Istoria Bisericeasca Universala (I)

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

şi

STATISTICA BISERICEASCĂ

de

Eusebiu Popovici

Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi

 

CARTEA A II-A

PERIODUL IV

De la împlinirea schismei între Biserica de Apus şi Biserica de Răsărit până la căderea Constantinopolului, când întreg teritoriul Bisericii celei vechi de Răsărit căzu sub jugul mahomedan (1050-1453)

 

INTRODUCERE

§. 135. Situaţiunea politică în general

 

Capitolul I

Propagarea creştinismului

§. 136. Răspândirea Bisericii de Răsărit

Din cauza dominaţiunii despotice a mahomedanilor, care tot înaintau şi se consolidau, precum şi din cauza invaziunii mongolilor păgâni, în acest period Biserica de Răsărit a trebuit să sufere continuu pierderi însemnate; ea s-a putut însă răspândi numai în o măsură mediocră şi în parte numai pentru puţin timp, aşa Biserica Ortodoxă, numai pe teritoriul Rusiei şi al Lituaniei, încâtva şi al cumanilor, iar Biserica nestoriană în Asia Centrală şi în cea răsăriteană.

Biserica de Răsărit a suferit pierderi din cauza mahomedanilor, precum şi din cauza mongolilor păgâni, din care o parte deveniră mai târziu mahomedani; aşa în acest period ea avu a suferi persecuţiuni şi împilări mult mai numeroase decât în periodul precedent[1]. În special mongolii păgâni avură de regulă faţă de creştinism, negreşit şi cu excepţiuni, o atitudine, ca în contra unui cult străin lor; ei îl persecutau şi exterminau mai cu seamă pe teritoriile, în care intrau ca cuceritori şi jefuitori, precum pe teritoriile Bisericii nestoriene, din afară de China, nu însă şi pe teritoriile în care ei voiau a domina permanent, ca în China şi în Rusia. Iară mahomedanii persecutau pe creştini continuu, tot în interesul conservării, răspândirii şi consolidării lor proprii. Pretutindeni ei tindeau prin toate mijloacele violente a constrânge populaţiunea creştină să treacă la legea lor şi mai cu seamă la naţionalitatea lor dominantă.

În astfel de violenţe seldgiucii, care în acest period ajunseră dominanţi în Asia de vest şi în Egipt, în locul arabilor, i-au întrecut mult pe aceştia, dar şi pe seldgiuci îi întrecură mamelucii, care le-au succedat după jumătatea periodului, şi încâtva osmanii. Cu modul acesta partea cea mai mare a populaţiunii creştine de pe teritoriul, ce se întindea din Egipt până în Europa de sud, pierdu treptat religiunea şi naţionalitatea ei. Sub Saladin, sultanul seldgiucilor din Egipt, Palestina şi Siria, care domni de la 1171-1193 şi este celebru şi pentru cavalerismul său, s-au interzis creştinilor procesiunile în public, sărbătorile, precum şi tragerea clopotelor. Sub dominaţiunea mamelucilor, creştinii au fost terorizaţi în aşa grad, că d.e. în anul 1324 oraşe întregi de creştini trecură la islam în o singură zi. În Iberia sau Georgia seldgiucii, precum şi mongolii, care pe teritoriile de apus ale dominaţiunii lor devenise mahomedani, s-au sforţat, cât timp au dominat în această ţară, a răspândi islamul cu forţa; numai reacţiunile energice ale regilor creştini ai Iberiei, de câte ori restrângeau sau scuturau această dominaţiune, mai scutiră creştinismul de a fi stârpit în Iberia.

Următoarea cuprindere cu privirea a răspândirii precare a Bisericii de Răsărit în periodul prezent (IV) cadrează cu istoria tristă a persecuţiunii sale, pe care am schiţat-o aici mai sus în linii de tot generale.

La sfârşitul periodului precedent (III) Biserica Ortodoxă din Rusia se răspândise aşa, că putem privi ca limite ale ei în Rusia meridională: Bielgorod (nu Asprocastron, ci vechiul Bielgorod rus de lângă Doneţ), apoi spre apus Vladimir Volinschi sau Volodomir, spre miazănoapte: Novgorod, spre răsărit: Rostov. Deci tot teritoriul dintre aceste puncte se poate privi ca teritoriu creştin încă din periodul III. În periodul IV, cu care ne ocupăm acum creştinismul se răspândi spre răsărit şi spre miazănoapte răsărit mai întâi pe toată întinderea teritoriului Rostovului, apoi pe teritoriul Murovului şi la începutul secolului XIII şi pe al Vietkăi. Spre miazănoapte de Novgorod abia în secolul XIII încep a se converti la creştinism ciuzii şi carelii, precum şi populaţiunile din jurul Lacului Cuba, iar în secolul XIV permii sau zyrjanii şi populaţiunile de pe lângă Lacul Onega.

De la jumătatea secolului XIII misionari din Rusia propagară creştinismul şi la lituani. Unii principi şi mari principi ai Lituaniei îl persecutară, dar alţii îl patronară şi unii dintre ei chiar îmbrăţişară cel puţin pentru un timp creştinismul de rit grec. Aşa Ringold (1230-1235) a fost păgân, iar Mindovg (Mindovc) în 1246 îmbrăţişă creştinismul de rit grec, constrâns însă de ordinul cavalerilor teutoni şi atras de Papa Innocentiu IV (1243-1254), care-l recunoscu rege, se făcu în 1251 creştin de rit latin, iar în 1261 reveni la păgânism, Voişelg (Wojszelg), fiul şi succesorul lui Mindovg, fu creştin de răsărit, iară Froiden, succesorul său, precum şi marii principi, care succedară lui Froiden, anume Gedimin (1315-1340) şi Olgerd (Olgjerd 1340-1377) au fost păgâni, totuşi Olgerd, la început chiar persecutor crâncen al creştinilor înainte de moartea sa primi botezul după rit grec.

În acelaşi timp cu misionarii ruşi, predicau creştinismul în Lituania şi misionari din Apus după ritul latin şi în 1251-52 ordinul cavalerilor teutoni chiar l-a impus lui Mindovg provizor împreună cu un episcop, anume Vitus, până la 1261; s-a întâmplat chiar că tot într-un timp unii membri din familia marilor principi erau păgâni, alţii creştini de rit grec şi alţii creştini de rit latin. Totuşi credinţa şi ritul de răsărit preponderau încă între creştinii din Lituania. Este cert că chiar din casa marilor principi au fost membri ai Bisericii de Răsărit doi fii ai lui Coriat, care era frate cu marele duce Olgerd, anume principele Teodor Coriatovici († 1394), care în 1354 emigră la Muncaci în Ungaria de miazănoapte, precum şi Gheorghe (Iuri, Iurg, Iuga) Coriatovici, care în 1374 deveni domn al Moldovei.

Dar de la 1386 Iagelon, marele duce al Lituaniei, fiu şi succesor al lui Olgerd, care pe atunci, după unii istorici era creştin de rit grec, iar după alţii era încă păgân, a obţinut împreună cu mâna Edvigei, moştenitoarea Poloniei şi coroana de rege al Poloniei, cu condiţiunea de a se face creştin romano-catolic; astfel el, curtea lui şi o mare parte a trupelor lui trecură la Biserica creştină de rit latin. De atunci el se sili a întări în Lituania credinţa şi ritul acestei Biserici prin toate mijloacele posibile, nu numai în prejudiţiul păgânismului, ci şi al credinţei şi ritului Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Cu toate acestea Biserica de Răsărit se susţinu încă mult timp în Lituania, deşi oprimată de cea latină, care era preponderentă. Vom reveni asupra convertirii Lituaniei la Biserica latină, când vom trata despre răspândirea creştinismului de rit latin în acest period (§. 137. C).

Biserica Ortodoxă a Rusiei nu s-a putut răspândi mai mult, fiindcă-i sta în cale mongolii sau tătarii dominanţi, nu doar că ei persecutau consecvent religiunea şi biserica în Rusia (exceptând unele cazuri, ei se arătau toleranţi), ci fiindcă devastările comise de ei pretutindenea au fost un obstacol atât pentru ca Biserica Rusă să se poată dezvolta normal în interior, cât şi pentru a se propaga mai departe. Mongolii înşişi, de nu rămâneau păgâni, se îndreptau spre mahomedanism, numai foarte puţini dintre ei îmbrăţişară creştinismul de la ruşi, deşi nu fără a suferi când şi când persecuţiuni sângeroase din partea celorlalţi mongoli.

Ce se atinge de cumani, pe lângă principii de Halici, care vor fi profitat de dominaţiunea lor asupra cumanilor mai apropiaţi, spre a răspândi creştinismul între ei, se vor fi silit poate şi românii de pe teritoriile sudice ale cumanilor şi de pe cele vecine spre a atrage la credinţa ortodoxă acest popor, pe care ungurii se sforţară a-l converti mai întâi la Biserica de Apus. În adevăr, Papa Grigoriu IX (1227-1241) în o epistolă din anul 1234 către Bela IV, regele Ungariei (co-regent atunci cu tatăl său Andrei II), se plânge că ,,valahii”, care trăiau în cuprinsul episcopiei latine a cumanilor, au convertit la credinţa lor chiar unguri şi germani. Cumanii, care după retragerea în masă a cumanilor cu tătarii (1242) au mai rămas între rutenii din principatul Halici şi între românii din Moldova, precum şi cei care de frica tătarilor fugiră în Bulgaria, asimilându-se curând cu aceste popoare ale Bisericii Ortodoxe, au rămas continuu în orbita acestei Biserici.

Dintre Bisericile heterodoxe de Răsărit numai nestorienii au mai lucrat pentru propagarea creştinismului şi au continuat a desfăşura câtva timp încă o vie activitate, menţinându-se pe un nivel încâtva superior. Încă pe la începutul periodului, adică după jumătatea secolului XI nestorienii din Asia Centrală, despre sud de Lacul Baical, au reuşit a converti la creştinism un principe tătar cu poporul său (tribul Cherait).

Ştirea despre principele creştin al tătarilor s-a răspândit şi în Apus. Acest principe fu numit îndecomun ,,Presbiterul Ioan” din cauză că titlul Owanghan (Onghan), ce purta el, s-a tradus incorect, luându-se ,,Owang” în sens de ,,Ioan” şi ,,Khan” în sens de evraicul ,,Cohen”, preot, presbiter. Acest principat creştin între tătari a durat mai mult timp, anume până la 1202, când l-a distrus Cengishan, ca preludiu al expediţiei sale de a cuceri universul (1206-1227). A fost deci destul timp spre a se forma o convingere, că traducerea de mai sus nu este corectă; cu toate acestea apusenii intitulau continuu pe numitul principe ,,Presbiterul Ioan”[2]. Papii din secolul XII i-au trimis chiar scrisori, în care îi da titlul acesta, voind a-i face şi lui cunoscut cât este de puternică şi de strălucită Biserica Romei. Dar odată cu principatul a apus aici şi creştinismul.

Nestorienii propagase creştinismul şi în China, şi mongolii care fură domnitori în ea mai târziu, n-au smuls ceea ce sădise nestorienii. Dar după jumătatea secolului XIV (1368), când mongolii au fost goniţi din China şi a venit la tron altă dinastie indigenă (dinastia Ming), aceasta a distrus Biserica creştină din China, atât pe cea nestoriană, cât şi pe cea romano-catolică, ce fusese înfiinţată mai târziu. Şi astfel toate sforţările misionarilor nestorieni în Asia de Est au avut succes numai temporal. Afară de aceasta, în Mesopotamia ţara lui originară, nestorianismul a fost redus cu totul din cauza devastării mongolilor, în special sub Tamerlan (1369-1403), rămânând acolo numai mici resturi; el fu împins spre Munţii Curdistan, situaţi între Mesopotamia şi Armenia.

 

În episodul următor

§. 137. Răspândirea Bisericii de Apus

 

[1] Un martir din jumătatea întâi a secolului XIV (1330), vestit în Bisericile din jurul Mării Negre este Ioan cel Nou. Tradiţia despre viaţa şi pătimirea lui a fost predată Bisericii Moldovei pe la 1402 de Grigoriu Ţamblac, atunci preot şi predicator al acestei Biserici, mai târziu mitropolit de Kiev, însă el era originar din Târnova, capitala regatului româno-bulgarilor. După această tradiţie Ioan, un negustor foarte pios din Trapezunta, făcea multe călătorii pentru negoţ. Odată călători în corabia unui ,,franc” adică a unui apusean de la Trapezunta la Asprocastron (Cetatea Albă), ce era sub dominaţiunea mongolilor păgâni. Mai înainte această cetate se numea cu totul invers Mavrocastron, Cetatea Neagră, sau în formă coruptă Moncastron; iară numele ei nou este la slavi Belgrad (Bjelogorod), la turci Acherman. Ioan avu pe cale dispută poate despre ortodoxie cu apuseanul, care a prins asupra lui ură de moarte. Sosind în Asprocastron, veninosul ,,franc” a spus comandantului mongol de aici, care era de loc din Persia, că Ioan s-a jurat pe cale să îmbrăţişeze legea mongolă, adică cultul stelelor, soarelui, focului. Comandantul ordonă deci lui Ioan a împlini ce a promis cu jurământ; dar el n-a voit a se supune ordinului, pe care-l numi o curată nerozie. Atunci fu dat în sfârşit la munci grele, şi muri martir [N.tr.: Cf. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, Bucureşti, 1899, p. 36-38. Cf. şi Istoricul Eparhiei Râmnicului-Noul Severin, Bucureşti, 1906, p. xlviii].

Creştinii adunară oasele lui şi le îngropară cu cinste. Ei spuseră apoi că din nişte vedenii minunate au cunoscut că sunt moaştele unui om al lui Dumnezeu. Iar la începutul secolului XV, mai precis în anul 1402 Alexandru cel Bun, domnul Moldovei, a adus moaştele lui Ioan din Asprocastron, care atunci era sub stăpânirea Moldovei, la Suceava, capitala Moldovei şi le-a aşezat în biserica Mitropoliei, unde se află ele şi astăzi; ce-i drept la 1686 Ioan Sobieschi, regele Poloniei, le-a fost luat în Polonia cu Dositei mitropolitul Moldovei; acolo au rămas ele la Jolchiev; însă în anul 1783, Iosif II împăratul Austriei, care câştigase cu câţiva ani mai înainte Galiţia precum şi Bucovina, a dispus a fi înapoiate la vechea mitropolie a Sucevei.

În Biserica Rusiei de asemenea de la începutul dominaţiunii mongolilor (1238) n-au lipsit martiri pentru credinţă chiar între principii ruşi şi mongoli, Biserica-i recunoscu ca jertfe sângeroase ale intoleranţei religioase a mongolilor.

[2] N.tr.: Cf. Comte Segur, Histoire de Bas-Empire, Paris 1844, tomul II, p. 290. El spune că acest presbiter Ioan a trimis pe la 1160 o deputaţie la Curtea din Constantinopole. De asemenea pe la jumătatea secolului XII un episcop semnala papei acest principat, situat dincolo de regiunile Armeniei şi ale Persiei, raportând că suveranul său profesează creştinismul şi exercită deodată puterea de rege şi cea de pontifice. Această istorie a lui Owanghan s-a propagat apoi în toată Europa.