IPS Averchie de Jordanville. Despre lumea moderna

Despre lumea modernă[1]

de Arhiepiscop Averchie de Jordanville († 1976)

 

Noi trăim vremuri bizare, când toate conceptele creştine adevărate și sănătoase sunt înlocuite cu concepte false și înșelătoare, descoperite adeseori cu o intenție rea, cu intenția neîndoielnică de a îndepărta oamenii de calea dreaptă a unei vieţi cu adevărat creștine. În toate acestea se poate discerne un fel de mână neagră care acționează rațional, care lucrează pentru a lega oamenii cât mai strâns posibil de această viață pământească, vremelnică, silindu-i să uite viața viitoare, viața veșnică care ne așteaptă cu siguranță pe toți.

Trebuie să fim conștienți de tipul vremurilor pe care le trăim. Într-adevăr, doar un om orb din punct de vedere duhovnicesc, sau unul care și-a vândut deja sufletul dușmanilor sfintei noastre credințe și Bisericii, ar putea să nu simtă duhul lui antihrist ce stă să vină în tot ceea ce se petrece acum în lume. Despre ce fel de unire autentică a tuturor creștinilor în duhul dragostei creștine se poate vorbi acum când Adevărul este tăgăduit de aproape toată lumea, când înșelăciunea stăpânește aproape pretutindeni, când viața autentic duhovnicească între oameni care se numesc creștini a secat și a fost înlocuită cu o viață trupească, o viață animalică care a fost așezată pe un piedestal și tăinuită de ideea aşa-zisei iubiri care îndreptăţeşte în chip făţarnic orice soi de exces duhovnicesc, orice soi de anarhie morală. Într-adevăr, din aceasta derivă toate aceste „baluri” nenumărate, felurite „jocuri”, „dansuri” și distracții față de care, în pofida naturii lor anti-creștine, imorale, până și clericii mei moderni au o atitudine tolerantă, uneori chiar organizându-le ei înșiși și participând la ele.

O lipsă de scrupule teribilă, severă, fără speranţă a pus stăpânire pe mulţi oameni. Adevărata învăţătură a credinței și Bisericii pentru care au murit primii creștini în chinuri a devenit o vorbărie goală pentru majoritatea „creștinilor” moderni. Ei nici nu cunosc această învăţătură, nici nu doresc să o cunoască, fiindcă sunt indiferenți față de ea.

Indiferență rece, insensibilă faţă de aproape tot ceea ce poartă amprenta conținutului ideologic și căutând în orice doar propriul avantaj personal. Acesta este caracterul vremurilor noastre.

Această lipsă de conținut ideologic, această lipsă de scrupule însoțită de îndepărtarea de adevărata credință și Biserică și de indiferența față de ele este păcatul fundamental pentru care noi, creştinii ortodocși ruși, trebuie să ne pocăim.

Nu este pentru noi a ne bucura, a ne distra, a dansa pe mormântul Rusiei, adusă pe patul de moarte de noi, ci mai curând a ne pocăi cu lacrimi, a ne pocăi cu adevărat, precum ne învață Sfânta Biserică, cu intenţia fermă de a ne schimba radical viaţa, de a ne reînnoi duhul.

Așa cum sarea păstrează hrana de descompunere şi o face sănătoasă și plăcută la gust, tot așa adevăraţii creștini păstrează lumea de decăderea morală și îi înlesneşte revenirea la sănătate. Dar dacă sarea își pierde gustul, așa cum spune Evanghelia, adică își pierde tăria (în Răsărit există cu toate acestea un fel de sare care își poate pierde gustul), atunci nu mai este de treabă, fără numai a se arunca afară şi a se călca de oameni (Matei 5, 13).

Ce groaznic este acest lucru ! Și descoperim că trăim astfel de vremuri în care tendinţa de a stăpâni lumea este îndreptată către a-i face pe toţi creştinii o astfel de sare care şi-a pierdut gustul, odată ce a desființat adevărata Biserică a lui Hristos provenind de la sfinții apostoli și astfel i-a lipsit pe creștini de harul Sfântului Duh.

Aceasta este aşa-numita mişcare ecumenistă atât de modernă, care se bazează pe poziția că se presupune că adevărata Biserică a lui Hristos nu există în prezent pe pământ și este necesar să o creăm din nou … prin unirea tuturor creștinilor aparținând diferitelor „biserici” și asociații și organizații confesionale; aceasta va fi făcută prin felurite concesii reciproce în chestiuni de dogmă și dezvoltarea unui sistem comun, nou de dogmă acceptabil pentru toți și, împreună cu acesta, fireşte, o nouă perspectivă asupra lumii.

Iar opinia extrem de populară în vremurile noastre că  ,,este totuna la ce biserică mergi; la urma urmei, Dumnezeu este unul” este în acord cu această tendință.

Da ! Dumnezeu este unul, dar știi, El ne-a dat de asemenea o singură credință; El a creat o singură Biserică pentru noi, nu multe credințe și „biserici” diferite. Acest lucru este adeverit de Sfântul Apostol Pavel când spune: Un Domn, o credință, un botez. Un Dumnezeu și Tatăl tuturor, și astfel noi, creștinii, ar trebui să alcătuim un trup şi un duh, așa cum suntem chemați într-o nădejde a chemării noastre (Efeseni 4, 4-6).

Dacă există o singură credință adevărată și o singură Biserică adevărată, atunci ca o consecință toate celelalte credințe și „biserici” sunt false, nu adevărate. Atunci cum poate cineva să spună că toate credințele și „bisericile” au aceeaşi valoare şi că ,,este totuna la ce biserică mergi” ?

Prin urmare, se poate și trebuie să vorbim nu despre unirea ecumenistă a tuturor pentru crearea unei noi Biserici, ci doar despre restabilirea unirii tuturor celor care s-au îndepărtat cu singura Biserică adevărată a lui Hristos căreia Hristos Mântuitorul Însuși i-a dat marea şi neîndoioasa făgăduinţă că porțile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18).

O, cât de mare este acum tocirea conștiinței chiar a acelor oameni care se consideră credincioși – întunecarea minților și inimilor lor, astfel că văzând, nu văd, și auzind, nu aud, nici nu înțeleg cu inima lor, precum a spus sfântul prooroc (Isaia 6, 10).

Aceasta este îngroşarea inimii despre care vorbea.

Dar există în zilele noastre un fenomen încă mai teribil, întâlnit tot mai des: o hotărâre mai mult sau mai puțin conștientă, de dragul bunurilor și avantajelor pământești, de a sluji lui antihrist ce stă să vină.

Acesta este cel mai extrem grad de cădere, din care este foarte greu a te ridica.

Sarcina fundamentală a slujitorilor lui antihrist ce stă să vină este de a distruge lumea veche cu toate conceptele și „prejudecățile” ei anterioare, pentru a construi în locul ei o lume nouă potrivită pentru a-și primi „noul proprietar” care se apropie, care va lua locul lui Hristos pentru oameni și le va da lor pe pământ ceea ce Hristos nu le-a dat …

Trebuie să fii complet orb duhovniceşte, complet străin de adevăratul creștinism ca să nu înţelegi toate acestea !

Râvna pentru Dumnezeu, râvna pentru Adevăr nu este fariseism, tot aşa cum smerenia în fața vrăjmașilor lui Dumnezeu, a vrăjmașilor Bisericii, a Răului diabolic, nu este smerenia adevărată și mântuitoare a vameșului, ci doar înşelare de sine distrugătoare, care duce către adâncurile iadului.

În vremurile noastre, când există îndoieli atât de puternice până și cu privire la existența Adevărului, când fiecare „adevăr” este considerat relativ și este considerat potrivit ca fiecare persoană să dețină „propriul adevăr”, lupta pentru Adevăr dobândeşte o însemnătate deosebit de importantă. Şi cel care nu simpatizează cu această luptă, care vede în ea doar o manifestare a fariseismului și sugerează a te smeri în  faţa Minciunii prin căderea de la Adevăr, ar trebui să fie recunoscut în mod firesc ca un trădător al Adevărului, oricine ar fi el. ar putea fi, orice ar putea să se numească sau să se considere.

Pentru noi, creștinii moderni, credința este în cea mai mare parte despărţită de viață: noi nu trăim în acord deplin cu învățăturile și cerințele credinței noastre. Credința noastră ne învaţă atât de limpede şi atât de hotărât să renunțăm la tot ce este stricăcios și pământesc și să ne concentrăm cu toate cugetele şi sentimentele noastre asupra vieții veșnice nestricăcioase care ne așteaptă. Teoretic, poate, acceptăm acest lucru (deși în ultimul timp a apărut un curent special de „neo-creștinism” care nici măcar nu vrea să accepte acest lucru teoretic, ci a conceput o perspectivă asupra lumii pseudo-creştină cu totul nouă, necunoscută până acum având scopul de a-l lega pe om mai ferm de un pământ care se presupune că a fost transformat și sfințit de venirea lui Hristos în lume), noi admitem sfârșitul lumii, cea de-a Doua Venire a lui Hristos, Judecata de Apoi și viața viitoare, dar în practică trăim și acţionăm de parcă nici unul din aceste evenimente nu este aşteptat și noi trebuie doar să ne facem confortabil aici pe pământ asigurându-ne tot soiul de lucruri bune şi înlesniri. Nu vrem cu adevărat să ne gândim la moartea care ne așteaptă inevitabil pe fiecare dintre noi și nu ne pregătim așa cum ar trebui pentru viitoarea viață veșnică care este în fața noastră.

Pace ! … Pace ! … Pace ! … se aude acum din toate părțile: „dezarmare reciprocă, conviețuire pașnică, noi vom lupta pentru pace, toți în apărarea păcii !” Ce minunat ar fi, ce viitor luminos și vesel s-ar făgădui omenirii numai dacă aceste apeluri ar avea în vedere acea pace despre care au cântat îngerii în noaptea Nașterii lui Hristos: Slavă lui Dumnezeu întru cei de sus și pre pământ pace, între oameni bunăvoire (Luca 2, 14); numai dacă ar fi acea pace pe care Mântuitorul Hristos a făgăduit-o ucenicilor Săi la Cina cea de Taină, când a spus: Pace las vouă, pacea mea dau vouă (Ioan 14, 27); numai dacă ar fi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea (Filippeni 4, 7) care, la porunca Domnului, apostolii au transmis-o primilor creștini, care au fost învățați să o caute (I Petru 3, 11), și au fost încurajați să o aibă cu Dumnezeu și cu toți oamenii (Romani 5, 1; 12, 18). Cât de îmbucurător ar fi să-i ascultăm dacă aceste apeluri ar veni de la oameni de a căror sinceritate nu ne-am putea îndoi câtuşi de puţin, în ale căror cuvinte ne-am putea încrede cu totul, de la oameni care ar fi cu adevărat convinși că cel mai mare bine în viață este tocmai acea pace – pace cu Dumnezeu, pace cu propria conștiință, și pace cu aproapele în numele lui Dumnezeu.

Dar vai ! Nu despre o astfel de pace vorbesc oamenii acum. Toate aceste discursuri adeseori nefirești și pompoase și câteodată strigăte isterice pentru pace în întreaga lume vin în prezent în cea mai mare parte de la oameni care fie sunt departe de adevăratul creștinism, fie se opun direct Bisericii – de la oameni care nu trăiesc în pace cu Dumnezeu și cu propriile conștiințe, ci sunt plini de ciudă în relațiile cu aproapele lor.

Putem crede în sinceritatea discursurilor despre pace atunci când sunt rostite de oameni care, în principiu, neagă credința în Dumnezeu și dragostea pentru aproapele lor și nu recunosc vocea conștiinței ?

Putem crede că oamenii lucrează cu adevărat spre pace atunci când blasfemiind făţiş şi cu îndrăzneală ei au declarat război lui Dumnezeu Însuși și Sfintei Sale Biserici ?

Când destul de recent ei nu au ascuns faptul că scopul lor a fost „de a stârni o conflagrație mondială” ? Când predică deschis „ura de clasă” ca bază a ideologiei lor și nu se ruşinează defel să verse oceane întregi de sânge și să extermine milioane de oameni doar pentru suspiciunea că nu sunt de acord cu ideologia lor ?

Putem crede de asemenea în dragostea sinceră pentru pace a celor care în cuvintele lor propovăduiesc în mod făţarnic și dezgustător „iubirea creștină” și „iertarea totală”, în timp ce în acțiunile lor ei seamănă tulburări și discordie și, răspândind minciuni și calomnii, creează ostilitate și dezbinări, stârnind oamenii împotriva semenilor lor ? Poate cineva să creadă în general că orice fel de pace trainică şi sigură poate fi stabilită pe pământ prin batjocorirea crudă a Adevărului lui Dumnezeu, cu minciunile și făţărnicia care sunt atât de caracteristice vieții omenirii moderne ?

Unde lipseşte Adevărul lui Dumnezeu, nu poate fi pace autentică.

În timp ce ne luptăm cu hotărâre împotriva celor mai minuscule manifestări ale răului și păcatului în sufletele noastre, să nu ne fie teamă să descoperim și să arătăm răul pretutindeni unde se află în viața modernă – nu din mândrie și iubire de sine, ci doar din dragoste pentru adevăr. În aceste vremuri rele de neruşinare mincinoasă, sarcina noastră principală este să rămânem cu totul credincioși și devotați adevărului autentic al Evangheliei și autorului mântuirii noastre, Hristos, Dătătorul de viață care a înviat a treia zi din mormânt, Biruitorul iadului și morţii.

Trebuie să cunoaştem bine şi să ne aducem aminte că învăţătura vătămătoare a lui Tolstoi de ,,neîmpotrivire faţă de rău” este cu totul străină adevăratului creștinism (printre altele, această învăţătură a distrus nefericita noastră patrie, Rusia, și a cufundat-o în ororile sângeroase, teribile ale bolșevismului): nici un creștin adevărat nu se poate împăca cu răul, oriunde și oricine l-ar putea întâlni.

Toți creștinii adevărați de-a lungul întregii istorii a Bisericii au urmat exemplul Domnului Iisus Hristos Însuși și al sfinților Săi apostoli și au condamnat întotdeauna răul și au luptat împotriva lui, chiar dacă acest lucru le-ar putea pricinui tot soiul de privațiuni grave și chiar i-ar costa însăşi viaţa.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] Din Stand Fast in Truth, scrierile arhiepiscopului Averchie publicate de St. John of Kronstadt Press și prezentate parţial pe internet de Frăția Sfântul Nifon din New York și Biserica Sfântul Nicolae din Dallas, Texas.