Despre site
 
Bine aţi venit pe acest site, unde puteţi găsi revista Catacombele Ortodoxiei a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, tipărită de Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti cu binecuvântarea P.S. Flavian Ilfoveanul.
 
Primul număr al revistei a apărut în aprilie 1999. Ea s-a născut, în principal, din dorinţa de a vorbi credincioşilor români despre ecumenism şi roadele apostaziei de la Ortodoxie, tratând, de asemenea, subiecte de actualitate precum clonarea, eutanasia, renaşterea păgânismului în societatea contemporană etc.
 

 

--------------------

 

Teme principale in site
 

Chestiunea calendarului

Teme - Chestiunea calendarului

 

Eutanasie. Donare de organe

Stiri 78 2

 

Creştinism şi islamism

Cugetari 71 2

 

Homosexualitatea în lume

Dogma 45-1

 

--------------------

Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX

Bătălia pentru Constantinopol

 

 

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, Balcanii erau cea mai turbulentă regiune din Europa. Pe de o parte, popoarele balcanice vroiau să-şi creeze propriile state naţionale cu graniţele cele mai largi cu putinţă, şi pe de altă parte marile puteri doreau să câştige sfere de influenţă în teritoriile europene ale Imperiului Otoman. Toate acestea au condus la o stare instabilă şi de permanentă încordare.

 

 

Între războiul din Crimeea şi cel ruso-turc (1853-1878)

Războiul din Crimeea s-a dovedit a fi punctul de răscruce în relaţiile dintre Rusia şi Orientul Apropiat[1]. După această primă înfrângere serioasă a armatei ruse într-un război cu Imperiul Otoman, creştinii din Orientul Apropiat au privit tot mai mult către Europa. Imaginea Rusiei ca eliberatoarea locuitorilor ortodocşi ai Imperiului Otoman pălise şi autoritatea ţarului rus era în mare măsură pierdută. Diplomaţia rusă de după 1856 s-a concentrat în întregime pe restaurarea fostei autorităţi a Rusiei. De mare importanţă în acest proces au fost activităţile contelui Nicolai Ignatiev, ambasador la Constantinopol între anii 1864-1877. Ideea sa de a crea ,,Bulgaria Mare”, un stat mare al slavilor din sud în Balcani, ca bază pentru interesele ruse şi infiltrarea ulterioară către Strâmtoarea Bosfor, a primit sprijinul Ministerul Afacerilor Externe rus şi a coincis cu intenţiile ţarului Alexandru al II-lea (1818-1881, ţar între anii 1855-1881).

 

Războiul din Crimeea (1853-1856). Valea umbrei morţii, fotografie
de Roger Fenton. Drum de pământ într-o ravenă, presărat cu ghiulele

 

Anii ‘1840-‘1870 au constituit o perioadă de reformă (Tanzimat) pentru Imperiul Otoman. Hatti Hümayun-ul din 1856 garanta tuturor supuşilor nemusulmani ai sultanului drepturi egale cu musulmanii. Se promisese şi o reformă a legislaţiei şi a sistemului juridic. Cu toate acestea, reformele nu erau niciodată pe deplin implementate şi acest fapt determina luarea de măsuri ulterioare de către mişcările de eliberare ale popoarelor balcanice[2]. Pe la mijlocul anilor ‘1870, situaţia a devenit atât de tensionată, încât revoltele au izbucnit în diferite părţi ale regiunii. În aprilie 1875, guvernul rus a propus ca flotele marilor puteri europene să se adune la Constantinopol pe ambele coaste, europeană şi asiatică, a Turciei, însă propunerea a fost respinsă de Marea Britanie.

Guvernul rus a realizat că Rusia era insuficient pregătită pentru război. În cazul unor operaţii navale, Britania ar fi dominat clar. Un număr de încercări de negocieri de pace ale crizei răsăritene au eşuat (de exemplu, Conferinţa de la Constantinopol din 1876). În acea perioadă, diplomaţia europeană era în mare fierbere; lucrurile vor părea că se calmează uneori, doar ca apoi să izbucnească mai cu putere. Pe 12 aprilie 1877, ţarul Alexandru al II-lea semnează o declaraţie de război care începea războiul ruso-turc. Atât ţarul, cât şi ministrul de externe, Alexandru Gorciakov, au consimţit la cererile altor puteri că nu vor exista schimburi teritoriale în Balcani şi Rusia nu va ocupa Constantinopolul.

Gorciakov intenţiona să creeze un stat bulgar extinzându-l către Munţii Balcani; Serbia, Muntenegru şi România vor primi unele teritorii noi; Rusia va recâştiga Basarabia de Sud şi va ocupa Batumi[3]. Deoarece victoria Rusiei devenea certă, comanda rusă a ajuns la opinia că a împărţi Bulgaria în două părţi nu ar fi avantajos. Totodată, în ianuarie 1878, un escadron britanic intra în Marea Marmara. Marele duce Nicolai Nicolaevici[4] a primit ordin să intre în Constantinopol, dar aceasta însemna confruntare deschisă cu Britania. Drept urmare, s-a decis oprirea înaintării în San Stefano, o suburbie a capitalei, unde, pe 19 februarie 1878, a fost semnat tratatul preliminar. Potrivit acestui tratat, a fost creată Bulgaria Mare, care includea teritoriile Bulgariei de Nord şi Sud întinzându-se până la Marea Egee. Ca iniţiator al tratatului, Ignatiev a insistat că o asemenea împărţire teritorială va preveni conflictul ulterior dintre slavi şi greci în Macedonia şi va ajuta la vindecarea schismei bulgare.

 

Tratatul de la San Stefano, care a consemnat sfârşitul războiului ruso-turc din anii 1877-1878, a fost semnat de contele Nicolai Ignatiev şi Alexandru Nelidov din partea Imperiului Rus şi de ministrul de externe Safvet Paşa şi Sadullah Bey, ambasadorul turc în Germania, din partea Imperiului Otoman

 

Cu toate acestea, tratatul final care s-a semnat 4 luni mai târziu nu a fost favorabil Rusiei. Congresul de la Berlin (14 iunie - 14 iulie 1878) rămâne unul din cele mai neplăcute episoade din diplomaţia rusă. Condiţiile tratatului au fost crearea a 5 principate bulgare vasale, ocuparea Bosniei şi Herţegovinei de către Austro-Ungaria, independenţa Serbiei, Muntenegrului şi României. Rumelia de Est a primit unele drepturi de autonomie, în timp ce Macedonia şi Tracia au rămas însă teritoriu otoman[5].

 

 

Imperiul Rus nu reuşeşte să-şi redobândească poziţia

Perioada de reconstrucţie de după 1878 a reprezentat un timp de reflecţie pentru Rusia. Congresul de la Berlin a dat o lovitură grea ideilor panslave şi imperialismului rus care le susţinea cu tărie. Lipsa de aderare a slavilor din sud la ideile panslave a devenit ţinta unei reflecţii serioase pentru diplomaţii şi politicienii din următorii 20 ani. Ei au încercat să înţeleagă raţiunile pentru care Rusia eşuase în proiectele sale în ultimele decenii.

S.S. Tatişcev scria câţiva ani mai târziu: ,,Politica noastră în răsărit chiar până în vremurile recente a fost implementată cu o persistenţă căreia i s-ar fi putut da o utilizare mai bună, dar a continuat să fie concentrată pe un singur scop, fericirea şi bunăstarea compatrioţilor şi a celor de o credinţă cu noi. Diplomaţii ruşi nici măcar nu s-au întrebat dacă necesităţile ruse erau în statele balcanice, care-şi datorau existenţa lor Rusiei, adică, ei nu au făcut ceea ce ar fi trebuit să facă”[6].

Politica rusă din anii ‘1880-‘1890 se concentra asupra a două obiective principale: să întărească forţele armate şi să găsească o soluţie la Chestiunea Răsăriteană. În primii ani după Congresul de la Berlin, politicienii ruşi aveau în vedere următoarele consideraţii majore: evitarea izolării diplomatice a Rusiei, securitatea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, şi protejarea poziţiei ruse în Bulgaria[7]. După congres, Rusiei nu i-a mai rămas decât să păstreze status-quo-ul în Orientul Apropiat. În ciuda marelui său succes în război, Rusia a fost izolată de celelalte mari puteri, fiecare având propriile scopuri în Balcani, în conflict cu cele ale Rusiei.

 

Ce este Chestiunea Răsăriteană ? Competiţia puterilor europene – Marea Britanie, Austro-Ungaria şi Franţa pe de o parte; Rusia pe de altă parte – în Orientul Apropiat şi Turcia europeană, lupta lor pentru dominaţie, infiltrare politică şi economică în Imperiul Otoman slăbit de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, este complexul de probleme la care se face referire ca fiind Chestiunea Răsăriteană. Imperiul Otoman – acel ,,bolnav al Europei” aşa cum a fost numit odată – era de un interes deosebit pentru poziţia sa geografică şi strategică. El se află pe drumul către colonia britanică a Indiei, către ţările Asiei Centrale şi Chinei şi către Palestina, care a fost întotdeauna o ţară de un interes religios şi politic special pentru europeni de la cruciade încoace. Poarta de intrare către ţinuturile otomane erau strâmtorile Bosfor şi Dardanele, iar capitala otomană, Constantinopol, era oraşul legendar şi simbolic din istoria creştinătăţii. Imperiul Otoman, aflat în această situaţie, a fost mai mult decât un simplu beneficiar al deciziilor europene; a ştiut să folosească în beneficiul său interesele marilor puteri în regiune.

 

Oameni de stat europeni, caricaturizaţi ca nişte pisici care încearcă
să descâlcească ghemul de lână care este Chestiunea Răsăriteană

 

Cucerirea Strâmtorii Bosfor era considerată cea mai importantă sarcină politică şi opiniile difereau doar în ce priveşte termenii realizării ei[8]. Principalul adversar al acestor aspiraţii ruse după anii ‘1870 era Marea Britanie. Aşa cum scria Dimitrie Miliutin, ministrul rus al apărării, Anglia era stăpânul strâmtorii şi al Constantinopolului; dacă flota britanică ar fi vrut să intre în Marea Neagră, nimeni nu ar fi putut s-o împiedice. Negocierile ruso-germane de la sfârşitul anilor ‘1870 şi începutul anilor ‘1880 şi semnarea Dreikaiserbund[9] în 1881 aveau ţelul de a proteja Marea Neagră de invazia britanică.

În anii imediat următori războiului ruso-turc, Rusia nădăjduia încă să alcătuiască un stat tampon în Balcani care ar servi intereselor ei. Pe 5 octombrie 1880, Miliutin propunea o confederaţie de câteva state balcanice sub un protectorat european. O astfel de confederaţie ar include România, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Albania şi Grecia. Constantinopolul şi vilaietul[10] Adrianopol ar fi de asemenea incluse în confederaţie, rămânând în acelaşi timp otomane[11]. În opinia lui Miliutin, Constantinopolul nu ar trebui să devină un oraş internaţional; internaţionalizarea sa ar fi condus mai degrabă la dominaţie britanică. Era în interesul Rusiei ca el să rămână în mâini otomane. Oricum, era cu neputinţă realizarea confederaţiei deoarece controversele din statele balcanice nu erau luate în considerare în mod adecvat.

 

 

Proiecte de a ocupa Strâmtoarea Bosfor

În mai 1883, Alexandru Nelidov devenea noul ambasador rus la Constantinopol. El sprijinea acţiunea imediată în Orientul Apropiat şi răzbunarea politică în Chestiunea Răsăriteană. În tensiunea crescândă a situaţiei din Orientul Apropiat, unii politicieni ruşi credeau că dacă Rusia ar închide ochii la ocuparea britanică a Egiptului, Marea Britanie ar permite în schimb Rusiei să intre în strâmtoare. Aşa cum scria Nelidov pe 6 decembrie 1882 către ministerul rus de externe:

,,Se poate vedea cu uşurinţă că Imperiul Turc se va dezintegra în acelaşi fel ca Imperiul Bizantin. În afară de cazul când capitala poate fi cucerită, bastionul imperiului va fi transferat în Asia şi se stinge lent. Necesitatea Rusiei de a cuceri capitala pentru toate interesele sale politice, comerciale şi militare depinde de ocuparea strâmtorii”[12].

Nelidov a propus câteva opţiuni despre cum să se atingă scopul cuceririi Constantinopolului. Potrivit cu poziţia politică pasivă generală a Rusiei din timpul domniei lui Alexandru al III-lea (1845-1894, ţar între anii 1881-1894), a fost adoptată o poziţie mai paşnică: dezvoltarea relaţiilor cât se poate de apropiate cu putinţă cu guvernul otoman şi exercitarea presiunii crescânde asupra lui. În 1885, într-o notă intitulată ,,Privind politica rusă în Turcia”, Nelidov accentua din nou că principalul scop al politicii ruse în Răsărit ar trebui să fie stabilirea prezenţei sale pe ţărmurile Bosforului.

 

Alexandru Nelidov (1835-1910), diplomat rus. În 1872 devine consilier la ambasada rusă din Constantinopol şi conduce biroul diplomatic al cartierului general al armatei ruse în timpul războiului ruso-turc din 1877-1878. A luat parte la negocierile care au dus la Tratatul de Pace de la San Stefano şi ulterior la Tratatul de la Berlin.

 

Pe la mijlocul anilor ‘1880, Balcanii au devenit din nou centrul atenţiei internaţionale. Pe 6 septembrie 1885, a fost proclamată unirea Bulgariei de Nord cu cea de sud. Acest eveniment a fost acceptat în Sankt Petersburg cu tristeţe, deoarece în acel moment relaţiile dintre Rusia şi prinţul bulgar Alexandru de Battenberg[13], deveniseră încordate; în loc să ofere o bază pentru accesul rus la strâmtoare, Bulgaria devenise acum un obstacol[14]. Batenberg a abdicat în 1886 şi la scurtă vreme după aceea relaţiile diplomatice dintre Rusia şi Bulgaria s-au rupt. Această situaţie a durat 7 ani[15].

După această criză, două documente noi au fost scrise despre problema strâmtorii. Primul era o scrisoare a ţarului Alexandru al III-lea adresată şefului statului major, Nicolai Obrucev, datată 12 septembrie 1885: ,,Presupun – spunea împăratul – că noi trebuie să avem un singur scop principal: ocuparea Constantinopolului pentru a ne statornici pentru totdeauna în strâmtoare şi pentru a şti că ea va fi întotdeauna în mâinile noastre. Aceasta este în interesul Rusiei şi ar trebui să fie aspiraţia noastră. Orice altceva se întâmplă în Balcani este de interes secundar pentru noi”. Cel de-al doilea document era o scrisoare a lui Obrucev către Dimitrie Miliutin, ministrul rus al apărării, din 29 iulie 1886. Ea schiţa cele două probleme care erau de cea mai mare însemnătate pentru Rusia: chestiunea poloneză şi cea a Bosforului. Ambele trebuiau să fie rezolvate prin forţa armelor, cu toate că nu venise încă vremea[16].

Moartea ţarului Alexandru al III-lea în 1894 a devenit o oportunitate pentru susţinătorii unei politici active în Balcani pentru a-şi promova agenda, cu toate că ei aşteptau să vadă ce poziţie va adopta noul împărat. Primele eforturi ale lui Nicolai al II-lea (1868-1918, ţar între anii 1894-1918) în politica externă în octombrie 1896 nu au fost de mare succes şi aceasta a condus la a intra în acţiune mai rapid. Criza din Orientul Apropiat din cea de-a doua jumătate a anilor ‘1890 îmboldea de asemenea Rusia să treacă la acţiune.

Politicile puterilor europene din prima jumătate a anilor ‘1890 au continuat să depindă de rivalitatea care exista între ele, în timp ce încercau să menţină status-quo-ul când venea vorba de Chestiunea Răsăriteană. Masacrul armean din 1894 a adus o încordare suplimentară a situaţiei atunci când s-a născut o neînţelegere între cele trei puteri despre cum să-l reglementeze. Marea Britanie vroia să facă presiuni asupra sultanului, pe câtă vreme Rusia şi Franţa înclinau către a minimaliza cererile lor.

În lumina acestor evenimente, în iunie 1895, la Sankt Petersburg, a avut loc o discuţie privind construirea unei flote ruse în Marea Neagră. Obrucev a subliniat că ocuparea Constantinopolului însuşi nu va fi de folos Rusiei în nici un fel; Bosforul şi intrarea în Marea Neagră erau ceea ce vroia Rusia. Dacă Rusia ocupa Bosforul, Britania va fi paralizată şi Rusia va deveni stăpânul Balcanilor. Departamentul naval era mult mai sceptic cu privire la acest plan, în afară de cazul când ar fi putut fi construită o flotă puternică în Marea Neagră[17]. După ce armenii au capturat ţărmul otoman în august 1896, ameninţarea intrării flotei britanice în Marea Marmara a fost foarte reală. La rândul său, guvernul rus a declarat că în momentul în care flota britanică va intra în Dardanele, cea rusă va intra în Bosfor[18].

Pe 18 noiembrie 1896, Nelidov a propus încă o dată ocuparea imediată a strâmtorii. Un rol decisiv în înfrângerea acestei propuneri l-a jucat Serghie Witte, ministrul rus de finanţe, care a insistat în schimb pe dezvoltarea politicii în Orientul Îndepărtat. Drept urmare a respingerii propunerii sale, Nelidov a fost îndepărtat din poziţia sa în Constantinopol[19].

 

Strâmtoarea Bosfor este o strâmtoare naturală, îngustă şi un canal navigabil cu importanţă internaţională, localizată în nord-vestul Turciei. Este cea mai strâmtă strâmtoare din lume (minimum 700 metri) utilizată pentru navigaţia internaţională şi leagă Marea Neagră de Marea Marmara şi, în continuare, via Dardanele, de Mările Egee şi Mediterană. Are o lungime de 31 km şi o adâncime maximă de 13 metri.

 

După ce a ezitat în octombrie 1896, Rusia s-a întors la linia sa anterioară: întărirea uniunii sale cu Franţa, colaborând cu Germania în unele aspecte şi ,,îngheţând” chestiunea Orientului Apropiat sprijinindu-l pe sultan. La începutul noului secol, însă, dorinţa de răzbunare a dominat încă o dată politica rusă. Pe 25 ianuarie 1900, ţarul Nicolai al II-lea a aprobat memorandumul Ministerului Afacerilor Externe privind acţiunea imediată a Rusiei în Turcia. Scopul principal era încă ocuparea strâmtorii, a Constantinopolului şi a unei părţi din Asia Mică pentru a întări poziţia Rusiei. Ministrul de război, Alexie Kuropatkin, era foarte categoric în această chestiune, în timp ce Serghie Witte era îngrijorat că acţiunile militare imediate în Bosfor ar fi avut un impact negativ asupra poziţiilor Rusiei în altă parte. Decizia finală a fost următoarea:

,,Promisiunea aşteptată din partea Turciei de a nu construi căi ferate de-a lungul coastei Mării Negre este o garanţie suficientă pentru Rusia pentru a continua cu planul său de a ocupa strâmtoarea. Aceasta este realizarea lucrării diplomatice. Doar mai târziu va trebui folosită forţa militară”[20].

 

 

Contextul general este cu totul nefavorabil unor noi proiecte

La sfârşitul secolului XIX, influenţa germană asupra afacerilor otomane a devenit tot mai puternică. Germania apăra în mod oficial integritatea Turciei şi deţinea poziţiile cheie în afacerile ei economice şi militare. Primind concesiunea de a construi calea ferată Bagdad, Germania a avansat către Golful Persic. În această situaţie, Rusia putea doar să neutralize cele mai multe iniţiative ameninţătoare, de exemplu construirea liniei nordice a căii ferate Bagdad către Diyarbakir-Van, care trecea aproape de graniţa ruso-turcă din Caucaz. Eforturile Marii Britanii şi Franţei ţinteau de asemenea către a opri ambiţiile germane[21].

La începutul secolului XX, Balcanii continuau să fie o sursă de antagonism între Rusia şi Austro-Ungaria, deoarece ambele aveau propriile interese aici. Rusia vroia acces liber la Marea Mediterană şi Austro-Ungaria ţintea să controleze partea vestică a peninsulei şi portul Thessaloniki din Marea Egee. Guvernul de la Viena era sprijinit de prinţul Bulgariei şi de regele Serbiei, tot aşa cum negustorii bulgari şi sârbi erau interesaţi de comerţul activ de-a lungul Dunării. Aceste circumstanţe au periclitat infiltrarea ţărilor slave de către ruşi şi întărirea poziţiilor Rusiei pe calea către strâmtoare şi Constantinopol. Atât Rusia, cât şi Austro-Ungaria foloseau agenţi politici şi propagandă religioasă. Misionarii catolici din Austria, sprijiniţi de Roma, duceau o campanie pe scară largă în rândul populaţiei native, atât slave cât şi albaneze, pe câtă vreme Rusia continua linia sa tradiţională de susţinere a Ortodoxiei.

Aşadar, Rusia nu ar fi putut conta pe sprijinul nici unui stat balcanic, cu excepţia Muntenegrului. Bulgaria, deşi mai puţin ostilă faţă de Rusia decât era înainte de reconcilierea din 1896, menţinea relaţii strânse cu Austro-Ungaria. Serbia, după războiul ruso-turc, menţinea de asemenea o poziţie pro-austriacă şi doar după Revoluţia din 1903 s-a întors către Rusia[22]. Cât despre Grecia, în deceniile următoare războiului din Crimeea, se pusese de acord în principal cu Marea Britanie şi relaţiile cu Rusia erau încordate. Începând din anii ‘1880, guvernul rus alesese singura opţiune rezonabilă: să sprijine status-quo-ul în regiunea balcanică şi în Orientul Apropiat în general.

Pentru a preîntâmpina o acţiune independentă din partea Austro-Ungariei, guvernul rus a semnat un acord cu cabinetul de la Viena. Austria părea de asemenea gata să-şi abandoneze politica antirusă. Acordul, semnat la Sankt Petersburg în 1897, sublinia ,,necesitatea de a păstra status-quo-ul actual pe cât de mult permit circumstanţele”; s-a hotărât dezvoltarea paşnică a relaţiilor ruso-austriece timp de 10 ani. Ambele părţi au fost de acord să rămână neagresive în Balcani şi că chestiunea Constantinopolului şi a strâmtorii ar trebui să fie o problemă de dezbatere internaţională. În cazul oricărei schimbări a acordului actual, Austro-Ungaria a declarat că va înceta ocuparea Bosniei şi Herţegovinei şi o va anexa, ca şi Novi Pazar Sanjak, şi va susţine posibilitatea formării unei Albanii independente. Aceste măsuri aveau intenţia de a preîntâmpina crearea unui stat slav mare în Balcani, care ar putea servi ca bază pentru Rusia.

 

 

Un nou război

În 1909, politica rusă a făcut o schimbare radicală de direcţie: Rusia se concentra acum pe măsuri împotriva Austro-Ungariei şi Germaniei. În toamna lui 1910, Nikolai Ciarikov, a fost numit ambasador la Constantinopol. La sosirea sa în Constantinopol, Ciarikov a încercat să formeze o conferinţă pan-balcanică cu participarea Turciei, ca bază pentru acţiunea Rusiei împotriva Austro-Ungariei. În 1911, Ciarikov a început negocierile pentru a schimba regulamentele care guvernau strâmtoarea. Acest efort a eşuat, fiind sabotat de diplomaţii britanici.

Pe de altă parte, statele balcanice înclinau către a se uni împotriva duşmanului lor comun, Turcia. Diplomaţii ruşi susţineau activ aceste aspiraţii, cu toate că ei nu erau cu totul de acord pe acest subiect. Direcţia politicii ruse s-a schimbat de câteva ori în timpul anului 1908 şi la începutul lui 1909. În cele din urmă, Rusia s-a hotărât să susţină, considerând că este un plan mai realist, formarea unei ligi a statelor balcanice creştine, ceea ce coincidea cu politica rusă tradiţională în Orientul Apropiat[23].

Guvernului rus din Sankt Petersburg îi era teamă că ostilităţile vor conduce la agresiunea austro-ungară şi germană, în timp ce Rusia, slăbită de războiul ruso-japonez şi Revoluţia din 1905-1907, nu era încă pregătită pentru război în Balcani. Dar Balcanii fierbeau. Pe 9 octombrie 1912, Muntenegru a atacat Turcia, urmată de Serbia şi Bulgaria pe 17 şi Grecia pe 18. Armata otomană a fost înfrântă curând de toate părţile. Înaintarea armatei bulgare către linia Chataldja (45 km de Constantinopol) a ridicat problema strâmtorii. Guvernului rus îi era teamă, pe de o parte, că strâmtoarea va fi închisă pentru toate vasele străine, şi pe de altă parte, că nu le-ar putea permite bulgarilor să se instaleze în Constantinopol. Drept urmare, Rusia a apelat la Marea Britanie şi Franţa pentru a preîntâmpina înaintarea suplimentară a armatei bulgare.

 

Fortificaţiile de la Chataldja – localitate aflată în apropiere de Constantinopol, astăzi un district rural al Istanbulului – formau o linie de-a latul peninsulei, ,,linia Chataldja”, care a devenit linia de armistiţiu la 3 decembrie 1912, după ce Bulgaria a decis că nu va ataca Adrianopolul.

 

Apelul rus nu a avut nici un ecou. Cabinetul britanic a văzut în aceste evoluţii oportunitatea de a instala o patrulă internaţională în strâmtoare care va asigura dominaţia Marii Britanii în Marea Mediterană răsăriteană. Atunci guvernul rus a insistat ca Constantinopolul să rămână în mâinile turcilor, sperând într-o soluţie mai favorabilă pentru Rusia.

În noiembrie 1912, trupele sârbe au ajuns la Marea Adriatică. Ele au întâmpinat o contra-acţiune puternică din partea Austro-Ungariei, care nu vroia să vadă crearea unui stat slav de sud puternic în Balcani. Împreună cu Italia, Austro-Ungaria a propus formarea unei Albanii independente care ar fi fost un bastion împotriva Serbiei şi Rusiei. Pe 3 decembrie 1912, o conferinţă a puterilor deschisă la Londra intenţiona să revadă rezultatele războiului. Iniţiativa a venit din partea Rusiei care era interesată într-un sfârşit rapid al războiului. Mai mult, Rusia spera să creeze o nouă uniune a statelor balcanice, incluzând România, pentru a soluţiona problema strâmtorii şi a neutraliza Puterile Centrale.

O nouă turnură a evenimentelor a avut loc în primăvara lui 1913, odată cu înaintarea bulgarilor către Constantinopol. Marea Britanie a propus aducerea unei flote internaţionale în strâmtoare; Franţa vroia o demonstraţie maritimă colectivă; Austro-Ungaria nu se opunea intrării trupelor bulgare în Constantinopol crezând că aceasta va conduce la un colaps al bulgarilor. Rusia nu vedea în aceasta o oportunitate de a ocupa strâmtoarea şi, din acest motiv, i-a convins pe bulgari să nu atace Chataldja, oferindu-le în schimb să-i sprijine în chestiunea Macedoniei.

Războaiele balcanice au fost doar un prolog al primului război mondial. Popoarele balcanice au fost eliberate de suveranitatea otomană, dar aceasta nu a rezolvat problema relaţiilor dintre ele. Ambiţiile marilor puteri nu au fost satisfăcute şi Chestiunea Răsăriteană a rămas de asemenea nerezolvată. Aşa cum au dezvăluit documentele de la sfârşitul anului 1913 şi începutul anului 1914, guvernul rus credea că ţara nu era încă pregătită pentru un război cu Turcia, deşi era limpede că războiul nu putea fi evitat. Pe 23 noiembrie 1913, ministrul rus de externe, Serghie Sazonov îi scria ţarului Nicolai al II-lea: ,,Strâmtoarea în mâinile unui stat puternic înseamnă dominaţie economică deplină a acestui stat în sudul Rusiei … Statul care ocupă strâmtoarea va primi nu numai cheile celor două mări, Marea Neagră şi Marea Mediterană. Va primi cheile pentru înaintarea treptată în Asia Mică şi hegemonia în Balcani.

Pe 21 februarie 1914, la Sankt Petersburg se ţinea încă o conferinţă privind strâmtoarea. S-a discutat posibilitatea unei operaţii pe uscat, deşi întârziată până în 1916 sau 1917.

În acelaşi timp, Rusia privea către crearea unui nou stat slav de sud în Balcani care să fie bază pentru acţiuni viitoare. De această dată, diplomaţii ruşi luau în calcul crearea unei ,,Serbii Mari”, un stat sârbo-croat unit.

Cea dintâi preocupare a Rusiei în regiunea Balcanilor rămânea problema strâmtorii şi Constantinopolului şi soluţionarea Chestiunii Răsăritene. Această chestiune avea să fie rezolvată de primul război mondial.

 

 

Rusia – moştenitoare a Bizanţului

Politica externă rusă în Orientul Apropiat în secolul XIX şi începutul secolului XX se baza pe o singură idee principală: unirea lumii ortodoxe sub egida Rusiei. Această concepţie politică neo-bizantină era înrădăcinată în vechile idei potrivit cărora Moscova era considerată cea de-a Treia Romă. Ea devenise o ideologie politică în cea de-a doua jumătate a secolului XVII, când a apărut chestiunea expansiunii Rusiei către Marea Neagră şi Strâmtoarea Bosfor. După campania din Azov a lui Petru cel Mare (1672-1725, ţar între anii 1682-1725) şi mai ales după războaiele victorioase ale Ecaterinei a II-a (1729-1796, împărăteasă a Rusiei între anii 1762-1796) în cea de-a doua jumătate a secolului XVIII, înaintarea ulterioară către Balcani şi Orientul Apropiat devenea prioritatea numărul 1 pentru Rusia când venea vorba de Chestiunea Răsăriteană.

Conceptul celei de-a Treia Rome a fost dezvoltat de monahul Filoteu de la Mânăstirea Eleazar din Pskov în secolul al XVI-lea. El afirma că după căderea celei de-a Doua Rome, Constantinopolul, Rusia rămânea singura împărăţie ortodoxă în lume. La început, această ideologie nu avea conotaţii politice, dar a devenit un teren fertil pentru dezvoltatea scopurilor politice şi militare. Pentru Rusia, ea însemna restaurarea Imperiului Bizantin, care domnise asupra întregii lumi ortodoxe. Acum Rusia vroia imperiul ei şi capitala lui să fie centrul acestei lumi. Încoronarea ţarului Ivan al IV-lea, cel Groaznic (1530-1584, ţar între anii 1547-1584), care a fost recunoscut de patriarhii răsăriteni în 1560, şi întemeierea Patriarhiei Moscovei în 1589 veneau să confirme Rusia ca moştenitoare a Bizanţului. Această variantă a ideii de translatio imperii[24] era baza unui curent puternic în filozofia rusă a istoriei până la mijlocul secolului XX[25].

 

Ivan cel Groaznic stă în faţa Catedralei Sfântul Vasilie, ridicată pentru a comemora biruinţa sa asupra hanatului Kazan

 

Dezvoltarea ulterioară a acestor vederi a fost susţinută de vizitele regulate ale clerului ortodox răsăritean în Rusia pentru ajutor material în secolul XVI şi mai ales în secolul XVII. Rusia era considerată de ortodocşii din Imperiul Otoman drept viitorul lor eliberator de jugul turc. Unii clerici răsăriteni de rang înalt, de exemplu, binecunoscutul patriarh al Ierusalimului, Dositei, ajuta de bunăvoie guvernul rus şi îi trimitea informaţii politice şi militare[26].

Năzuinţa ortodocşilor de eliberare cu ajutorul Rusiei a existat la început doar în profeţii şi cântece populare. Ei au început să realizeze [aceasta] în secolul XVIII când Rusia a întreprins campanii militare în Marea Mediterană. Drept urmare a războaielor încununate de succes din cea de-a doua jumătate a secolului XVIII, Rusia a dobândit mari teritorii pe coasta Mării Negre. În termenii Tratatului de la Kuciuk Kainarji din 1774, ea dobândea mai multă influenţă asupra Imperiului Otoman. Prima încercare de restaurare a Imperiului Bizantin a fost aşa-numitul ,,proiect grec” al Ecaterinei a II-a. În acesta, Peninsula Balcanică urma să fie împărţită între Rusia şi Austria în sfere de influenţă şi urma să fie creată o împărăţie grecească independentă[27].

 

Ecaterina a II-a a Rusiei

 

Timp îndelungat, politica rusă din Orientul Apropiat a fost deosebit de preocupată de Biserica Ortodoxă. Susţinerea Ortodoxiei în acea regiune a devenit strigătul de luptă al Rusiei până la începutul secolului XX. Susţinerea clerului grec şi slav de către Rusia şi credinţa comună cu populaţia ortodoxă multinaţională a Imperiului Otoman a fost o armă ideologică puternică aflată la dispoziţia Rusiei, care i-a dat un mare avantaj în faţa celorlalte puteri. Iată de ce politica rusă în estul Mării Mediterane până în 1917 a fost într-o mare măsură religioasă în natură şi insuflată de chestiuni bisericeşti. S-ar putea spune că formula lui Uvarov[28] ,,Ortodoxie, autocraţie şi naţionalitate”, care a fost proclamată doctrina oficială a Imperiului Rus începând din 1832 – cu anumite modicări mai specifice în anii ‘1860 şi ‘1870 –, a fost aplicată în întregime şi în politica externă rusă, doar că, în loc de naţionalitate, a fost folosită noţiunea unei uniuni pan-ortodoxe a naţiunilor.

Succesul acestui concept politic se baza pe organizarea populaţiei nemusulmane din Imperiul Otoman. Cucerirea otomană a creat aşa-zisul sistem millet, organizarea comunităţilor creştine şi evreieşti de-a lungul liniilor religioase. Fiecare millet avea dreptul la autoguvernare şi un soi de autonomie[29]. Millet-ul ortodox era numit ,,romeu”[30] (Rum milleti) şi era subordonat Patriarhiei Constantinopolului; la început relaţiile din millet erau destul de armonioase, deşi în el se aflau greci, bulgari, valahi, sârbi, arabi, albanezi etc. Centralizarea administraţiei bisericeşti era spre beneficiul otomanilor şi coincidea cu interesele grecilor. Drept urmare a acestei stări de lucruri, populaţiile slave şi arabe au fost elenizate. Patriarhul a devenit etnarh, sau millet başi, ‘conducătorul naţiunii’, şi a concentrat în mâna sa atât puterea bisericească, cât şi cea civilă.

Comunitatea ortodoxă trăia potrivit legii bizantine şi patriarhul era răspunzător pentru supunerea poporului său. Astfel, Patriarhia Ecumenică a devenit un soi de ,,stat în stat”[31] semi-autonom. Odată cu deşteptarea conştiinţei naţionale şi mişcările de eliberare ale popoarelor din Balcani, conceptele de naţiune şi religie au ajuns să fie sinonime. În consecinţă, chestiunile politice nu erau separate de cele religioase, iar Biserica a fost punctul de întâlnire şi unealta luptei politice, clerul luând parte activă la ea. Iată de ce era în interesul Rusiei să sprijine credinţa şi clerul ortodox şi să creeze o bază pentru o viitoare uniune a naţiunilor europene răsăritene sub controlul său.

La sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX, politica externă rusă ca expresie a acestei concepţii politice a fost contracarată de celelalte puteri europene, adică Marea Britanie, Franţa şi Austria, care aveau propriile interese economice şi politice în estul Mării Mediterane. Rusia a încercat să ajungă la o înţelegere cu Austria asupra ,,chestiunii greceşti”, elaborându-se un plan despre cum va fi împărţită Turcia europeană. La începutul secolului XIX, opoziţia puterilor europene a căpătat un contur clar; ele au înţeles că trebuie să preîntâmpine dominaţia Rusiei în strâmtoare şi Balcani. Pentru a-şi asigura o influenţă în Balcani, europenii au exploatat curentele naţionale din regiune oferind sprijin material şi militar şi hrănind agitaţia politică şi religioasă.

Tot în această perioadă, Rusia a făcut o greşeală gravă în politica sa privind Orientul Apropiat: ţarul Alexandru I (1777-1825, ţar între anii 1801-1825), fidel ideilor Sfintei Alianţe, nu a susţinut revolta greacă şi astfel i-a făcut pe greci să nu mai privească cu simpatie către Rusia chiar dacă organizaţia revoluţionară greacă Fliliki Etaireia şi-a avut obârşia în Rusia şi a primit sprijin financiar de la grecii care trăiau acolo. Spre deosebire de ruşi, Marea Britanie a acordat multă atenţie agitaţiei greceşti şi i-a susţinut pe insurgenţi. Drept urmare, tânărul stat grec, în ciuda simpatiilor rusofile mari ale populaţiei, chiar de la începutul existenţei sale s-a orientat către puterile apusene şi guvernul său şi-a asumat o atitudine pro-franceză şi mai târziu pro-britanică[32].

 

Sfânta Alianţă este numele dat tratatului semnat pe 26 septembrie 1815, în Paris, de monarhii Austriei, Prusiei şi Rusiei. Iniţiatorul ei a fost ţarul Alexandru I. În 1815, după căderea lui Napoleon, Alexandru era la apogeul puterii sale. El a căzut sub influenţa unei pietiste, baroneasa Julie von Krudener, soţia unuia din diplomaţii săi, şi alianţa a fost rezultatul unor întruniri de rugăciune nocturne. Alianţa chema cele trei puteri să se înţeleagă una cu alta şi cu popoarele lor pe baza Evangheliei astfel încât să poată apărea o uniune frăţească a conducătorilor şi popoarelor care va scăpa pentru totdeauna pământul de năpasta războiului.

Creată de trei monarhi – unul romano-catolic (Austria), unul luteran (Prusia) şi unul ortodox (Rusia) – Sfânta Alianţă a fost un act de ecumenism utopic, în care schemele politice şi visurile ecleziastice erau amestecate ameninţător. A fost o încercare de a reactualiza unitatea creştinătăţii, creându-se o singură naţiune creştină, cu branşe naţionale, iar adevăratul suveran al întregului popor creştin era Iisus Hristos Însuşi. Împărăţia lui Dumnezeu era înfăptuită deja, şi Dumnezeu conducea prin Unsul Său.

 

Războiul din Crimeea din 1853-1856 a fost un eveniment crucial în istoria Chestiunii Răsăritene. Înfrângerea de la Sevastopol a semnalat într-o mare măsură prăbuşirea ambiţiilor Rusiei în Orientul Apropiat. După pierderea flotei sale în Marea Neagră în 1856, Rusia a pierdut şi o mare parte din autoritatea sa printre creştinii din Imperiul Otoman. În timpul deceniilor ulterioare războiului din Crimeea, Rusia s-a străduit să-şi refacă poziţia, dar nu a mai reuşit.

 

 

Grecia – o altă moştenitoare a Bizanţului

Începând de la mijlocul secolului XIX, aspiraţiile imperiale ruse au ajuns în conflict cu Megali idea greacă, altă expresie a aspiraţiilor imperiale de origine bizantină, care ţintea să reunească toate ţinuturile greceşti istorice într-un singur stat cu capitala la Constantinopol. Ideea greacă îşi avea obârşia în secolul XIII când Bizanţul, devastat de cruciade şi selgiucizi[33], realizase necesitatea de a uni toate teritoriile sale sub un împărat bizantin grec. Bizanţul ajunsese tot mai mult să fie identificat cu elenismul, şi imperiul îşi pierduse semnificaţia sa universală. Termenii ‘grec’ şi ‘ortodox’ ajunseseră sinonimi şi sarcina Imperiului Bizantin acum nu era de a dobândi noi teritorii, ci de a-şi recupera ţinuturile istorice. Această ideologie a predominat în minţile grecilor din toată perioada otomană.

Ideea naţionalistă greacă se dezvoltase şi se întărise ca rezultat al înfrângerii Imperiului Otoman în războiul ruso-turc, şi îndeosebi după crearea unui stat grec independent în 1830. Mijlocul secolului XIX cunoscuse creşterea conştiinţei de sine a naţiunilor balcanice, care s-a transformat foarte curând într-un naţionalism agresiv. Imperiul Otoman şi Balcanii furnizează un exemplu despre cum o ideologie veche – una bazată pe religie – poate fi înlocuită cu una nouă, naţionalistă. În acelaşi timp, credinţa ortodoxă a fost cea care a devenit stindardul luptei naţionaliste, şi acest fapt a condus la idealuri naţionaliste care le-au înlocuit pe cele bisericeşti[34].

 

Harta Greciei Mari, aşa cum a fost propusă la Conferinţa de Pace de la Paris din 1915 de Elefterie Venizelos, principalul susţinător al Megali idea din acea vreme

 

Totodată, intelectualii din Atena erau ocupaţi cu dezvoltarea temeiurilor ideologice ale ideii greceşti: Grecia era văzută ca leagănul culturii europene şi al civilizaţiei bizantine; naţiunile creştine de pretutindeni au primit credinţa lor de la greci. A redobândi dominaţia greacă în estul Mării Mediterane şi regiunea balcanică era considerată o victorie a dreptăţii istorice şi a culturii asupra barbarismului[35]. Filoelenii britanici, atât admiratorii romantici ai Greciei antice cât şi politicienii realişti, care au subordonat treptat Grecia influenţei politice britanice, au jucat un rol însemnat în consolidarea acestei ideologii. În cea de-a doua jumătate a secolului XIX, liderii politici greci, asiguraţi de implementarea ideii greceşti cu ajutorul puterilor apusene, considerau ideologia imperială rusă o ameninţare imediată pentru elenism. Ei numeau această ideologie ,,pan-slavism”.

 

 

De la pan-slavism la naţionalism imperial

Până la mijlocul secolului XIX, mişcarea slavofilă din Rusia era una teoretică, avându-şi originea în romanticismul german. În vremea ţarului Nicolai I (1796-1855, ţar între anii 1825-1855), nu i s-a dat nici o atenţie, deoarece orice propunere de a elibera naţiunile balcanice ar fi fost văzută ca o uzurpare a suveranităţii Imperiilor Austro-Ungar şi Otoman. După înfrângerea Rusiei în războiul din Crimeea, noul ţar, Alexandru al II-lea (1818-1881, ţar între anii 1855-1881) a adoptat slavofilismul ca ideologie oficială a politicii externe ruse.

Astfel, începând din 1856, slavofilismul teoretic a fost înlocuit cu pan-slavismul practic, care a adoptat baza filozofică a celui dintâi. Simpatiile faţă de slavii din sud şi bunăvoinţa societăţii ruse de a-i ajuta au fost utilizate de oficialii ruşi. Se spera că naţiunile care împărtăşeau aceeaşi credinţă şi origine slavă cu Rusia vor sprijini orice activitate rusă viitoare. În 1858, a fost înfiinţat la Moscova primul comitet filantropic slav; comitete similare au fost organizate în alte oraşe[36]. Pan-slavismul a ajuns la apogeul său în anii ‘1870, în ajunul războiului ruso-turc, dar eşecul lui Ignatiev de a crea o ,,Bulgarie Mare”, care avea să devină un stat slav de sud puternic sub control rus, a avut drept consecinţă dezamăgirea societăţii ruse în ce priveşte ideile slave. După 1880 ar fi incorect să mai vorbim despre pan-slavism ca ideologie politică externă rusă.

 

Asasinarea ţarului Alexandru al II-lea

 

După războiul ruso-turc şi mai ales după asasinarea lui Alexandru al II-lea în 1881, ideologia pan-slavă a fost înlocuită cu una naţionalistă[37]. Politica pacifistă, de neamestec a anilor ‘1880-‘1890 a fost cauzată în parte de imposibilitatea unor acţiuni prompte în privinţa Chestiunii Răsăritene. Între anii 1878-1898, Rusia a aşteptat şi a pregătit o politică mai activă, atât diplomatic, cât şi ideologic, pe care dorea să o implementeze în viitor. În acest răstimp, diplomaţii ruşi încercau să schimbe unele curente negative din Răsăritul ortodox, în principal în ce priveşte schisma bulgară. În 1882 a fost creată Societatea Ortodoxă Imperială din Palestina, care promova cercetarea istoriei creştinismului răsăritean, îi susţinea activ pe ortodocşii arabi din Palestina şi Siria prin întemeierea de şcoli şi organiza pelerinaje ale ruşilor în Ţara Sfântă[38].

În anii ‘1880-‘1890, ideea unei moşteniri bizantine a fost preluată de elementele conservatoare din societatea rusă şi ideea Moscovei ca cea de-a Treia Romă s-a dezvoltat într-o direcţie nouă. Acum, accentul a fost pus nu pe misiunea Rusiei de a elibera popoarele din Imperiul Otoman, ci pe ideea translatio imperii. Şcoala Rusă de Studii Bizantine, care a înflorit la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, a contribuit considerabil la întărirea şi dezvoltarea ideologiei neo-bizantine. Desigur, aceşti bizantinişti aveau vederi politice diferite şi nu influenţau ordinea de stat. Dar mulţi dintre ei erau monarhişti convinşi şi vedeau modelul bizantin ca unul posibil pentru Imperiul Rus.

Istoricii bisericeşti îndeosebi au jucat un rol activ în viaţa ecleziastică şi politică a Rusiei în acea vreme. I.E. Troiţki, profesor la Academia Teologică din Sankt Petersburg timp de mai mult de 20 ani, era cel mai apropiat sfetnic al procuratorului şef[39] al Sfântului Sinod în chestiuni ecleziastice răsăritene[40]. Activităţile Institutului Arheologic Rus din Constantinopol (fondat în 1894) au fost foarte importante pentru stabilirea autorităţii Rusiei în Răsăritul ortodox. Cu toate că institutul nu avea ţeluri politice, politica nu era străină de directorul ei, Feodor Uspenski (1845-1928), care lua parte activă la toate chestiunile ecleziastice ale ambasadei ruse.

Ideologii post-1878 s-au inspirat din evoluţiile deceniilor anterioare. Înainte de războiul din Crimeea, poetul şi diplomatul Feodor Tiutcev (1803-1873) scria despre locul Rusiei în istoria lumii. El sublinia că Rusia era mai degrabă un stat ortodox decât slav, şi că Imperiul Bizantin şi-a găsit împlinirea în Rusia, care rămânea legată de moştenirea lui Constantin. Doar ca împărat al Răsăritului va fi ţarul rus un împărat rus[41].

Dintre precursorii direcţi ai evoluţiilor ideologice ai anilor ‘1880-‘1890 cel mai însemnat este Nicolai Danilevski (1822-1885). Cartea sa, Rusia şi Europa: o cercetare a relaţiilor culturale şi politice ale slavilor cu lumea germano-latină, publicată în 1868, va servi, câteva decenii mai târziu, ca bază ideologică pentru ideile de la sfârşitul secolului XIX. Teza lui Danilevski (foto), care tratează tipurile istorico-culturale, îl separă de alţi pan-slavişti din vremea sa. El nu a susţinut superioritatea lumii slave faţă de alte grupuri, ci doar a încercat să explice poziţia ei în istorie. Teza sa principală – necesitatea contracarării influenţei Europei pentru a asigura identitatea rusă – coincidea cu politica ţarului Alexandru al III-lea (1845-1894, ţar între anii 1881-1894). Pentru Danilevski, soluţia Chestiunii Răsăritene era crearea unei federaţii pan-slave sub egida Rusiei având drept capitală Constantinopolul.

În ajunul războiului ruso-turc, alt glas vorbea despre Chestiunea Răsăriteană, marele scriitor Feodor Dostoievski (1821-1881). El scria că, mai devreme sau mai târziu, Constantinopolul ar trebui să devină rus. ,,Deci în numele cărui drept moral putea Rusia să vrea Constantinopolul ? ... În calitate de conducător al Ortodoxiei, în calitate de patron şi protector al ei – rol care-i fusese atribuit din vremea lui Ivan al III-lea, care a pus vulturul bicefal al Constantinopolului deasupra vechii steme a Rusiei. A devenit posibil să joace acest rol numai după Petru cel Mare, când Rusia era îndeajuns de puternică pentru a-şi împlini sarcina. ... Relaţiile politice ale Rusiei cu alte naţiuni vor fi limpezi: ea ar trebui să fie mama lor, dar nu stăpânul lor. Acesta va fi ultimul cuvânt al adevărului lui Hristos”[42].

În visurile mesianice ale lui Dostoievski, noi nu putem găsi nici o tăgăduire a rolului lui Petru I, care era caracteristică vechilor slavofili, nici o construcţie a ,,unităţii pan-slave”, ci un program mai larg definit, care ca un întreg coincide cu ideile anilor ‘1880-‘1890.

În anii ‘1880, alt filozof şi scriitor rus, Constantin Leontiev (1831-1891), era de asemenea activ[43]. El poate fi considerat cel mai original intelectual rus al timpului său. Leontiev era diplomat de profesie; în anii ‘1860-‘1870, el a fost consul în Creta, Adrianopol, Tulcea, Ioanina şi Thessaloniki. Şederea sa îndelungată în Răsăritul ortodox i-a determinat caracterul ca scriitor şi politician. El a înţeles dificultatea implementării unei soluţii paşnice pentru controversele naţionale din Balcani. În timpul şederii sale în Ioanina, Leontiev a ajuns la concluzia că un consul rus în fiecare oraş turcesc ar putea însemna pentru Rusia o influenţă mult mai mare decât cea britanică, austriacă sau franceză. Două condiţii erau necesare ca acest lucru să funcţioneze: relaţiile bune cu autorităţile otomane şi abilitatea de a-i mulţumi pe creştini.

Leontiev însuşi a arătat aceste abilităţi în relaţiile sale cu mitropolitul grec al Ioaninei, Sofronie, care îi socotea pe slavi mai periculoşi pentru elenism decât turcii. Leontiev a fost unul dintre primii europeni care au remarcat indiferenţa religioasă a naţiunilor balcanice; Ortodoxia era în primul rând un vehicul pentru realizarea ambiţiilor lor naţionale. Frumuseţea estetică a anumitor faţete ale vieţii în Imperiul Otoman laolaltă cu talentul său ca scriitor şi gândirea sa profundă istorico-filozofică au atras atenţia publicului cititor rus câteva decenii.

În vara anului 1871, pe când se afla la Thessaloniki, Leontiev (foto) s-a îmbolnăvit de holeră şi a fost la un pas de moarte. Deşi nu prea credincios, ducând o viaţă mai degrabă libertină, asemenea multor altor intelectuali ruşi din vremea sa, el s-a rugat Maicii Domnului să-l ajute, făgăduindu-i că dacă va scăpa cu viaţă din această încercare se va călugări. El a fost tămăduit în chip minunat şi a plecat către Muntele Athos pentru a îmbrăca acolo haina monahală. Părinţii athoniţi nu-l vor primi, socotind că nu va face faţă asprimii vieţii monahiceşti, dar îi vor da o seamă de sfaturi duhovniceşti pentru a porni pe calea unei vieţuiri cu adevărat creştineşti. Abia spre sfârşitul vieţii va reuşi să îmbrace haina monahală, sub îndrumarea Stareţului Ambrozie de la Optina[44].

După 1871, el şi-a petrecut următorii câţiva ani în Constantinopol în contact strâns cu clerul de la Şcoala Teologică din Insula Halki. Aici s-au format vederile lui Leontiev, care reflectau decizia sa de a susţine partea greacă în confruntarea etnică: el credea că ce era mai bun din cultura rusă îşi avea rădăcinile în moştenirea ortodoxă şi autocratică a Bizanţului, şi nu în moştenirea slavă pe care Rusia o împărtăşea cu europenii răsăriteni; credea că naţiunile din Balcani erau hotărâte să imite Apusul burghez şi spera că despotismul şi obscurantismul ar putea salva Rusia de adoptarea liberalismului şi constituţionalismului apusean, şi ar putea da Rusiei şi creştinilor ortodocşi din Balcani şansa de a se uni pe baza tradiţiilor lor comune, izvorâte din moştenirea bizantină[45].

După războiul ruso-turc, Leontiev, împreună cu prietenul său, Boris Filipov, a dezvoltat ideea bizantinismului ca singura bază posibilă pentru viitorul naţiunilor est-europene. Pentru el, bizantinismul era în acelaşi timp ,,Ortodoxia noastră rusă, autocraţia noastră rusă, sfinţită prin Ortodoxie, şi multe reflectări ale Ortodoxiei şi sistemului nostru politic ortodox în literatură, poezie, arhitectură şi altele”[46].

 

 

O nouă eră: monarhismul naţionalist

În anii ‘1880-‘1890, istoria conştiinţei socio-politice ruse a intrat într-o nouă eră. Pan-slaviştilor le-au luat locul în cele din urmă monarhiştii orientaţi către naţionalism. Unul dintre principalii politicieni şi ideologi din timpul domniei ţarului Alexandru al III-lea (1845-1894, ţar între anii 1881-1894) a fost Mihail Katkov (1818-1887). După reformele din 1861, el a început să se opună extremismului de stânga. În timpul revoltei poloneze din 1863-1864, el s-a împotrivit făţiş revoluţionarilor şi a scris articole patriotice pentru cotidianul Moskovskie Vedomosti. În martie-aprilie 1881, după asasinarea ţarului Alexandru al II-lea, Mihail Katkov şi Constantin Pobedonosţev[47] au condus opoziţia anti-liberală. În opinia lui Katkov, Rusia putea fi salvată doar prin întărirea absolutismului fiindcă nu existau modele de monarhie constituţională care să fie potrivite pentru Rusia[48].

Leontiev lua ideea monarhistă în mod romantic, iar Katkov în chip realist, astfel că în articolele lui Katkov găsim o reflecţie consistentă a puterii statului. El compara Rusia – unde încrederea şi dragostea ţarului, un monarh numit de Dumnezeu, motivau acţiunile poporului – cu Apusul. În Rusia, fiecare cetăţean trebuia să slujească ţarului care-i unea pe toţi; fiecare slujbă era o slujbă adusă monarhului şi, prin extensie, statului. O astfel de ideologie conducea la formarea ţaratului Moscovei ca ideal. Simpatiile politice ale lui Katkov (foto) faţă de perioada pro-Petru cel Mare erau reflectate încă mai limpede în vederile sale asupra chestiunilor de politică bisericească. Katkov – care nu separa Biserica, credinţa şi politica – a reînviat ideea celei de-a Treia Rome la un nou nivel şi a aplicat-o în realitatea politică a timpului său.

Ţarul rus era numit capul nu numai al poporului său, ci şi al Bisericii sale. Consecinţele politice practice ale unei asemenea convingeri erau evidente. Demnitatea Rusiei, spunea Katkov, cerea completa sa independenţă şi absenţa oricăror alianţe. Aici, pentru prima oară în istoria rusă a secolului XIX, întâlnim o declaraţie a principiului pur naţional în politica externă: Rusia nu avea prieteni, ea trebuia să se bazeze doar pe ea însăşi. Şi el sublinia în mod special că prima sarcină a politicii externe ruse era cucerirea Strâmtorii Bosfor.

Alt teoretician al monarhismului absolut de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX a fost Lev Tihomirov (1852-1923). El şi-a început lucrarea ca publicist în anii ‘1880 şi a dezvoltat o teorie cuprinzătoare a monarhiei ruse cu monarhismul bizantin ca înaintemergător direct al ei. La sfârşitul anilor ‘1870, Tihomirov, care mai înainte fusese revoluţionar, a adoptat vederi conservatoare extreme; el a devenit un colaborator regulat al cotidianului Moskovskie Vedomosti şi a scris articole şi cărţi despre monarhism. Guvernul utiliza scrierile sale pentru a-şi susţine ideologia în anii ‘1880-‘1890. Cartea sa, Sistemul politic al monarhiei, a fost publicată pentru prima oară în 1905, cu toate că el formulase ideile pentru această carte în decursul ultimelor două decenii ale secolului XIX[49].

Studiind literatura despre bizantinologie, Tihomirov a emis propria teorie privind motivul căderii Bizanţului. El scria: ,,Doar într-o foarte mică măsură sistemul politic bizantin era clădit pe ideea că împăratul este un slujitor al lui Dumnezeu. Această idee a consfinţit doar puterea absolută, care şi-a păstrat însă sensul său roman străvechi fără a fi modificat de ideile creştine”[50].

Defectele sistemului statal roman care nu permiteau să fie creată o nouă organizare socială, însemna că Bizanţul era incapabil să asimileze popoare străine şi că împăratul nu devenea o putere supremă reală. ,,Adevăratul tip de putere supremă monarhică care determina viaţa politică aşeza administrarea statului pe o naţiune activă şi bine organizată. Acest tip de sistem politic a fost dezvoltat mai târziu de Moscova, bazat pe Bizanţ, când a adoptat sistemul guvernamental monarhic ca bază a statului, şi a găsit noua putere naţionalistă pentru organizarea sa socială”, scrie Tihomirov.

În opinia lui, Rusia era statul cel mai adecvat pentru a înfiinţa o putere supremă monarhică ideală. Imperiul Rus, sublinia el, era întemeiat pe idealul etic naţional, care, timp de câteva secole călăuzise poporul rus în rolul său remarcabil în lumea creştină. Domnia ţarului Alexandru al III-lea era, desigur, o împlinire a idealurilor monarhice pentru Tihomirov (foto).

Aici vedem nu numai o continuare a ideii celei de-a Treia Rome; Tihomirov era un adept al lui Leontiev şi, în opinia sa, Leontiev privea Rusia nu numai ca pe o moştenitoare şi restauratoare a Bizanţului, ci ca un stat în care ideile bizantine serveau pentru a dezvolta propriul tip de imperiu.

Deci, în timp ce liberalii îi socoteau pe Danilevski şi Leontiev ca reprezentanţi ai sfârşitului şi declinului mişcării slavofile, după Tihomirov scrierile lor erau etapa următoare a dezvoltării conştiinţei naţionale ruse.

Cursul politic care ţintea către păstrarea status-quo-ului în Balcani a paralizat dezvoltarea ideilor mesianice în Rusia. Impulsurile pentru a ieşi din această stare stagnantă au fost înfrângerea suferită în războiul cu Japonia din 1904-1905 şi Revoluţia din 1905-1907. Proclamarea libertăţii presei şi discursului, numirea contelui Alexandru Izvolski ca ministru al afacerilor externe – aceste evenimente au ajutat la renaşterea ideii expansiunii ruse către fostele sale ,,ţinuturi strămoşeşti istorice”, Constantinopol. Un nou val al dezvoltării neo-bizantinismului a venit după discursul lui Izvolski în Dumă din 4 aprilie 1908, în care el a folosit pentru prima oară expresia ,,politică naţională”. Eşecul lui Izvolski în chestiunea Bosniei şi Herţegovinei a domolit pentru o vreme dezvoltarea spiritului războinic.

 

Contele Alexandru Izvolski (1856-1919). Într-unul din articolele secrete ale reînnoitei alianţe a celor trei împăraţi din 1881 [despre care am scris în episodul III], Austro-Ungaria afirma dreptul de a anexa Bosnia şi Herţegovina în orice moment îl va considera oportun, şi aserţiunea a fost repetată intermitent în acordurile austro-ruse. Aceasta nu a fost contestată de Rusia, dar Sankt-Petersburgul şi-a păstrat dreptul de a pune condiţii. Cu sprijinul ţarului Nicolai al II-lea, contele Izvolski a propus ca anexarea Bosniei şi Herţegovinei să fie dată în schimbul sprijinului austriac pentru accesul îmbunătăţit al ruşilor la Strâmtorile Bosfor şi Dardanele. În acest scop, pe 16 septembrie 1908, contele Izvolski s-a întâlnit cu ministrul austriac al afacerilor externe, baronul Alois Lexa von Aehrenthal, la Castelul Buchlov din Moravia, şi acolo au căzut de acord.

Anunţul lui Aehrenthal de anexare a Bosniei şi Herţegovinei, emis pe 5 octombrie 1908, a provocat o criză europeană majoră. Izvolski a negat că a ajuns la o înţelegere cu Aehrenthal; de asemenea, el a negat că ar fi avut vreo cunoştinţă de intenţiile lui şi a încercat fără succes să negocieze statutul Bosniei şi Herţegovinei. Impasul diplomatic a fost soluţionat doar după ce germanii i-au silit pe ruşi să recunoască anexarea, altfel Austria va declara război Serbiei şi documentele care dovedeau complicitatea lui Izvolski aveau să fie date publicităţii.

Istoricii au socotit, de obicei, că cea mai mare parte a vinei pentru criza anexării Bosniei şi Herţegovinei îi aparţine ministrului austriac de externe Aehrenthal. Însă, în studiul său privind cauzele primului război mondial, din 2012, Christopher Clark a avansat ideea că greşelile diplomatice ale contelui Izvolski au contribuit considerabil la această turnură a evenimentelor. Diplomatul rus a făcut două erori de judecată grave: în primul rând, că Londra va sprijini cererea sa de deschidere a strâmtorilor otomane pentru vasele ruse, şi în al doilea rând, a subestimat în mod grosolan impactul anexării asupra opiniei naţionaliste ruse.

 

În aprilie 1909, P.B. Mansurov, un diplomat şi o autoritate în politica dusă de Rusia în Orientul Apropiat, a publicat un articol în care schiţa ideologia bizantinismului imperial şi politica rusă în estul Mării Mediterane în primele decenii ale secolului XX. Societatea rusă – scria Mansurov – nu vroia să se împace cu înfrângerea diplomatică şi umilirea patriei mamă. În opinia sa, prima sarcină a Rusiei în acel moment era de a apăra Balcanii şi Asia Mică de agresiunea germană. Mansurov acorda o atenţie specială direcţiei tradiţionale pe care o luase politica rusă, adică, unirea cu toate naţiunile ortodoxe din Balcani. Îndreptarea atenţiei asupra naţiunilor slave a fost o greşeală deoarece a îndepărtat simpatia României ortodoxe faţă de Rusia. De asemenea, Mansurov susţinea ideea întâietăţii naţiunii greceşti printre naţiunile ortodoxe. El scria: ,,Vine curând vremea când eforturile separate ale Bisericilor nu vor fi adecvate pentru a sluji adevărului Ortodoxiei”. În opinia sa, necesitatea unui Sinod Ecumenic era evidentă[51].

 

 

Filoeleniştii ruşi

În gândirea politică rusă de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, pe lângă vederile naţionaliste neo-slavofile dominante, exista de asemenea un curent pur filoelenist. El a fost introdus de A.S. Norov, un romantic şi admirator al creştinismului răsăritean, şi dezvoltat de Tertie Filipov (1825-1899), inspector statal al Rusiei în anii ‘1880-‘1890. Datorită poziţiei sale administrative înalte, Filipov şi-a putut permite să ia o poziţie pro-greacă independentă în chestiunea bisericească greco-bulgară. Chiar dacă guvernarea rusă din anii ‘1870 nu le-a adoptat, el a susţinut deciziile Sinodului din 1872 care proclama schisma bulgară.

Filipov a întreţinut corespondenţă extinsă cu patriarhii greci ai Constantinopolului şi Ierusalimului şi i s-a conferit chiar titlul onorific de protector al Sfântului Mormânt. Mulţi greci ar fi vrut să-l vadă numit procurator şef al Sfântului Sinod rus; în 1892, când au apărut nişte zvonuri că Pobedonosţev părăsea acest post, Nea Imera, un cotidian grec tipărit la Trieste, publica un articol în care pleda în favoarea alegerii lui Filipov.

Diferenţele dintre poziţia lui Filipov şi cea a Sfântului Sinod rus în anii ‘1880-‘1890 pot fi regăsite în discuţia privind prăznuirea aniversării renumitului patriarh bizantin Fotie, care a fost proclamat sfânt în 1848 de Patriarhul Antim al VI-lea al Constantinopolului. În timpul războiului din Crimeea, patriarhul Antim al VI-lea emisese declaraţii anti-ruse, iar în 1872 proclamase schisma bulgară; drept urmare, patriarhul Fotie nu a fost inclus în calendarul bisericesc rus. Filipov i-a mustrat pe compatrioţii săi pentru aceasta, afirmând că Biserica Rusă ar trebui să-şi amintească că este doar o fiică a măreţei sale mame, Biserica Ecumenică a Constantinopolului[52]. Conducătorii bisericeşti au replicat însă că se face o nedreptate Bisericii Ruse prin astfel de afirmaţii, deoarece Biserica Rusă nu primise un mesaj oficial cu privire la canonizarea Sfântului Fotie, nici o invitaţie la prăznuirea aniversară din Insula Halki.

De asemenea, ideile lui Filipov (foto) au întâmpinat o opoziţie puternică din partea ideologilor Sfântului Sinod, luând naştere o dezbatere aprinsă privind titlul de ‘ecumenic’ acordat patriarhului Constantinopolului şi întâietatea în rândul Bisericilor Ortodoxe. Însuşi Constantin Pobedonosţev s-a implicat în dispută. Poziţia sa nu a fost împărtăşită de ministrul rus al afacerilor externe, care a găsit utilă activitatea lui Filipov pentru atenuarea tensiunii dintre cele două Biserici. Potrivit consulatului din Constantinopol, datorită poziţiei sale pacifiste, patriarhia nu a întrerupt relaţiile cu Sfântul Sinod rus din cauza schismei bulgare.

Sentimentul filoelen în opinia publică rusă a fost reînviat de I.I. Sokolov, profesor la Academia Teologică din Sankt Petersburg. bizantinolog şi istoric bisericesc. El credea într-o renaştere a unei monarhii ortodoxe ideale după modelul Bizanţului, pe care a articulat-o în cuvântul ţinut la Academia Teologică din Sankt Petersburg pe 1 noiembrie 1903[53]. Bizanţul, un stat ideal în opinia sa, ,,întruchipa ideea dependenţei reciproce dintre Biserică şi stat. În mod legal, Biserica şi statul în Bizanţ erau independente, dar în realitate ele alcătuiau un trup şi erau interrelate”.

Sokolov a ajuns la concluzia că Bizanţul a fost ,,primul care a elaborat sistemul unui stat orientat către Biserică şi, potrivit cu aceasta, a stabilit principiile vieţii publice şi private şi a creat idealuri culturale şi istorice care, în împlinirea lor practică, ar putea da umanităţii fericirea veşnică”. Acest ideal l-a inspirat în activităţile sale ca istoric, profesor şi, în primul rând, ca politician şi scriitor bisericesc.

Sokolov a fost redactor şef al jurnalului Tserkovnyj Vestnik şi timp de 15 ani a publicat regulat note şi articole despre evenimentele curente din viaţa bisericească în Răsăritul ortodox. În paginile jurnalului, el exprima adeseori idei care nu coincideau cu linia oficială a Sfântului Sinod. Începând din 1906, când A.A. Dmitrievski a fost numit secretar al Societăţii Imperiale din Palestina, Sokolov a scris considerabil pentru periodicul său Soobshchenija imperatorskogo Pravoslavnogo Palestin­skogo Obshchestva, care a părăsit treptat poziţia sa pro-arabă pentru una mai favorabilă faţă de greci. În acest jurnal, Sokolov publica următoarele cuvinte:

,,Nu putem să nu admirăm slava de altădată a Bizanţului ! Oricine cunoaşte profunzimea şi puterea geniului naţional şi politic al Bizanţului, duhul minunat de viaţă, dragoste, lumină pe care-l avea Biserica Bizantină, care a împlinit ideile luminoase şi idealurile universale ale culturii bizantine, a cărei strălucire lumina atât Apusul, cât şi Răsăritul slav ortodox – o astfel de persoană nu poate decât să ajute la susţinerea aspiraţiilor naţional-politice ale grecilor”[54].

În toate problemele controversate privind chestiunea naţională din Balcani sau Palestina, Sokolov era de partea grecilor şi a clerului grec. Astfel, el menţinea poziţia faţă de Răsăritul ortodox grec pe care o avuseseră înainte Norov şi Filipov[55]. Disfuncţia în viaţa bisericească din Răsărit era văzută de Sokolov ca fiind o consecinţă a dinamicii dintre puterile apusene şi guvernul otoman ostil, şi nu urmarea dinamicii interne. În opinia sa, toate aspiraţiile popoarelor balcanice de a crea autonomie bisericească erau necanonice. El simpatiza cu ideea Greciei Mari, adică unirea tuturor ţinuturilor greceşti într-un singur regat, susţinând totodată aspiraţiile ruse în Orientul Apropiat, şi visând la o cruce rusă pe Sfânta Sofia şi la unirea tuturor naţiunilor ortodoxe sub stăpânire rusă.

Sokolov nu ţinea seama de conflictul dintre aspiraţiile imperiale ruse şi cele greceşti, nici de posibilitatea conflictelor greco-slave într-un viitor imperiu aşa-zis ideal al lui Hristos pe pământ. În dorinţa sa de a-şi vedea idealul bizantin împlinit, neglija uneori faptele istorice sau le prezenta într-o lumină falsă.

Aşadar, nu este surprinzător că Sokolov era unul din cei mai fervenţi apărători ai restaurării patriarhiei ruse. Pe 23 octombrie 1917, el a ţinut un discurs public în acest scop. În opinia sa, o combinaţie de principii patriarhale şi sinodale va fi o bază solidă, şi singura bază posibilă pentru viitoarea organizare bisericească. De asemenea, o unire a Bisericilor Ortodoxe era necesară mai mult ca oricând. Mai mult, el afirma: ,,Când are loc separarea Bisericii de stat, poziţia Bisericii va fi similară cu cea a Patriarhiei Constantinopolului. Guvernul acolo nu este creştin, dar noi nu ar trebui să aşteptăm nici o favoare nici de la guvernul nostru”[56].

Aceste cuvinte au fost rostite cu două zile înainte de revoluţie, după care Biserica Rusă s-a aflat în circumstanţe mult mai dificile decât cea a Patriarhiei Ecumenice.

Alt filoelen rus era preotul bisericii Ambasadei ruse din Constantinopol, Iona Vukolov (1899-1913), autor al numeroase articole şi broşuri care susţineau Biserica Greacă în Răsărit. El susţinea ajutorul dezinteresat pentru şcolile, bisericile şi mânăstirile greceşti. Spre deosebire de ambasadorul pro-slav, I.A. Zinoviev, Vukolov era un admirator al clerului grec şi al practicilor Bisericii Greceşti. El idealiza viaţa bisericească greacă şi credea că ar fi util pentru Rusia să adopte experienţa răsăriteană chiar în astfel de lucruri precum scurtarea slujbei dumnezeieşti sau modernizarea limbii liturgice[57].

Jurnalul Sfântului Sinod rus, Tserkovnye Vedomosti, reflecta vederile oficiale ale Bisericii Ortodoxe Ruse cu privire la politica Rusiei în Răsăritul ortodox, care erau echilibrate şi conservatoare. De fapt, Biserica Rusă adoptase o poziţie de neamestec şi păstrare a status-quo-ului. La începutul anilor ‘1900, câteva articole ale lui Sokolov au fost publicate în jurnal, dar mai târziu el a devenit mai apropiat ca linie de aspiraţiile neo-slavofile. Poziţia periodicului era determinată de canonistul S.V. Troiţki, care scria cele mai multe articole despre Răsăritul ortodox în suplimentul la Tserkovnye Vedomosti. Câteva numere din 1903 includeau articole despre politica Bisericii Ruse în Răsărit[58].

Potrivit acestor articole, una din principalele slăbiciuni ale aspiraţiilor religioase ruse în Răsărit era că societatea educată îşi pierduse interesul pentru viaţa monahală; lipsa oamenilor educaţi printre monahii din Muntele Athos conducea la faptul că ei nu erau interesaţi de necesităţile generale ale Ortodoxiei în Răsărit, şi le păsa doar de a-şi întări poziţia proprie acolo. De asemenea, punctul slab al pelerinajului rus către Palestina era că doar oamenii de rând luau parte la el. Aceste articole militau pentru a sprijini Ortodoxia răsăriteană, punând accent aproape exclusiv pe Ortodoxia greacă. Succesul propagandei catolice şi protestante, ajutorul catolic dat scaunelor Constantinopolului şi Ierusalimului, încercările anglicanilor de a stabili relaţii mai apropiate cu ortodocşii, pericolul răspândirii sentimentelor rusofobe printre greci – toate aceste lucruri nu ar fi trebuit să conducă la o condamnare a grecilor de către societatea rusă, ci la susţinerea lor în orice chip posibil.

Între anii 1908-1914, chestiunile bisericeşti ale politicii ruse în Orientul Apropiat, care era considerat deosebit de important de către diplomaţi, erau de interes doar pentru aripa conservatoare a societăţii. Ideologia neo-bizantină a găsit teren fertil mai cu seamă în cercurile monarhice şi orientate către Biserică. Partidele liberale şi de stânga, care luptau pentru secularizarea statului şi societăţii ruse, nu dădeau multă atenţie politicii bisericeşti. Cu toate acestea, idealurile naţionale şi politice ale monarhiştilor şi liberalilor în Orientul Apropiat coincideau în mare parte. Aceasta a devenit în mod particular evident în timpul primului război mondial.

 

 

Un Constantinopol rus

Dezvoltarea ideologiei bizantine imperiale în Rusia a culminat în 1914-1915; se părea că visele politice ale ultimelor două secole şi jumătate vor fi împlinite în cele din urmă. Încă de la începutul războiului, periodicele ruse erau pline de articole care declarau că acest război era marele război pentru eliberarea tuturor popoarelor creştine din Răsărit. Când Turcia a intrat în război în octombrie 1914, în presa rusă s-a făcut simţită o biruinţă reală a romanticismului politic. Pentru politicienii conservatori şi bisericeşti, cucerirea Constantinopolului era împlinirea vechiului vis mesianic al poporului rus, restaurarea împărăţiei ortodoxe. Pentru liberali şi democraţi însemna noi oportunităţi economice pentru Rusia, interacţia cu culturile răsăritene şi apusene.

Constantinopolul şi Palestina erau două centre ecleziastice şi politice pentru Rusia. În 1915, când părea că războiul se va sfârşi favorabil pentru Rusia, în presă apăreau multe articole despre viitorul Constantinopol rus. Constantinopolul era privit ca ,,soluţia casei noastre”; Rusia nu-şi putea permite să fie neutră. Doar cucerirea strâmtorilor putea garanta că graniţele sudice ale Rusiei vor fi în siguranţă. Mai mult, pentru a-şi asigura o legătură pe uscat cu ambele strâmtori, Rusia ar trebui să includă în graniţele sale şi coasta de sud a Mării Negre, afirma unul din articole[59].

 

Constantinopolul la începutul secolului XX
Vedere din Scutari către strâmtoarea Bosfor

 

În atmosfera de freamăt care se răspândea în întreaga societate rusă în prima jumătate a anului 1915 au fost lansate unele idei absolut fantastice. De exemplu, autorul unuia din articole scria că, de vreme ce Rusia era mai mare decât vechiul Bizanţ, ea nu ar trebui să aibă un patriarh, ci mai mulţi: astfel de oraşe precum Moscova, Kiev, Petrograd, Vilna, Kazan, Tiflis şi Irkuţk vor deveni scaune patriarhale. Chestiuni comune tuturor Bisericilor vor fi soluţionate la sinoadele episcopilor ruşi şi răsăriteni, şi episcopii ruşi vor avea locul conducător. Constantinopolul eliberat va deveni leagănul Împărăţiei lui Hristos pe pământ; după apariţia sfintei cruci deasupra Sfintei Sofia dezbinarea lumii creştine va înceta, a spus alt scriitor bisericesc. Nu este surprinzător că, în această atmosferă, erau avansate idei privind strângerea de fonduri pentru crucea de pe Sfânta Sofia, pentru ca totul să fie gata în momentul în care trupele ruse vor intra în oraş.

Visul cuceririi Constantinopolului părea să se fi realizat nu numai pentru aceia care treceau în goană prin isteria naţionalistă de masă, ci chiar pentru însele capetele politicii externe ruse. La începutul anului 1915, în timpul operaţiunii aliaţilor în Dardanele, Marea Britanie şi Franţa aveau nevoie de sprijin suplimentar din partea Rusiei. De aceea, ei au propus Rusiei un plan de a împărţi Turcia în cazul unui sfârşit reuşit al războiului. Potrivit tratatului secret semnat pe 18 martie 1915, Rusiei i se dădea Constantinopolul, strâmtorile şi teritoriile adiacente.

În aceeaşi lună, flota rusă a început să se deplaseze către Bosfor. Cu această ocazie, au fost scrise note oficiale în diferite departamente ale statului, cu privire la guvernarea viitoare a Constantinopolului. Notele pentru Sfântul Sinod au fost scrise de I.I. Sokolov şi arhiepiscopul Antonie Hrapoviţki. Sokolov a creat un text lung cu o prefaţă istorică detaliată privind poziţia Bisericii în Bizanţ. Starea actuală a lucrurilor era estimată de el ca o restaurare a Imperiului Bizantin sub domnia ţarului rus cu care ar trebui legată restaurarea patriarhiei ruse. Patriarhul rus ar trebui să ocupe locul al doilea după patriarhul ecumenic. Constantinopol ar putea fi una din reşedinţele ţarului rus. Arhiepiscopul Antonie Hrapoviţki, care era binecunoscut pentru vederile sale filoelene, a propus ca Constantinopolul eliberat să fie dat grecilor în semn de recunoştinţă pentru convertirea Rusiei de către bizantini în secolul X.

Pe 23 martie 1915, o altă notă a fost scrisă de directorul Institutului Arheologic Rus din Constantinopol, F.I. Uspenski. El a respins ca utopice toate planurile de a uni Patriarhia Ecumenică cu Sinodul rus, cu Muntele Athos sau cu Grecia, şi a cerut ,,o strictă aplicare a rânduielilor canonice bizantine şi a practicii bisericeşti din vremea împăraţilor bizantini”. Uspenski nu a exclus ceea ce el considera cea mai favorabilă opţiune pentru Rusia: ca patriarhul, ca funcţionar guvernamental turc, să se retragă împreună cu guvernul sultanului în Asia Mică centrală, tot ceea ce rămăsese din gloria de altădată a Turciei, şi să se instaleze acolo[60].

Autorii câtorva articole insistau pe includerea unui arhiepiscop rus în Sinodul din Constantinopol, în timp ce alţii credeau că ar putea exista doar relaţii frăţeşti între episcopul rus din oraş şi colegii săi greci. De asemenea, existau propuneri pentru rusificarea totală a oraşului, transformându-l într-unul din oraşele eparhiale ruse cu propriul episcop.

Ne putem face o idee despre ce atitudine ar fi putut avea autorităţile ruse faţă de patriarhul ecumenic din cum s-au purtat ruşii în timpul ocupaţiei Trapezundului în 1916-1917. În pofida numeroaselor avertismente din partea Sfântului Sinod ca atitudinea faţă de mitropolitul şi clerul grec să fie prudentă, militarii ruşi, stăpâniţi de o euforie naţionalistă, au fost departe de a fi delicaţi şi nu au fost bineveniţi.

În vara anului 1915 a fost limpede că operaţiunea Dardanele a aliaţilor ar putea să nu se sfârşească repede, sau cu succes, şi discuţia despre un Constantinopol rus a început să pălească. Ea s-a stins cu totul în 1916 când reprezentantul Dumei, P.N. Milukov, a dezvăluit tratatul secret din martie 1915. Deoarece trupele ruse înaintau către frontul caucazian, cei mai îndrăzneţi dintre gânditorii ruşi vorbeau nu numai de dominaţia în Constantinopol şi strâmtori, ci şi de anexarea la Rusia a întregii Asii Mici: Anatolia, Cilicia, Mesopotamia de Nord şi Golful Alexandretta: ,,Cucerirea întregii Asii Mici ne va asigura nu numai strâmtorile şi un acces direct la Marea Mediterană, ci ne va aduce o provincie foarte profitabilă. Noi vom găsi acolo un loc agreabil şi potrivit pentru colonizarea noastră, dar şi o sursă extraordinar de bogată de produse agricole şi materii brute”[61].

În doar un an de zile, toate aceste vise fantastice privind dominaţia aproape universală a imperiului ortodox de către cea de-a Treia Romă au fost ruinate de revoluţiile din februarie şi octombrie 1917. Cu toate acestea, în 1917, monarhiştii ruşi nu realizaseră încă ce se întâmplase. Chiar după revoluţia din februarie, bizantinologul Alexie Dmitrievski continua să propage ideile tradiţionale în Biserica Sfântul Nicolae din Sankt Petersburg[62]. Apoi, cu câteva zile înainte de revoluţia din octombrie, fostul consul general la Thessaloniki, A.K. Belaev l-a asigurat pe ambasadorul grec din Sankt Petersburg de devotamentul Rusiei faţă de misiunea sa istorică, adică de a proteja popoarele ortodoxe din Răsărit şi a le ajuta în orice fel posibil; tulburarea din viaţa politică a ţării se presupunea că este temporară în natură[63]. Doar evenimentele din octombrie-decembrie 1917 vor pune capăt perioadei bizantine din gândirea politică rusă, ca şi epocii romanticismului politic în Rusia.

 

 

Patriarhia Constantinopolului şi reformele iniţiate la sfârşitul secolului XIX

Reformele din Imperiul Otoman din anii ‘1850-‘1860 au avut un impact direct asupra Bisericii Ortodoxe. Până la mijlocul secolului XIX, Biserica, care conducea millet-ul ortodox, se bucura de independenţă relativă în statul otoman. Contactele dintre guvernul rus şi Biserică şi clerul grec de rang înalt erau în afara controlului Porţii şi, drept urmare, păreau necorespunzătoare atât pentru otomani, cât şi pentru puterile apusene. În schimb, Tanzimatul[64] intenţiona să secularizeze treptat statul şi să lipsească Biserica de poziţia ei privilegiată. Pe de o parte, el căuta să transfere proprietăţile imobiliare bisericeşti statului otoman, iar pe de altă parte vroia să micşoreze influenţa rusă asupra treburilor turce.

Prima încercare de reformă administrativă a Patriarhiei Constantinopolului a avut loc în 1847. Autorul reformelor a fost ambasadorul britanic Stratford Radcliffe, care a propus includerea a 3 laici în Sinodul patriarhal. În orice caz, în 1848, aceste propuneri de reformă au fost respinse şi declarate necanonice[65].

Următoarea mişcare către reformă a început după hatt-i-humajun-ul din 1856. Aşa cum sublinia Apolinarie Butenev, ambasadorul rus la Constantinopol între anii 1856-1859: ,,Acest document fals şi prost alcătuit a fost creat şi impus turcilor de puterile apusene mai mult din cauza urii lor faţă de Rusia şi a temerilor privind influenţa sa politică şi ecleziastică în Răsărit decât datorită grijii lor reale pentru populaţia creştină din statul otoman. Aceasta a pricinuit multă tulburare în Patriarhia Constantinopolului”.

 

Constituţia din 1876: Sultanul Abdul Hamid al II-lea, marele vizir şi conducătorii millet-urilor eliberează o femeie care simbolizează Turcia, zdrobindu-i lanţurile. Îngerul care zboară ţine în mâini un pergament pe care este scris motto-ul Revoluţiei Franceze: Libertate, Egalitate, Frăţietate în turcă şi greacă. Scena are loc într-un cadru generic lângă Bosfor. Imaginea este reprodusă după o carte poştală din 1908, care aniversează reintroducerea constituţiei datorită Revoluţiei Tinerilor Turci din 1908.

 

În aprilie 1857, Poarta a cerut ca patriarhia să implementeze reformele. Primul pas trebuia să fie alcătuirea unui consiliu bisericesc naţional cu participarea unui funcţionar turc. Deşi au întâmpinat o opoziţie puternică din partea membrilor vârstnici ai Sinodului şi a naţionaliştilor bulgari în ascensiune, lucrările acestui consiliu au condus în cele din urmă, în 1860, la adoptarea a noi reguli pentru administraţia bisericească[66]. Cele mai discutate chestiuni din timpul şedinţelor preliminare au fost depunerea de jurăminte faţă de stat de către episcopii nou-numiţi şi adoptarea de salarii pentru preoţi. Ambele erau socotite necanonice şi de aceea nu au fost adoptate. Cea mai izbitoare modernizare a fost crearea Consiliului Mixt[67], cea de-a doua cameră a patriarhiei pe lângă Sfântul Sinod. Ea consta din 12 membri, episcopi şi laici în mod egal, şi potrivit noilor reguli, membrii Sinodului se schimbau la fiecare 2 ani.

Patriarhul era astfel limitat în puterea sa anterioară nelimitată de jure. El avea să dea socoteală de acum încolo în faţa Sfântului Sinod în chestiuni bisericeşti şi în faţa Consiliului Mixt în cele civile. Sinodul nu avea să includă membri cu experienţă administrativă centrală deoarece ei aveau să fie aleşi doar pentru 2 ani. Schimbările în ambele camere au condus la intrigi şi lupte interne între facţiuni. Scaunul patriarhal a rămas instabil în pofida reformelor: între anii 1860-1912, 10 patriarhi au deţinut poziţia şi 2 dintre ei au fost în funcţie de două ori. Consiliul Mixt a permis mai multă influenţă laică în politica bisericească. Biserica Constantinopolului a schimbat direcţia către mai multă politizare şi naţionalizare; naţionalismul grec extrem, departe de caracterul ecumenic supra-naţional tradiţional al patriarhiei, era noul spirit călăuzitor, făcut posibil de Consiliul Mixt.

Atitudinea Ministerului de Externe rus faţă de reforme a fost iniţial pozitivă. Diplomaţii, mai cu seamă ambasadorul rus din acea vreme le-a găsit utile pentru restaurarea legalităţii şi protecţia împotriva corupţiei în Biserică. Unii diplomaţi de la începutul secolului XX au aprobat de asemenea reformele şi au spus că ele erau ,,conservatoare în sensul cel mai bun al cuvântului”[68]. Alţii erau mult mai sceptici şi le-au socotit vătămătoare pentru Biserica Ortodoxă din Răsărit. ,,Pentru administraţia bisericească este necesară o mare putere, şi poziţia sa ar trebui să fie deasupra facţiunilor interne”, scria contele Grigorie Trubeţkoi[69]. Mitropolitul Moscovei, Filaret Drozdov, conducătorul politicii bisericeşti ruse în anii ‘1850-‘1860, era un adversar al acestor reforme. Fără a discuta partea politică a chestiunii, el sublinia caracterul necanonic al reformelor; în viziunea sa, dacă Consiliul Mixt controla finanţele patriarhiei şi adopta salarii pentru cler, acest lucru ar fi slăbit Biserica, ca şi unitatea şi tăria naţională a grecilor.

Deşi administraţia bisericească implementată de reforme era funcţională în deceniile anterioare primului război mondial, au fost făcute noi schimbări. În 1869, patriarhul Grigorie al VI-lea a început practica numirii a 6 din cei 12 membri ai Sfântului Sinod potrivit preferinţelor proprii; acest drept a fost păstrat de succesorii săi. Din ‘1880 se poate vedea că aceiaşi arhiepiscopi experimentaţi tindeau să stăpânească în patriarhie. Aceasta aminteşte în parte de perioada gerontismos care domnea către sfârşitul anilor ‘1850. Au fost alcătuite de asemenea comisii adiţionale: Comisia Patriarhală Centrală, Comisia Patriarhală Centrală Pedagogică, Comisia Averilor etc. Aceasta poate fi socotită o reacţie spre compensarea regulilor generale.

Până la mijlocul secolului XIX, Patriarhia Constantinopolului era o organizaţie religioasă supra-naţională de naţiuni diferite: sârbi, bulgari, români şi arabi. La mijlocul secolului XIX, ea a început să se dezintegreze provincie după provincie ca urmare a formării statelor naţionale din Balcani. În 1833, Biserica Greacă şi-a proclamat autocefalia (recunoscută de Constantinopol abia în 1850), Biserica Română în 1865 (recunoscută în 1885), Biserica Bulgară în 1870 (urmată de schisma bulgară din 1872). La mijlocul anilor ‘1870, patriarhia pierduse cea mai mare parte a eparhiilor sale europene şi drept urmare problemele sale financiare sporeau, autoritatea sa se diminua şi ea devenea doar Biserica grecilor otomani.

Odată cu formarea Consiliului Mixt, caracterul său naţional a crescut. Neofanarioţii din Constantinopol, reprezentaţi de membrii laici din Consiliu, erau mai mult sau mai puţin adepţi ai Megali idea greacă. Acelaşi lucru s-ar fi putut spune despre cei mai mulţi mitropoliţi greci de la sfârşitul secolului XIX. În pofida acestei situaţii, ideologia bizantină veche a dominaţiei Constantinopolului asupra întregii lumi ortodoxe dăinuia în conştiinţa clerului patriarhal. Aceasta provoca indignare în Sankt Petersburg, unde predomina o ideologie alternativă, aceea a predominanţei Rusiei în lumea ortodoxă.

În anii ‘1860, Mitropolitul Filaret al Moscovei ridicase chestiunea patriarhului ecumenic în Sinodul rus. El găsea greşit titlul ,,scaunul ecumenic al Constantinopolului”. ,,Scaunul ecumenic – scria el – are conotaţia puterii ecumenice [universale]; dar patriarhul nu are acea putere. Titlul de ‘ecumenic’ aparţine patriarhului doar ca un titlu onorific. Sfântul Vasilie cel Mare este numit de asemenea învăţător ecumenic [universal], dar noi nu putem numi, pe această bază, scaunul Cezareei [ca fiind] ecumenic”[70]. Ulterior, în anii ‘1880, ruşii au evitat cu totul termenul ‘ecumenic’.

 

 

Patriarhul Ioachim al III-lea al Constantinopolului [1878-1884]

Primul patriarh după războiul ruso-turc a fost Ioachim al III-lea (1834-1912). Ioachim (foto) fusese mitropolit de Varna (Bulgaria) şi Thessaloniki (Macedonia), astfel că el era familiarizat cu chestiunile naţionale din viaţa Bisericii. După război, el a luptat pentru a îmbunătăţi poziţia Bisericii şi a căutat soluţii pentru dificultăţile financiare şi etnice cu care se confrunta. El socotea Rusia un aliat important pentru Biserică. Poziţia sa pro-rusă a dat naştere unui conflict deschis cu prim-ministrul grec Charilaos Trikoupis[71]. În schimb, diplomaţii ruşi l-au susţinut pe patriarh în lupta sa împotriva Porţii Otomane, pentru drepturile şi privilegiile Patriarhiei Ecumenice.

Perioada de după 1878 este cunoscută în istoria Bisericii Constantinopolului ca prima etapă a luptei pentru drepturile şi privilegiile ei (Pronomiakon zitima). Privilegiile se bazau pe drepturile legendare acordate creştinilor de sultanul Mahomed Cuceritorul. Lupta Bisericii era în realitate o luptă pentru a păstra privilegiile sistemului millet şi autonomia sa în statul otoman. Limita autonomiei Bisericii devenea evidentă în cazul creştinului Makarios Minas. Când Minas a murit, el a lăsat proprietatea sa pentru milostenie. Fratele său a apelat la tribunalul turc şi, ca o consecinţă, în 1880, Ministerul Justiţiei a semnat un edict ca toate actele care privesc moştenirea să fie examinate de acum încolo de tribunalele otomane, fiind luate din jurisdicţia episcopilor eparhiali. Protestul patriarhului Ioachim al III-lea faţă de acest edict a fost înăbuşit.

În 1881, guvernul otoman a început să ia măsuri împotriva presei greceşti creştine şi a sistemului şcolar, care fuseseră cu totul sub controlul patriarhiei. Prima victimă a acestor acţiuni a fost M. Chamoudopoulos, redactorul ziarului patriarhal Ecclesiastiki Alitheia, care a fost găsit a fi nedemn de încredere din punct de vedere politic. În iunie 1881, Ministerul Educaţiei a cerut o explicaţie de la patriarh pentru poemele eroice patriotice scrise de Poumos în manualele şcolare. În martie 1882, Ministerul Educaţiei a confiscat manuscrisul cărţii Asediul şi căderea Constantinopolului, de istoricul A. Paspatis. Cartea nu avea să fie publicată decât dacă autorul era de acord să facă toate schimbările recomandate de comisia de cenzură. Alte două manuale erau de asemenea cenzurate de minister: Geografia de Antoniadis şi Cateheza creştină de D. Kyriakos. Pe viitor, toate programele şi manualele şcolare trebuiau să treacă cenzura ministerului[72]. Pe lângă cenzură, Poarta Otomană a numit un inspector pentru şcolile ortodoxe.

Următorul pas făcut de guvernul otoman pentru a limita autonomia bisericească privea privilegiile mitropoliţilor aşa cum erau schiţate în beraturi, adică documentele care le acordau lor anumite drepturi administrative. Această măsură era motivată politic şi ţintea în primul rând mitropoliţii greci din Macedonia. În octombrie 1882, nou-numitului mitropolit de Sisania, Antonie, i s-a emis un berat care afirma că el avea să fie judecat, nu de tribunalul patriarhal, ci de cel otoman. În februarie 1883, Mitropolitului Constantin de Kastoria i s-a emis acelaşi berat.

Patriarhul Ioachim al III-lea a cerut revenirea la status-quo-ul anterior, când clericii erau judecaţi în chestiuni civile de către tribunalul patriarhal; el a indicat toate domeniile în care drepturile creştinilor au fost încălcate: legea succesorală, dreptul de liberă construcţie a clădirilor bisericeşti, şcoli şi instituţii de caritate, administrarea şcolilor şi pedepsirea clericilor. Ca urmare a acestei pledoarii, prima etapă a Pronomiakon zitima s-a încheiat cu succes pentru Biserică, şi patriarhul Ioachim a primit un berat identic cu cel al predecesorului său. Un teskere suplimentar a fost emis de minister însă, poruncind ca în cazul unei crime comise de un preot, monah sau monahie, cel vinovat să fie întemniţat în închisoarea de stat. Sinodul nu a acceptat acest ordin, şi pe 30 martie 1884 Ioachim al III-lea a abdicat.

Ambasada rusă l-a susţinut pe Ioachim în acest stadiu al luptei începând din 1883, în timp ce reprezentanţii celorlalte puteri au păstrat tăcerea. Pe 16 iulie 1883, ambasadorul Nelidov l-a vizitat pe Aarifi Paşa, ministrul afacerilor externe, pentru a-i înmâna un protest oficial. În noiembrie 1883, el l-a sfătuit pe Ioachim al III-lea şi Sinodul său să aştepte efectele măsurilor sale diplomatice. În iunie 1883, N.G. Giers, ministrul rus al afacerilor externe, se adresase Porţii prin ambasadorul turc la Sankt Petersburg cerând guvernului otoman să înceteze măsurile sale împotriva Bisericii cât mai curând posibil dacă vroia să menţină relaţii paşnice cu Rusia. Poziţia activă a Rusiei în acea vreme era în contrast cu indiferenţa Germaniei şi Franţei şi cu nefavorabila, cu toate că mai puţin ostila poziţie a Austro-Ungariei.

 

 

Probleme de ordin etnic: Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria

Altă problemă serioasă cu care se confrunta Ioachim al III-lea în timpul domniei sale era situaţia Bisericii Ortodoxe în Bosnia şi Herţegovina. Înainte de 1879, aceste provincii erau în jurisdicţia Constantinopolului ca parte a unei Biserici Sârbe semi-independente. După ocuparea Bosniei şi Herţegovinei de către Austro-Ungaria, s-a luat în discuţie posibilitatea reorganizării jurisdicţiilor astfel încât ele să fie subordonate mitropolitului de Karlowitz. La sfârşitul anului 1879 şi începutul anului 1880 au avut loc negocieri secrete între guvernul austriac şi Ioachim al III-lea[73]. Onou, personal al ambasadei ruse, conchidea:

,,Noua situaţie politică din Bosnia şi Herţegovina le va separa pe ele pas cu pas de Patriarhia Constantinopolului. Pe de o parte, ar trebui să fim precauţi deoarece dominaţia austriacă poate fi favorabilă propagandei catolice în aceste regiuni. Pe de altă parte, orice va ajuta la formarea unei Biserici Bosniace naţionale, care va gravita în mod natural în jurul Bisericii Sârbe”.

La început, cabinetul de la Viena nu s-a implicat în chestiunile religioase ale noilor sale teritorii. Sârbul Sava Kasanovici a fost ales pentru scaunul de mitropolit de Sarajevo. Însă la scurt timp după aceasta, s-au răspândit ştiri despre încălcarea drepturilor populaţiei ortodoxe: au fost introduse noi taxe, s-a răspândit limba germană, şi în 1881 Papa Leon al XIII-lea a înfiinţat o eparhie în provincii pentru ca propaganda catolică să aibă mai mult succes. În iunie 1881, reprezentantul guvernului austriac, contele Miarockowski a încercat să-l convingă pe Sava Kasanovici să se supună jurisdicţiei papei, deoarece puterea Constantinopolului era neîns`emnată şi Rusia era pasivă.

Pe 8 septembrie 1881, procuratorul şef al Sfântului Sinod, Constantin Pobedonosţev îi scria ministrului rus al afacerilor externe, Nicolai Giers, că mitropolitul Sava ar trebui susţinut. În 1883, guvernul austriac a făcut o nouă încercare de a zdrobi opoziţia lui Sava pentru a uni Bosnia şi Herţegovina cu scaunul de Karlowitz[74]. În acest punct, patriarhul a fost nevoit să cedeze. Pe 8 martie 1883, sub presiunea ambasadei austro-ungare, Ioachim al III-lea a semnat un concordat, potrivit căruia Austro-Ungaria primea dreptul de a numi candidaţii la scaunele mitropolitane ale Bosniei şi Herţegovinei; patriarhul doar le va aproba. Guvernul austriac a consimţit să recompenseze patriarhia cu 58.000 lire turceşti pentru pierderea venitului bisericesc din aceste provincii. Patriarhul Ioachim a semnat silit de împrejurări. Temându-se de indignarea Sinodului, patriarhul l-a prezentat ca pe un fapt împlinit şi nu a permis discutarea lui. El a fost criticat amarnic atât în presa greacă, cât şi în cea rusă, pentru că a fost de acord cu termenii concordatului[75].

În pofida nădejdilor guvernului şi Bisericii Ruse că schisma bulgară ar putea fi vindecată şi tendinţele naţionaliste din Biserică depăşite, aceste ţeluri nu au putut fi atinse. Chiar înainte de abdicarea lui Ioachim al III-lea, A.E. Vlangali, membru al Ministerului de Externe rus, a formulat poziţia Rusiei cu privire la naţionalismul grec în Biserică:

,,Sub numele general de ‘greci’, noi înţelegem guvernul de la Atena, locuitorii Turciei de origine greacă, patriarhia şi clerul, şi în sfârşit monahii greci din Muntele Athos ... În ce priveşte patriarhia şi principalii conducători duhovniceşti ai Bisericii Ortodoxe, de multe ori am avut oportunitatea de a-mi exprima opinia în termeni deloc nesiguri. Datoria noastră este de a apăra drepturile şi independenţa Bisericii Răsăritene. Dar noi trebuie să tragem o linie strictă de demarcaţie între interesele acestei Biserici şi interesele naţionale ale grecilor din Atena, deoarece patriarhul ecumenic nu este chemat a sluji ca un bastion al elenismului în nici un sens ... Mulţi clerici de rang înalt de aici şi mulţi greci sunt infectaţi cu ideile elenismului şi sunt mai acordaţi la inspiraţiile politicii de la Atena ... Împotriva acestor oameni ar trebui să luptăm, în timp ce apărăm independenţa Bisericii Ecumenice”[76].

Abdicarea lui Ioachim al III-lea în 1884 a fost într-o mare măsură un rezultat al intrigilor adversarilor săi care erau nemulţumiţi de relaţia sa apropiată cu Rusia. În decursul anilor care au urmat abdicării sale, mai întâi la Constantinopol şi apoi în Muntele Athos, Ioachim a continuat să întreţină relaţii cu diplomaţii ruşi. Astfel, de exemplu, în 1886 el era vizitat de I.E. Troiţki, profesor la Academia Teologică din Sankt Petersburg, care scria un raport amănunţit despre această întrevedere procuratorului şef al Sfântului Sinod rus, Pobedonosţev.

 

 

Lupta pentru privilegiile Bisericii (1884-1890)

În timpul domniei lui Ioachim al IV-lea (1884-1886), chestiunea privilegiilor Bisericii nu a fost discutată deloc. Ministerul de Externe rus şi Biserica Rusă nu aveau încredere în Ioachim al IV-lea (foto). În mesajul său de la înscăunare, el a cerut altor Biserici autocefale să ,,i se adreseze ... în caz de orice dificultate”. Ca mitropolit de Derkos, Ioachim călătorise în Italia în 1883 la invitaţia Papei Leon al XIII-lea. Când a devenit patriarh, el a schimbat vizite cu nunţiul papal în Constantinopol, Rotelli. Acest joc diplomatic nu era avantajos pentru nici una din părţi, dar deschidea o cale pentru propaganda catolică în Macedonia. Comparând ,,tendinţele papale” ale celor doi Ioachim, profesorul Troiţki a subliniat că Ioachim al III-lea a năzuit doar să întărească disciplina bisericească după un model roman, pe când Ioachim al IV-lea încerca să-şi asume rolul de papă răsăritean.

În timpul celor doi ani de domnie, Ioachim al IV-lea a aprobat autocefalia Bisericii Române (1885), a restaurat comuniunea ecleziastică cu patriarhul de Karlowitz, şi a recunoscut alegerea mitropolitului sârb, Teodosie Mraovici. Rusia nu era încântată de nici una din aceste acţiuni. Autocefalia Bisericii Române nu ar putut fi aprobată, susţinea guvernul rus, din cauza confiscării necanonice a proprietăţilor bisericeşti de către guvernul român – cu alte cuvinte, din cauza faptului că statul român nu era un garant al liniştii şi prosperităţii Bisericii Ortodoxe Române, iar restaurarea comuniunii cu mitropolitul de Karlowitz era privită ca o încercare de a crea o coaliţie anti-rusă a statelor slave sub auspicii austriece. În Serbia, după ce prinţul Milan pro-austriac a venit la putere, mitropolitul Mihail pro-rus a fost exilat, Biserica Sârbă a fost subordonată Patriarhiei de Karlowitz şi Teodosie Mraovici a devenit conducătorul ei[77]. Mitropolitul Mihail a fost invitat în Rusia. Rusia nu a protestat oficial, Biserica şi guvernul rus au rămas neutre, preferând linia de neamestec.

Următorul patriarh, Dionisie al V-lea (foto), a fost ales în 1886. Această alegere a fost privită foarte nefavorabil în Rusia din mai multe motive. În primul rând, Dionisie era alegerea guvernului de la Atena şi a adversarilor lui Ioachim al III-lea. În al doilea rând, se ştia că în timpul războiului ruso-turc Dionisie, ca mitropolit de Adrianopol, blestemase trupele ruse.

În timpul campaniei de alegere a noului patriarh, ambasadorul rus Nelidov a încercat să avertizeze guvernul turc şi să preîntâmpine alegerea lui Dionisie. În negocierile sale cu autorităţile ecleziastice şi civile greceşti influente, ambasadorul a pus pe tapet ostilitatea Rusiei faţă de alegerea lui Dionisie ca patriarh; mai mult, Nelidov a subliniat deschis că această alegere va fi percepută ca o animozitate faţă de Rusia[78]. Nelidov spera că astfel el putea asigura, dacă nu realegerea lui Ioachim al III-lea, atunci cel puţin alegerea unui al treilea candidat, Constantin, mitropolitul Metilenei.

 

Armata rusă în timpul războiului ruso-turc 1877-1878

 

Toate măsurile preventive au eşuat şi mulţi intelectuali ruşi au condamnat ambasada rusă pentru această lovitură. Ca răspuns la cele petrecute, periodicul oficial al Sinodului, Tserkovnyj Vestnik a publicat un articol în care scria: ,,Dionisie nu ne va putea împiedica să intrăm în Adrianopol, nu ne va împiedica să intrăm în Constantinopol. Noi nu avem nevoie de sprijinul patriarhilor nici în chestiunile noastre politice, nici în cele ale Bisericii noastre. Biserica Rusă nu năzuieşte la dominaţia asupra altor Biserici Ortodoxe. Ea vrea doar respect pentru autonomia şi drepturile celorlalte”[79].

Prin urmare, nu va fi de mirare că patriarhul Dionisie va avea foarte puţine contacte cu diplomaţii ruşi. Din nou, ambasada avea să fie doar un observator pasiv al evenimentelor – situaţie care va fi bine reflectată într-una din notele diplomatice, datată 10 iunie 1887:

,,De la Tratatul de la Paris încoace, relaţiile noastre cu creştinii din Turcia s-au schimbat radical, şi noi nu-i mai putem influenţa pe ei şi clerul lor la nivelul la care obişnuiam s-o facem. Între timp, din raţiuni politice şi din obicei noi continuăm să avem relaţii cu ei, susţinând propunerile lor şi uneori afirmând sprijinul nostru. Din cauza poziţiei noastre privind naţiunile slave din Răsărit, nu trebuie cu nici un chip nici să insistăm pe împlinirea acestor cereri, nici să le susţinem. Biserica Constantinopolului înţelege aceasta foarte bine şi găseşte tutela noastră împovărătoare”[80].

Deoarece ideile naţionaliste domnesc în patriarhie, continuă nota, Rusia trebuie să-şi schimbe strategia şi să-şi întărească relaţiile cu clerul grec, închizând ochii la toate abuzurile lui. Astfel pacea va fi menţinută în Biserică şi sprijinul clerului asigurat ,,în momentul confruntării noastre inevitabile istoric cu elenismul pe ruinele dominaţiei turce”.

Episoade apărute în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 114-115 / 2018 şi 117-122 / 2019

 

 

[1] A se vedea amănunte despre cauzele pierderii războiului din Crimeea de către ruşi în Enciclica patriarhilor răsăriteni din 1848 – Conjunctura istorică în care Papa Pius al IX-lea le scrie răsăritenilor pentru a-i invita să se unească cu Biserica Romei, iar patriarhii ortodocşi răspund printr-o mărturisire de credinţă –, subtitlul Propaganda romano-catolică în secolul al XIX-lea. Războiul din Crimeea.

[2] H. Davison, Reform in the Ottoman Empire, 1856-1876, Princeton, 1963; W. R. Polk, R. L. Cham­bers, eds., Beginnings of Modernization in the Middle East: The Nineteenth Century, Chicago, 1968.

[3] Oraş în sud-vestul Georgiei, port la Marea Neagră, şi capitala regiunii autonome Ajaria.

[4] Nicolai Nicolaevici (1831-1891) a fost cel de-al şaselea fiu al ţarului Nicolai I al Rusiei.

[5] B. H. Sumner, Russia and the Balkans, 1870-1880, p. 399-553, 627-636, 658-669; H. A. Batowsky, ,,A Centenary: two partitions of European Turkey. San Stefano and Berlin – a comparison”, Balkan Studies, 19 (1978) 2, p. 227-237.

[6] S. S. Tatişcev, Diplomaticheskie besedy o vneshnej politike Rossii. God pervyj. 1889, Sankt Petersburg, 1890, p. 95.

[7] Ch. Jelavici, Tsarist Russia and Balkan Nationalism. Russian Influence in the Internal Affairs of Bulgaria and Serbia, 1879-1886, Berkeley; Los Angeles, 1958, p. 1.

[8] Chestiunea Strâmtorii Bosfor ca fiind elementul cheie al Chestiunii Răsăritene mai generale este discutată în cele mai multe studii privind politica rusă în Orientul Apropiat în secolul al XIX-lea. A se vedea S. Gorienov, Le Bosphore et les Dar­danelles, Paris, 1910; B. Jelavici, The Otto­man Empire, the Great Powers and the Straits Question, 1870-1887, Bloomington, Londra, 1973.

[9] Dreikaiserbund, sau Liga celor trei împăraţi, era parte a reţelei diplomatice create de Otto Bismarck (1815-1898) pentru a ţine izolată Franţa. În septembrie 1873 s-a ajuns la o înţelegere iniţială între ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei, Wilhelm I al Prusiei şi Franz-Josef al Austro-Ungariei. Această fază. Acordul a fost înnoit în iunie 1881, cu aceiaşi semnatari pentru Prusia şi Austro-Ungaria, dar cu noul ţar, Alexandru al III-lea.

Acordul în sine prevedea printre altele prevenirea unei ciocniri între Austro-Ungaria şi Rusia pentru pretenţii teritoriale în Balcani. De asemenea, ,,orice modificări noi în status-quo-ul teritorial al Turciei europene poate fi obţinut doar printr-o înţelegere comună” între cele trei puteri.

[10] Unitate administrativ-teritorială în Imperiul Otoman, condusă de un valiu.

[11] A se vedea însemnarea lui Miliutin, ,,Gânduri privind soluţia posibilă a Chestiunii Răsăritene în cazul dezintegrării finale a Imperiului Otoman”, în N. S. Kiniapina, Balkany i prolivy vo vneshnej politike Rossii v konce XIX veka, Moscova, 1994, p. 15-20.

[12] ,,Zapiska A. I. Nelidova v 1882 g. o zan’atii prolivov”, Krasnyi Archiv, 46 (1931), p. 182.

[13] Alexandru Iosif (1857-1893), cunoscut ca Alexandru de Battenberg, a fost primul prinţ al Principatului Bulgariei, din 1879 până la abdicarea sa în 1886.

[14] Ch. Jelavici, Tsarist Russia and Balkan Nationalism, p. 203-236.

[15] Idem, p. 237-274.

[16] ,,Zapiska A. I. Nelidova ...”, p. 180-181.

[17] N. S. Kiniapina, Balkany i prolivy, p. 182-184.

[18] A se vedea politica britanică din această perioadă în G. S. Papadopoulos, England and the Near East, 1896-1898, Thessaloniki, 1969.

[19] N. S. Kiniapina, Balkany i prolivy, p. 186-187.

[20] ,,Carskaja diplomatija o zadachah Rossii na Vostoke v 1900 g.”, Krasnyi archiv, 5 (18) (1926), p. 3-29.

[21] Pentru interesele diverselor naţiuni în Orientul Apropiat, a se vedea Nenorocirea Asiei, partea a III-a.

[22] O. B. Pavliuchenko, Rossia i Serbija 1888-1903, Kiev, 1987.

[23] L. W. Langer, ,,Rus­sia, the Straits Question and the Origins of the Balkan League”, The Political Science Quarterly, XLIII (septembrie 1928), p. 321-363.

[24] Translatio imperii [adică, transferul dominaţiei] este un concept istoriografic care îşi are obârşia în Evul Mediu şi potrivit căruia istoria este privită ca o succesiune liniară de transferuri ale unui imperiu care investeşte puterea supremă într-un conducător unic, un ,,împărat”. De exemplu, prin translatio imperii, unii istorici stabilesc o legătură între Imperiul Roman, Imperiul Bizantin şi Sfântul Imperiu Roman, condus de Carol cel Mare.

[25] N. V. Siniţina, ,,Tretij Rim”. Istoki i evolucija russkoj srednevekovoj koncepcii (XV-XVI vv.), Moscova, 1998.

[26] Istoria relaţiilor dintre Rusia şi Răsăritul ortodox în secolele XVI-XVII şi formarea ideologiei politice bizantine în Rusia a fost studiată sistematic de N.F. Kapterev, Charakter otnoshenij Rossii k Pravoslavnomu Vostoku v XVI i XVII stoletijah, ediţia a doua, Serghiev Posad, 1914; Snoshenija ierusalimskih patriarhov s russkim pravitel’stvom s poloviny XVI do konca XVIII stoletija, Sankt Petersburg, 1895.

[27] O. P. Markova, ,,O razvitii tak nazyvaemogo ‘grecheskogo proekta’ (80-e gody XVIII v.)”, Voprosy metodologii i izuchenija istochnikov po istorii vneshnej politiki Rossii, Moscova, 1989, p. 5-46.

[28] Serghie Uvarov (1786-1855), ministru al educaţiei (1833-1849) şi preşedinte al Academiei de Ştiinţe (1818-1855), credea că Rusia era tânără şi se dezvolta într-o naţiune în stil european occidental. El era hotărât însă ca procesul de dezvoltare a Rusiei să aibă loc fără revoluţiile în stil european şi credea că sistemul educaţional va asigura planul pentru a urma această cale aparte. El a dat sistemului său un slogan: ,,Ortodoxie, autocraţie, naţionalitate”. Această formulă tripartită oferea o afirmare simplă, accesibilă, patriotică a valorilor native şi un antidot împotriva ideilor revoluţionare. Devotamentul faţă de Biserica Ortodoxă Rusă ar compensa materialismul modern; autocraţia ar asigura stabilitate cu conducerea ţaristă patriarhală, dar progresistă; conceptul de naţionalitate promova o încercare indigenă de a răspunde la problemele evoluţiei moderne, o căutare, cu toate că aceasta urma să fie definită şi îndrumată de stat, nu de popor.

[29] B. Braude, ,,Foundational Myths of the Millet System”, Christians and Jews in the Ottoman Em­pire, 1, New York, 1982, p. 69-88; R. Clogg, ,,The Greek Millet in the Ottoman Empire”, ibid., p. 185-208. În secolul XIX, termenul millet era utilizat ca însemnând două cuvinte greceşti: γενος şi εθνος. Mai târziu, sensul religios a fost înlocuit cu cel naţional, şi în turca modernă el înseamnă ,,naţiune”.

[30] Locuitorii capitalei Imperiului Bizantin se numeau pe ei înşişi romei. Fiindcă, odată cu mutarea capitalei imperiului de la Roma la Constantinopol în vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare, o mare parte din curtea imperială romană, ca şi mulţi alţi romani, a venit să locuiască în această din urmă metropolă. Ei îşi spuneau romei, adică locuitori ai urbei. Bizantinologii folosesc astăzi termenul de romei pentru a-i desemna pe bizantini.

[31] Mulţi istorici afirmă că sistemul millet a ‘hrănit’ o plagă ecleziastică, anume conceptul că în sânul Bisericii Ortodoxe patriarhul ecumenic este un soi de ,,papă al Răsăritului”, o idee fixă contemporană pe drept criticată ca ,,neo-papism”. Precum spune părintele James Thornton: ,,Patriarhii Constantinopolului, care au deţinut vreme îndelungată statutul onorific în cadrul ierarhiei ortodoxe ca primus inter pares, ,,cel dintâi dintre egali”, au găsit că este extrem de dificil să renunţe la privilegiile asemănătoare celor papale pe care rolul lor ca millet başi le permitea” (James Thornton, The Ecumenical Synods of the Orthodox Church: A Concise History, 2012, p. 154).

[32] O. E. Petrunina, Grecheskaja nacija i gos­udarstvo v XVIII-XX vv., Moscova, 2010, p. 223-370.

[33] Selgiucizii (care-şi derivă numele de la fondatorul dinastiei, Selgiuc), de origine turcă, au constituit Marele Imperiu Selgiucid – un imperiu medieval islamic turco-persan între anii 1037-1194, ca şi Sultanatul de Rum.

[34] P. Lekkas, I ethnikistiki ideologia. Pente ypotheseis stin istoriki koinoniologia, Atena, 1992; K. Karpat, An inquiry into the social foundations of nationalism in the Ottoman state: from social estates to classes. From millets to nations, Princeton, 1973.

[35] O. E. Petrunina, Grecheskaja nacija i gosudarstvo v XVIII-XX vv., p. 323-333.

[36] B. H. Sumner, Russia and the Balkans 1870-1880, Oxford, 1937; F. Fad­ner, Seventy Years of Pan-Slavism in Russia. From Karamzin to Danilevsky. 1800-1870, Washington, 1962.

[37] D. Vovchenko, ,,Modernizing Orthodoxy: Russia and the Christian East (1856-1914)”, Journal of the History of Ideas, 73, (April 2012) 3, p. 295-317.

[38] T. G. Staurou, Russian Interests in Palestine. 1882-1914, Thessaloniki, 1963.

[39] Pe 25 ianuarie 1721, Petru cel Mare a înfiinţat Colegiul Ecleziastic care să conducă şi să reformeze Biserica Ortodoxă Rusă. La prima sa sesiune din februarie, acest nou organism a fost redenumit Sfântul Sinod Ocârmuitor şi a luat locul fostei funcţii de patriarh. Crearea Sinodului, după modelul sinoadelor controlate de stat ale Bisericii Luterane, era parte integrantă a unui program mai larg al lui Petru de reformă a administraţiei seculare a Rusiei. Sinodului i-a fost încredinţată administrarea tuturor treburilor bisericeşti şi a fost alcătuit un statut, potrivit căruia Sinodul trebuia să aibă 12 membri numiţi de ţar, cu toate că în practică erau întotdeauna mai puţini. În pofida puterilor oferite de statut, autoritatea ecleziastică a fost redusă efectiv în 1722, când Petru a înfiinţat funcţia de procurator şef [oberprocuror; over-procurator] pentru a supraveghea Sinodul. Procuratorul şef trebuia să fie un funcţionar laic a cărui îndatorire principală era să fie ,,ochiul” suveranului, pentru ,,a asigura că Sinodul îşi face datoria”. Teoretic, Sinodul era menit a fi egalul copiei sale seculare, Senatul, dar practic conducerea bisericească avea foarte puţină autonomie şi era subordonată ferm ţarului.

Procuratorul şef va deveni tot mai influent cu trecerea timpului; începând din 1824, el va exercita autoritate efectivă asupra tuturor aspectelor administraţiei bisericeşti şi va deţine rang ministerial. Cel mai cunoscut deţinător al acestui post, Constantin Pobedonosţev (1827-1907; procurator şef între anii 1880-1905, în perioada care intră în atenţia noastră), a fost un om de stat conservator, profesor şi şeful catedrei de drept civil la Universitatea din Moscova (1860-1865), senator. În 1861, remarcat de ţar pentru erudiţia şi reputaţia sa, el a fost numit profesor şi îndrumător al marelui duce Nicolai Alexandrovici (fratele mai mare al ţarului Alexandru al III-lea, care a murit în 1865), la acea vreme moştenitorul tronului; din 1865, profesor, îndrumător şi ulterior sfetnic al ţarului Alexandru al III-lea (1845-1894); apoi, profesor şi îndrumător al ţarului Nicolai al II-lea (1868-1918).

[40] L. A. Gerd, ,,I. E. Troitsky: po stranicam archiva uchenogo”, Mir russkoj vizantinistiki, p. 8-40. Troiţki primea scrisori de la corespondentul său din Constantinopol, G. P. Begleri, care a fost o sursă importantă de informaţii.

[41] N. V. Siniţina, ,,Tretij Rim”, p. 19-20; G. Florovski, ,,The histori­cal premonitions of Tyutchev” Slavonic Review, 3, p. 337-349.

[42] F. M. Dostoievski, ,,Dnevnik pisatelia. 1 jun’ 1876”, în Polnoe sobranie sochine­nij, 23, Leningrad, 1981, p. 45-50.

[43] O carte de referinţă în ce-l priveşte pe Constantin Leontiev şi ideile sale despre bizantinism este Constantin Leontiev, Bizantinismul şi lumea slavă, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999.

[44] ,,The Spiritual Path of Konstantin Leontiev – The Beginning of Wisdom”, Orthodox America, 24 noiembrie 2012.

[45] Encyclopedia of Russian History, James R. Millar, editor in chief, Macmillan Reference USA, 2004, p. 855.

[46] K. N. Leontiev, “Pis’ma k V. S. Solovievu (o nacionalisme politicheskom i kul’turnom)”, în K. N. Leontiev, Sobranie sochinenij, 6, Moscova, 1912, p. 273.

[47] Ne-am mai ’întâlnit’ cu Constantin Pobedonosţev în Rusia de dinainte de Revoluţia din 1917. ‘Argonauţi’, renovaţionişti, atei, amăgitori şi … Sfântul Ioan de Kronstadt şi în nota 4 din episodul anterior, unde am vorbit despre funcţia de procurator şef al Sfântului Sinod.

[48] M. N. Katkov, ,,U groba imperatora Alexandra II. O vlasti”, Impreskoe slovo, Mos­cova, 2002, p. 370.

[49] L. A. Tikhomirov, Monarchicheskaja gosudarstvennost’, Sankt Petersburg, 1992.

[50] Ibid., p. 193-195.

[51] P. Mansurov, ,,Rossija i Blizhnij Vostok”, Moskovskie Vedomosti, nr. 90, 92 şi 93 din 22, 24 şi respectiv 25 aprilie 1909.

[52] Grazhdanin, nr. 38 (7 februarie 1891).

[53] I. I. Sokolov, O vizantinizme v cerkovno-istoricheskom otnoshenii. Vstupitel’naja lekcija po kafedre istorii greko-vostochnoj cerkvi (ot razdelenija cerkvej), prochitannaja v Sankt-Peterburgskoj Duhovnoj Academii 1go noajabr’a 1903 g., Sankt Petersburg, 1903.

[54] I. I. Sokolov, ,,Vesti s Vostoka”, Soobschenija imperatorskogo Pravoslavnogo Palestinskogo Obsh­estva, 16 (1905), p. 429.

[55] Sokolov avea relaţii deosebit de apropiate cu patriarhul Ioachim al III-lea, care i-a acordat titlul de ,,arhonte şi ieromnimon al scaunului apostolic ecumenic”. Patriarhul Damian al Ierusalimului i-a acordat alt titlu, de ,,arhonte protonotar al scaunului apostolic patriarhal al Ierusalimului” şi o cruce de aur cu relicvele Sfintei Cruci. Regele Greciei i-a acordat Ordinul Mântuitorului, în gradul al treilea.

[56] Dejanija sviaschennogo sobora Pravoslavnoj Rossijskoj cerkvi 1917-1918 gg., 2, Moscova, 1994, p. 390.

[57] Arhimandrit Iona Vukolov, Svet s Vostoka. Pis’ma archimandrita Iony, nastojatel’a posol’skoj cerkvi v Constan­tinopole, o cerkovnyh delah pravoslavnogo Vostoka, Sankt Petersburg, 1903.

[58] ,,Russkoe narodnoe delo na Christianskom Vostoke. Ego sovremennye nuzhdy i potrebnosti”, Tserkovnye Vedomosti, Pribavlenija, nr. 33 (16 august 1903), p. 1237-1244; nr. 34 (23 august 1903), p. 1281-1287; nr. 35 (30 august 1903), p. 1315-1321.

[59] G. F. Chirkin, Kolonial’nye interesy v sovremennoj vojne i nashi zadachi na Blizhnem Vostoke, Petrograd, 1915, p. 20-21. N. A. Zacharov, Nashe stremlenie k Bosphoru i Dardanellam i pro­tivodejstvie emu zapadno-evropejskih derzhav. Doklad, chitannyj v petrogradskom klube obschestven­nyh dejatelej 23 janvar’a 1915 g., Petrograd, 1916; S. Gagarin, ,,Konstantinopol’skie prolivy. Istoriko-politicheskij ocherk”, Russkaja mysl’, aprilie 1915, p. 96-122.

[60] L. A. Gerd, ,,Esche odin proekt ‘Russkogo Constantinopol’a. Zapiska F. I. Uspenskogo 1915 g.”, Vspomogatel’nye Istoricheskie discipliny, XXX (2007), p. 424-433.

[61] A. Jaschenko, Russkie interesy v Maloj Asii, Moscova, 1916.

[62] P. G. Rogoznyj, ,,Pred nashimi vzorami sovershils’a sud nad istoriej” (Propoved’ professora A. A. Dmitrievskogo 5 marta 1917 g.)”, Vspomogatel’nye istoricheskie discipliny, XXX (2007), p. 447-455.

[63] Un raport al ambasadorului din Petrograd către ministrul afacerilor externe N. Politis, 19 octombrie 1917. Arhiva Ministerului de Externe al Greciei, Atena, f. 8956, 2.

[64] Tanzimatul a fost o perioadă de reformă în Imperiul Otoman, care a avut loc între anii 1839-1876; numele acestei perioade vine de la hatt-i şeriful Gulhane sau Tanzimat Fermani (edictul imperial de reorganizare). Acesta însemna reorganizarea Imperiului Otoman prin introducerea de noi instituţii, după model european, care aveau - printre alte scopuri - secularizarea statului otoman.

[65] D. Stamatopoulos, Metarrythmisi kai ekkosmikeusi. Pros mia anasynthesi tis istorias tou Oikou­menikou Patriarheiou ton 19o aiona, Atena, 2003, p. 37-67.

[66] A se vedea mai multe despre aceste reforme în D. Stamatopoulos, Metarrythmisi kai ekkosmikeusi, p. 77-152.

[67] Jurnalul masonic grec Pythagoras, periodicul oficial al Marii Loji Masonice a Greciei, a dezvăluit câteva informaţii deosebit de interesante privind răspândirea masoneriei printre grecii din Constantinopol la începutul secolului XX:

,,Totodată, larga participare a membrilor Lojii nu numai în Organizaţia Constantinopolitană, ci şi în Consiliul Mixt Naţional Permanent este impresionantă, deoarece Consiliul era într-un fel guvernul neoficial al romanităţii constantinopolitane şi de asemenea cel mai apropiat asociat al Patriarhiei Ecumenice. Fără îndoială, întâistătătorul scaunului ecumenic şi oamenii din preajma lui erau conştienţi de statutul masonic al unora din membrii Consiliului; cu toate acestea, statutul social al acestor indivizi nu permitea ca ei să fie puşi la îndoială. La urma urmei, poziţia lor în Consiliu era electivă şi intra în vigoare prin alegerile care aveau loc în comunităţile locale” (Ioannis Samaras, ,,Ιστορία της Στοάς ‘Αρμονία’ υπ΄ αριθ. 44 εν Ανατ. Κωνσταντινουπόλεως”, Πυθαγόρας 101 (2011), p. 156).

Istoria ne va arăta că, graţie ‘lucrării’ acestui Consiliu Mixt, o serie de patriarhi masoni – precum Ioachim al III-lea (1834-1912), Vasilie al III-lea (1844-1929), Meletie al IV-lea [Metaxakis] (1871-1935), Athenagora (1886-1972) etc – vor ocupa scaunul ecumenic pentru a duce la îndeplinire scopurile masoneriei. A se vedea Ortodocşii de stil vechi şi apariţia conservatorismului religios în Grecia, de Dimitrie Kitsikis; PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935). Mitropolit, arhiepiscop, papă şi patriarh, de preot Srboliub Miletich; PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935). Mason – Inovator – Ecumenist; PATRIARHUL ATHENAGORA AL CONSTANTINOPOLULUI (1886-1972). Declaraţiile, mesajele şi activităţile sale.

[68] P. Mansurov, Konstantinopol’skaja cerkov’. Ocherk osnovnyh nachal stroja ee v XIX veke, chast’ I. Central’noje upravlenije, Moscow, 1909, p. 66.

[69] Grigorie Trubeţkoi, ,,Rossija i Vselenskaja Patriarchija posle Crymskoj vojny, 1856-1860 gg. Po neizdannym materialam”, Vestnik Evropy, 3 (1902), p. 9-10.

[70] Sobranie mnenij i otzyvov Filareta, 155.

[71] Ev. Kofos, ,,Patriarch Joachim III (1878-1884) and the Irredentist Policy of the Greek State”, Journal of Modern Greek Studies, IV (1986), nr. 2, p. 107-120.

[72] I. I. Sokolov, Constantinopol’skaja cerkov’ v XIX v., Sankt Petersburg, 1904, p. 379.

[73] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul procuratorului şef al Sfântului Sinod, op. 49, 2 otd. 3 st., d. 252, ll. 2-4. Raport al lui A. B. Lobanov-Rostovski, 4 octombrie 1879. Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul procuratorului şef al Sfântului Sinod, op. 49, 2 otd. 3 st., d. 252, ll. 9-10. Raport al lui M. K. Onou, 24 ianuarie 1880.

[74] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul procuratorului şef al Sfântului Sinod, op. 53, 2 otd. 3 st., d. 170, ll. 2-4. Raport către Nicolai Karlovici Giers, 13 aprilie 1883.

[75] Moskovskie Vedomosti, nr. 104, 14 aprilie 1883.

[76] Arhiva politicii externe a Imperiului Rus, Moscova, f. 180 (Ambasada din Constantinopol), op. 517/2, d. 3212: 19-23, 28 decembrie 1883.

[77] J. Mousset, La Serbie et son Eglise (1830-1904), Paris, 1938, p. 314-351.

[78] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul procuratorului şef al Sfântului Sinod, op. 56, d. 142, 2 otd. 3 st., ll. 8-10. Raport al lui Alexandru Nelidov, 29 decembrie 1887.

[79] [I.E. Troiţki], ,,K patriarshemu voprosu v Constantinopole”, Tserkovnyj Vestnik, nr. 9, 28 februarie 1887, p. 162-164.

[80] Arhiva politicii externe a Imperiului Rus, Moscova, f. 180 (Ambasada din Constantinopol), op. 517/2, d. 2913, l. 13v.