Istoria Bisericeasca Universala (I)
ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
de
Eusebiu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
Capitolul II
Constituţia Bisericii sau organizarea ei ierarhică
A. Răsăritul
§. 144. Monahismul
În acest period (1054-1453) monahii de asemenea aveau în Biserica de Răsărit o situaţiune foarte considerată şi influentă[1]. Centrul lor era tot Muntele Athos numit şi Sfântul Munte[2]. Pe lângă lavra fundată în periodul precedent (III) pe la 968 de monahul Atanasie, şi alte două mânăstiri mari fundate sub împăratul Constantin Monomah (1042-1054), s-au mai clădit în acest period (IV) până la 1385 încă 17 mânăstiri mari. Totodată s-au înfiinţat în dependenţă de mânăstirile principale şi mânăstiri filiale, cu reguli monastice mai aspre. Acestea se numesc aschitirii sau schituri cum este numele lor în limba elină medievală şi modernă. Schiturile erau supuse mânăstirilor principale şi monahii dintr-însele aveau o viaţă mai aspră. Fiecare schit se compunea din o grupă de chilii cu câte 4-5 monahi; erau şi chilii independente, precum şi sihăstrii.
Mânăstirile principale se deosebeau în chinovii propriu zise şi în mânăstiri, ai căror monahi duceau viaţa mai mult individual; ele se numeau mânăstiri idioritme şi aveau în comun numai serviciul divin şi hrana. Spre a păstra unitatea între toate mânăstirile şi între monahii din Athon era instituit un prim proestos de mânăstiri, un protos. De altfel în acest period (IV) în mânăstirile din Athos înflori aşa numitul isihasm, adică o viaţă mistică, contemplativă, ce se liniştea în Dumnezeu. Monahii cu acest gen de viaţă, adică isihaştii, se bucurau de o consideraţie deosebită, dar aveau şi adversari hotărâţi între teologi. Mânăstirile din Athon erau şi vetre de ştiinţă şi de artă religioasă. În bibliotecile lor se conservă până acum 13.000 manuscripte de valoare, iar bisericile lor sunt monumente importante de artă creştină din Răsărit; în secolul XIV era celebră în tot Răsăritul şi şcoala de pictură din Athon a lui Panselin.
Din marea consideraţiune a monahilor de la Muntele Athos, pentru pietatea lor, împăraţi ai bizantinilor precum şi principi ai Iberiei, Serbiei, Bulgariei, Rusiei şi mai târziu ai Principatelor Române, zeloşi şi darnici în mod deosebit, au întemeiat pe întrecute pe acest munte mânăstiri nouă, au restaurat sau cel puţin au înfrumuseţat pe cele în fiinţă şi le-au dat danii. Astfel pe lângă mânăstirile grecilor s-au înfiinţat mânăstiri ale iberilor, sârbilor, bulgarilor, ruşilor, şi în fine ale românilor. Cele mai vechi şi mai însemnate dintre ele sunt: Mânăstirea Ivir, Mânăstirea Zograf[3], a bulgarilor, Mânăstirea Hilandar a sârbilor, fundată în 1195 de Sfântul Sava şi tatăl său Ştefan Nemania, mare jupân sau mare principe al Serbiei, care domni 1168-1196 şi mai târziu se călugări, primind numele Simeon, mânăstirea ruşilor, Mânăstirea Cotlomuş sau a Sfântului Hariton, pe care la începutul secolului XVI începu a o reînnoi Radu IV cel Mare (1445-1508), şi o isprăvi mai târziu succesorul său Neagoe Basarab (1512-1521; în curând apoi această mânăstire fu vestită ca ,,Marea Lavră a Valahiei”[4]. După ce Muntele Athos s-a supus de bunăvoie turcilor înainte de căderea Constantinopolei, sultanul Murad II (1421-1451) acordă mânăstirilor Athonului mari privilegii; între acestea fu şi privilegiul, ca în hotarul sfinţit al lor să nu se stabilească nici un mahomedan, precum şi privilegiul ca în Sfântul Munte să nu aibă voie a călca femei.
Pe lângă mânăstirile din Athon se bucura de mare consideraţie şi mânăstirea din Muntele Sinai, închinată Sf. Ecaterina sau Caterina; această mânăstire datează din periodul II şi fu zidită în anul 527 de împăratul Iustinian în formă de fortăreaţă. În cursul timpului, i s-a dat privilegiul, ca egumenul ei, după ce de la secolul VII episcopia Faran se strămutase în Sinai să fie învestit cel puţin de la secolul IX şi cu demnitatea de episcop, iar de la secolul XII chiar de arhiepiscop cu titlul ,,Al Sinaii şi Faranului”; pe această din urmă demnitate o are şi astăzi.
De o consideraţie egală cu a acestor mânăstiri se bucurau mai întâi mânăstirile principale din Rusia, sau lavrele din Kiev şi Moscova, înfiinţate după modelul celor greceşti. Mânăstirea cea mai vestită din Rusia este Lavra Pecerscaia sau Lavra peşterilor din Kiev. Ea fu înfiinţată în secolul XI şi s-a numit aşa fiindcă monahii săi cei dintâi vieţuiau în peşteri, pe care ei singuri şi le zideau în pământ. După Ilarion (Hilarion), primul pustnic de peşteră din Kiev, care deveni apoi mitropolit de Kiev (1051-1054), fundatori acestei mânăstiri de peşteri au fost (1051-1062) Antoniu, urmaş al lui Ilarion în peşteră († 1073) şi ucenicul său Teodosiu († 1073); pe aceştia, ca şi pe Ilarion însuşi, ruşii îi venerează ca sfinţi. Mânăstirea peşterilor deveni curând primul focar al întregii vieţi bisericeşti superioare din Rusia şi dintr-însa s-au recrutat cei dintâi teologi şi asceţi, ba chiar ierarhi însemnaţi ai Rusiei.
În secolul XIV s-a înfiinţat aproape de Moscova a doua lavră ce deveni de asemenea foarte vestită. Ea fu întemeiată la 1354 de Serghie, un ieromonah venerat ca sfânt, care o închină Sfintei Treimi, de unde vine şi numele ei de Lavra Sfintei Treimi a lui Serghie[5].
În Serbia au fundat mânăstiri vestite după jumătatea secolului XII şi la începutul secolului XIII principii ţării şi rudele lor. Aşa marele jupân Ştefan Nemania (1168-1196) a fundat Mânăstirea Studeniţa (Studenica); cei doi fii ai săi, Sfântul Sava, primul arhiepiscop al Serbiei (1219-1236) şi Ştefan Nemanici (mare jupân 1196-1217, rege 1217-1228), au fundat Mânăstirea Jicia (Zica), ce fu prima reşedinţă a arhiepiscopului, dar sub al doilea arhiepiscop ea trebui să cedeze această onoare Mânăstirii Peci (Pec), mai nouă, cu pozitribui să cedeze această onoare Mânăstirii Peci (Pec), mai nouă, cu poziţie mai sigură; regele Vladislav (1234-1243) a fundat Mânăstirea Mileşevo, în care s-au depus apoi şi moaştele Sfântului Sava până la anul 1575, când le-au ars turcii. Iară la începutul secolului XIV regele Ştefan Uroş III (1321-1331) a fundat Mânăstirea Deciani (Decani), de asemenea vestită, pentru care şi primi supranumele Decianschi. Alţi suverani şi chiar doamne ale suveranilor Serbiei până în secolul XV de asemenea au zidit mânăstiri.
Cele mai însemnate mânăstiri din statul româno-bulgarilor au fost: vestita Mânăstire Rilj, sau Rilia (Rilja), pe muntele cu acelaşi nume, mânăstirile din Muntele Vitos, aproape de Sofia (Sardica veche), lavra din Târnova cu mânăstirile de prin jurul ei.
În Ţările Române de asemenea s-au întemeiat în acest period mânăstiri însemnate şi anume:
1. În Muntenia, nu chiar înainte de sfârşitul secolului XIII Mânăstirea Câmpulung, ce se zice că a zidit-o însuşi Radu Negru Vodă, întemeietorul legendar al principatului Valahiei, sau Tugomir Vodă (Tihomir pe la 1290-1330), întemeietorul istoric al acestui principat; dar în realitate Mânăstirea Câmpulung s-a format abia în secolul XV din o biserică, ce în secolul XIV fu biserică a curţii domneşti; sigur se ştie că aproape de ultimul pătrar a secolului XIV a întemeiat Mânăstirile Vodiţa şi Tismana un pustnic sârb, emigrat şi venerat ca sfânt, anume Nicodim (1370-1406); căci el era monah din Athos fiul unui grec şi al unei sârbe; de asemenea Mircea Vodă cel Bătrân sau cel Mare (1386-1419) a întemeiat Mânăstirile Cozia şi Cotmena.
2. În Moldova poate chiar sub Bogdan I Vodă (între anul 1344-1365) fu întemeiată Mânăstirea Rădăuţi, criptă a primilor domni ai Moldovei, începând cu Bogdan însuşi, iară de la secolul XV reşedinţă a episcopului de Rădăuţi; sub unul din predecesorii cei mai apropiaţi ai lui Alexandru cel Bun s-a întemeiat în Suceava o mânăstire în care Alexandru cel Bun, îndată după suirea lui pe tron (1400-1432), instală mitropolia; se pare că biserica acestei mânăstiri, s-a conservat în biserica suburbiei Mirăuţi din Suceava, restaurată pe la 1900; sub Petru Vodă I (Petru Muşat 1375-1391 sau 1378-1393) pe la 1390 ucenici de-ai lui Nicodim au întemeiat aproape de cetatea Neamţul, odinioară (1210-1220) a ordinului cavalerilor teutoni, Mânăstirea Neamţu, închinată Atotţiitorului Dumnezeu, de aceea se şi numeşte Pantocrator, iară lângă râul Bistriţa, Mânăstirea Bistriţa, care a fost apoi înzestrată de Alexandru cel Bun; de asemenea sub Alexandru Vodă cel Bun s-a întemeiat: Mânăstirea Moldoviţa (1401), Mânăstirea de maici Humoru (înainte de 1427) şi mânăstirile de maici Iţcani şi Horodnic, toate acestea situate în Bucovina de azi.
3. În Transilvania despre sud, Mânăstirea Prislop, iarăşi o ctitorie a lui Nicodim (1370-1406), numit mai sus, care a întemeiat primele mânăstiri din Ţara Românească.
4. În Maramureş (Ungaria despre miazănoapte răsărit) mânăstirea stavropighială din Peri cu hramul Sfântul Mihail; ea fu întemeiată de bunicul a doi români de acolo, voevozii fraţi Baliţa şi Dragoş[6], care în 1391 obţinură pentru ea privilegiul de stavropighie. Istoricul Iorga zice, că unul dintre aceşti doi voevozi şi anume cel dintâi era chiar Balc nepotul lui Dragoş, primul fundator al principatului Moldovei (între 1343 şi 1353) şi că Balc a fost alungat din Moldova de Bogdan (între 1349-1359). Teodor Coriatovici, principe lituan, de religie ortodoxă la 1354 emigrând în Ungaria de nord, între rutenii de acolo, a întemeiat în 1360 la Muncaci Mânăstirea Sfântul Nicolai; din ea s-au recrutat cu timpul episcopii de Muncaci ai rutenilor din Ungaria de nord; primul episcop cunoscut dintre ei este un anume Ioan pe la 1491; soţia lui Teodor Koriatovici înfiinţă tot acolo o mânăstire de călugăriţe.
În acest period (IV) mânăstirile din Răsărit n-au ajuns la o dezvoltare internă demnă de remarcat. Observăm numai că în locul foştilor iconomi, care aveau mari drepturi, egumenii mânăstirilor obţinură vicari sau reprezentanţi ai lor, numiţi dichei (adică apărători ai drepturilor, împuterniciţi); atari dichei îşi numeau atunci şi episcopii.
În episodul următor:
§. 145. Papalitatea
[1] Cu toate aceste existau şi monahi şi eremiţi cu viaţa excentrică; aşa pe lângă stâlpnicii primitivi sau monahii care trăiau pe stâlpi se aflau şi monahi care trăiau prin arbori sau în cuşti sau purtau lanţuri de fier, în fine şi monahi, care priveau ca lucru bineplăcut lui Dumnezeu a se deda la danţuri liturgice cu călugăriţe; ei erau cunoscuţi cu numele de icheţi; dar unii contemporani i-au acuzat de eres.
[2] N.tr.: O monografie interesantă despre Muntele Athos a scris Friederich Vilhelm Gass cu titlul Zur Geschichte der Athos – Kloster, Giessen 1865, citată şi în scrierea O călătorie în Orient de Athanasie Mironescu Craioveanu, Bucureşti 1896, p. 91. Cf Meyer, Die Hauptturkunden des Athos, citat de Brehier, Le schisme, Paris 1900, p. 19, id., scrierea lui Delicanis, citată de noi şi în vol. I, p. 56.
[3] Adică Mânăstirea Zugravului, numită aşa fiindcă fu zidită pe temelia unei mânăstiri întemeiată încă de la anul 911 de Gheorghie, un monah grec, care era şi zugrav.
[4] N.tr.: Despre alte mânăstiri care au fost înnoite şi ajutate de domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei cf. în Biserica Ortodoxă Română V, 9, 1881, iunie, p. 627.
[5] N.tr.: Un pelerinagiu la această mânăstire a scris în spirit antimonastic Dora d’Istria în Vie monastique dans l’Eglise d’Orient” Paris, Geneve sub titlul Pelerinage a Troitza, pag. 1 scv.
[6] În traducerea latină a actului patriarhiei de Constantinopol din 1391 despre calitatea de stavropighie a mânăstirii, traducere ce s-a trecut şi în actul de confirmare, pe care Vladislav I regele Ungariei l-a dat în anul 1491 mânăstirii spre a fi scutită de pretenţiile lui Ioan, episcop rutean de Muncaci cei doi voevozi, care obţinură actul patriarhal şi despre care nu scrie că sunt fraţi, se numesc: ,,Vaivoda Balicza et Dragmester”.
N.tr. N.B.: Meşter aici se derivă din grecescul magistro; şi are înţelesul de comandant al oastei.
