Intre Dumnezeu si rock’n’roll

Între Dumnezeu şi rock’n’roll

de Arsenie monahul

Recent am citit una dintre ultimele apariţii la Editura Predania din Bucureşti, Între Dumnezeu şi rock’n’roll, de monahul Arsenie, o carte a unui monah sârb care dezvăluie cu ce plăgi s-a confruntat Serbia ortodoxă în perioada comunistă şi post-comunistă.

Cartea este de fapt un soi de jurnal succint din care voi extrage câteva idei care m-au frapat: cum a decăzut Biserica Sârbă odată cu societatea ortodoxă drept urmare a deschiderii fără restricţii către Apus – şi în acest context am schiţat o extrem de scurtă paralelă cu ce s-a întâmplat în celelalte ţări ortodoxe, drogurile pe care le consumau sârbii în anii ‘1980, uluitoarea paralelă dintre arta contemporană şi iconografie, şi la fel de uluitoarea capcană a zilelor noastre pe care ne-o întinde mândria modernă, ca să spunem aşa. În final, paranoia care ne pândeşte, paranoia la care ajungem din cauza păcatelor şi a voracităţii lor la acest sfârşit de veac.

Despre dezbinarea lumii ortodoxe

Un prim lucru care merită consemnat se referă la problemele cu care s-a confruntat Serbia ortodoxă în secolul XX. Astăzi este evident că puteri ostile Ortodoxiei au dorit, urmărit şi chiar înfăptuit scindarea lumii ortodoxe. Totul a început la sfârşitul secolului XIX, când s-a reuşit – pe un fond extrem de nefast creştinismului din Asia Mică – distrugerea turmei patriarhiei Constantinopolului, şi chiar a patriarhiei în sine. Având în vedere situaţia dezastruoasă în care se afla Patriarhia Ecumenică, ca şi dorinţele de emancipare ale popoarelor ortodoxe, Bisericile Ortodoxe locale au luptat pentru autocefalie şi s-au desprins din sânul Patriarhiei Constantinopolului.

După aceasta, atacul dat asupra fiecărei Biserici Ortodoxe locale a fost mai facil. Şi, se pare, particular. S-au utilizat metode diferite de la o ţară la alta.

Istoria consemnează următoarele: grecii, românii şi bulgarii au creat schismă prin schimbarea calendarului. Grecii într-un fel, doar schimbând calendarul, fără a schimba şi data Paştelui, dar în ciuda faptului că, în 1935, 3 ierarhi greci s-au întors la calendarul iulian, Ortodoxia de stil vechi din Grecia a fost mereu extrem de scindată. Românii într-alt fel, ei au schimbat şi data Paştelui, în 1926 şi 1929, şi ar fi mers mai departe dacă nu s-ar fi lovit de o opoziţie extrem de puternică din partea credincioşilor. La noi, abia în 1949 începe să se contureze întoarcerea unui ierarh la calendarul iulian; situaţia era alta în ţară. Biserica oficială a căutat să ţină în frâu pe cei care nu vroiau să se alinieze la schimbarea calendarului, spre deosebire de greci, unde situaţia a fost evident mai blândă.

Bulgarii au schimbat calendarul abia în 1968, şi atunci la presiunea regimului comunist. Oricum, Biserica bulgară era puternic afectată de schisma în care s-a aflat faţă de restul Ortodoxiei la începutul secolului XX, în afară de faptul că a fost decimată în timpul celor 4-5 veacuri de jug otoman.

Ruşii şi sârbii au păstrat calendarul iulian, dar s-au confruntat cu alte probleme. Biserica Ortodoxă Rusă a suferit o prigoană pe care nu a cunoscut-o nici o altă Biserică Ortodoxă locală, şi a fost puternic infiltrată de comunism, kgb-ism şi celelalte ‘isme’ şi transformată din temelii într-un angrenaj străin de Ortodoxie. Sârbii, însă, au avut parte de libertate, având în vedere că fosta federaţie iugoslavă era ţara cu cea mai mare deschidere către Apus, cu cea mai avansată economie şi posibilităţi la care noi, ceilalţi din blocul comunist, nici nu am visat.

Jurnalul monahului Arsenie este o mărturie despre această realitate care nu încăpea în minţile noastre, ale celor care am trăit înainte de 1989, în România lui Ceauşescu. El istoriseşte cât de familiarizată era societatea sârbă comunistă, şi mai cu seamă elita, cu drogurile. O realitate pe care noi o cunoaştem abia acum, la 20 ani de la evenimentele din 1989, şi din care sârbii ‘gustau’ din plin în anii ‘1980.

Aşadar, Biserica Sârbă, spre deosebire de cea rusă, vieţuind într-o societate cu porţile larg deschise către Apus, aproape fără restricţii, chiar dacă a păstrat calendarul iulian, s-a confruntat cu o altă plagă: a fost distrusă de modernismul care a făcut praf totodată societatea sârbă. O realitate care astăzi ne loveşte din plin şi pe noi, românii ortodocşi de stil vechi. Modernismul.

Nu am luat în discuţie aici restul lumii ortodoxe, care a fost dezbinată de asemenea de acest cal troian care s-a dovedit a fi calendarul, fiindcă numărul credincioşilor din celelalte Biserici este nesemnificativ comparativ cu Bisericile Ortodoxe naţionale. Ţinta au reprezentat-o Bisericile locale ca organizaţii de anvergură, cu structuri solide, cu teritoriu bine definit de statele aferente.

Câteva observaţii ale monahului Arsenie privind lumea drogurilor

În anii ‘1980, Serbia se confrunta cu droguri precum heroina, cocaina. Era cu puţin în urma occidentului, dacă nu cumva chiar în rând cu el. Părintele aduce o mărturie personală despre aceasta, ca şi despre faptul că sârbii uitaseră cu totul de Dumnezeu.

Mărturia lui aşează înaintea ochilor noştri coliziunea dintre sufletul omenesc şi plaga drogurilor. El face o remarcă extrem de elocventă: cei care se droghează seamănă între ei, probabil că încep să se asemene cu demonul heroinei. Aşa cum noi, creştinii, începem să semănăm între noi, în încercarea noastră de a ne apropia de Ipostasul arhetipal, Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Imaginile pe care le alege pentru a ne schiţa o paralelă între arta contemporană – creată într-o mare măsură de oameni care nu cunosc adevărata lume duhovnicească, al căror suflet este maltratat de relele acestei lumi, printre care se numără şi drogurile, şi iconografie – creată în mare parte de oameni care au trăit în sânul Bisericii, au cunoscut trăirea duhovnicească autentică, vorbesc de la sine. Primele vorbesc despre tulburarea sufletească profundă a creatorilor, iar cele din urmă despre liniştea pe care o dă urmarea căii celei strâmte. Acestea pot fi considerate, dacă se poate spune aşa, mărturii despre duhurile care stăpânesc: chipurile deformate, desfigurate, chinuite ale lumii căzute sunt puse faţă în faţă cu înfăţişările iconografice, zugrăviri ale lumii duhovniceşti.

Francis Bacon – autoportret

versus

Andrei Rubliov – Hristos Pantocrator 

Duşan Gherzici – Războinic

versus

Mânăstirea Gracanica, Serbia – Sfântul Mucenic Mercurie

Printre rânduri, părintele Arsenie vorbeşte şi despre asemănarea fenomenală dintre stările de extaz pe care le produce un drog şi unele trăiri sufleteşti autentice. Există, într-adevăr, o sumă de capcane subtile în această lume, să-i zicem mai elevată, generate de un soi de extaz intelectual. Se poate face confuzie cu uşurinţă între bucuria duhovnicească şi extazul pe care ţi-l poate da un cuget mai aparte, o trăire deosebită, pe care îl poate oferi puterea creatoare, tot ceea ce înseamnă artă, dar şi drogurile care sunt, la urma urmei, nişte stimulenţi mintali chimici extrem de puternici. Dar cine ajunge să trăiască în cuget ortodox câtuşi de puţin, dar de o manieră profundă, face distincţia …

O ultimă observaţie: părintele descrie efectele pe termen lung ale unui drog uşor precum marijuana: frici neîntemeiate, bănuieli paranoice şi suspiciune faţă de toţi oamenii şi situaţiile. Puterea intelectuală scade fenomenal şi omul nu-şi mai găseşte rostul în societate. Apar stări de schizofrenie pură, tot felul de halucinaţii şi dezechilibru mintal general. Toate acestea sunt cumva explicabile chimic la nivelul creierului. Din nefericire, nu numai drogurile cauzează aşa ceva, ci şi internetul şi jocurile pe calculator.

Aş putea încheia remarcând că, în zilele noastre, o patimă te consumă cu altă viteză decât odinioară. În ritmul vieţii noastre nebuneşti …