Istoria Bisericeasca Universala (III)

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

şi

STATISTICA BISERICEASCĂ

de

Eusebiu Popovici

 Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi

 

§. 137. Răspândirea Bisericii de Apus

A. Încercările Bisericii de Apus a se lăţi în Răsărit între creştini, mahomedani şi păgâni prin expediţiile cruciade

 

§. 137. Răspândirea Bisericii de Apus

B. Încercările Bisericii Romei de a se întinde în dauna Bisericii Ortodoxe dincolo de teritoriul de sub dominaţiunea bizantinilor şi a mahomedanilor

Biserica Romei chiar deosebit de cruciade a tins a face cuceriri în diferite ţări ale Bisericii Ortodoxe cu concursul puterii politice. Aceste cuceriri trebuie bine distinse de încercările de unire, ce ea a întreprins cu mijloace canonice faţă de Biserica Ortodoxă în totalitatea ei. Încercările de acest fel au atins culmea lor în sinoadele unioniste de la Lyon anul 1274 şi Florenţa anul 1439 şi în unirea de formă ce Roma a încheiat cu Biserica de Răsărit la zisele sinoade. Despre aceste încercări vom trata mai jos, odată cu expunerea istoriei istoriei schismei între Răsărit şi Apus în cursul periodului IV. Biserica latină aspira însă a se întinde cu concursul suveranilor respectivi în Italia de jos, unde locuiau greci, şi în Bosnia, în Herzegovina, în Dalmaţia şi Albania, unde trăiau sârbi şi albanezi sub domnitori apuseni, apoi în statul sârbilor şi al româno-bulgarilor, precum şi la românii de pe teritoriul despre miazănoapte de Dunărea, în fine la maloruşi şi moscali şi la iberi. În aceste ţări Roma avu succes după împrejurări, în parte durabil, în parte numai provizor, în parte mai mult pregătitor, iar în parte nul.

În Italia de jos, unde locuiau greci sub dominaţiunea normanilor, apoi sub hohenstaufeni şi în fine sub francezi şi spanioli, fu uşor a supune Romei credincioşi din ce în ce mai mulţi ai Bisericii Ortodoxe şi a face ca aceasta să fie sub dominaţiunea Bisericii latine, deşi i s-au încuviinţat a continua să existe.

Ierarhia de Apus reuşi a latiniza complet o parte din populaţiunea Bosniei şi Herzegovinei de sub dominaţiunea Croaţiei şi apoi a Ungariei, precum şi o parte dintre sârbii, care fugind de groaza turcilor, au emigrat în partea de miazănoapte a Dalmaţiei, şi dintre sârbii indigeni din partea de miazăzi a Dalmaţiei, toţi fiind sub dominaţiunea Croaţiei, Ungariei, respectiv a Veneţiei şi încâtva a Ragusei; de asemenea, fu latinizată o parte din populaţiunea Albaniei, unde avea multă influenţă Croaţia, Ungaria şi Italia. În special Bosnia şi Herzegovina au fost latinizate în parte, prin luptă cu Biserica Ortodoxă precum şi cu eretici răspândiţi acolo, anume cu bogomili sau patareni, care s-au format din pavlicieni, răspândiţi la graniţele acestor ţări încă din periodul precedent (III).

Serbia a opus mai multă rezistenţă, cu toate că papii precum şi regii apostolici ai Ungariei smomiau pe suveranii sârbilor cu coroane regale şi cu alte mijloace, aşa că unii dintre aceştia s-au făcut a trece la Biserica latină. Un exemplu de rezistenţă a fost pentru sârbi Sava Nemanici, sfântul lor naţional şi primul lor arhiepiscop autocefal (1219-1236). Acesta fiind încă monah în Aton s-a opus fratelui său Stefan Nemanici, principele Serbiei, a ceda la ademenirile lui Innocenţiu III, puternicul papă (1196-1216) şi ale succesorului său Onoriu III (1219-1227). Aceste ademeniri începând la 1204 au fost susţinute cu oferirea coroanei regale şi cu exempţiune de orice jurisdicţiune patriarhală. Sava menţinu Biserica Serbiei în legătura spirituală cu celelalte Biserici Ortodoxe, dar obţinu pentru ea rangul de arhiepiscopie independentă de patriarhul Constantinopolului şi coordinată cu el; apoi, ca cel întâi arhiepiscop autocefal al Serbiei, Sava a pus în anul 1217 el însuşi pe capul fratelui său coroana trimisă de papa. Stefan Duşan, cel mai puternic suveran al Serbiei (1321-1355), tinzând a fi prieten cu scaunul Romei, negocia de repetite ori o unire cu acesta, dar niciodată n-a încheiat-o; în acelaşi timp da legi severe contra celor ce ar trece la Biserica latină.

Papa Innocenţiu III, despre care am pomenit acum, avu mai bun succes în noul stat al româno-bulgarilor dintre Munţii Em (Balcani) şi Dunărea. Teritoriul acesta se afla sub jurisdicţiunea patriarhului de Constantinopol încă de la 971 când fu cucerit de Ioan Zimisces, împăratul bizantinilor. După negocieri ce durară de la 1191, Innocenţiu, în anul 1204, când s-a adresat şi Serbiei, profitând de ostilitatea dintre româno-bulgari şi greci, a convins pe principele Ioniţă (1197-1207), căruia îi aminti că este de sânge roman[1], a se supune împreună cu statul său scaunului Romei, iar în schimb i-a trimis corona de rege şi a ridicat pe episcopul din capitala lui la rangul de arhiepiscop, coordinat cu patriarhii, sub jurisdicţiunea papei.

Timp de 30 ani, adică de la 1204-1234 Roma şi-a menţinut jurisdicţiunea asupra Bisericii româno-bulgare cu Târnova ca arhiepiscopie. Dar în 1234 regele Ioan Asan (1218-1241), împăcându-se cu curtea imperială a grecilor de la Niceea prin căsătoria lui cu o principesă imperială, restabili în statul său Biserica Ortodoxă, pe care acum grecii o recunoscură autocefală, şi chiar patriarhie. Papa s-a opus la aceasta prin invitaţiuni către Bela IV, regele Ungariei (singur pe tron 1235-1270), şi către Balduin II, împăratul latin din Constantinopol (1228-1261), încă şi către regii posteriori ai Ungariei, de a întreprinde o cruciadă contra acestor schismatici, precum şi prin rugăminţi şi admoniţiuni către regii româno-bulgarilor. Dar în zadar; Biserica româno-bulgară a rămas ortodoxă până ce a apus statul româno-bulgar (1393 şi 1396), când ea natural veni din nou sub patriarhia de Constantinopol şi deci a rămas cu atât mai vârtos în orbita Bisericii de Răsărit.

Biserica Romei avu nu mai puţin intenţii de a converti şi pe românii din statul Ungariei şi din ţările vecine despre Răsărit şi miazăzi, precum făcuse şi cu cumanii, care năvălise în secolul XI în Carpaţi şi vieţuiau între românii şi rutenii din apropiere.

Dacă documentul respectiv din 1096 şi cartea pastorală dată de un episcop în anul 1228, cu privire la această chestiune[2], ar fi autentice, atunci încă de la sfârşitul secolului XI, sub Vladislav I Sfântul (1079-1098), care era foarte zelos pentru întărirea creştinismului şi a Bisericii latine, s-a restabilit în acest scop episcopia Milcovia la Trifiniu, între Transilvania, Moldova şi Muntenia, adică pe râul Milcov, ce de acolo serveşte ca hotar între Moldova şi Ţara Românească şi se varsă în Siret. Episcopia latină de Milcovia se zice că fu înfiinţată în secolul V şi reînnoită pe la anul 1000 pentru secuii din munţii răsăriteni ai Transilvaniei, iar mai târziu de la 1227 deveni episcopie a cumanilor. Dar deşi documentul din 1096 şi cartea pastorală dată de un episcop în 1228 nu sunt autentice, totuşi a existat în Milcovia o episcopie cu titlul ,,Episcopia cumanilor” în secolele XIII şi XIV şi anume de la 1227-1241, când ea fu pustiită din cauza năvălirii tătarilor, iară de la 1332, cu titlul ,,Episcopia Milcovia”.

Această episcopie, în prima ei fază, avea să ia măsuri pentru convertirea cumanilor păgâni şi a românilor ortodocşi la Biserica latină şi a păstori pe secuii şi pe germanii din partea de miazăzi a Transilvaniei, ceea ce alţi autori contestă; iar în a doua fază a ei, Episcopia Milcovia nemaiavând a se ocupa de cumani, care între timp dispăruse de pe acest teritoriu, a trebuit în schimb a servi cu atât mai vârtos scopurilor romano-catolicismului în Principatele Române. Episcopia, după lupte grele pentru a-şi apăra existenţa sa, ce era în primejdie, din cauză că avea reşedinţa într-un loc expus în special la tătari şi turci, a apus cu totul abia în 1526, când în Principatele Române Biserica Ortodoxă se organizase solid, aşa că Biserica Romei pierdu orice speranţă de a o cuceri.

În secolul XIII, după dorinţa lui Andrei II (1205-1235) şi Bela IV (1235-1270), regii Ungariei, de asemenea s-au făcut încercări de a obţine succese pentru romano-catolicism spre miazănoapte răsărit şi spre miazăzi de Transilvania; astfel de încercări făcu mai întâi, sub Andrei II, ordinul cavalerilor teutoni, care în anul 1215 zidi cetatea Neamţu, dar în 1220 o şi părăsi; tot ordinul cavalerilor teutoni primi de la regele Andrei II în anul 1211 ţara Bârsei lângă Braşov, dar în 1225 acelaşi rege alungă pe cavalerii teutoni, ca fiind periculoşi pentru stat; apoi, sub Bela IV a făcut atari încercări spre miazăzi de Transilvania, ordinul cavalerilor ioaniţi sau ospitaliţi, chemat şi el aici pe la 1250; acest ordin negreşit a câştigat aici teren, deşi numai pentru scurt timp. Primaţii Ungariei încă au trimis câţiva misionari în regiunile locuite de cumani, spre a-i converti şi boteza; iar în 1227-1229 Robert, arhiepiscop de Gran (Strigonium, Estergom), chiar în persoană a botezat în ţara cumanilor pe principele Boris şi 15.000 cumani (părerea unor autori moderni, că acest fapt s-ar fi petrecut la Siret, în Bucovina, nu este fundată).

Teodoric, pe atunci episcop al cumanilor, de asemenea a fost foarte zelos. Dar acţiunea latinilor, de a converti pe români n-avu spor cel puţin în massa poporului, chiar cumanii s-au convertit dificil, aşa că ei au rămas în parte păgâni, iar în parte au fost atraşi la Biserica Ortodoxă desigur de românii, cu care locuiau, până ce în sfârşit au fost absorbiţi de tătari, care năvăliră pe la 1241, afară de cei 40.000, care în anul 1239 fugind de frica tătarilor, au aflat azil în Ungaria, unde au trecut la Biserica Romei treptat, iar de la 1350 în masse mai mari, precum şi afară de o mică parte a lor, din care unii s-au refugiat în statul româno-bulgarilor, iar unii au rămas tot în ţara zisă a cumanilor, cei dintâi asimilându-se cu populaţiunea ortodoxă a româno-bulgarilor, iar cei din urmă, cu populaţiunea ortodoxă a românilor, respectiv a rutenilor.

Cât despre rezistenţa românilor de a trece la Biserica latină, Papa Grigoriu al IX-lea (1227-1241) a scris în anul 1234 lui Bela IV, încă fiind asociat cu tatăl său Andrei la tronul Ungariei. Bela IV rămânând singur pe tron (1235-1270) înfiinţă în 1238 spre convertirea românilor o episcopie latină la Severin; atunci papa îi aminti jurământul, ce a depus, de a converti sau de a nimici pe toţi ,,schismaticii” din ţară şi-l invită a trata după cuvântul dat pe numeroşii ,,valahi schismatici” care s-ar fi aflând în statul său, adică în ţinutul cumanilor şi ar fi convertind la credinţa lor chiar unguri şi germani. Tot atunci Grigoriu IX rugă pe Bela IV, iar peste 140 de ani, adică în 1344 Grigoriu XI, pe Ludovic cel Mare, regele Ungariei şi pe episcopii Ungariei, a da românilor un episcop de neamul lor, devotat scaunului Romei. Aceasta nu s-a făcut, totuşi la 1374, datorită măsurilor lui Ludovic cel Mare, se numărau 50.000 ,,schismatici”, poate mai mulţi din ei români, convertiţi în ultimii 20 ani.

Dar regii Ungariei au luat toate măsurile ca Biserica Romei să fie dominantă şi în statul Ţării Româneşti, care încă pe timpul lui Ludovic cel Mare era consolidat, precum şi în principatul Moldovei, pe atunci întemeiat, ca şi la românii din Ungaria. Papii susţineau măsurile luate de regii Ungariei în Principate, sfătuind pe domnitori prin epistole, aşa încă în anul 1327 Papa Ioan XXII a scris lui Basarab Voevod, domnul Ţării Româneşti, în 1345 Papa Climent VI, lui Alexandru Vodă, fiul lui Basarab, iară în 1370 Papa Urban V, lui Vladislav (Vlaicu) Vodă, fiul lui Alexandru.

Totuşi singurele succese cunoscute, ce au avut aceste măsuri în Principatele Române pe timpul lui Ludovic cel Mare (rege al Ungariei 1342-1382 şi al Poloniei 1370-1383), au fost că acest rege, întreprinzând fără succes o cruciată contra lui Ştefan Uroş, ţarul Serbiei, contra lui Vladislav (Vlaicu), domnul Ţării Româneşti şi contra regatului româno-bulgarilor, în anul 1369 a convins pe Vladislav, domnul Ţării Româneşti, căruia îi cedă ducatul Făgăraş din Banatul Severin, a permite ca un episcop latin să aibă jurisdicţiune asupra romano-catolicilor, care locuiau în Ţara Românească şi apoi a admite înfiinţarea unei episcopii latine la Argeş; episcopia s-a înfiinţat pe la 1380, tot aşa în anul 1370 Ludovic prin ameninţare cu război, secondată de intervenirea paşnică a lui Cazimir cel Mare, regele Poloniei, făcu pe Laşcu, domnul Moldovei (1365-1373), să treacă la Biserica Romei şi să ceară a se înfiinţa o episcopie latină în Siret; Papa Urban V a şi înfiinţat această episcopie la anul 1370, liberând ţara de sub jurisdicţiunea episcopului de Halici şi în acelaşi timp ridicând târgul Siret la rangul de ,,cetate”. În schimb însă tot în anul 1370 Vladislav-Vodă înfiinţă la Severin a doua mitropolie ortodoxă pe lângă cea din Argeş, ce exista de la 1350.

În Moldova n-au reuşit a converti poporul la Biserica Romei nici papa, nici Laşcu Vodă, care nu putu face chiar pe soţia lui a se converti împreună cu el la Biserica latină, nici episcopul latin din Siret, care veni din Polonia şi pentru care pe la 1370 Margareta (numită familiar Muşata, adică Frumoasa), poate soră cu Laşcu, principesă indigenă, convertită şi ea la Biserica Romei, zidi o Biserică episcopală cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, renumită de la 1391 prin un acoperământ de potir, făcător de minuni, apoi n-au reuşit a converti pe moldoveni la papism nici dominicanii stabiliţi în Siret, pentru care tot Margareta Muşata zidi o mânăstire închinată Maicii Domnului, nici această principesă cu influenţa ei personală şi nici altele după ea, originare din Lituania şi Polonia, deci fiice ale Bisericii Romano-Catolice şi soţii ale domnilor Moldovei. Chiar Laşcu Vodă înainte de moarte va fi revenit la vechea lui credinţă, căci fu înmormântat în mânăstirea ortodoxă de la Rădăuţi, mai târziu biserica episcopiei de acolo. Cei trei fii ai Margaretei Muşata, care se succedară la tron alternativ de la 1370 sau 1377 până la 1390, anume Petru, Roman şi Ştefan, cu toate că erau liberali cu Biserica Romei, au rămas în credinţa ortodoxă. De la anul 1434 episcopia din Siret n-a mai fost ocupată.

Pe baza mărturiei unei bule de la Papa Eugeniu IV din 1439 se credea odinioară că Papa Bonifaciu IX (1389-1404) ar fi înfiinţat în anul 1401 o episcopie la Bacău, mai cu seamă pentru ungurii numeroşi care erau stabiliţi în vecinătate; după cercetări recente acea bulă este falsificată; episcopia de Bacău s-a înfiinţat la sfârşitul secolului XVI şi intră în activitate la 1607; aşa primul episcop a fost Ieronim Arsengo, grec din Hio latinizat, totodată şi episcop de Argeş; el fusese până atunci şi episcop al Moldovei; numai episcopi de Bacău au fost abia episcopii următori, care toţi erau din Polonia şi cu reşedinţa mai mult în Polonia, iar apoi în Sneatin, la graniţa Moldovei, mai târziu a Bucovinei. Episcopia de Bacău a existat până la 1808. O episcopie aprobată de Papa Ioan XXIII (1410-1415) avu reşedinţa în capitala Moldovei, adică în Suceava, zic unii, iară după argumentarea istoricului Iorga, în Baea, capitala cea mai veche a Moldovei, pe râul Moldova, unde se aflau numeroşi secui; acea episcopie a  existat până la 1510, dar câtva timp poate numai nominal.

Monahi din ordinele franciscan şi dominican, înfiinţate în secolul XIII, de asemenea au fost trimişi din Ungaria şi Polonia, ba chiar din Boemia nu numai în Moldova, ci şi în Ţara Românească, dar nu avură între români succes mai bun decât episcopii mai sus amintiţi, ba încă 2 din aceşti misionari franciscani, se zice că pentru exces de zel, au fost ucişi în Siret la 1349, adică pe când se întemeia principatul Moldovei, alţii zic că faptul s-a întâmplat pe la 1378, adică chiar după ce s-a înfiinţat episcopia latină din Siret şi după moartea lui Laşcu Vodă.

În fine la 1436 a răsărit în Apus şi un ,,Grigoriu mitropolit al Moldovei”, câştigat de Biserica Romei şi autorizat a face convertiri şi între ortodocşii din ţările vecine. Unii autori din eroare îl identifică cu Grigoriu, episcop latin de Milcovia (1433-1468), iar alţii, cu Grigoriu Ţamblac, mitropolit de Kiev (1415-1419), care nu mai era în viaţă atunci; aceşti autori pretind că Ţamblac n-ar fi murit în 1419 sau 1420 ca mitropolit de Kiev; în adevăr el mai înainte (pe la 1402) fiind încă preot (ieromonah) a predicat în Moldova dar în 1415 Vitold (Vitovd), marele principe al Lituaniei, atunci suveran al său, l-a trimis în Apus, spre a negocia unirea şi anume la sinodul din Constanţa; dar s-a dus în zadar, căci sinodul se închisese chiar atunci. Nu ştim nimic însă despre vreo activitate şi despre vreun succes al lui ,,Grigoriu mitropolit al Moldovei”, cel atât de devotat Bisericii Romei; nu se ştie nici chiar, oricât este de neprobabil lucrul de a fost atunci el mitropolit al Moldovei sau vreun altul.

Românii nu numai cei din Moldova, ci şi cei din Muntenia s-au apărat hotărâtor de latinizare. Aceasta se vede din faptul că în 1370 Papa Urban V a trimis o epistolă lui Vladislav sau Vlad I (Vlaicu), domnul Munteniei (1364-1372), admonestându-l că nu ascultă de sfaturile Clarei, mama lui vitregă, o principesă de origine străină, care mărturisea religia romano-catolică, pe când el nu voieşte să îmbrăţişeze această religie; tot aşa scrisese încă în anul 1327 Papa Ioan XXII (1316-1324) lui Basarab Voevod bunicul lui Vlaicu şi în 1345 Papa Climent VI (1342-1352) lui Alexandru Basarab, tatăl lui Vlaicu cu aceeaşi invitare, dar tot în zadar. În Muntenia exista şi se bucura de sprijin domnesc o episcopie latină la Severin, înfiinţată la 1238 şi restabilită la 1376, iar alta la Argeş, înfiinţată la 1370; dar dintre acestea a rămas în 1502 numai cea de Argeş şi aceasta numai nominal, căci în realitate încă de la 1400 se chema ,,episcopie de odinioară (episcopatus olim Argesensis)”; în sfârşit pe la jumătatea secolului XVII i-a pierit urma.

În Ungaria şi Transilvania se făceau tot felul de încercări a converti pe români prin legi şi măsuri aspre şi oneroase. Aşa a fost în special măsurile, ce luă în 1279 un sinod din Buda şi legile date de Ludovic cel Mare (1342-1382) şi de Sigismund (1387-1437); prin acele legi românii erau obligaţi a plăti zăciuială Bisericii latine şi purtau numele de schismatici, ba chiar erau puşi în aceeaşi categorie cu necredincioşii, iară ca atari adesea ori lipsiţi de drepturi civile, de libertatea cultului, de bisericile şi de preoţii lor. Din această cauză mulţi români, mai ales cei notabili, neputând suporta aşa soartă, s-au înstrăinat de Biserica lor, iar în consecinţă, şi de naţionalitatea lor. Români, latinizaţi şi maghiarizaţi vor fi fost poate cei mai mulţi dintre cei 50.000 ,,schismatici” convertiţi în 1374 şi în cei 20 de ani anteriori, iară pe la jumătatea secolului XV român a fost şi marele general şi bărbat de stat al maghiarilor Ioan Corvin de Hunyadi, în 1444-1452 regent al statului † 1456 şi tatăl lui Matei Corvin, care deveni rege (1458-1490), precum şi rudele sale laterale, din care descindea Nicolai Olah sau Olahul, adică Nicolai Valahul († 1568), arhiepiscop de Gran (Estergom, Strigonium) şi un bărbat erudit şi de mare consideraţie[3].

Se zice că Ioan Corvin, care a fost şi voevod al Transilvaniei (1442-1456), în acest timp a convertit la Biserica Romei 30.000 de români din Transilvania şi că chiar în 1456 anul morţii sale a dat ordin în Transilvania a prinde şi converti la Biserica Romei pe episcopul ortodox Ioan de ,,Cafa”[4] oraş atunci al genovezilor pe ţărmul despre miazăzi răsărit al Crimeei, acum oraşul rus Teodosia). Informaţia ce dau unii autori că Ioan Corvin a procedat în acelaşi mod şi cu Matei de Sebeş episcop român ortodox, o combat alţi autori, obiectând că zisul episcop a fost din capul locului episcop romano-catolic, deci informaţia n-ar fi exactă.

În Maramureş domnea mai multă libertate; voevozii români Dragoş şi fiul său Sas, care-şi câştigară merite faţă de regele Ludovic cel Mare, pe la jumătatea secolului XIV, au putut obţine prin favoarea regelui toleranţă mai mare pentru românii ortodocşi de acolo. Ei fundară chiar o mânăstire ortodoxă. La 1391 doi fii ai lui Sas Voevod, anume Baliţa (Balc) şi Dragoş (Drag) au obţinut pentru zisa mânăstire drept de stavropighie de la patriarhul Constantinopolului (adică drept de a fi exemptă de jurisdicţiunea episcopului local, atârnând direct de patriarh); de asemenea românii ortodocşi din Maramureş au putut avea ca chiriarh al lor pe episcopul de Halici, care de la 1371 fu mitropolit.

Biserica Romei uză de mijloace politice pentru a converti şi pe ruteni şi ruşi. Rutenii din Ungaria de miazăzi vor fi avut la început aceeaşi soartă ca şi massa românilor din Ungaria. Bela IV regele, care la 1234 se legase prin jurământ către Papa Grigoriu IX, a supune Bisericii latine pe românii din statul său, la 1254 în o scrisoare către Innocenţiu IV (1243-1254) se laudă că a îngrijit cu zel a converti şi pe ruteni, supunându-i scaunului apostolic. Totuşi mai târziu rutenii ortodocşi din Muncaci vor fi fost trataţi mai blând, fiind dată favoarea, de care se bucura la rege şeful lor, principele ortodox Teodor Coriatovici († 1394), emigrat în 1354 din Lituania; prin aceeaşi favoare el deveni duce de Muncaci şi pe la 1360 putu zidi acolo o vestită mânăstire ortodoxă, ce fu mai apoi scaun episcopal, iar soţia lui, o mânăstire de maici, ce mai târziu se ruină.

Dar Roma îşi îndreptă atenţiunea mai ales asupra massei rutenilor şi a ruşilor despre miazănoapte şi răsărit de Carpaţi. În special Roma s-a silit a trage pe diferiţi principi ai Rusiei punându-le în perspectivă coroane regale şi drepturi de a domni peste celelalte ţări ruseşti. Aceste încercări ale Bisericii din Roma când cu un principe rus când cu altul, au început încă din secolul XI, dar de la secolul XIII ele deveniră mai îndrăzneţe, fiind susţinute şi prin influenţa şi mijloacele, de care dispuneau suveranii apuseni, vecini cu acei principi.

În anul 1204 sau 1205, Papa Innocenţiu III, tot acela care în 1204 a atras la Biserica Romei pe Ioniţă principele româno-bulgarilor şi încercase a atrage şi pe Ştefan Nemanici, principele Serbiei, s-a adresat şi către Roman, principele de Halici (1198-1205), promiţându-i coroana de rege şi ajutor contra inamicilor, dacă se va supune scaunului Romei. Dar Roman rezistă încercării trimişilor papei. Tot fără rezultat a fost o propunere de unire, ce făcu papa în 1208 episcopilor ţării. Mai bun succes avu Roma în Halici după câtva timp. Această schimbare începu în parte sub succesorii lui Roman, când principatul Halici de repetite ori fu sub dominaţiunea maghiarilor. Regii ,,apostolici” ai Ungariei profitară de situaţiunea lor ca suzerani spre a înfiinţa în Halici episcopi latini şi a proteja acolo Biserica latină. În secolul XIII, când era pe tronul principatului Halici Daniil (încă de la 1205, din copilăria lui, dar cu multe întreruperi, iar stabil abia de la 1242-1264), Papa Innocenţiu IV se sili a-l converti în 1246, promiţându-i coroana regală şi ajutor contra mongolilor (tătarilor). Daniil primi propunerea, la 1253 se şi încoronă rege şi trată despre unire cu Biserica Romei[5], dar în 1254 neprimind ajutorul promis contra tătarilor sau mongolilor a întrerupt tratativele cu Papa Alexandru IV (1254-1261) şi a rămas în Biserica Ortodoxă.

Curând apoi Halici trecând sub influenţa Poloniei, iar în anul 1340-1349 fiind cu totul supus Poloniei, regii Poloniei se sforţară atunci, cum se sforţară mai înainte şi regii Ungariei, a susţine în Halici Biserica latină[6]. Se înfiinţară în curând şi mai multe episcopii latine, ba în 1375 se înfiinţă chiar o arhiepiscopie latină, în oraşul Halici, dar în 1412 ea fu transferată la Lemberg. După ce Halici fu supus cu totul Poloniei şi după moartea lui Cazimir cel Mare (1370), suveran tolerant, creştinii ortodocşi de sub dominaţiunea Poloniei au fost trataţi tot atât de sever ca şi massa românilor ortodocşi din Ungaria şi în general ca şi rutenii ortodocşi din Muncaci, cel puţin până la 1354, până în timpul lui Teodor Coriatovici, ducele de Muncaci. Dar şi succesul a fost tot acelaşi. Situaţiunea creştinilor ortodocşi din fostul principal al Haliciului deveni foarte critică de la 1386, când începu domnia dinastiei Iagelon în Polonia. Vladislav Iagelon (1386-1434) precum şi succesorii săi uzară de presiuni făţişe, când şi când chiar de persecuţiuni directe contra rutenilor, care erau fiii Bisericii Ortodoxe. Situaţiunea Bisericii Ortodoxe a rutenilor fu mai favorabilă în Lituania, graţie constituţiunii ţării.

În Rusia Mare sau de miazănoapte ţinta cea dintâi şi mai apropiată a încercărilor de convertire la Biserica latină a fost în secolele XIII şi XIV Novgorod[7]. Papii se adresară principilor de Novgorod invitându-i a se converti, iară regii Suediei şi cavalerii ordinului Spadei din Livonia se sforţară a decide Novgorodul cu armele să se supună Bisericii din Roma. Astfel spre jumătatea secolului XIII şi anume în 1247 însuşi Papa Innocenţiu IV (1243-1254) se adresă în acest scop la Alexandru Nevschi, principele de Novgorod, după ce încă din 1240 svezii sub regele lor Eric XI şi în 1242 cavalerii ordinului Spadei încercase în zadar prin cruciade, spre a converti la Biserica Romei pe Iaroslav, tatăl şi predecesorul lui Alexandru Nevschi, care-i succedă în anul 1247. Dar Alexandru s-a opus şi admoniţiunilor papei, precum în 1240 şi 1242 înfruntase şi puterea svezilor şi a ordinului Spadei, bătând şi respingând pe cei dintâi lângă Neva, de unde primi şi supranumele ,,Nevschi”, iar pe aceşti din urmă lângă Lacul Ciudschi; pentru strălucitele sale fapte, Alexandru, după moartea lui (1263) fu pus între sfinţii Bisericii ruseşti, ca apărător al Bisericii Ortodoxe. De la 1238-1246 Iaroslav, iar de la 1252-1263 Alexandru Nevschi au fost şi mari principi ai Rusiei cu reşedinţa în Susdal şi Vladimir. După un secol Magnus II, regele Suediei, încercă din nou a supune Bisericii latine cu armele Novgorodul. Acel rege chiar reuşi a bate Novgorodul şi a introduce acolo silnic Biserica latină. Dar îndată ce svezii ieşiră din ţară, ruşii au desfiinţat toate rânduielile bisericeşti ale svezilor şi au restabilit în Novogorod iarăşi starea de lucruri de înainte.

În sfârşit Roma nu pierdu din vedere nici Biserica Iberiei (Georgia, Gruzia). Pe timpul cruciatelor s-au dus şi acolo misionari latini şi de la 1224 au convins pe Rusolana, regina văduvă, pe care o nelinişteau mongolii, a se adresa la Biserica Romei, pentru ajutor. Rusolana ceru ajutor contra mongolilor, iară Grigoriu IX (1227-1250) i-a trimis 7 dominicani şi sfătuiri pentru unire. Expediţia papei a rămas însă fără rezultatul dorit de el. Succesorii lui continuară corespondenţa cu regii posteriori, însă tot în zadar.

 

În episodul următor

§. 137. Răspândirea Bisericii de Apus

C. Convertirile ce latinii făcură pe coasta despre miazăzi răsărit a Mării Baltice

 

[1] N.tr.: Iorga, Geschichte des ruman. Volkes I, 125 dă alt sens acestei expresiuni din epistola papei.

[2] N.tr.: Acel episcop este presupus a fi Teodoric; în pretinsa lui pastorală el apără faţă de secui schimbarea numelui Episcopiei Milcovia în Episcopia cumanilor. Izvoare a se vedea Istoricul Eparhiei Râmnic, Bucureşti, 1906, p. xlvii.

[3] N.tr.: Cf. Iorga, Histoire des Roumains de Transylvanie et de Hongrie. Bucureşti 1915, I, p. 213, a se vedea şi p. 192.

[4] N.tr.: Cf. Iorga, op.cit., p. 135 şi 137. A se vedea şi Istoria Bisericii Româneşti de acelaşi I, p. 99.

[5] N.tr.: Acest principe a supus în anul 1259 pe valahii de la poalele Carpaţilor Galiţiei, organizaţi cu cnezi în diferite localităţi. Una din aceste localităţi se numea ,,Villa Valahorum”. Cf. Dr. I.G. Sbiera, Contribuiri etc. Cernăuţi, 1906, p. 295 scv.

[6] N.tr.: Despre sforţările lui Roman şi ale lui Daniil de a respinge ritul latin, patronat în Galiţia de maghiari şi după ei de poloni, care îl aduse la predominare. Cf. Louis Francois de Sauve p. 180 şi 183, op. citat de noi în vol. II, Periodul III.

[7] N.tr.: Însă la 1207 papa a trimis în Rusia delegaţi cu un apel către toţi episcopii, către cler şi popor în general îndemnându-i a se uni cu el, ,,a se întoarce Efrem la Iuda şi Samaria la Ierusalim”. Apelul papei n-avu nici un efect, ca şi mai multe alte încercări anterioare faţă de ruşi. Cf. Boissard, op. cit., tomul II, p. 37 a se vedea şi p. 28.