Întâlnirea minunată a Îngerului Domnului cu un părinte ascet în pustie

Întâlnirea minunată a Îngerului Domnului

cu un părinte ascet în pustie

 

Odată, Îngerul Domnului a întâlnit în pustiu un preot ascet, căruia i-a zis:

– Binecuvântează, sfinţite părinte ! Preotul gândindu-se că poate este vreun confrate de-al său sau de prin acel pustiu, nevoitor şi el, se întoarce către acesta, răspunzându-i:

– Dumnezeu să te binecuvânteze şi să te ierte, fiule ! şi începu să-l laude, spunându-i:

Mă uit la tine fiule şi mă întreb nedumerit, de unde are frăţia ta această purtare minunată, ce fel de bunătate este aceasta pe care un mirean ca tine o poartă în suflet ?! Nu cumva nu eşti din această lume ? Nu cumva, vreau să spun, nu eşti om ? Jură-te pe Dumnezeul cerului şi spune-mi adevărul, ce eşti până la urmă ? Îngerul îi făcu metanie, aşa cum de altfel făcuse şi la început, zicându-i:

– Binecuvântează, sfinţite părinte. Eu, după cum bine ţi-ai dat seama, nu sunt om, ci înger, trimis de Dumnezeu, pentru a-ţi dezvălui taine pe care sfinţia ta nu le cunoaşte, însă doreşte cu ardoare să le afle. Aşadar, întreabă-mă tot ce vrei, iar eu îţi voi răspunde. Călugărul, imediat ce auzi aceste minunate lucruri, a căzut cu faţa la pământ şi cu lacrimi a exclamat:

– Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai scos în cale călăuză pentru a-mi lumina mintea, în nelămuririle ce le am voind şi eu să mă întăresc duhovniceşte şi dorind să aflu aceste taine ascunse şi de nepătruns. Aşadar zice către înger:

– Spune-mi sfinte îngere, se cunosc oare între ei oamenii pe lumea cealaltă, adică vreau să spun cei adormiţi ?

– Aşa cum în această lume de cu seara oamenii merg la casele lor să se culce până a doua zi dimineaţa, când se vor trezi din nou pentru treburi, şi aşa cum tot seara încetează a se mai întâlni şi a mai discuta între ei până a doua zi dimineaţa, când încep din nou a vorbi unul cu altul, întrebând unul de celălalt, aşa cum un trecător intră într-un iarmaroc cu săraci şi bogaţi, întrebând cine-i unul, cine-i celălalt şi dorind să ştie lucruri despre fiecare în parte, la fel se întâmplă şi pe lumea cealaltă, până la Învierea tuturor celor adormiţi dimpreună cu sfinţii, bucurându-se şi cunoscându-se unul pe celălalt. Păcătoşii nu au însă parte de această binecuvântare dată de Dumnezeu. Părintele îl întreabă din nou pe înger:

– Spune-mi, te rog, sfinte îngere, după ce se desparte sufletul de trup, ce se mai întâmplă şi în ce fel şi de ce se fac parastasele pentru cei adormiţi ?

– Ascultă-mă, sfinţite părinte ! După ce sufletul părăseşte trupul, îl iau îngerii în cer, pentru a se închina Domnului nostru Iisus Hristos, de la pământ până la cer găsindu-se numai trepte. Pe fiecare din aceste trepte se găseşte câte o legiune de demoni, care se numesc vămi, împiedicând sufletul să treacă liber. Şi aducând aceştia cărţile scrise, în care sunt trecute ,,faptele secerişului”, adică cele bune şi cele rele făcute în lume de sufletul care se află la vămi, sunt arătate îngerilor; fiecare faptă din fiecare zi şi din fiecare lună. Acolo sunt trecute toate faptele rele, şi anume: dacă a preacurvit, dacă a furat, dacă a mers cu mai multe femei şi bărbaţi, dacă a ucis, dacă a sfătuit rău şi toate relele pe care le-a făcut sufletul acesta. Vin însă şi îngerii, la rândul lor, arătând şi aceştia catastifele cu faptele bune pe care le-a făcut sufletul acela, şi anume: dacă a făcut milostenie, dacă a iertat şi orice alt bine pe care l-ar fi putut face este luat în considerare.

Toate aceste fapte rele şi bune sunt puse mai apoi în balanţă de către demoni şi de către îngeri. Dacă are cumva o faptă bună în plus, îngerii îl iau şi-l urcă pe treapta următoare, dracii scrâşnind din dinţi ca nişte câini sălbatici, luptându-se cu ardoare să înşface sufletul chinuit. Acelui suflet însă nu are de ce să-i fie teamă sau să se ascundă, pentru că se află încă în sânurile îngereşti. Şi din nou se dau lupte mari, îngerii încercând cu orice preţ şi prin orice mijloc să-i facă pe diavoli să ia mâna de pe suflet şi să nu mai tragă de acesta. Şi dacă diavolii cedează şi-i dau drumul sufletului, îl iau îngerii şi îl trec pe treapta următoare, acolo din nou ducându-se o luptă aprigă, greu de imaginat pentru mintea omenească. După aceea mai urcă o treaptă, până la poarta cerului, unde se găseşte ceata desfrânaţilor. Vai, ce luptă mare se duce şi aici, ce-l mai chinuiesc demonii aceia vicleni şi neruşinaţi pe suflet şi ce-l mai fac să tremure de frică !

Dacă sufletul este al vreunui monah, să vezi atunci ce-l mai fac pe acesta să tremure, zbierând la el şi zicându-i cu îndârjire: de unde vine şi unde se duce acest suflet ?! Nu eşti tu acela care ai preacurvit şi ai murdărit schima îngerească ? Nu eşti tu acela care ai întinat cu păcatele tale haina sfântă a îngerilor ? Acum unde vrei să te duci ? Întoarceţi-l la cazanele cele veşnice, în întunericul cel mai groaznic, în focul cel de veci, în plânsetul şi scrâşnirea dinţilor. În acest fel acel suflet este condamnat, demonii cei vicleni întorcându-l în cele mai de jos ale pământului, în întunericul cel mai copleşitor, la loc de suferinţă şi păcat. Şi vai de sufletul acela şi de ziua aceea în care s-a născut acel om ! Dar cine este în măsură, sfinţite părinte, să redea acele suferinţe şi acea supărare ?!

Continuând îngerul lui Dumnezeu să vorbească cu groază de acele pedepse mai zise: De asemenea lucruri are parte sufletul în locurile acelea ! Însă dacă sufletul este fără de păcat este întâmpinat cu bucurie mare în ceruri de către îngeri cu făclii şi tămâieri, cu urări de bun venit şi cuvinte preafrumoase. Şi purtându-l până la scaunul arhieresc şi închinându-se Domnului nostru Iisus Hristos, din acea clipă începe să vadă cetele sfinţilor părinţi, cetele drepţilor, cele nouă cete îngereşti şi strălucire neegalată, auzind în acelaşi timp şi cântare îngerească.

– Am mai întrebat şi de parastase, zise părintele, cum şi de ce se fac ?

– Parastasele la 3 zile se fac pentru că, după cum ţi-am mai spus, după 3 zile vine sufletul la închinăciune în faţa tronului arhieresc al Domnului Iisus Hristos. Cel care face parastasul se roagă la Domnul pentru sufletul celui adormit, pentru a fi pregătit şi nu oricum. După ce se închină la tronul arhieresc, sufletul este purtat peste tot prin locurile pe unde acesta a trecut în toată viaţa lui, aducându-i-se aminte de faptele sale, bune sau rele. Diavolii în acelaşi timp îi zic: Aici ai furat, aici ai preacurvit, aici ai comis incest, ai sodomit, ai ucis, ai jurat strâmb, ai hulit, acolo te-ai îmbătat, iar aici ai încetat din viaţă. La rândul lor, îngerii zic: Aici ai dat de pomană săracilor, acolo ai postit şi ai mers la biserică dând acatiste şi liturghii, aici ai cântat psalmi, acolo ai privegheat, aici te-ai rugat, acolo te-ai abţinut de la plăcerile trecătoare ale vieţii, acolo ai bătut mătănii. Astfel îi aduc aminte sufletului de puţinele şi de multele fapte bune pe care le-a făcut, timp de 9 zile. După aceea, din nou îl aduc la închinăciune după cum au făcut cu acesta la 3 zile. Aşadar, parastasele ajută doar acel suflet, deoarece prin faptele sale va fi găsit nepătat, chiar dacă acestea sunt numai câteva; pentru că după cum ţi-am mai spus sfinte părinte, mare câştig are sufletul care a făcut miluinţe sau a dat liturghii. Parastasele sunt orânduite de Sfânta Biserică pentru a salva sufletul să nu ajungă în flăcările iadului cel veşnic, acolo unde este scrâşnirea dinţilor şi întunericul cel mai cumplit.

După ce sufletul a mers pentru a doua oară la închinăciune în faţa tronului arhieresc, este adus de îngeri din nou în Rai, unde i se arată sânurile lui Avraam, dimpreună cu ceata drepţilor. Văzând acea bucurie, el se bucură şi tresaltă, rugându-i pe îngeri să-l aşeze dimpreună cu drepţii. Îngerii nu-l lasă însă să cadă încă în acel extaz, arătându-i şi iadul păcătoşilor şi mai zicându-i că acesta este viermele neadormit, râul de foc, întunericul groaznic, scrâşnirea dinţilor şi toate cele rele. Părintele îi mai zise îngerului:

– Spune-mi te rog, sfinte îngere, care-i cel mai mare şi mai nefericit păcat dintre toate păcatele iadului: cel al desfrâului, al hoţiei, al monahului care a preacurvit, al monahiei desfrânate, al preotului desfrânat sau al preotesei desfrânate ? Care este cel mai mare dintre toate acestea ?

Îngerul îi răspunde:

– Cinstite părinte, toate aceste păcate pe care le-ai enumerat sunt grele pentru cei ce le săvârşesc. Dar, lasă-mă te rog să termin ce am început să-ţi povestesc mai devreme. Aşadar, aducând îngerii sufletul ca să se închine în faţa scaunului arhieresc, după 40 zile, acesta are nevoie din nou de parastase şi liturghii înălţându-se rugăciuni fierbinţi pentru acesta, şi urmând să fie aşezat acolo unde îi este locul după faptele sale, adică în Rai sau în Iadul cel veşnic al păcătoşilor. Iubitorul de oameni Dumnezeu porunceşte ca sufletul să fie aşezat după faptele lui în locul în care merită. Aşezându-l acolo unde vrea Dumnezeu, rămâne până la ziua Învierii, când morţii vor învia iar trupul se va bucura de faptele sale.

Atunci suspinând şi lăcrimând, bătrânul zise:

– Vai de ziua în care s-a născut omul acela. Mai bine de nu s-ar fi născut.

La care îngerul îi răspunde:

– Da, preacuvioase părinte, pentru cel păcătos vai de el ! Dar pentru omul cel drept, fericită este ziua în care s-a născut.

Şi din nou îl întreabă bătrânul părinte pe înger:

– Te rog, sfinte îngere, spune-mi dacă pentru păcătos există cumva vreo alinare în iad sau iadul poate lua sfârşit pentru acesta cândva ?

– Nu, sfinte părinte ! Aşa cum Împărăţia celor drepţi nu are sfârşit pentru aceştia, tot aşa iadul nu are sfârşit pentru păcătoşi !

Din nou îl rugă să-i spună ceva:

– Te rog, zi-mi, care sfinţi au o mai mare trecere în faţa lui Dumnezeu la rugăciunile oamenilor sau la ce sfinţi ar trebui să se roage omul pentru a mijloci pentru acesta în faţa lui Dumnezeu ?

– Toţi sfinţii mijlocesc pentru noi, prin rugăciunile lor, în faţa Bunului Dumnezeu, chiar şi pentru cei nerecunoscători şi păcătoşi, numai că oamenii de astăzi sunt răi, iar sfinţii, la rândul lor, se mai supără câteodată pe noi. Dintre toţi îngerii, foarte cunoscută omului şi care mijloceşte prin rugăciunile ei este Doamna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, Fecioara Maria. Din gura omului nu ar trebui să lipsească numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru că aceasta se roagă şi mijloceşte neîncetat. De la începuturi până în zilele noastre, omul a fost călcat în picioare de satan şi a devenit rău, oamenii începând să-L dispreţuiască pe Dumnezeu şi pe sfinţii Lui.

– Zi-mi te rog, sfinte îngere, care păcat este urât mai mult de Dumnezeu dintre toate păcatele ?

– Dumnezeu cunoaşte toate păcatele şi le urăşte, însă dintre toate slava deşartă a adus răutatea în lume într-o mare măsură ! Adam şi Eva au fost izgoniţi din Rai, căpetenia demonilor a căzut din treapta sa; iar fariseul a căzut în păcatul mândriei fără margini. Greu mai este a se mântui un asemenea om, atunci când cade într-un asemenea păcat groaznic.

Îl întrebă din nou ava pe înger:

– Care dintre oameni merg în locurile cele mai blestemate ale iadului ?

– Toate locurile iadului sunt înfricoşătoare, însă există un loc în iad care se numeşte locul groazei. Acolo merg şi urlă din toţi rărunchii preoţii desfrânaţi, monahii, monahiile care au preacurvit, diaconii curvari cu nevestele acestora. Cinstite părinte, ceata care a căzut urmează să fie înlocuită cu preoţii buni şi monahii buni. Aşadar, în iad merg, după cum bine ţi-am mai spus adineauri, monahii orgolioşi, desfrânaţi, preoţii care au încălcat canoanele Bisericii comiţând fărădelegi, cei care au primit tot felul de daruri necinstite şi cei care au dispreţuit slujbele gândindu-se la cele lumeşti. Pentru o singură slujbă săvârşită fără băgare de seamă vor da socoteală în faţa Înfricoşătorului Judecător, aceştia neavând timp pentru a-şi răscumpăra greşeala ca să se mântuiască. Şi încă ceva, legat de preoţii beţivi, ce orânduieşte Dumnezeu în acest sens ? Vai şi amar de cel care bea, sfinţite părinte. Iad mare şi groaznic îi aşteaptă pe aceştia.

– Cei care dispreţuiesc ziua sfântă a duminicii, zice către înger părintele, au acolo puţină trecere în faţa lui Dumnezeu ?

– Nu părinte, cine dispreţuieşte sfânta duminică şi lucrează în această zi sau cu orice altceva se îndeletniceşte, îl dispreţuieşte şi pe Dumnezeu; însă şi Dumnezeu îi dispreţuieşte pe aceştia. Duminica este ziua Domnului şi cine cinsteşte această zi, Îl cinsteşte pe Domnul, dar Domnul la rândul Lui va cinsti pe acesta, precum şi ziua de sărbătoare a Maicii Lui sau a sfinţilor. Cine-i cinsteşte pe aceştia şi sărbătoreşte duhovniceşte zilele lor, după putinţa fiecăruia pentru sufletul şi mântuirea sa în faţa lui Dumnezeu. Oamenii au îndepărtat de la ei frica de Dumnezeu şi nu-L mai au prieten nici pe Dumnezeu, nici pe sfinţi, ci dimpotrivă urmăresc să o ducă cât mai bine în viaţa aceasta şi să dobândească lucrurile trecătoare ale vieţii acesteia, de aceea zic încă o dată: vai de aceştia ! Sfinţite părinte ! Fiecare om, fie el preot, mirean sau monah care nu cinsteşte ziua de duminică prin citirea psalmilor, cântări de imnuri religioase, ode duhovniceşti şi petrece această zi în distracţie şi beţii, nu vor vedea faţa lui Dumnezeu niciodată şi nici speranţă de mântuire nu vor avea ! Aşadar, preacuvioase părinte, dacă mai doreşti orice altceva să mă mai întrebi, întreabă-mă acum, pentru că a trecut ora şi va trebui să mă întorc înapoi în ceruri la Creatorul, înfăţişându-mă Acestuia şi dându-i socoteală pentru timpul petrecut pe pământ. Suspinând, bătrânul părinte zise în sinea lui:

– Vai de mine, păcătosul ! Iată sluga cu adevărat credincioasă a Domnului meu care se grăbeşte să dea socoteală şi slavă … Îngerul care este fără de păcat, şi face aceste lucruri, dar noi care trăim în fiecare zi în tristeţea păcatului îngrijindu-ne de cele lumeşti şi dispreţuind mântuirea noastră ?

Îl întrebă din nou pe înger:

– Zi-mi te rog, sfinte îngere, ce rugăciune trebuie să spună omul ?

Îngerul răspunde:

– Dacă este purtător de mesaje cea mai de folos rugăciune îi este: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Această rugăciune este cea mai puternică dintre toate şi una dintre cele mai uşoare. Mulţi oameni au zis numai această rugăciune şi s-au mântuit. Nu trebuie uitată nici de bătrâni, nici de tineri, nici de preoţi, nici de diaconi, bărbaţi şi femei, monahi sau monahii şi de fiecare om în parte. Cel care vrea să se mântuiască va trebui să rostească această rugăciune zi şi noapte. Ori că se îmbracă, ori că se plimbă, ori că aşteaptă pe cineva, ori că doarme, imediat după ce se trezeşte din aşternutul lui, fiecare om, oricine ar fi el, împărat sau sărac, dacă vrea să se mântuiască să spună această rugăciune.

Aceasta zicând îngerul, a plecat uşor capul şi a zis către cuviosul părinte:

– Binecuvântează, părinte, şi mă iartă. Atunci bătrânul preot a căzut cu faţa la pământ, închinându-i-se şi zicând:

– Mergi în pace, du-te la Sfânta Treime şi roagă-te pentru mine ! Şi, plecând îngerul, a dispărut în ceruri, iar cuviosul i-a mulţumit lui Dumnezeu şi a mers la chilia lui, povestind cele întâmplate credincioşilor fraţi în Hristos, povestite de gura lui, aşternute pe hârtie cu mâna lui şi date mai departe nouă, pentru a lua la cunoştinţă pentru mântuirea noastră, Dumnezeului nostru în veci să-I aducem slavă, AMIN.