Istoria Bisericeasca Universala (III)

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

şi

STATISTICA BISERICEASCĂ

de

Eusebiu Popovici

Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi

Capitolul III

Romano-catolicismul de la 1517-1789

§. 185. Arta religioasă la romano-catolici

§. 186. Misiunile sau propaganda Bisericii Romano-Catolice

Încă din periodul precedent Biserica Romano-Catolică lucra cu zel pentru misiuni; acest zel fu cu atât mai mare în secolul XVI, XVII şi XVIII din cauza pierderii de teren a romano-catolicismului la protestanţi, pierdere ce-l făcea să simtă trebuinţă de a se desdauna în alte părţi. Pe lângă vechile ordine monastice, lucrau excelent în propagande şi ordinele nouă, aşa alăturea cu dominicanii şi franciscanii ordinul capucinilor şi mai ales iezuiţii, care şi în această direcţie întrecură pe toate celelalte ordine. Dar Biserica Catolică nu se mărgini numai la propagande în ţări păgâne; ea înţesa cu misionari şi ţările Bisericilor creştine din orient, iară la convertirea protestanţilor putu obţine rezultatele, despre care am amintit în istoria protestantismului, negreşit şi cu concursul misionarilor săi, mai ales al iezuiţilor, totuşi în primul rând mai mult prin măsurile represive ale guvernelor catolice din Francia, Polonia şi din statele coroanei Austro-Ungariei.

Pe lângă ordinele monastice, care emulau între sine în misiuni, au contribuit la progresul propagandei şi autorităţi, institute şi asociaţii particulare. Încă în 1552 ordinul iezuiţilor a fondat la Roma un Collegium Germanicum, iar în 1571 Papa Grigoriu XIII (1572-1585) un Collegium Graecorum, în 1585 un Collegium Maroniticum, în fine şi un Collegium Illyricum, spre a pregăti pentru propaganda între compatrioţii lor pe germani, greci, maroniţi, precum şi pe sârbi şi bulgari, care până în jumătatea secolului XIX s-au numit şi iliri, fiindcă locuiesc pe teritoriul Illyricului de odinioară. Apoi în 1622 Grigoriu XV (1621-1626) înfiinţă un oficiu sau autoritate aparte a Curiei, cu numele de ,,Congregatio de propaganda fide”, sau simplu ,,Propaganda”, ca autoritate centrală a propagandei. În 1627 Papa Urban VIII (1623-1644) acordă acestei ,,Propagande” şi alte drepturi şi înfiinţă pentru ea un seminar nou de misionari, ,,Collegium Urbanum” sau colegiul Papei Urban. În acest institut al propagandei se primesc tineri din toate ţările şi se educă, spre a fi misionari pentru compatrioţii lor. Astfel de institute au fost înfiinţate apoi şi în alte părţi de protectori ai misiunii, aşa în 1663 la Paris: seminarul pentru misiune externă şi în 1703 Seminarul Sfântului Spirit cu acelaşi scop.

A. În ce priveşte propaganda Bisericii Romane între păgâni, ţările principale ale acestei propagande au fost: India, China, Japonia, Filipinele, India posterioară şi America. Prin silinţele coloniilor portugheze şi ale misiunilor creştine din Africa fu convertit şi Congo, statul negrilor de pe coasta de vest a Africii, care în secolul XVI şi până la jumătatea secolului XVII a fost în floare, iar în 1669 s-a distrus; totuşi în el creştinismul n-avu forţă vitală, aşa că după distrugerea statului apuse şi el, afară de resturi sporadice, amestecate cu vechiul păgânism.

În propagandă au avut cel mai bun succes iezuiţii, care au arătat mult zel, admirabilă stăruinţă şi mare abilitate.

Încă din 1542 unul din cei 6 primi colegi ai lui Ignatiu Loyola, fundatorul ordinului şi anume iezuitul Francisc Xaver a întreprins, la doi ani după confirmarea ordinului, o călătorie misionară sub protecţia Portugaliei în India orientală, unde domneau portughezii şi aveau chiar episcopi şi preoţi, care însă nu puteau face mult spor între indienii păgâni. Acum Francisc Xaver (Xaverius) se aplecă cu mult zel a converti pe indienii păgâni şi spre acest scop şi-a ales pe Paria, casta cea mai dispreţuită de toţi ceilalţi indieni, ca necurată. El predică acestei caste religia dragostei şi a egalităţii oamenilor şi boteză multe mii. Lăsând apoi în India orientală o parte din ucenicii şi soţii săi, Xaver s-a dus în Japonia (1549), spre a pune şi acolo bazele misiunii pentru ordinul său. Cu toată rezistenţa preoţilor japonezi (Bonţi), el reuşi a converti curând şi în Japonia mai multe mii, între care chiar câţiva prinţi, înfiinţând şi o comunitate înfloritoare. Spre a continua această operă, lăsă acolo pe alţi ucenici şi el alergă în China (1552), dar când să calce hotarul acestei ţări muri (1552), după ce lucrase 10 ani ca misionar. Colegii săi din ordin continuară lucrul început de el nu numai în India orientală şi Japonia, ci străbătură şi în China şi înfăptuiră aici, ceea ce Francisc Xaver nu putuse din cauza morţii. Dar ei, mai cu seamă de la 1583, reuşiră prin faptul, că mai întâi Matia Ricci (1610), iezuit italian, a ştiut a atrage pe chinezi cunoscând perfect limba şi literatura chineză şi posedând erudiţie cum plăcea chinezilor.

În India orientală curând iezuiţii nu se mai mulţumiră numai cu Paria, ci şi-au propus a converti şi pe celelalte caste. Şi la începutul secolului XVII (1606) Robert Nobili, iezuit italian, s-a însărcinat a converti pe brahmani sau brahmini, casta cea mai înaltă, prin aceeaşi metodă, de care se servi de la 1583 cu succes în China, Matia Ricci, compatriot şi coleg al său de ordin. Spre acest scop Nobili învaţă nu numai limba brahminilor ci şi ştiinţele lor şi se ivi ca Sanias, adică ca brahmin penitent; în o parte a Indiei orientale, unde nu erau Paria creştini. Se ştie că brahminii puneau mare preţ pe practicile sau mai vârtos pe chinurile la care se aplicau asceţii şi iezuitul îi întrecea în acestea. Brahminii nu voiau a fi în comunitate cu Paria, iezuitul de asemenea se ferea a veni în contact cu aceştia. Astfel Nobili înfiinţă (1606-1648) între brahmini o biserică creştină, cea de pe coasta Malabar a Indiei, aşa numita Biserică malabară. El a cruţat într-însa uzurile indiene pe cât posibil intacte şi se acomoda cu ele. Pe urmele lui au mers ucenicii săi.

Creştinarea făcea între brahmini progrese mari. Atunci capucinii, care de asemenea erau misionari în India, fiind geloşi de succesul iezuiţilor, îi acuzară la Roma că practică acomodarea şi consecinţa fu că provizor încă din 1704, iar definitiv în 1744 s-a interzis iezuiţilor acomodarea cu uzurile malabare. Dar odată cu această interzicere şi opera lor decăzu. Indienii orientali convertiţi la creştinism nu voiră a-şi părăsi vechile lor datini şi cea mai mare parte din ei se lepădară de creştinism. Şi când pe lângă aceasta în 1773 ordinul iezuiţilor fu suprimat, succesele lor au apus mai de tot.

În China iezuiţii s-au dus îndată ce muri Francisc Xaver (1552). Dar chinezii dispreţuiau pe toţi cei ce voiau a le impune cu cunoştinţe europene şi nu chineze. Acest fapt a decis de la 1571 pe Matia Ricci, iezuitul italian, numit mai sus, a se apleca mai întâi la studiul limbii, literaturii şi ştiinţei chineze, iară mai ales la matematică, astronomie şi mecanică, pe care chinezii punea foarte mult preţ şi tocmai în 1583, după ce s-a pregătit astfel, se ivi în public între chinezi. Prin cunoştinţele sale despre limba şi literatura chineză şi despre ştiinţele agreate în China şi-a câştigat mare consideraţie şi intrare la curtea imperială, ba chiar fu ridicat în clasa mandarinilor, adică în clasa demnitarilor înalţi. Astfel Ricci reuşi a predica cu succes Evanghelia între chinezi şi a face numeroase convertiri. După moartea lui (1610) a continuat a opera în acelaşi mod întâi Adam Schall, iezuit german (1622-1666), apoi Ferdinand Verbiest, iezuit olandez (1671-1688) şi alţi iezuiţi. Totodată ei menajară uzurile chineze, mai ales marea lor pietate pentru străbuni şi numirile ce ei dădeau de obicei lui Dumnezeu, precum: ,,Tien” (cer), ,,Changti” (împărat suprem) şi ,,Schaugti” (domn suprem).

Dar şi aici iezuiţii aţâţară gelozia altor misionari şi anume a dominicanilor; aceştia îi acuzară că amestecă creştinismul cu păgânismul chinezilor şi că se acomodează cu uzuri creştineşti. Încă din 1645 Curia de la Roma le-a interzis iezuiţilor aceasta, în 1656 i-a lăsat în voie după întâmpinările ce făcură, dar apoi le-au oprit din nou, mai cu seamă în 1707 şi 1715. Totuşi ei n-au respectat aceste prohibiri. În sfârşit după luptă îndelungată, Scaunul de la Roma în 1742, adică cu 2 ani înainte de a face aceasta respectiv de India orientală, a dat contra iezuiţilor respectiv de China decizia definitivă. Ei au fost siliţi a nu se mai acomoda cu uzurile chinezeşti. Totodată ei încă de mai înainte, (cu deosebire în 1661 şi de la 1722), deveniră suspecţi la chinezi de planuri politice şi suspiciunea acestora se întări prin faptul că iezuiţii încetară de a se mai acomoda ca până atunci cu uzurile lor. De aceea acum iezuiţii şi cei convertiţi de dânşii mai înainte începură a fi persecutaţi mai adeseori şi mai cu cruzime, misiunea decăzu şi apuse cu totul în 1773, când ordinul iezuiţilor fu suprimat şi constrâns a părăsi teritoriul chinez.

În Japonia la început iezuiţii avură cele mai mari succese, cu toată rezistenţa bonţilor. În 1587, adică după o propagandă de 38 ani, ei aveau în Japonia 300.000 creştini, 13 seminare şi 250 biserici şi păreau siguri că vor converti treptat şi progresiv toată Japonia. Însă în Japonia iezuiţii deveniră suspecţi mai curând decât în China unde ei deveniră suspecţi mai întâi în 1661 şi durabil în 1722 că au planuri politice; chiar în anul 1587 acum amintit, începu o persecuţie ce în 1597 deveni sângeroasă şi 26 creştini fură răstigniţi. Suspiciunea că iezuiţii ar fi aliaţii portughezilor, în planurile de cucerire ale acestora, o alimentară olandezii, care voiau a respinge pe portughezi cu forţa lor maritimă şi comercială din posesiunile acestora cum şi a-i priva de avantajele ce aveau, ba chiar ţinteau efectiv a alunga pe portughezi din Japonia.

În 1607 izbucni o nouă persecuţie, ce în 1614 se mai înăspri, în 1624 deveni sângeroasă şi în sfârşit în 1637-1638 a tins a stârpi cu totul creştinismul în Japonia. Optzeci de iezuiţi şi mii de creştini japonezi muriră martiri. De la 1666 până la 1848 în Japonia fiecare autohton, suspect că ar fi creştin, fu pus la ceremonia ,,Efumi”, ce consistă în a călca crucea cu picioarele, spre a se purifica de suspiciune. Olandezii, care urmăreau să aibă ei monopolul în Japonia, sunt acuzaţi de complicitate la această ceremonie, ce este o blasfemie pentru creştini, dar o complicitate nu chiar activă ci cel puţin pasivă, fiindcă olandezii asistau la acea ceremonie. În 1862, după 2 ½ secole, Papa Piu IX (1846-1878) canoniză pe martirii japonezi. Misiunea a fost nimicită şi a rămas aşa până în timpul recent (1860). Dar resturi de creştini deşi pe ascuns şi cu idei întunecate s-au păstrat până în timpul prezent.

Din contră, spre sud de Japonia în arhipelagul Indiei şi anume în Insulele Filipine, pe la sfârşitul secolului XVI creştinismul romano-catolic sub protecţia Spaniei fu aşa de victorios, că din peste 7 milioane de indigeni au rămas păgâni numai un milion şi negreşit sunt păgâni până azi; pe lângă aceasta, Biserica Romano-Catolică sub protecţia Portugaliei şi a Spaniei mai câştiga câteva sute de mii de creştini în India posterioară şi anume în Cochinhina şi Tonching, aici însă nu fără a suferi totodată şi persecuţii.

Ce priveşte America, încă înainte de 1492 Columb avu ideea, a profita de descoperirea, ce el prevăzu, spre a converti populaţia la creştinism. Însă europenii cuceritori şi creştini, care luară în stăpânire America, erau avizi şi cruzi, tindeau mai mult, a face bogăţii, a jefui şi a robi pe aborigeni, decât a răspândi la ei creştinismul şi civilizaţia; de aceea misionarii, care veniră cu cuceritorii (mai cu seamă franciscanii şi dominicanii) n-au putut avea decât puţin spor în convertirea aborigenilor americani, adică a indienilor, fiindcă aceştia cu bunul simţ firesc al lor răspundeau la predicile misionarilor, că religia unor oameni avizi şi cruzi desigur nu este religie adevărată şi de aceea nu voiesc a avea în comun cu ei nici împărăţia cerului. Apărător celebru al drepturilor umane ale indienilor fu Bartolomeu de Las Casas († 1566), misionar spaniol din ordinul dominican, apoi episcop; el făcu în prima jumătate a secolului XVI (1510-1547) 7 călătorii din America în Europa, spre a stărui la curtea Spaniei pentru libertatea indienilor şi chiar reuşi a obţine recunoaşterea drepturilor umane ale lor, totuşi cu consecinţa, că acum în locul indienilor se cumpărau sclavi din statele negrilor din Africa. Astfel Las Casas fu liberatorul indienilor, care de atunci nu mai serviră spaniolilor ca sclavi, dar în acelaşi timp el fu promotor, negreşit involuntar al sclaviei negrilor.

Spre a ameliora soarta acestora în America de Sud a lucrat apoi în jumătatea întâi a secolului XVII tot aşa de neobosit timp de 40 ani Petru Claver († 1654), iezuit pus în urmă între sfinţi. De atunci propaganda romano-catolică făcu mari progrese în America. Totuşi iezuiţii avură şi aici succes mai mare decât dominicanii şi franciscanii. Ei se separară cu totul de cuceritori, veniră la indieni ca amici care nu voiau să aibă nimic a face cu aceia şi astfel reuşiră a întemeia numeroase comunităţi de indieni creştini în America de Nord, în cea centrală şi mai mult în cea de sud. În Paraguay, care era posesiunea Spaniei, iezuiţii întemeiară la începutul secolului XVII chiar un stat creştin de indieni, propriu al lor şi-l guvernau ei sub supremaţia Spaniei şi iată cum: în 1610 iezuiţii cerură permisiune la Filip III regele Spaniei (1598-1621) a converti la creştinism pe indigenii din Paraguay şi a-i guverna sub suzeranitatea Spanieii, plătind numai tribut regelui Spaniei. Ei creştinară curând 300.000 indieni şi-i făcură oameni civilizaţi, trăind în reducţii, adică în ţinuturi ecleziastice sau în circumscripţii parohiale; ei îi păstoreau, îi guvernau, îi judecau şi-i civilizau.

Totuşi în 1750 Spania cedă Portugaliei o parte din Paraguay şi Portugalia nu se mulţumi a avea numai supremaţia peste partea ei, ci institui guvernul ei propriu. Populaţia statului de până atunci a iezuiţilor se revoltă acum contra portughezilor şi consecinţa ultimă fu că în 1759 iezuiţii au fost alungaţi din Portugalia şi din coloniile portugheze, în 1767 şi din Paraguay, partea Spaniei şi din toată America, pe unde dominau spaniolii. De atunci şi propaganda romano-catolică din aceste părţi decăzu cum a decăzut în toate teritoriile misiunilor de unde iezuiţii fusese alungaţi. Indienii creştini din Paraguay o parte se risipiră şi o parte se întoarseră din nou la păgânism. Dintre indienii încorporaţi complet la coloniile Spaniei şi ale Portugaliei deveniră creştini romano-catolici ca 7 ½ milioane şi dintre negrii împărţiţi ca sclavi în ele cam 4 milioane, dar mai mult prin constrângere decât pe cale misionară.

În episodul următor

§. 186. Misiunile sau propaganda Bisericii Romano-Catolice [partea a doua]