Istoria Bisericeasca Universala (III)

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

şi

STATISTICA BISERICEASCĂ

de

Eusebiu Popovici

 Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi

 

Capitolul II

Constituţia Bisericii sau organizarea ei ierarhică

B. Apusul

§. 145. Papalitatea [partea întâi]

 

B. Apusul

§. 145. Papalitatea [partea a doua]

c. Culmea puterii papilor în secolele XII şi XIII

Grigoriu VII muri († 1085) şi se păru că planul său nu s-a realizat; adversarul său Enric IV a trăit mult timp după dânsul († 1106); dar cauza lui n-a fost învinsă, din contră succesorii lui au menţinut ferm planul său, dacă nu cu aceeaşi energie, totuşi cel puţin cu aceeaşi tenacitate, aşa încât şi ideea cea de-a doua şi cea de-a treia a lui Grigoriu VII se realiză curând. Astfel s-a luat principilor dreptul de a investi pe episcopi şi pe egumeni, restituindu-se Bisericii dreptul de a conferi aceste posturi; iar monarhia universală a papei în formă teocratică a existat cel puţin de fapt în secolele XII şi XIII, deşi nu fără lupte cu împăraţii Germaniei din Casa Hohestaufen (1138-1254).

Prin tenacitatea lor papii au ieşit victorioşi mai întâi în lupta pentru învestitură. Împăratul Enric V (1106-1125), fiu şi succesor al lui Enric IV, deşi de altfel nu era fiu bun, totuşi în susţinerea pretenţiilor tatălui său călcă pe urmele lui. De aceea în 1111 Papa Pascal II (1099-1118) chiar era gata să facă o convenţiune cu împăratul, ca acesta să renunţe la investitura episcopilor şi egumenilor, iar Biserica să renunţe la bunurile feudale, ce avea de la stat. Dar în contra acestui proiect au protestat episcopii şi egumenii; atunci papa îl retrase şi continuă lupta. În fine în 1122 Papa Calixt II (1119-1124) succesorul lui Pascal II încheie cu Enric V la Vorms o convenţiune, sau un concordat, aşa se numi de atunci orice convenţiune între Biserică şi stat, aşa zisa ,,Tranzacţie calixtină” sau convenţiunea calixtină. Prin această convenţiune împăratul renunţă cu totul la investitura cu cârjă şi inel, rămânând ca pe viitor investitura cu cârjă şi inel, precum şi instalarea în posturi eclisiastice să fie de atribuţiunea Bisericii, iar regele să instaleze pe noul episcop sau egumen în bunurile feudale prin investitura cu sceptru, adică încredinţându-i sceptrul ca semnul autorităţii de senior feudal; episcopii să fie aleşi de demnitari bisericeşti în prezenţa împăratului sau a delegatului său, liber şi fără simonie.

Astfel în Imperiul German împăratul fu iarăşi privat de dreptul de a numi şi de a investi pe episcopi şi egumeni, intrând în vigoare alegerea canonică şi anume episcopii în cele mai multe părţi erau aleşi de capitulii catedralelor cu confirmarea papei, iar egumenii, de soborul mânăstirii, cu confirmarea episcopului. Scaunul Romei a introdus această normă curând sau mai târziu şi în celelalte state. Numai amicilor săi, adică suveranilor normani din Sicilia, le-a acordat şi în această privinţă încă din anul 1098 Papa Urban II (1088-1099) odată cu demnitatea de ,,Legati nati” ai papei, adică plenipotenţi sau reprezentanţi din naştere ai papei încă şi ,,Monarchia Sicula” aşa numită mai târziu, adică dreptul de a stăpâni cu de la sine putere în Sicilia, sau drepturi întinse şi asupra administraţiunii Bisericii, ce mai târziu au fost şi mai întinse prin uzurpare. Acest succes avu de consecinţă că autoritatea papei asupra episcopilor deveni şi mai mare; toţi episcopii fură îndatoriţi a-i depune jurământ de fidelitate, iară lor le mai rămase numai atâta drept de jurisdicţiune, cât voi a le lăsa papa, cu tendinţa lui continuă de a-şi lărgi sfera autorităţii sale în prejudiciul autorităţii lor.

Dar şi ideea monarhiei universale a papilor se realiză curând după moartea lui Grigoriu prin întreprinderea cruciadelor (1096-1291) şi prin rezultatele ce avură diversele controverse şi lupte, ce s-au încins între papi şi suveranii politici, aşa că în secolele XII şi XIII papii stăteau efectiv în fruntea tuturor statelor creştine din Apus ca supremii lor conducători şi judecători, luau dispoziţii ca suveranii politici să le sărute piciorul şi să le facă serviciul de valet, adică a le ţinea scara şelii, când încălecau pe cal (oficium stratoris), apoi convinseră mai multe state a se declara vasala scaunului din Roma. Astfel s-au declarat nu numai state mici, ci şi Polonia, Ungaria, Arogonia, statele scandinave, în fine chiar Anglia, şi iată cum: în 1208, puternicul Papă Innocenţiu III (1198-1216) veni în conflict pentru dreptul numirii de arhiepiscop la Canterbury cu regele Angliei, Ioan fără Ţară (1191-1216), un suveran slab însă despotic şi capricios. La început regele s-a opus papei până la aroganţă şi nu cedă nici când papa rosti asupra lui anatema şi asupra Angliei interdictul.

Însă când în 1212 Innocenţiu îl declară detronat şi invită pe Filip II August, regele Franciei (1180-1223) a lua în stăpânire Anglia şi acesta se şi pregăti efectiv a răspunde invitaţiei, atunci Ioan fără Ţară deveni cu totul docil, se umili înaintea papei, supunându-se în 1213 el şi statul său suveranităţii papei şi intră în relaţie de vasalitate cu scaunul de la Roma, plătindu-i tribut. În acest period se părea deci necontestabil că papa are drept a conferi coroane regale şi cu atât mai vârtos a pronunţa ridicarea cuiva la ranguri de mai mică însemnătate; astfel papii profitară de această îngăduire generală pentru a-şi atinge scopurile lor politice şi anume faţă de principii din Răsărit, pe care-i atrăgeau cu coroana de rege a intra în sânul Bisericii Romano-Catolice.

În legătură cu ideea despre monarhia universală a papei stă şi faptul, căruia însă unii îi dau alt sens, că papii începură acum a împodobi tiara sau mitra lor deocamdată cu două coroane, iar de la secolul XIV chiar cu trei, şi în această din urmă formă a ei a o numi triregnul lor, adică semnul distinctiv al întreitei lor regalităţi. Dar ideea, că puterea papei şi prin urmare a Bisericii în general este mai presus de puterea statelor avu şi consecinţa, că multe afaceri politice au fost atrase în sfera de jurisdicţiune a papei, şi prin urmare în cea a Bisericii în general. Voind a-şi afirma puterea lor teocratică sau ierocratică şi de monarhi universali, papii avură adversari şi rivali energici pre împăraţii din Casa Hohenstaufen, fiindcă aceştia nu voiau a recunoaşte ca suverani pe papi, ci din contră susţineau că împăraţii sunt suveranii papilor.

Din această cauză încă de pe la 1155 sub Frideric I Barbarossa (1152-1190) începu conflictul şi în conexiune cu el lupta între partida papei (guelfii) şi partida împăratului (ghibellini)[1]. Lupta s-a sfârşit cu stingerea Casei Hohenstaufen, aşa că papii ieşiră victorioşi din această luptă. Oricât a fost de puternic Frideric I Barbarossa nu putu sfârşi victorios lupta cu Papa Adrian IV (1155-1159), căruia în 1155 a trebuit a-i face serviciul de valet şi a-i săruta piciorul, deşi refuzase mult timp, iar apoi primi prin învoială, cu atât mai puţin el putu rezista lui Alexandru III, care era superior lui Adrian IV şi căruia în 1177 i-a făcut acelaşi serviciu, după ce avusese război fără succes cu dânsul. Victoria papilor fu aşa de eclatantă, că marele Papă Innocenţiu III (1198-1216) luă chiar sub protecţia lui pe Hohenstaufeni, care se devotase lui şi în 1198 deveni tutor, educator şi protector tânărului Frideric II, nepot minor al lui Frideric I.

Cu toate acestea curând după moartea lui Innocenţiu, Frideric II (1215-1252), pătruns de spiritul bunicului său, intră în luptă înverşunată mai ales cu Papii Grigoriu IX (1227-1241) şi Innocenţiu IV (1243-1254). Ambii papi l-au excomunicat de repetite ori, numindu-l eretic, pervers şi fur de cele sfinte; mai mult încă, Innocenţiu IV în 1245, la Sinodul din Lyon, proclamat ecumenic, îl destitui din toate demnităţile sale, aşa că Frideric II muri înfrânt în lupta cu papa (1245-1250). Iar cu Frideric apuse şi steaua Casei Hohenstaufen. Innocenţiu IV şi succesorii săi procedară acum a confisca ca feude papale posesiunile Casei Hohenstaufen din Italia de sud, ereditate de la regii normanilor.

Însă papii nu putură păstra pentru sine aceste posesiuni, de aceea în anul 1263 Papa Urban IV (1261-1264) le dărui lui Carol de Anjou, principe francez, frate cu Ludovic IX Sfântul regele Franciei (1261-1264); dar Carol nu semăna cu Ludovic, care cu toate măsurile ce luă contra predominării Bisericii, a fost continuu în relaţii amicale cu Roma. Conradin, nepotul lui Frideric II şi ultimul vlăstar al Casei Hohenstaufen, care se sforţa a cuceri din nou moştenirea părintească din Italia de sud, ce i se luase, căzu captiv în mâinile lui Carol de Anjou şi în anul 1268 muri pe eşafod la Neapole.

 

d. Decadenţa papismului din culmea puterii sale

Se părea că planurile papilor despre o monarhie universală nu mai întâmpină piedici. Puterea regilor Germaniei fu zdrobită. Chiar după moartea lui Conrad IV ultimul rege din Casa Hohenstaufen (1250-1254), când trecu timpul slabului interegn din Germania (1254-1273) şi în 1273 deveni rege al Germaniei energicul conte Rudolf de Habsburg, acesta (1273-1291) în modestia lui căuta a fi de consens cu scaunul de la Roma şi-i făcu concesiuni importante. Dar slăbirea statului Germaniei n-a fost efectiv în avantajul scaunului de la Roma ci în al Franciei. Şi pe când papii se credeau în culmea puterii, Francia, pe care ei o favorizau, i-a răsturnat fără veste din această culme. Încă de la 1269 Ludovic IX Sfântul († 1270) a dat mai multe decrete, prin care el restrânse drepturile papei în Francia şi mări autoritatea lui proprie mai ales prin dreptul aşa zisului ,,recursus ad princepem”, adică prin dreptul de a apela contra sentinţei Bisericii la suveranul ţării.

Mai târziu fu plăsmuită sub numele lui Ludovic IX Sfântul şi ,,prima sancţiune pragmatică” adică cea dintâi constituţie fundamentală, ce lovea în autoritatea papei; ea se numi ,,cea dintâi” spre deosebire de o a doua ordonanţă fundamentală de acest fel, ce este autentică şi a fost dată în anul 1438 de Carol VII regele Franciei. Această din urmă constituţie a jucat rol în istoria Bisericii franceze, de aceea vom reveni asupra ei mai târziu. Iar Papa Bonifaciu VIII (1294-1303) care se purta cu mare cutezanţă ca suveran al regilor din timpul său, suferi la sfârşitul vieţii umilirea de a fi răsturnat de la această înălţime de un nepot al lui Ludovic IX şi anume de vicleanul Filip IV Frumosul, regele Franciei (1285-1314) şi iată cum:

În anul 1295 papa invită pe Filip IV Frumosul şi pe Eduard I regele Angliei (1272-1307), care aveau război între sine, a face pace şi a o păstra. Filip respinse acele ordine, iar papa ridică contra lui diverse acuzaţiuni şi în 1296 prin o bulă, numită ,,Clericis laicos”, după cuvintele cu care ea începe, interzise puterii politice a pune la contribuţii Biserica şi clerul fără autorizaţia papei; în contra acestei bule Filip interzise orice export de aur şi argint la Roma. Deşi în interes comun Filip IV Frumosul şi Eduard I se împăcară aşa că în 1298 ei chiar lăsară papii, ca unui arbitru privat ales de dânşii, să decidă despre diferendele dintre ei, iar Bonifaciu a dat sentinţa sa, totuşi Filip nici de astădată nu voi a se supune şi ataca drepturile Bisericii.

Papa furios invită în 1301 la Roma pe episcopii Franciei, ca să poată cerceta abuzurile regelui Franciei şi în decembrie 1301 dădu bula ,,Ausculta fili”, apoi în noiembrie 1302 bula ,,Unam sanctam”[2]. În această bulă el declară că totul este subordinat papei. Dar după prima bulă, răspândindu-se o corespondenţă între papa şi rege, ce mai târziu fu declarată apocrifă de Curtea Romei, anume o scrisoare laconică a papei, care cerea imperios regelui să i se supună chiar în afaceri politice, cu un răspuns tot atât de laconic al regelui, care respingea pretenţia papei şi-l numea un mare nebun. Filip în anul 1302 făcu să se convoace o adunare naţională, care declară că cine ar consimţi la pretenţiile papei este un trădător, tot aşa după a doua bulă, în anul 1303, fu convocată altă adunare naţională, care acuză pe papa de mari crime.

Ca răspuns la aceste deciziuni papa era gata să declare pe Filip excomunicat şi destituit. Însă Filip trimise la Roma oamenii săi sub conducerea lui Vilhem de Nogaret, vicecancelar al regelui, care se aliară acolo cu partida puternicei familii Colona, ostilă papei, luară captiv pe papă şi-l maltratară. După 3 zile papa fu liberat de compatrioţii săi, dar muri curând (tot în 1303) adânc mâhnit de umilirea nemaiauzită atunci despre un papă. Şi de la umilirea ce suferi Bonifaciu VIII papalitatea se prăbuşi efectiv din culmea puterii sale.

 

e. Captivitatea babilonică a papilor (1305-1377)

Filip IV Frumosul, regele Franciei, nu-şi schimbă atitudinea, ce luase acum în lupta contra Papei Bonifaciu VIII († 1303), spre a zdrobi puterea papilor. El reuşi a face papalitatea să depindă de regii Franciei aproape ¾ de secol şi să fie în serviciul lor. Lucrul s-a petrecut astfel: următorul Papă Benedict IX (1303-1304) murind îndată, Filip ştiu a reuşi, ca cardinalii să aleagă un papă pe un arhiepiscop francez, care în 1305 începu a păstori primind numele Climent V. Dar Filip nu i-a permis a pleca din Francia, de aceea în 1309 Climent V (1305-1314) îşi luă în sfârşit reşedinţa permanentă la Avignon, în sudul Franciei, unde veniră şi toţi cardinalii din Roma şi unde el precum şi alţi 6 papi următori au rămas ca la 70 ani sub influenţa regelui Franciei, încât acest timp (1305-1377 sau 1309-1377) se numeşte timpul captivităţii babilonice de 70 ani a papalităţii.

Atunci papii erau în mare dependenţă de regii Franciei; dovadă este faptul, că Climent V a trebuit să dea lui Filip Frumosul concurs a desfiinţa ordinul templierilor, şi a-l moşteni; căci acest ordin pierzând locurile sale din Răsărit se stabilise în Francia. Urmarea fu că Filip voia să ia averile ordinului templierilor din Francia; pe lângă aceasta ordinul îl incomodă să-şi exercite nelimitat autoritatea sa regală. Deci de la 1307 bazat pe zvonuri ordonă a se ridica prin uneltirile sale acuzaţii grave contra ordinului şi a le face şi mai grave prin torturi; ceva mai mult el arestă pe toţi cavalerii ordinului, arse pe mulţi dintre ei din propria lui autoritate şi în anul 1311 înduplecă pe papa a convoca la Vienne contra ordinului un sinod, pretins ecumenic, iară de altă parte a suprima ordinul după dorinţa regelui fără să aştepte decizia sinodului şi a consimţi ca regele să confişte averile ordinului şi să ordone ca cavalerii distinşi ai ordinului unii să piară prin închisori, iar unii să fie arşi în 1314 împreună cu Iacob Molay, generalul ordinului.

Dar şi papii următori au fost siliţi a servi politica regilor Franciei şi din acest motiv a tulbura pacea Germaniei. În 1314 când în Germania o partidă alese rege pe Ludovic de Bavaria şi alta pe Frideric cel Frumos de Austria şi când soarta armelor fiind favorabilă lui Ludovic de Bavaria, acesta şi reuşi curând ca mai toţi să-l recunoască rege legitim al Germaniei, atunci papii din Avignon, în interesul politicii Franciei, au fost siliţi să conteste legitimitatea lui Ludovic şi să provoace războaie civile în Germania, precum şi războaie între regii Germaniei şi papi, ce aminteau pe cele de sub Hohenstaufeni, resculând iar pe guelfi şi ghibellini unii contra altora.

În 1327 Papa Ioan XXII (1316-1334) fu nevoit a excomunica şi destitui pe Ludovic de Bavaria regele Germaniei şi a rosti asupra Germaniei interdictul, aşa că Ludovic se văzu provocat a-şi răzbuna contra papei făcând o expediţie contra romanilor, adică o expediţie spre a se încorona în Italia, iar în 1328 a pune în Roma un antipapă, anume pe Nicolai V. Totuşi fiind părăsit de soarta armelor în Italia, Ludovic trebui a se întoarce învins şi Nicolai V, papa ales de el fu extrădat lui Ioan XXII. Teologi de la curtea lui Ludovic Bavarul şi anume Ioan din Jandun († 1318), Marsiliu din Padua († c. 1340) şi Vilhem Occam († 1349 sau 1350) de asemenea au negat că primatul ar fi o instituţie divină şi au pus în dubiu afirmarea că papa ar fi succesor al Apostolului Petru.

Papa Benedict XIII (1334-1342), care succedă lui Ioan XXII era dispus a se împăca cu Ludovic, dar aceasta nu convenea politicii franceze aşa ca Papa Climent VI succesorul său (1342-1352) fu silit a începe lupta din nou şi reuşi chiar a câştiga pentru politica sa o parte din principii germani, nemulţumiţi de Ludovic, deşi în 1338 ei în convenţia încheiată de principii electori sub numele de ,,Asociaţia electorală din Rense” (Rhense) exclusese solemn orice ingerinţă a papei în alegerea regelui; astfel în 1346 Climent a dat lui Ludovic de Bavaria un rege rival în persoana lui Carol IV de Luxemburg, educat la curtea franceză, fiind fiul lui Ioan Orbul regele Boemiei amic intim al casei regelui din Francia. La început Carol a fost silit a face război cu Ludovic pentru tronul Germaniei, dar murind Ludovic în 1347 el rămase curând victorios şi, după concesiuni umilitoare, fu recunoscut în fine şi de papa ca împărat roman (1347-1378). Reşedinţa papilor în Avignon avu şi consecinţa că de o parte curtea papală, aşa numita Curie papală, s-a molipsit de viaţa lumească, ce domnea la curtea regilor Franciei, iar de altă parte statul ecleziastic decăzu din punctul de vedere administrativ şi financiar. De aici necesitatea de a exploata bisericile din toate ţările în interesul financiar al curţii papale şi al servitorilor şi favoriţilor ei.

Cât a durat captivitatea papilor tot Apusul a suferit, însă mai mult au suferit romanii; de aceea ei cereau de urgenţă reîntoarcerea papilor. Încă în anul 1367 al şaselea dintre aceşti papi şi anume Urban V (1362-1370) contra voinţei regelui Franciei şi chiar a cardinalilor se hotărî a se întoarce la Roma; dar din cauza tulburărilor ce erau atunci în Roma el după 3 ani adică în 1370 îşi luă din nou reşedinţa la Avignon. Totuşi în anul 1377 Grigoriu XI (1370-1378), al şaptelea papă din Avignon pleacă de acolo definitiv împreună cu toţi cardinalii şi se întoarse la Roma. Romanii l-au primit în triumf, însă papa muri curând; el fu cel din urmă francez între papii de până astăzi.

 

În episodul următor

§. 145. Papalitatea [partea a treia]

 

[1] Casa principilor germani Welfii era ostilă Casei Hohenstaufen şi această ostilitate se manifestă şi în Italia, când împăratul Frideric I intră în luptă cu Papa Alexandru III, de aceea partida papală de acolo sau partida anti-hohenstaufenă s-a numit apoi cu pronunţia italienilor: Guelfi în loc de Welfi.

Partida Hohenstaufenă din Italia s-a numit Ghibellini mai probabil pentru că în Sicilia arabii numeau pe Hohenstaufeni Ghibello, iar nu de la Waiblingen, o moşie a Curţii Hohenstaufen, de unde apoi la 1140 în lupta de la Weinsberg între Hohenstaufeni şi Welfi, cei dintâi ar fi dat alarma cu strigătul: ,,Înainte Waibingen !” iar cei din urmă cu strigătul: ,,Înainte Welfi !” Mai târziu în luptele dintre împăraţi şi papi se numeau în general Guelfi partizanii papei iar Ghibellini partizanii împăraţilor.

[2] Această bulă hotărăşte că cel ce va voi să se mântuiască trebuie a crede că papa a primit de la Dumnezeu putere asupra tuturor făpturilor şi că Dumnezeu a dat Bisericii două săbii anume: cea spirituală, pe care o poartă papa însuşi şi cea politică, pe care el are drept a o da suveranilor politici şi a o şi lua de la ei. Această bulă este cea mai gradată expresiune, ce papii au dat ideii teocratice.