Pentru a arăta după aceea că el cunoaşte progresul lor, el scrie în aceeaşi epistolă: ,,Că pentru slujba cea către sfinţi, de prisosit este a scrie vouă; că ştiu bunăvoinţa voastră, cu care pentru voi mă laud către Machedoneni, că Ahaia s-a gătit din anut trecut; şi râvna cea din voi pre cei mai mulţi a îndemnat” (II Corinteni 9, 1-2). Din nou el le spune: ,,Nu numai a face, ci încă şi a vrea aţi început mai înainte din anul trecut” (II Corinteni 8, 10). Apoi, fără îndoială, el laudă mai degrabă făgăduinţele evlavioase decât lucrările printre cei printre care el căutase mai degrabă făgăduinţele evlavioase decât lucrările.

Încă este de remarcat că aceeaşi mângâiere cuprinde o mustrare, când spune ,,anul trecut”. Cu adevărat, ei făcuseră o lucrare bună, dar tardivă şi prin urmare învăţătorul nu a lăudat-o fără mustrare. Pentru că un medic pune pe o rană un medicament care reface ce a fost curăţat şi înţeapă ce descoperă a fi putrezit. Dar îngăduind şi propovăduind astfel el a încheiat ceea ce începuse. Şi virtutea minunatei îngăduinţe a înmuiat rigiditatea ucenicilor lui către străfundul milostivirii deoarece lungimea porţii se ridica spre înălţime. Dar noi, în slăbiciunea noastră, nu suntem potriviţi pentru a imita îngăduinţa unei asemenea blândeţi pentru că, cu adevărat, noi suntem pavaj şi zăcem lepădaţi în mijlocul obiceiurilor noastre.

14. Dar iată, când vorbesc despre cei doi conducători ai oştii cereşti, îmi vine de asemenea în minte Mucenicul Ştefan, cel care, osândit în numele Ziditorului său şi dus în mijlocul prigonitorilor săi, a stat neînfricat, a învăţat încredinţat (de ceea ce învăţa), şi în râvna pentru adevăr i-a mustrat cu curaj pe chinuitorii lui, spunând: ,,Pururea împotriva Duhului Sfânt staţi” (Faptele Apostolilor 7, 51). Şi când ei au alergat după pietre şi l-au ucis cu pietre el a îngenuncheat şi s-a rugat pentru prigonitorii lui spunând: ,,Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Faptele Apostolilor 7, 60).

Deci care era acea virtute, care să ardă cu aşa râvnă încât el i-a mustrat cu credinţă pe cei de care era ţinut, şi să iubească aşa încât atunci când murea s-a rugat chiar pentru cei prin mâinile cărora a murit ? Cu siguranţă el a ars astfel cu râvnă, dar ce-ar fi fost dacă i-ar fi lipsit blândeţea, şi el a stăruit cu blândeţe în dragostea pentru ei, dar ce-ar fi fost dacă el nu ar fi avut ardoare împotriva lor ? Haideţi să ne gândim în mijlocul acestor lucruri unde zace vina conştiinţei noastre. Căci cine dintre noi, dacă a primit chiar o jignire verbală de la aproapele său, s-ar înfrâna de la a întoarce imediat insulta, devenind profund supărat, izbucnind în ură şi uitând porunca dragostei ? Dar Ştefan a putut face aceasta prin harul Atotputernicului Dumnezeu deoarece poarta se ridica spre înălţime. Noi, nenorociţii, nu putem imita aceasta prin virtutea noastră pentru că zăcem ca un pavaj mult mai jos.

 

Sfântul Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, omorât cu pietre

 

15. Prin urmare, ce spunem despre admiraţia noastră pentru vieţile sfinţilor când Părinţii din vechime înşişi, cugetând la vieţile propovăduitorilor Sfintei Biserici, i-au preţuit foarte mult ? Şi oare psalmistul nu a preţuit vieţile lor când a spus: ,,Iar mie foarte sunt cinstiţi prietenii tăi Dumnezeule, foarte s-au întărit stăpâniile lor” (Psalmi 138, 16) ? Întrebaţi ce spune despre prietenii Lui în Evanghelie, în care Adevărul spune propovăduitorilor: ,,Voi prietenii mei sunteţi” (Ioan 15, 14).

Şi Proorocul Isaia, contemplând vieţile lor, a spus: ,,Cine sunt aceştia ? Care ca norii zboară, şi ca porumbii cu puii ?” (Isaia 60, 8 – în citatul folosit de sfânt spune: ,,… ca porumbii către ferestruicile lor”). Căci sfinţii propovăduitori sunt pe drept numiţi nori pentru că ei plouă cu cuvinte şi fulgeră cu minuni. De asemenea se spune despre ei că zboară ca norii deoarece când au trăit pe pământ ei au fost mai presus de pământ prin tot ce au făcut. Astfel este spus printr-un anume nor (adică apostolul): ,,Că în trup umblând, nu ne oştim trupeşte” (II Corinteni 10, 3). Căci Părinţii din vechime s-au bucurat de soţiile lor, au născut fii, au avut avuţii, s-au îngrijit de problemele familiilor lor. Dar prevestind prin duhul proorociei că aceştia vor părăsi avuţia lor, se vor înfrâna de la soţiile lor, vor înceta să nască fii, nu vor căuta nimic pe pământ, nu vor avea nimic, ei se referă la ei nu ca la oameni care merg pe pământ, ci ca la nori care zboară.

Aşadar, ei zboară deoarece contemplează cu cugetul natura celor cereşti. Ei, ca să spunem aşa, nu ating pământul întrucât nu caută nimic pe el. Ei zboară către ferestruicile lor asemenea porumbeilor fiindcă, prin duhul blândeţii lor, nu privesc cu dorinţă către nimic din această lume.

Astfel, haideţi să socotim cât de înalte sunt acele porţi ale zidirii duhovniceşti pe care până şi părinţii duhovniceşti le admiră. Atunci cu câtă admiraţie trebuie să ne smerim noi, care suntem pavaj ? Dar pentru că am auzit (despre) înălţimea porţilor în termeni de lungime, haideţi acum să aflăm ceva despre lărgimea lor.

Apoi urmează: ,,Şi a măsurat lărgimea de la descoperământul porţii celei mai dinafară pre dinlăuntru către descoperământul porţii care caută spre răsărit” (Iezechiil 40, 20 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Şi a măsurat lărgimea de la descoperământul porţii celei mai dinafară până la fruntea curţii dinlăuntru, o sută de coţi către răsărit şi către miazănoapte”).

16. Dacă în aceste cuvinte luăm poarta drept uşa prin care intrăm în cunoaşterea Domnului, poarta din afară este credinţa şi curtea dinlăuntru este cu siguranţă contemplaţia. Deci, poarta din afară este largă pentru că bineînţeles credinţa, prin lărgimea dragostei sale, are lucrările care sunt văzute de semeni. Când percepem aceste lucrări săvârşite cu nobleţe de cei care sunt mai sus pe calea desăvârşirii, noi, care suntem limitaţi în faptele noastre bune, primim prin aceasta pilde de fapte mari. Şi fiecare fapt sfinţit devine pentru noi, ca să spunem aşa, o lărgime a căii care înainte era strâmtoarea greutăţii. Curtea dinlăuntru are de asemenea o frunte pentru că viaţa contemplativă, prin anumite semne ale dorinţelor şi suspinelor, arată că vede la fel de mult înăuntru pe cât iubeşte.

Apoi numărul 10 înmulţit cu el însuşi dă o sută. Aşadar, o sută semnifică pe drept mare desăvârşire, precum s-a spus despre cei aleşi: ,,Şi tot cel ce a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau muiere, sau feciori, sau holde pentru numele meu, însutit va lua, şi viaţă veşnică va moşteni” (Matei 19, 29). Nici vreun sfânt nu leapădă bunurile pământeşti ca să le poată avea însutit în această lume, fiindcă oricine se leapădă de pământ cu o râvnă pământească nu se leapădă, ci caută pământul. Nici cel care părăseşte o soţie nu primeşte o sută (de soţii), ci numărul o sută indică desăvârşirea, şi viaţa veşnică este făgăduită după aceea pentru că oricine dispreţuieşte cele pământeşti şi vremelnice pentru Dumnezeu, chiar aici primeşte desăvârşirea cugetului astfel că el deja nu (mai) caută ce dispreţuieşte şi în veacul ce va să vină ajunge la slava vieţii veşnice.

Deci primeşte ceea ce a dat însutit acela căruia, primind duhul desăvârşirii, nu îi lipsesc lucrurile pământeşti deşi el nu le are pe acestea. Dar este sărac cel căruia îi lipseşte ceea ce nu are. Căci cel care, neavând, nu caută să aibă, este bogat. Prin urmare, sărăcia constă în sărăcia mintală, nu în cantitatea bunurilor. Căci cel care este mulţumit cu sărăcia nu este sărac.

Astfel, omul măsoară lărgimea din faţa porţii celei mai dinafară până la fruntea curţii dinlăuntru, o sută de coţi, pentru că Mântuitorul nostru, prin învăţători şi oameni înţelepţi, măsoară zilnic vieţile credincioşilor în măsurătoarea desăvârşirii, sau în înfăţişarea lucrării bune prin credinţă, sau în dorinţele sfinte prin contemplaţie.

17. Dar mulţi aşezaţi în credinţă par să înfăptuiască lucrări bune, dar nu sunt măsuraţi ca o sută de coţi pentru că ei caută slava pământească prin ceea ce fac. Şi unii par să fie chinuiţi de post, să stăruie în plânset, dar măsurătoarea lor să nu ajungă defel la o sută de coţi deoarece prin comportamentul lor ei caută aprobare de la judecata omenească. Atunci cine este cel care măsoară o sută de coţi, decât cel ale cărui fapte bune izvorăsc din intenţia corectă astfel că în ceea ce face, el nu cedează în faţa căutării câştigurilor pământeşti sau laudelor vremelnice.

18. Căci, iată, a arăta milă faţă de semeni, a împărţi averi, a da cu râvnă celor săraci, este lărgimea descoperământului porţii celei mai dinafară. Dar dacă împărţind bunurile proprii tu nu le înhaţi pe ale altuia, dacă tu nu cauţi slavă pământească din fapta bună însăşi, pe drept eşti măsurat în numărul o sută, adică în desăvârşire. Căci cel care pare a împărţi cu milostivire ale sale şi poate înşfacă violent pe ale altuia încă nu ştie care este calea desăvârşirii, nici nu înţelege de unde vine fiindcă el nu i-a găsit însuşi începutul. Ci el trebuie întâi să dezrădăcineze dorinţa din mintea sa, şi apoi să dea ceea ce deţine de drept.

De aceea este scris: ,,Fereşte-te de rău şi fă bine” (Psalmi 36, 27). Căci ce bine poate exista în ceea ce face el, dacă el nu s-a ferit încă de rău ? Şi sunt cei care, precum s-a spus, se înfrânează de la mâncare şi îşi chinuie trupul, dar dacă încă ar fi învinuiţi ar înţelege că ei se străduiesc pentru slava pământească. Ei arată fruntea curţii dinlăuntru dar nu măsoară încă o sută de coţi.

19. Dar în numărul desăvârşirii sunt aceia despre care este spus prin Pavel: ,,Trupul şi-au răstignit împreună cu patimile şi cu poftele” (Galateni 5, 24). Şi trebuie notat că se spune despre ei că sunt măsuraţi nu în interior, ci în exterior, cu siguranţă fiindcă Mântuitorul nostru, când fie încuviinţează, fie judecă faptele oamenilor prin noi, măsoară nu în interior, ci în exterior. De aceea se spune de asemenea în Evanghelie: ,,Din roadele lor îi veţi cunoaşte pre ei” (Matei 7, 16).

Apoi noi, care prin ceea ce vedem, cunoaştem duhul făptuitorului, pe care nu-l vedem, măsurăm fie lărgimea care este în faţa porţii celei mai dinafară, fie fruntea curţii dinlăuntru. Apoi când vedem că unii dau milostenii, îi ajută pe cei mâhniţi, îi sprijinesc pe cei prigoniţi şi nu caută nici o slavă în această lume, nici nu tânjesc după vreun câştig pământesc, şi vedem că alţii îmblânzesc trupul, stăruie în lacrimi, se dedică cuvintelor dumnezeieşti, nu caută cinste vremelnică; ce trebuie să credem decât că ei sunt desăvârşiţi şi să-i socotim sfinţi ? Apoi, întrucât prin ceea ce percepem noi vedem că ei sunt sfinţi, măsurăm viaţa lor în exterior printr-o sută de coţi.

20. Şi deoarece mulţi în Iudeea şi foarte mulţi dintre păgâni au ajuns pe acest pisc al desăvârşirii este adăugat pe drept: ,,către răsărit şi către miazănoapte”. Atunci poporul evreu este numit pe drept răsăritean, din al căror trup S-a născut Cel care este numit Soarele dreptăţii. Despre El se spune prin proorocul: ,,Va răsări vouă celor ce vă temeţi de numele meu, soarele dreptăţii” (Maleahi 4, 2).

Cu adevărat miazănoaptea îi semnifică pe păgâni care erau de multă vreme înţepeniţi în răceala trădării lor şi în ale căror inimi domnea cel care a spus despre sine, după cum mărturiseşte proorocul: ,,Voiu pune scaunul meu ... spre miazănoapte” (Isaia 14, 13).

Astfel, pentru că Atotputernicul Domn întrupat a făcut desăvârşiţi înlăuntrul Sfintei Biserici pe unii din Iudeea şi pe alţii din neamuri, El a măsurat o sută de coţi nu numai către răsărit, ci şi către miazănoapte.

21. Dar deoarece cuvântul despre păgâni a venit sub numele de miazănoapte, este îngăduit a cugeta cât de multă milă a Ziditorului nostru este revărsată asupra noastră. Căci noi toţi ne tragem din păgâni. Strămoşii noştri din vechime s-au închinat lemnului şi pietrei şi, părăsindu-L pe Dumnezeu de care au fost creaţi, i-au venerat pe zeii pe care ei i-au făcut. Dar prin harul Atotputernicului Dumnezeu noi am fost întorşi de la întuneric la lumină.

Prin urmare, haideţi să ne amintim de întunericul din care am venit ca să putem aduce mulţumiri pentru lumina pe care am primit-o. Nici nu înţelege mila dumnezeiască cel care nu este atent la propria stare jalnică. De aceea este spus lui Dumnezeu prin psalmistul: ,,Minunate fă milele tale, cel ce mântuieşti pre cei ce nădăjduiesc spre tine” (Psalmi 16, 7). Deci milele lui Dumnezeu sunt minunate pentru noi când nenorocirile noastre sunt aduse în memorie deoarece, amintindu-ne ce eram, înţelegem Cui Îi datorăm ce suntem.

Aşadar, haideţi să-I cântăm cu bucurie Ziditorului nostru pentru că ne-am slobozit gâturile minţilor noastre de robia lucrurilor create. Haideţi să ne veselim că cele spuse de Isaia sunt împlinite în noi: ,,Şi frâul rătăcirii care era în fălcile neamurilor va fi pentru voi o cântare ca glasul unei prăznuiri sfinţite” (Isaia 30, 28-29). Căci frâul rătăcirii oprea fălcile neamurilor când păgânii, legaţi de rătăcirea idolilor, nu ştiau să dea lauda mărturisirii lui Dumnezeu. Dar însuşi acest frâu al rătăcirii este transformat acum pentru noi într-o cântare când noi cântăm psalmi cu bucurie şi cântări: ,,Că toţi dumnezeii păgânilor sunt draci; iar Domnul cerurile au făcut” (Psalmi 95, 5). Şi din nou: ,,Idolii păgânilor, argint şi aur; lucruri de mâini omeneşti. Gură au, şi nu vor grăi; ochi au, şi nu vor vedea; urechi au, şi nu vor auzi; nări au, şi nu vor mirosi, mâini au, şi nu vor pipăi; picioare au, şi nu vor umbla” (Psalmi 113, 12-14).

Astfel noi care cântăm aceşti psalmi ai lui David Atotputernicului Dumnezeu cu adevărat am prefăcut frâul rătăcirii, care oprea gurile noastre de la lauda lui Dumnezeu, într-o cântare adusă Domnului. Deci este pe drept spus: ,,Ca glasul unei prăznuiri sfinţite”, deoarece atunci când aducem lauda mărturisirii înapoi lui Dumnezeu, ne bucurăm într-o prăznuire sfinţită. Prin urmare, haideţi să răspundem cu purtarea noastră la o atât de mare milă a Mântuitorului nostru şi fie ca noi care am văzut lumina să fugim de întunericul faptelor rele.

22. Atunci ce este plăcut în această lume, întreb eu ? Pretutindeni vedem plângere, din toate părţile auzim gemete. Cetăţile zac în ruină, fortăreţele sunt făcute una cu pământul, câmpurile sunt pustiite, pământul este întors în pustietate. Nici un ţăran nu a rămas pe câmpuri, prea puţini locuitori în oraşe; şi totuşi mica rămăşiţă a neamului omenesc este încă pedepsită în fiecare zi. Şi loviturile de bici ale dreptăţii cereşti nu au sfârşit pentru că greşelile faptelor nu sunt îndreptate nici măcar în mijlocul loviturilor. Vedem pe unii duşi în robie, pe alţii mutilaţi şi pe alţii daţi morţii.

Aşadar ce este plăcut în această viaţă, fraţii mei ? Şi dacă noi încă preţuim o asemenea lume, iubim nu bucuriile ci rănile. Încă vedeţi ce fel de Romă rămâne, ea care odinioară părea a fi stăpâna lumii. Părăginită în multe feluri de suferinţă fără margini, de pustiirea cetăţenilor ei, de prigoana duşmanilor ei, de numărul mare al ruinelor, haideţi să vedem împlinit în ea ce s-a zis de acelaşi prooroc împotriva cetăţii Samaria: ,,Pune căldarea şi toarnă într-însa apă şi bagă într-însa despicăturile” (Iezechiil 24, 4). Şi puţin mai încolo: ,,Şi arde dedesubtul lor oasele şi clocotind s-au fiert oasele ei în mijlocul ei” (Iezechiil 24, 5). Şi din nou: ,,Şi voiu înmulţi lemnele şi voiu aprinde focul, ca să se topească cărnurile şi să se împuţineze zeama, şi oasele să se sfărâme. Şi să stea pre cărbunii săi, aprinsu-s-a ca să se arză şi să se frigă arama ei” (Iezechiil 24, 10-11).

Deci o căldare a fost pusă pentru noi când a fost întemeiată această cetate. În ea a fost pusă apă şi despicăturile au fost adunate când neamurile s-au adunat în ea din toate părţile, neamuri care precum apa fierbinte au clocotit cu activităţile lumii, şi despicăturile de carne, ca să spunem aşa, s-au topit în propria lor fervoare. Despre ele este bine spus: ,,Şi arde dedesubtul lor oasele şi clocotind s-au fiert oasele ei în mijlocul ei”, deoarece întâi activitatea slavei lumeşti a devenit foarte fierbinte în ea, dar apoi însăşi slava cu adepţii ei au părăsit-o. Astfel oasele semnifică puterile lumeşti şi cu adevărat carnea simbolizează neamurile deoarece exact aşa cum carnea este purtată pe oase, tot aşa slăbiciunea neamurilor este condusă de puterile lumeşti.

Dar iată toate puterile acestei lumi sunt deja îndepărtate din ea; deci oasele sunt fierte. Iată neamurile au părăsit-o, carnea ei este topită. Prin urmare se poate spune: ,,Şi voiu înmulţi lemnele şi voiu aprinde focul, ca să se topească cărnurile şi să se împuţineze zeama, şi oasele să se sfărâme”. Căci unde este senatul ? Unde este acum poporul ? Oasele ei s-au risipit, carnea ei s-a topit, toate rânduielile demnităţii pământeşti sunt stinse în ea. Întreaga ei zeamă (compoziţie) este fiartă. Şi totuşi săbiile şi mâhniri nenumărate asupresc încă în fiecare zi pe mulţi dintre noi cei care am rămas.

Aşadar se poate spune: ,,Să stea pre cărbunii săi”. Căci deoarece Senatul lipseşte, oamenii au pierit şi totuşi, printre cei puţini care supravieţuiesc, mâhnirea şi plângerea se înmulţesc în fiecare zi, Roma, deşi pustie, arde deja. Atunci de ce spunem aceste lucruri despre cetăţeni când, sporind ruinele, vedem că însele zidirile ei sunt distruse ? De aceea este adăugat în mod potrivit referitor la un oraş acum gol: ,,Aprinsu-s-a ca să se arză şi să se frigă arama ei”. Dar căldarea însăşi este deja topită, căldarea în care carnea şi oasele au fost mai întâi mistuite, pentru că după ce cetăţenii ei au părăsit-o zidurile ei vor cădea de asemenea. Deci unde sunt aceia care odinioară se veseleau în slava ei ? Unde este măreţia lor ? Unde mândria lor ? Unde desfătările fără sfârşit şi necumpătate ?

23. Se împlineşte în ea cuvântul proorocului împotriva Ninivei ruinate: ,,Unde este lăcaşul leilor şi păşunea puilor leilor” (Naum 2, 11). Nu erau oare prinţii şi conducătorii ei ca nişte lei care, alergând încoace şi încolo prin diferite regiuni ale lumii, înhăţau prada lor cu turbare şi ucidere ? Puii leilor găseau hrană aici deoarece băieţii, adolescenţii, tinerii bărbaţi lumeşti şi fiii păgânilor se adunau aici de pretutindeni dacă doreau progres în această lume. Dar iată ea este acum pustie, iată ea este ruşinată, ea este asuprită de mâhnire. Acum nimeni nu se adună în ea pentru a progresa în lume, acum nici un om puternic şi violent nu rămâne care să-şi ucidă prada cu împilare.

Aşadar putem spune: ,,Unde este lăcaşul leilor şi păşunea puilor leilor ?” Soarta ei este aceea despre care ştim că s-a spus prin proorocul despre Iudeea: ,,Lăţeşte-ţi pleşuvirea ta, ca vulturul” (Miheea 1, 16). Deoarece pleşuvirea oamenilor afectează de obicei numai capul, dar pleşuvirea vulturului afectează întregul trup fiindcă, atunci când este foarte bătrân, penele şi vârfurile aripilor sale cad de pe toate mădularele sale. Prin urmare, pleşuvirea sa se lăţeşte ca a vulturului pentru că o cetate care şi-a pierdut oamenii şi-a lepădat penele. Vârfurile aripilor lui, cu care obişnuia să zboare către prada sa, au căzut deoarece toţi bărbaţii săi puternici prin care obişnuia să răpească bunurile altora sunt apuşi.

24. Dar noi ştim că aceste cuvinte pe care le rostim despre ruşinea Romei s-au întâmplat în toate oraşele lumii. Căci unele locuri sunt pustiite de dezastre, altele distruse prin sabie, altele chinuite de foamete, altele înghiţite în crăpăturile pământului. Prin urmare, haideţi să dispreţuim cu tot duhul nostru acest veac de acum ca fiind categoric apus; haideţi să punem capăt dorinţelor lumeşti cel puţin cu sfârşitul lumii; haideţi să imităm faptele oamenilor buni pe cât de mult ne stă în putinţă. Căci sunt mulţi în răsărit şi la miazănoapte care măsoară o sută de coţi prin desăvârşirea vieţilor lor. Pentru că din Iudeea şi din neamuri, precum s-a spus, ei se înalţă pe vârful sfinţeniei.

Tot prin răsărit şi miazănoapte pot fi înţeleşi drepţii şi păcătoşii. Într-adevăr, drepţii nu sunt numiţi nepotrivit răsărit, cei care, exact aşa cum s-au născut în lumina credinţei, au stăruit în nevinovăţie. Cu adevărat, noi luăm pe drept miazănoaptea pentru a-i închipui pe păcătoşi care, prăbuşiţi în răceala minţii, au amorţit la umbra păcatului lor. Dar deoarece mila Atotputernicului Dumnezeu îi cheamă până şi pe unii ca aceştia la pocăinţă, îi spală cu mustrare de conştiinţă şi lacrimi, îi împodobeşte cu virtuţi şi îi ridică la slava desăvârşirii, suta de coţi duce nu numai către răsărit, ci şi către miazănoapte, când păcătoşii de asemenea, prin daruri şi pocăinţă, vin împreună cu drepţii la desăvârşire, prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, care împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh viază şi împărăţeşte, Dumnezeu în vecii vecilor. Amin.